Content uploaded by Nelu Zugravu
Author content
All content in this area was uploaded by Nelu Zugravu on Sep 18, 2022
Content may be subject to copyright.
•
ANALELE ŞTIINŢIFICE
ALE
UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”
DIN IAŞI
(SERIE NOUĂ)
ISTORIE
TOM LXI
2015
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
CUPRINS
Lucreţiu Mihailescu-Bîrliba, Soldaţi originari din provinciile occidentale ale
Imperiului Roman la Novae (Moesia Inferior) ..................................................
11
Ionuţ Acrudoae, Cohors V Breucorum: istorie, mobilitate, prosopografie ..............
19
Nelu Zugravu, „Nu-ţi voi da exemple creştine, ci exemple păgâne”. Eroi şi
personaje istorice greco-romane în scrieri creştine .........................................
31
Florentina-Cristina Gîlcă, De la realitate la legendă: Spartacus în cultura populară
63
***
Liviu Pilat, O dramă sentimentală din vremea lui Ştefan cel Mare şi consecinţele ei
politico-diplomatice ...........................................................................................
79
Florin Marinescu, Mănăstirea Trei Ierarhi şi Muntele Athos ...................................
87
Mihai-Bogdan Atanasiu, Un oportunist la curtea domnilor Moldovei –Panaiotache
Morona ...............................................................................................................
99
Marius Chelcu, Familia Tuduri: negustori ieşeni şi ctitoriile lor (secolul al XVIII-lea)
107
Alexandru Pînzar, Trei noi documente din arhiva Metohului Sfântului Mormânt
(1663-1803), în colecţii particulare din ţară ....................................................
129
Petronel Zahariuc, Ioan-Augustin Guriţă, Documente din vremea lui Şerban vodă
Cantacuzino păstrate în arhiva mănăstirii Dohiariu de la Muntele Athos
(1679-1688) ........................................................................................................
141
Gheorghe Lazăr, Noi informaţii privind daniile româneşti în Epir. Hrisoavele
acordate mănăstirii Sf. Ilie Tesviteanul din Deropoli (Dryinupoleos) .............
193
***
Alexandru-Florin Platon, Pe urmele fraţilor Golescu la Geneva (1826-1833):
câteva îndreptări şi informaţii noi ....................................................................
207
Laurenţiu Rădvan, „Arestuitele ţigănci” de la Iaşi şi implicaţiile colective ale unui
furt la drumul mare din 1830 .............................................................................
229
Petronel Zahariuc, Călătoria ieromonahului Chiriac din Mănăstirea Secu la
Muntele Athos (1840-1841) ...............................................................................
249
Theodor Smeu, Obţinerea dreptului Principatelor Române de a încheia convenţii:
înfiinţarea Comisiei Mixte a Prutului ...............................................................
265
Mircea-Cristian Ghenghea, “…the best order reigns in Warsaw”. The Romanian
press and the Polish insurrection in 1863-1864 ...............................................
283
Ion I. Solcanu, Şcoli române la sud de Dunăre, în Macedonia, Epir şi Thesalia
(1864-1900) ........................................................................................................
297
Remus Tanasă, Liberalii radicali şi republica votului universal ..............................
313
Liviu Brătescu, Proiecte politice şi iniţiative legislative la sfârşitul secolului al
XIX-lea. Conservatorii la guvernare .................................................................
333
Iustin Gherman, O reformă conservatoare. Legea învăţământului primar din 1893
363
Claudiu-Lucian Topor, Biografii, dicţionare, călătorii de diplomaţi… Preocupări
germane în vederea sistematizării surselor documentare ................................
385
Delia Bălăican, Generalul G. A. Dabija – un reprezentant de marcă al generaţiei sale
395
Ina Chirilă, Bustul „Ion Creangă” din Copou – istoria unui monument ...................
413
Cuprins
***
Andi Mihalache, Du deuil familial à la glorification publique: représentations
divergentes de la Première Guerre Mondiale dans la Roumanie de l’entre-deux
guerres ................................................................................................................
433
Adrian Viţalaru, Aspecte din activitatea unui diplomat român: Marcel Romanescu
(1897-1955) ........................................................................................................
467
Ovidiu Buruiană, Presă politică şi propagandă în România interbelică. Ziarele
centrale ale liberalilor români ..........................................................................
483
Marian Hariuc, Între frontul spaniol şi lagărele franceze: rolul cominterniştilor
români din Franţa în organizarea voluntarilor din Brigăzile Internaţionale
(1938-1939) ........................................................................................................
501
Bogdan-Alexandru Schipor, Mecanismele unei agresiuni: prima ocupaţie sovietică
a Letoniei, 1939-1941 ........................................................................................
517
Cristinel Ştefan Tanasă, Visarion Puiu, primul mitropolit ortodox român la Paris
535
Ionuţ Nistor, L’Affaire des „espions de Tito” de 1950 dans le contexte des relations
roumano-yougoslaves ........................................................................................
543
Dan Lazăr, TITO –un histrion pe „scena” comunismului ........................................
559
Cristina Preutu, Cultură şi ideologie în România comunistă. Activitatea caselor
de cultură ...........................................................................................................
569
Judit Pál, Vlad Popovici, O perspectivă comparativă asupra cercetării elitelor
politice din secolele XIX-XX în Ungaria şi România ........................................
585
Silviu Andrieş-Tabac, Stemele şi drapelele oraşelor Briceni, Căuşeni, Durleşti şi
Ocniţa .................................................................................................................
609
***
Recenzii şi note bibliografice .....................................................................................
621
AUGUSTO, Res gestae. I miei atti, a cura di Patrizia Arena, Edipuglia, Bari,
2014, 187 p. (Documenti e studi 58) (Nelu Zugravu); Sfântul Isidor Pelusiotul,
Epistole, traducere, introducere şi note de pr. Nicuşor Morlova, Galaţi, Editura
Egumeniţa, 1, Cartea I: Epistolele 1-500, 2013, 352 p. (Nelu Zugravu);
Documentele familiei Miclescu. Colecţia Emil S. Miclescu, I, volum întocmit
de Petronel Zahariuc şi Lucian-Valeriu Lefter, Cuvânt înainte de Sandu
Miclescu, Iaşi, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014, 498 p. + 71 p. de ilustraţii
şi fotocopii de documente (Cătălina Chelcu); In honorem Mircea Ciubotaru,
editori Lucian-Valeriu Lefter, Mihai-Bogdan Atanasiu, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2015, 556 p. (Sorin Grigoruţă); Religious
Diaspora in Early Modern Europe. Strategies of Exile, edited by Timothy G.
Fehler, Greta Grace Kroeker, Charles H. Parker and Jonathan Ray, Londra,
Pickering&Chato, 2014, 248 p. (Ioan-Augustin Guriţă); Exile and Religious
Identity, 1500-1800, edited by Jesse Spohnholz and Gary K. Waite, Londra,
Pickering&Chato, 2014, 266 p. (Ioan-Augustin Guriţă); Octavian-Dumitru
Marinescu, Mănăstirea Văcăreşti din Bucureşti, de la origini până astăzi,
Bucureşti, Editura Basilica, 2012, 504 p. (Ioan-Augustin Guriţă); „Analele
Putnei”, X (2014), 2, 480 p. (Ioan-Augustin Guriţă); Oraşe vechi, oraşe noi în
spaţiul românesc: Societate, economie şi civilizaţie urbană în prag de
modernitate (sec. XVI – jumătatea sec. XIX), volum editat de Laurenţiu
Rădvan, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014, 393 p.
Cuprins
(Marian Juncanariu); Copilăria românească între familie şi societate
(secolele XVII-XX), coordonator Nicoleta Roman, Bucureşti, Editura Nemira,
2015, 417 p. (Petronel Zahariuc); Simion Alexandru Gavriş, Ipostazele unei
biografii politice. Manolache Costache Epureanu, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2013, 427 p. (Iustin Gherman); Giovanni Belardelli,
Mazzini,Bologna, Il Mulino, 2010, 261 p. (Remus Tanasă); Claudiu-Lucian
Topor, Alexandru Istrate, Daniel Cain (editori), Diplomaţi, societate şi
mondenităţi. Sfârşit de „Belle Époque” în lumea românească, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2015, 457 p. (Cosmin Mihuţ); Rudolf
Dinu, Adrian-Bogdan Ceobanu (editori), Alexandru Em. Lahovari. Note,
amintiri, corespondenţă diplomatică oficială şi personală (1877-1914), Paris,
Petersburg, Bucureşti, Roma, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 2013, 576 p. (Sebastian Spînu); Adrian Viţalaru, Nicolae Petrescu-
Comnen. Diplomat, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014,
582 p. (Lucian Leuştean); Helga Weissová, Jurnal (1938–1945). Povestea
unei fete care a supravieţuit Holocaustului, traducere din cehă şi prefaţă Mircea
Dan Duţă, Bucureşti, Pandora Publishing, 2014, 254 p. (Nicoleta Roman);
Victor Spinei, Proiecţii istoriografice. Historiographical Projections, Suceava,
Editura Karl A. Romstorfer, 2014, 524 p. + 147 foto hors-texte (Ion I.
Solcanu); Mara Mărginean, Ferestre spre furnalul roşu. Urbanism şi cotidian
la Hunedoara şi Călan (1945-1968), Iaşi, Polirom, 2015, 344 p. (Alexandru
Aioanei); Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viaţa mea înainte şi după Perestroika,
Bucureşti, Editura Litere, 2013, 651 p. (Silviu Goran)
Abrevieri .....................................................................................................................
679
Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, s.n., Istorie, LXI (2015), p. 31-61.
Nelu ZUGRAVU
„Nu-ţi voi da exemple creştine, ci exemple păgâne”.
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine*
E un fapt binecunoscut că, pe fondul unor spiritualităţi aflate în opoziţie,
operele de inspiraţie clasică şi cele alimentate de tradiţia biblică s-au aflat, în cele
mai multe privinţe, în vădită incompatibilitate. Demersuri recente au pus în discuţie
această paradigmă şi, forţând uneori limitele permise de comprehensiunea surselor,
cum o demonstrează istoriografia fidelă punctului de vedere tradiţional, încearcă să
atenueze asperităţile, insistând mai degrabă pe dimensiunea socială, culturală,
artistică decât religioasă a divergenţelor şi pe dialogul dintre cele două culturi
1
.
Asemenea opinii –este drept – găsesc puncte de sprijin încă în Antichitate: paideia
comună şi apartenenţa elitelor păgâne şi creştine la această ereditate şi unitate
culturală
2
, interese şi solidarităţi politice, ideologice şi familiare transconfesionale
– „natura autorităţii suverane”, puterea şi intelectualitatea, publica negotia sau otia
priuata („theōria solitară, asocială şi politică”), patriotism local sau loialism faţă de
imperiu, problema barbarilor ş.a.
3
– şi, nu în ultimul rând, concepţia teologilor
*Abrevierile revistelor sunt cele din L’Année Philologique; abrevierile surselor antice sunt conforme
celor din dicţionarele de specialitate. Mulţumesc colegelor Mihaela Paraschiv şi Claudia Tărnăuceanu
pentru sprijinul acordat!
1
M. Kahlos, Debate and Dialogue. Christian and Pagan Cultures c. 360-430, Aldershot-Burlington,
2007.
2
Vezi scrisoarea lui Libanios către Vasile de Caesarea Cappadociae: „Căci, din cei care sunt tot
timpul ai noştri /ai păgânilor – n.n./, care altădată au fost ai voştri /ai creştinilor – n.n./, rămân totuşi
rădăcinile, şi ele vor rămâne câtă vreme veţi trăi: niciodată timpul nu-i va face să dispară, chiar dacă
veţi uita să-i stropiţi din când în când cu apă” – Sfântul Vasile cel Mare, Ep. 340, în idem, Epistole,
traducere din limba greacă, introducere şi note de T. Bodogae, ediţie revăzută de T. Teoteoi, Bucureşti,
2010 (PSB 3), p. 490. Din bibliografie, vezi infra; aici doar A. Quiroga, From Sophistopolis to
Episcopolis. The Case for a Third Sophistic, în JLARC, 1 (2007), p. 31-42; G. Agosti, Classicism,
paideia, religion, în The Strange Death of Pagan Roma. Reflections on a Historiographical
Reflections, edited by R. Lizzi Testa, Turnhout, 2013, p. 123-140; idem, Paideia greca e religione in
iscrizioni dell’età di Giuliano, în L’imperatore Giuliano. Realtà storica e rappresentazione, a cura di
A. Marcone, Milano, 2015, p. 223-239.
3
Vezi, cu bibliografie, M. Forlin Patrucco, Forme della tradizione nella grecità tarda: la citazione
classica come linguaggio politico, în Le trasformazioni della cultura nella tarda antichità. Atti del
Convegno tenuto a Catania, Università degli Studi, 27 sett. –2 ott. 1982, I, a cura di M. Mazza,
C. Giuffrida, Jouvence, 1985, p. 185-202, în special p. 186 (nota 3), 191 (nota 17), cu citatul de la
32 Nelu Zugravu
creştini că, pe de o parte, vieţuirea alături de „regina egiptenilor” (tñ tôn
Aguptíwn basilídi), „cea stearpă şi fără copii”
4
–adică, după interpretarea
spirituală a lui Gregorius de Nyssa din De uita Moysis, „filosofia profană”
(Écwqen... filosofían)
5
,– este profitabilă „spre naşterea virtuţii”
6
atât timp cât nu
uzurpă drepturile mamei naturale („după fire”) (fúsin mhtéra)
7
– adică, învăţătura
sfântă, iar, pe de alta, că studierea culturii profane reprezintă cea mai bună cale de a
o cunoaşte şi a-i contesta valoarea
8
. Aşa se explică, printre altele, recuperarea şi
revalorizarea de către autorii creştini a multora dintre componentele retoricii
clasice, printre care şi apelul la comparationes (gr. sugkríseiß) prin intermediul
unor exempla (gr. paradeígmata,©podeígmata) în diferite forme literare
9
.
p. 186; de asemenea, L. Cracco Ruggini, Arcaismo e conservatorismo, innovazione e rinnovamento
(IV-V secolo), în ibidem, p. 133-156, în special p. 133-142, cu citatul de la p. 138.
4
Greg. Nyss., De uita Moysis, II, 12 –text românesc după Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui
Moise sau despre desăvârşirea prin virtute, traducere I. Buga, 1995, p. 62; text grecesc după Gregorio
di Nissa, La vita di Mosè, a cura di M. Simonetti, Fondazione Lorenzo Valla, 1984, p. 68.
5
Idem, De uita Moysis, II, 10 – text grecesc după ibidem, p. 66.
6
Idem, Despre viaţa lui Moise sau despre desăvârşirea prin virtute, ed. cit., p. 72. Vezi şi Isid. Pelus.,
Ep. II, 3: orice scriere din cultura antică (k têß Écwqen paideúsewß), dacă este folositoare pentru
învăţătura noastră (£mâß filosofían), trebuie culeasă „asemenea unei albine (pentru că, dacă e să
spunem adevărul, sunt multe care vorbesc despre virtute (retêß))” – text românesc după ediţia
Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, 2, traducere şi note N. Morlova, Galaţi, 2015, p. 8; text grecesc
după PG 78, col. 457; idem, Ep. II, 89: Homer vorbeşte despre virtute –ibidem, p. 89-90; vezi şi
infra.
7
Greg. Nyss., De uita Moysis, II, 12 – text românesc după Despre viaţa lui Moise sau despre
desăvârşirea prin virtute, ed. cit., p. 63; text grecesc după Gregorio di Nissa, La vita di Mosè, ed. cit.,
p. 68.
8
Vezi Greg. Naz., Or. 21, 6: Atanasie a studiat scurt timp literatura şi filosofia, „astfel încât să nu fie
cu totul neiscusit în astfel de subiecte sau ignorant al materiilor pe care se hotărâse să le
dispreţuiască” – text românesc după Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântări, traducere din limba elină
de C. Popescu, Bucureşti-Alexandria, 2009, p. 79-80. Pentru o privire mia generală, vezi L. Lugaresi,
Studenti cristiani e scuola pagana. Didaskaloi, logoi ephilia, dal Discorso di ringraziamento a
Origene all’Orazione funebre per Basilio di Gregorio Nazianzeno, în CrSt, 24 (2004), p. 779-832.
9
Din bogata literatură privitoare la rolul acestui procedeu în literatura, retorica şi istoriografia din
perioada antică clasică şi târzie vezi H. Pétré, L’exemple chez Tertullien, Paris, 1944; A. Vitale-
Brovarone, Persuasione e narrazione: l’«exemplum» fra due retoriche (VI-XII sec), în MEFRM, 92
(1980), 1, p. 87-112; G. Maslakov, Valerius Maximus and the Roman Historiography. A Study of the
exempla Tradition, în ANRW, II/32.1, Berlin, 1984, p. 437-496; G. Basta Donzelli, «Exempla» mitici
oraziani, în Scritti classici e cristiani offerti à Francesco Corsaro, a cura di C. Curti e C. Crimi, I,
Catania, 1994, p. 47-56; K. Demoen, Pagan and Biblical Exempla in Gregory Nazianzen. A Study in
Rhetoric and Hermeneutics, Turnholt, 1996 (CCLP II); idem, A Paradigm for the Analysis of
Paradigms: The Rhetorical Exemplum in Ancient and Imperial Greek Theory, în Rhetorica, XV
(1997), p. 125-158; L. Prandi, Gli esempi del passato greco nei Precetti politici di Plutarco, în RSA,
30 (2000), p. 91-107, în special 100-103; A. Pérez Jiménez, Exemplum: the Paradigmatic Education
of the Rule in the Lives of Plutarch, în Sage and Emperor: Plutarch, Greek Intellectuals, and Roman
Power in the Time of Trajan (98-117 A.D.), eds. Ph. A. Stadter, L. Van der Stockt, Leuven, 2002,
p. 105-114; S. Hortsmann, Das Epithalamium in der lateinischen Literatur der Spätantike, München
und Leipzig, 2004, passim; F. Bücher, Verargumentierte geschichte. Exempla Romana im politischen
Diskurs der späten römischen Republik, Stuttgart, 2006; N. Zugravu, Exempla în elogii şi biografii
feminine din Antichitatea târzie (I), în Perennitas Antiquitatis, ed. M. Paraschiv, C. Tărnăuceanu, Iaşi,
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 33
În rândurile de mai jos ne vom opri asupra câtorva personaje preluate din
tradiţia literară, istorică sau mitologico-religioasă păgână şi utilizate de autorii
creştini ca exemplum în diferite scrieri, insistând pe funcţiile îndeplinite de acestea
în operele respective. Însă pentru înţelegerea corectă a problemei paralelei dintre
eroii şi personajele greco-romane şi cele creştine şi a importanţei exemplului în
strategia demonstrativă, persuasivă şi formativă a scriitorilor bisericeşti sunt
necesare câteva precizări preliminare. Mai întâi, trebuie subliniat că intelectualii
creştini au avut o atitudine inconsecventă faţă de cultura clasică, oscilând între
acceptare şi respingere
10
, fapt care, în funcţie de finalitatea preconizată, a atras
aprecieri valorice divergente, aflate chiar în opoziţie, ale exemplelor împrumutate
în lucrări anterioare sau de după oficializarea creştinismului
11
, în scrieri aparţinând
unor genuri literare diferite sau în interiorul operei aceluiaşi scriitor. Iată un exemplu
2011, p. 285-310; idem, Exempla regum în breviariile latine târzii. Tarquinius Priscus, în AŞUI-
Istorie, LX (2014), p. 33-46; F. M. Muccioli, La Storia attraverso gli esempi. Protagonisti e
interpretazioni del mondo greco in Plutarco, Milano, 2012; Th. Schmidt, L’Histoire au secours du
politique: Épaminondas comme exemplum dans les Discours buthyniens de Dion Chrysostome, în
DHA. Suppléments 8, 2013, 379-396; vezi şiinfra.
10
Vezi, de exemplu, aprecierile contradictorii ale lui Isidorus din Pelusium faţă de filosofia/cultura
antică – sursă valoroasă de inspiraţie în plan moral (Isid. Pelus., Ep. I, 3 –Sfântul Isidor Pelusiotul,
Epistole, 1, traducere, introducere şi note de N. Morlova, Galaţi, 2013, p. 18; idem, Ep. II, 62 –
ibidem, 2, ed. cit., p. 59), dar şi „duşmanul adevăratei înţelepciuni” şi „vrednică de luat în râs” (Ep. I,
96 –ibidem, 1, ed. cit., p. 85-86), care nu trebuie admirată şi studiată (Ep. I, 227 –ibidem, p. 172-173);
vezi şi idem, Ep. I, 270 (ibidem, p. 195). Există, însă, şi atitudini echilibrate, precum cea a lui
Gregorius de Nazianzus –Or. 4, 96-109: cultura elenă nu e doar un patrimoniu al păgânilor; Or. 43,
11: „Eu cred că toţi oamenii cu mintea întreagă vor recunoaşte că printre toate bunurile pământeşti
locul întâi îl ocupă educaţia (paídeusin)– şi nu numai educaţia noastră creştină, care dispreţuieşte
toată podoaba şi meşteşugirea, neurmărind decât singură mântuirea şi binele, ci chiar şi cealaltă
(llà kaì tçn Écwqen), pe care mulţi creştini, nedându-şi bine seama ce spun, o dispreţuiesc, ca
fiind ispititoare şi primejdioasă, întrucât ar îndepărta de Dumnezeu. Întocmai cum nu trebuie să
dispreţuim cerul, pământul, aerul şi toate celelalte lucruri, pentru că unii le-au înţeles rău, adorând
făpturile lui Dumnezeu, în loc de a-L adora pe Dumnezeu Însuşi, tot aşa trebuie să cultivăm cele ce ne
sunt de folos pentru viaţă şi pentru desfătarea sufletului şi să fugim numai de cele primejdioase pentru
mântuire, nepunând creatura mai presus de Creator, cum fac cei nebuni, ci «din lucrurile create
cunoscând pe Creator şi robind toată cugetarea noastră lui Hristos», cum spune şi Apostolul /2 Cor
10,5/. După cum şi când este vorba de foc, hrană, fier şi alte lucruri, ştim că prin ele înseşi nu sunt
nici bune, nici rele, ci că folosul sau primejdia lor depinde de felul cum ne servim de ele; ba ajungem
să folosim ca medicament până şi otrava unor animale târâtoare. La fel, când este vorba de ştiinţă,
primim tot ceea ce contribuie la educaţia noastră şi la contemplare, respingând doar cele ce ne împing
spre demoni, spre rătăcire şi pierzare, şi încă şi pe acestea numai în cazul când nu ne-ar fi de folos
indirect, adică să învăţăm din cele rele ceea ce este mai bun, şi din slăbiciunea şi netemeinicia lor să
scoatem la iveală tăria doctrinei noastre. Întrucât, nici într-un caz nu trebuie să nesocotim ştiinţa
(paídeusin), pentru că aşa li se pare unora. Cei ce susţin aşa ceva trebuie socotiţi neghiobi şi ignoranţi
(paideútouß), pentru că ar vrea ca toţi să fie ca şi dânşii, ar vrea ca ignoranţa lor personală să se
ascundă în dosul ignoranţei generale, să scape, cu alte cuvinte, de imputarea ignoranţei lor.” – text
românesc după ediţia Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântări, ed. cit., p. 79-80; text grecesc după ediţia
Gregorio di Nazianzo, Tutte le orazioni, testo greco a fronte, a cura di C. Moreschini, traduzione e
note di Ch. Sani e M. Vincelli, III edizione, Milano, 2012, p. 1040, 1042; vezi şi nota de la p. 1380.
11
H. Inglebert, Les héros romains, les martyrs et les ascètes: Les uirtutes et les préférences politiques
chez les auteurs chrétiens latins du IIIeau Vesiècles, în RÉA, 40 (1994), p. 314, pentru scrierile latine.
34 Nelu Zugravu
semnificativ în acest ultim sens. În scrierea Către un tată necredincios
[Ad infidelem patrem], parte a tratatului Apologia vieţii monahale [Aduersus
oppugantores uitae monasticae] redactat în 376, Ioan Hrisostom oferă ca exemple
pozitive de virtute –cum vom vedea imediat mai jos –filosofi şi oameni politici
greci –Platon, Socrate, Diogene, Aristide, Epaminonda
12
. Câţiva ani mai târziu,
probabil în 381, în tratatul Către o femeie rămasă văduvă de tânără [Ad uiduam
iuniorem], unii dintre aceştia apar într-o altă lumină, mai puţin favorabilă, deşi
scopul demonstraţiei este tot unul de natură morală. Discutând despre raportul
dintre dorinţa de glorie şi bogăţie, care „aduce o dată cu sine şi slava lumii”, Ioan
arăta că sărăcia nu e mai puţin un mijloc prin care oamenii îşi doresc să
dobândească „slava deşartă” şi „mândria” (£ te kenodocía kaì £ pónoia); şi
oferea drept exemple, în acest sens, pe unii dintre oamenii politici şi filosofii amintiţi
mai sus: „Îi ştii mai bine decât mine pe Epaminonda, pe Socrate, pe Aristide, pe
Diogene, pe Crates (tòn $Epameinýndan, tòn Swkráthn, tòn $Aristeídhn, tòn
Diogénhn, tòn Kráthta), care a dat moşiile sale pentru păscutul vitelor
oamenilor. Cei dintâi au văzut că nu pot să se îmbogăţească şi din pricina aceasta
au trăit în sărăcie, pentru ca, prin sărăcie, să le vină şi slava. Cel din urmă, Crates,
era bogat, dar nu era slăvit; ca să fie slăvit, şi-a înstrăinat toată averea sa. Prin
urmare, toţi, şi cei dintâi, şi cel din urmă, umblau ca nişte nebuni să dobândească
slava lumii, această fiară cumplită”
13
. Astfel, adaptându-se destinatarului –un
păgân, respectiv o creştină – şi, în funcţie de acesta, urmărind efecte diverse ale
demonstraţiei, părintele antiohian a procedat selectiv, extrăgând aspecte divergente,
antinomice ale vieţii şi personalităţii păgânilor luaţi ca exemplum, care să slujească
adecvat efectului scontat.
În al doilea rând, autorii creştini au avut surse de inspiraţie relativ diverse
de unde au preluat exemplele –tradiţia istorico-literară romană în spaţiul literar
latin (Cicero, Sallustius, Titus Livius, Vergilius, Valerius Maximus, Seneca ş.a.) –
cea greacă în mediul elenofon oriental (Homer, Platon, Xenofon, tragicii, Plutarh
ş.a.). Însă mulţi dintre autorii respectivi erau cunoscuţi în Antichitatea târzie
12
Sfântul Ioan Gură de Aur, Către tatăl necredincios, 1, 4 şi 5, în idem, Despre feciorie. Apologia
vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, traducere din limba greacă veche şi note de D. Fecioru,
Bucureşti, 2007, p. 207, 217-218, 221-223; PG 47, col. 331-332, 336-340. „Marele Socrate” (¦ mégaß
dè Swkráthß), dar şi Platon sau alţi „filosofi şi bărbaţi înţelepţi” (filosófoiß ndrási kaì sofoîß)
(Protagoras, Theodorus Atheus) mai apar ca modele pozitive, însă cu anumite limite –vezi, de
exemplu, idem, Hom. IV ad Corinth., 4-5; Hom. VII ad I Corinth., 7; Hom. XXVI ad I Corinth., 8;
Hom. XXIX ad I Corinth., 1 – text românesc după Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau
Tâlcuirea Epistolei întâi către Corintheni, traducere de Th. Athanasiu, ediţie revizuită de C. Făgeţan,
Bucureşti, 2005, p. 38-40 (cu citatul de la p. 40, unde apare Pitagora în loc de Protagoras), 74, 279-280,
302; text grecesc după PG 61, col. 35-37 (citatul de la col. 37), 64, 224, 241; vezi şiinfra.
13
Text românesc după Sfântul Ioan Gură de Aur, Către o femeie rămasă văduvă de tânără, 6, în
idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, ed. cit., p. 159; text
grecesc după PG 48, col. 607. Ideea mai apare în Hom. XXXV ad I Corinth., 4 („unii dintre acei
filosofi, pentru slava deşartă, s-au făcut săraci”), singurul menţionat fiind Diogene (¦ Sinwpeúß;¦
Kunikóß)– text românesc după Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi
către Corintheni, ed. cit., p. 377, 378-379; text grecesc după PG 61, col. 301, 302.
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 35
mediat, prin surse intermediare, aşa încât cele mai multe exempla extrase de aceştia
provin mai degrabă din manuale de istorie, din recomandările tratatelor de retorică,
din antologii de uiri illustres sau culegeri de facta et dicta etc.
14
. Nu lipsesc nici
cele provenind din istoria recentă; primele, asupra cărora ne vom opri mai jos,
aparţin – după clasificarea exegezei moderne –memoriei colective sau memoriei
culturale a publicului, cele din urmă – aşa-numitei „memorii comunicaţionale”
15
.
Unii scriitori bisericeşti au juxtapus în cadrul aceleiaşi demonstraţii atât exempla
(paradeígmata,©podeígmata) aparţinând istoriei îndepărtate, timpului „mitic”,
dar şi vremurilor apropiate sau contemporane lor, efectul asupra publicului fiind, în
acest caz, mult mai puternic. Este ceea ce a surprins Christian R. Raschle în
Homilia XV in epistulam ad Philippenses a lui Ioan Hrisostom, rostită în iunie
399
16
: pentru a dezvolta tema vanităţii celor mai înalte demnităţi, arhiepiscopul de
Constantinopolis se foloseşte de ©podeígmata extrase din istoria imperială a
secolului al IV-lea, de la Constantinizi la Teodosieni. Fără a-i numi direct pe
suverani sau pe alţi membri ai familiilor imperiale –neîndoielnic, recunoscuţi de
publicul constantinopolitan din aluziile transparente
17
–, el face un repertoriu al
faptelor reprobabile (infanticid, uxoricid, fratricid, suicid), al dezastrelor personale
(morţi subite [Iovianus, Valentinianus Galates] sau lipsite de demnitate [Valens]),
al rivalităţilor pentru putere (dintre Constantinus II şi Constans; dintre Constantius
II şi Gallus; dintre Eusebia, soţia lui Constantius II, şi Helena, soţia lui Iulianus;
dintre Stilicho, în Occident, şi Rufinus, apoi Eusebius, în Orient) şi al anxietăţilor
ce afectează „regalitatea” (£ basileía) (griji, intrigi, comploturi, rumori, suferinţe
ş.a.), încheind într-un ton dramatic, prin compararea situaţiei casei teodosiene –dar
14
Un fapt similar este valabil în cazul utilizării unor citate, expresii, termeni din autorii epocilor
precedente –vezi R. Maisano, La funzione dei richiami platonici nelle orazioni di Temistio, în Scritti
classici e cristiani offerti à Francesco Corsaro, p. 420-425, 429.
15
Vezi Chr. R. Raschle, Jean Chrysostome et les exempla tirés de l’histoire impériale récente, în
DHA. Supplément 8, 2013, p. 359, cu bibliografie. Este vorba despre acele facta,exempla,dicta
transmise mai ales pe cale orală, prin „zvon”, prin „spusă”, prin „amintire” – vezi Iohann. Chrys.,
Homilia XXI ad populum Antiochenum, 3 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile la statui, traducere din
limba greacă veche şi note de D. Fecioru, Bucureşti, 2007, p. 354; PG 49, col. 216); idem, Omilii la
Psalmi. Psalmul 43, 2 (idem, Omilii la Psalmi, traducere din limba greacă, introducere şi note de
L. Enache, Iaşi, 2011, p. 230).
16
În ediţia John Chrysostom, Homilies on Paul’s Letter to the Philippians, introduced, translated and
annotaded by Pauline Allen, Atlanta, 2013 (Society of Biblical Literature. Writings from the Greco-
Roman world 36), apare sub numărul XVI, p. XXV-XXVI, 296-319.
17
Acelaşi procedeu în Sfântul Ioan Gură de Aur, Către o femeie rămasă văduvă de tânără, 4-5, în
idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, ed. cit., p. 155-157; idem,
Cuvântul al IV-lea de laudă la Sfântul Apostol Pavel, în idem, Predici la sărbători împărăteşti şi
cuvântări de laudă la sfinţi, traducere din limba greacă veche şi note de D. Fecioru, Bucureşti, 2006,
p. 247-248, 251-252; idem, Cuvânt de laudă la cel întru sfinţi părintele nostru Meletie, arhiepiscopul
Antiohiei celei Mari, şi despre râvna celor ce s-au adunat la acestă prăznuire, 3 (idem, Predici la
sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, ed. cit., p. 284); idem, Cuvânt la Fericitul Vavila,
şi împotriva lui Iulian, şi către elini, 5-6; 12; 14-23 (ibidem, p. 308-313, 325-327, 330-354); idem,
Omilie de laudă la Sfinţii Mucenici Iuventin şi Maximin care au suferit mucenicia pe timpul lui Iulian
Apostatul (ibidem, p. 355-361).
36 Nelu Zugravu
care se poate aplica şi dinastiilor precedente –cu cea descrisă în mitul lui Thyestes
(oon, tà Quésteia deîpta, kaì ýß pâsa keính £ okía dià sumforôn
katéstreyen)
18
; or, în toată literatura antică posteschilică (Ag. 1590-1602), legenda
lui Thyestes, regele exilat al Argosului, care la un banchet şi-a consumat proprii fii,
victime ale unui complot al fratelui său Atreus, devenise etalonul negativ al
războaielor civile şi al atrocităţilor lor
19
.
În al treilea rând, exempla (paradeígmata,©podeígmata) au fost utilizate
atât în elogia, dar şi în epitaphia sau bioi conform normelor codificate (gr. nómoi
tôn gkwmíwn) de retorica tradiţională (Aristotel, Cicero, Quintilianus, Pseudo-
Menander Rethor)
20
, respectiv pentru a clarifica o problemă dificilă de credinţă
21
,
pentru a susţine şi augmenta valoarea ideii dezbătute
22
, pentru a ralia publicul la un
set de valori recunoscute
23
sau în curs de formare, pentru a sugera posibile reflecţii
personale cititorului sau auditoriului
24
–în particular, pentru a oferi modele pozitive
de caracter şi comportament, dar şi coordonate ale unui modus uiuendi considerat
incompatibil cu valorile creştinismului şi faţă de care trebuia să se ia distanţă,
căutând adevăratele repere în istoria sacră sau recentă a religiei Mântuitorului. Cu
toate acestea, trebuie să subliniem că sursa diversă a exemplelor a generat mesaje
neunitare sau, în orice caz, cu accente specifice în cele două zone ale spaţiului
politic şi literar creştin –Occidentul latin şi Orientul grecesc: în cel dintâi, exempla
au şi o finalitate politică incontestabilă
25
, în cel din urmă, paradeígmata,
©podeígmata servesc cu precădere edificării morale a credincioşilor –aşadar, au o
18
Iohann. Chrys., Hom. XV in Philipp., 5, în PG 62, col. 294-295; vezi întreaga analiză la Chr. R.
Raschle, op. cit., p. 359-370; de asemenea, P. Allen, în John Chrysostom, op. cit., p. XIII.
19
Chr. R. Raschle, op. cit., p. 369-370. Despre mitul lui Thyestes, vezi Dicţionar de mitologie greco-
romană. Zei, eroi, mituri, Bucureşti, 2011, p. 88 (Atreu), 348 (Thyestes).
20
L. Pernot, La rhétorique de l’éloge dans le monde gréco-romaine, Paris, 1993, p. 63-66, 129-249;
vezi şiinfra.
21
Sfântul Ioan Gură de Aur, Dovedire că este de folos să fie învăluite profeţiile despre Hristos, despre
neamuri şi despre căderea iudeilor, 1: „Când suntem slabi, trebuie să pregătim mult timp cuvântul, să-l
facem variat, să aibă pilde (parabolàß)şi exemple (paradeígmata), să fie frumos alcătuit, să aibă
fraze oratorice cadenţate (kataskeuàß)şi multe altele, ca din toate să putem alege uşor ceea ce este
de folos.” (text românesc după idem, Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi,
traducere din limba greacă veche şi note de D. Fecioru, Bucureşti, 2007, p. 240; text grecesc după De
prophetiarum obscuritate, în PG 56, col. 165); idem, Cuvânt la Melchisedec, 1: „când suntem
neputincioşi de a-i face pe ascultători să ne înţeleagă, atunci trebuie să pregătim mult predica noastră,
să avem la îndemână multe pilde şi exemple (kaì poikílaß parabolàß kaì paradeígmata), multe
artificii şi aluzii (kataskeuàß kaì periódouß)şi altele multe de felul acesta, ca să le putem alege,
dintre toate, pe cele ce ne sunt de folos” (text românesc după idem, Omilii la la Ana. Omilii la David
şi Saul. Omilii la Serafimi, p. 305; text grecesc după Homilia de Melchisedeco, în PG 56, col. 258);
Isid. Pelus., Ep. II, 43 (Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, 2, ed. cit., p. 37).
22
Vezi Iohann. Chrys., Hom. VI in Philipp., 3, în PG 62, col. 222: Tà gàr ©podeígmata pollþ
meízona deî eÎnai têß ©poqésewß, eß Çn parakaloûmen;; Chr. R. Raschle, op. cit., p. 357.
23
L. Pernot, op. cit., p. 720.
24
Iohann. Chrys., Hom. VII in Philipp., 1, în PG 62, col. 229: An dè mç sxúü tà ©podeígmata tò
pân parastêsai, mç dusyeraínete; Tà gàr ©podeígmata toiaûtá sti; tò pléon fiâsi tñ
dianoíä logízesqai; Chr. R. Raschle, op. cit., p. 353.
25
H. Inglebert, op. cit., p. 305-325.
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 37
funcţie preponderent mimetică, fără, însă, ca intenţionalitatea politică să fie cu totul
obnubilată
26
; comună este funcţia polemico-apologetică.
În sfârşit, din analiza de faţă ies din discuţie acele exempla utilizate doar ca
simple artificii literare, trădând, astfel, strategia stilistică a autorilor, al căror public
se revendica de la aceeaşi matrice culturală – paideia clasică. Din această categorie
fac parte multe dintre comparationes întâlnite, de pildă, în orationes,carmina
elogiative sau epistulae –aproape toate preluate din cele două „enciclopedii-
anticariate”
27
ale clasicismului antic –poemele homerice şi opera virgiliană
28
.
26
Vezi, de exemplu, G. Bonamente, La figura dell’imperatore in Giovanni Crisostomo, în Politica
retorica e simbolismo del primato: Roma e Constantinopoli (secoli IV-VII). Atti del Convegno
Internazionale (Catania, 4-7 ottobre 2001), II, a cura di F. Elia, Catania, 2004, p. 185-217.
27
Am adaptat, conform normelor limbii române, o expresie întâlnită în studiul lui G. Agosti, op. cit.,
p. 138: ‘antiquarian encyclopaedia’.
28
E. g.: Vasile cel Mare: Vasile îl ascultă pe Martinianus „nu numai un singur an, ca Alcinoos pe
Ulise, ci o viaţă întreagă”; prin măsurile sale, Valens a sfâşiat, „patria mea /Cappadocia – n.n./” „în
bucăţi” „ca pe un nou Penteu al Tebei” (Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 74, 1 –idem, Epistole, ed.
cit., p. 154, 155; despre Alcinoos şi Pentheus, primul pomenit în Odiseea ca fericitul rege al feacilor,
iar cel de-al doilea în tragedia greacă, vezi A. Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană,
traducere de D. Cojocaru, E. Stoleriu, D. Zămosteanu, Iaşi, 2003, p. 53 (Alcinoos), 652 (Penteu));
idem, Ep. 147: nenorocirile lui Maximus sunt mai mari decât suferinţele lui Odiseu (Sfântul Vasile
cel Mare, Epistole, ed. cit., p. 233-234); Gregorius de Nazianzus: pentru Vasile şi Gregorius, aflaţi la
studii la Atena, mândria de a fi creştini şi de a fi numiţi astfel era mai mare decât cea a lui Gyges de
inelul său fermecat, care i-a adus domnia peste lidieni, şi decât cea a lui Midas, regele Phrygiei, de
aurul său; unul prin celălalt sau împreună se înălţau către Dumnezeu mai uşor decât se ridicau în aer
Abaris Hiperboreanul cu săgeata lui sau calul înaripat Pegas Argianul; în sfârşit, prietenia din cei doi
era în ochii profesorilor superioară celei dintre Orestes şi Pylades şi dintre Molionizii Eurytos şi
Cteates (Greg. Naz., Or. 43, 21-22 –cf. Sfântul Grigorie Teologul, Panegiric în cinstea Sfântului
Vasile cel Mare, traducere din limba greacă, introducere şi note de I. Costa, Bucureşti, 2014, p. 32-34;
Gregorio di Nazianzo, Tutte le orazioni, ed. cit., p. 1054-1055; personajele mitologice amintite, vezi
A. Ferrari, op. cit., p. 387 (Giges), 551-552 (Midas), 21 (Abaris), p. 644-645 (Pegas), 566 (Molioni
sau Molionizi), 616 (Oreste), 669-670 (Pilade)); Olimpiada, confidenta lui Ioan Hrisostom, înzestrată
cu „darul lui Dumnezeu” – Teodosia (Qeoû dósiß), era un adevărat „Chiron în haine feminine”
(qhlutérh Xeirwníß)–aluzie la miticul preceptor al eroilor, în particular al lui Achilles, amintit în
Iliada, prin care teologul a dorit să sublinieze excelenta educaţie a celei elogiate (Greg. Naz., Carm.
II,2,6, 99 –textul românesc după Sfântul Grigorie de Nazianz, Îndemn către Olimpiada [Poeme
II,2,6], în Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil. Despre deprimare, suferinţă şi providenţă. Către
Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi, volum realizat de I. I. Ică jr., Sibiu, f.a., p. 122, unde expresia
Qeoû dósiß este redată printr-un nume propriu – „Teodosia”; textul grecesc după Gregorio
Nazianzeno, Ad Olimpiade [carm. II,2,6], introduzione, testo critico, traduzione, commento e
appendici di L. Bacci, Pisa, 1996, p. 68-69, cu comentariul de la p. 125-127; despre Chiron,
cf. A. Ferrari, op. cit., p. 201-202); aceeaşi comparaţie şi aceeaşi semnificaţie se regăsesc în portretul
făcut tot de el uneia dintre fiicele lui Vitalianus (idem, Carm. II,2,3, în idem, Poesie/2, introduzione
di C. Crimi, traduzione e note di C. Crimi (carmi II, 1, 1-10.12-50) e di I. Costa (carmi II, 1, 51-99 e
II, 2), Roma, 1999, p. 242); pentru a-l reconcilia pe acesta din urmă cu fiii săi, îi evocă miturile lui
Narcis, al lui Agave, al Medeei şi al lui Acteon, pline de învăţăminte pentru consecinţele sângeroase
ale ostilităţii consanguine (idem, Carm. II,2,3, în ibidem, p. 237-238, cu notele 8-11 ale editorului;
despre miturile respective, vezi A. Ferrari, op. cit., p. 27 (Acteon), 37 (Agave), 532-533 (Medeea),
574-575 (Narcis), 652 (Penteu)); inspirându-se, de asemenea, din Iliada, scrie despre Nicobulo pater
că, precum, cândva, descendenţii eroilor antici (Pelopizii, Cecropizii) primeau însemnele proprii
stirpei lor, el a moştenit ca semn distinctiv ereditar gloria paternă (Greg. Naz., Carm. II,2,4, 126-131:
38 Nelu Zugravu
Urmând un tipar mai degrabă didactic, vom prezenta în continuare câteva
exempla (paradeígmata,©podeígmata)păgâne din scrieri creştine având funcţie
mimetică şi polemico-apologetică.
Exempla cu funcţie mimetică
În Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor [De inani gloria et de
educandis a parentibus liberis], unul dintre îndemnurile paideutice ale lui Ioan
Hrisostom menite să deprindă tinerii cu viaţa feciorelnică era şi acesta: „Dă-i
exemple (paradeígmata)de oameni, atât dintre păgâni, cât şi dintre creştini (kaì
Klêron Éxein poqéw patrý<on ß pote lógxhn / Spartiátai Pélopóß te génoß Pelopë<on
Ômon / kaì skêptron patérwn eß u¥éaß aèn ¦deûon, / Kekropídai téttiga plókwn per u¥éa
gaíhß / ghgenéeß kaì eÎdoß Éxein patrý<on eÛxoß. –cf. idem, Nicobulo jr. al padre [carm.
II,2,4]. Nicobulo sen. al figlio [carm. II,2,5]. Una discusione in famiglia, introduzione, testo critico,
traduzione, commento e appendici di M. G. Moroni, Pisa, 2006, p. 82-83, cu comentariul de la p. 143-
145; pentru Pelopizi şi Cecropizi, vezi infra), iar prestanţa sa fizică îl face asemenea „vechilor Eacizi
şi etolianului Meleagru” (eÎdóß te mégeqóß te palaiotátoisin moioß / Aakídüsin Éhß Ç Atwlþ
Meleágrö.) (Greg. Naz., Carm. II, 2, 4, 122-123, în ibidem, p. 82-83, cu comentariul de la p. 142;
despre Eacizi, vezi infra; despre Meleagru, cf. A. Ferrari, op. cit., p. 538-539 (Meleagru)); vorbind
despre puternica suferinţă produsă mamei maccabeilor de uciderea fiilor săi, o compara, printr-o
aluzie la Il. XXII, 79-80, cu Hecuba – „prototipul mamei îndurerate” (Greg. Naz., Or. 15, 15, 4, în
idem, Tutte le orazioni, ed. cit., p. 376-377, cu trimiterea de la p. 1262, nota 13; pentru Hecuba, vezi
A. Ferrari, op. cit., p. 404 (Hecuba)), iar pentru a caracteriza versatilitatea şi perversitatea lui
Maximus cinicul n-a găsit alt personaj mitologic mai ilustrativ decât Proteus (Greg. Naz., Carmen de
uita sua, 808: Agúptión tin Állon Óyei Prwtéa –Grégoire de Nazianze, Le dit de sa vie, traduit,
présenté et annoté par A. Lukinovich, mis en vers libres par C. Martingay, Genève, 1997, p. 130;
pentru Proteus, cf. A. Ferrari, op. cit., p. 704); în sfârşit, pentru a încheia seria de comparaţii extrase
din opera capadocianului, avariţia funcţionarilor imperiali colegi ai tatăului său Gregorius cel Bătrân e
simbolizată prin comparaţia cu Briareus, monstrul mitologic cu o sută de braţe (Greg. Naz., Or. 18, 6
–Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântări, ed. cit., p. 82; Gregorio di Nazianzo, Tutte le orazioni, ed.
cit., p. 434-435, 1272 (nota 17); pentru Briareus, vezi A. Ferrari, op. cit., p. 305 (Egeon)). Sidonius
Apollinaris: abilităţile fizice excepţionale ale tânărului Maiorianus, viitorul împărat, l-au făcut egal sau
chiar superior în valoare multora dintre eroii cunoscuţi ai Antichităţii –Eryx Siculus, Pollux, Castor,
Euryalus, Parthenopaeus, Theseus, Alcon, Aiax ş.a. (Sid. Apoll., Carm. V, 148-197 –Sidoine
Apollinaire, Poèmes, I, texte établi et traduit par A. Loyen, Paris, 1960, p. 34-35; despre toţi aceşti
eroi, vezi A. Ferrari, op. cit., p. 47 (Aiax), 55 (Alcon), 177 (Castor), 295-296 (Dioscuri), 330 (Erix),
339-340 (Eurial), 636 (Partenopeos), 824-827 (Tezeu)); Consentius maior, profesor de morală şi
retorică în Narbo, în care se îngemănau spiritul strălucitor şi rigoarea romană cu graţia atică (cui nitidi
sales rigorque/ Romanus fuit Attico in lepore), ar fi putut lăsa în umbră, prin inteligenţa sa
sclipitoare (summi ingenii uiro), personaje vestite ale filosofiei, ştiinţei şi retoricii din diverse oraşe
antice –Thales din Milet, Cleobulos din Lindos, Periandrus din Corinth, Bias din Priene, Pittacus din
Lesbos, Solon din Atena, Chilon din Sparta, ar fi stat alături de Aratus, Euclides, Chrysippus, i-ar fi
depăşit pe Sophocles, Euripides, Menandru ş.a. (Sid., Apoll., Carm. XXIII, 97-177 –ibidem,
p. 148-150). Venantius Fortunatus: Eusebia, o credincioasă din Gallia veacului al VI-lea căreia i-a
compus Epitaphium, întrecea prin desăvârşire spirituală şi fizică pe Minerva, respectiv pe Diana –
Cuius in ingenio seu formae corpore pulchro/ arte Minerua fuit, uicta decore Venus (Ven. Fort.,
Carm., IV, 28, 7-8, în Venance Fortunat, Poèmes, I, Livres I-IV, texte établi et traduit par
M. Reydellet, Paris, 1994, p. 163).
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 39
tôn Écw kaì tôn par £mîn), care au strălucit prin castitate (swfrosúnü)”
29
. Tot
prelatul antiohian –în general, destul de reticent, chiar ireverenţios faţă de cultura
şi moralitatea păgâne
30
–, încercând să-l convingă pe „tatăl necredincios /păgân –
n.n./” să-şi lase fiul „să trăiască în înţelepciune”
31
– adică să îmbrăţişeze viaţa
monahală – şi să-i demonstreze că „pustia nu răpeşte slava şi cinstea cuiva şi nici
palatele nu fac pe cineva strălucit şi slăvit”
32
, nu ezita, pentru a deveni mai persuasiv,
să recomande ca modele de urmat figuri antice: „nu-ţi voi da exemple creştine, ci
exemple păgâne” (paradeigmátwn oÙ tîn par' ¹mn, ¢ll¦ tîn Ømetrwn)
33
,
spunea el, evocându-i, în acest sens, pe Platon, Socrate, Diogene, Aristide şi
Epaminonda
34
, care, prin modestia vieţii şi prin „bogăţia virtuţii” (¦ têß retêß
ploûtóß)
35
, au fost „mai străluciţişi mai slăviţi decât cei care locuiesc în palatele
împărăteşti”
36
. Tânărul călugărit –continua –, asemenea tuturor monahilor, va
căuta acelaşi lucru –bogăţia virtuţii, nu cea lumească, fiind deplin încredinţat de
valoarea redusă a acesteia din urmă: „Mă voi servi tot de un exemplu din lumea
păgână (¢pÕ tîn Ømetrwn paradeigmátwn) spre a-ţi dovedi afirmaţia mea!” –
conchidea el, invocând ca pe un caz emblematic de incompatibilitate dintre virtute
şi avuţie vestitul episod al refuzului generozităţii Macedoneanului de către cinicul
Diogene: „Ce n-ar fi dat Alexandru cel Mare lui Diogene, dacă Diogene ar fi vrut
29
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor, 79, în idem, Despre
feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, ed. cit., p. 423, subl. n.; textul grecesc
după Jean Chrysostome, Sur la vaine gloire et l’éducation des enfants, introduction, texte critique,
traduction et notes par A.-M. Malingrey, Paris, 1972 (SC 188), p. 182.
30
Vezi, de exemplu, idem, Apologia vieţii monahale, 4: păgânii „n-au avut deloc idei sănătoase”
(idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, ed. cit., p. 192); idem,
Către acelaşi Teodor, 3: poeţii păgâni sunt dintre „cei cu totul decăzuţi” (ibidem, p. 383); idem, Hom.
XXIX ad I Corinth., 6: „păgânii lipsiţi de minte” (Ellhsi mèn toîß noëtoiß) (PG 61, col. 248);
idem, Omilia a XIX-a, 1-2: „Filosofii păgâni (Écwqen filósofoi) nu sunt cu nimic mai buni decât
comedianţii şi măscăricii, pentru că nu-şi pot arăta filosofia lor prin altceva decât prin mantaua de
filosof, prin barbă şi prin îmbrăcăminte...”; „Şi ce folos au filosofii păgâni de pe urma învăţăturii artei
de a vorbi frumos când mintea lor e goală de idei?”; la filosofii păgâni, „limba le e împodobită de
cuvinte şi de nume, dar mintea lor slabă nu-i bună de nimic”; „înţelepciunea” filosofilor păgâni e
„mai rea decât nebunia!” (text românesc după idem, Omiliile la statui, traducere din limba greacă
veche şi note de D. Fecioru, Bucureşti, 2007, p. 308, 309, 310; text grecesc după Hom. XIX de statuis,
în PG 49, col. 189, 190); idem, Omilia XVII-a, 2, în idem, Omiliile la statui, ed. cit., 281, 283-284
(„totul la filosofii păgâni este mit, teatru, făţărie”); idem, Comentariu la Isaia, II, 4: „retorii şi
filosofii” „nu aveau nimic mai mult decât o mantie” (idem, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia,
traducere din limba greacă veche şi note de L. Enache, Iaşi, 2013, p. 66) etc.
31
Idem, Către tatăl necredincios, 1, în idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre
creşterea copiilor, ed. cit., p. 207.
32
Idem, Către tatăl necredincios, 5, în ibidem, p. 221.
33
Idem, Către tatăl necredincios, 5, în ibidem, subl. n.; text grecesc după Ad infidelem patrem, în
PG 47, col. 339.
34
Idem, Către tatăl necredincios, 1, 4 şi 5, în idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale.
Despre creşterea copiilor, ed. cit., p. 207, 217-218, 221-223.
35
Idem, Către tatăl necredincios, 4, în idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre
creşterea copiilor, ed. cit., p. 217; text grecesc după Ad infidelem patrem, în PG 47, col. 337.
36
Idem, Către tatăl necredincios, 5, în idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre
creşterea copiilor, ed. cit., p. 223.
40 Nelu Zugravu
să-i primească darurile! Diogene n-a vrut să primească nici un ban, nu dorea
bogaţia lui Alexandru. Alexandru însă dorea cu înfocare şi-şi dădea toată silinţa să
poată avea bogăţia lui Diogene”
37
. Cât priveşte dorinţa părintelui de a-şi deprinde
fiul mai întâi cu elocinţa– treapta ce mai înaltă a educaţiei în Antichitatea târzie –,
Ioan arată că modul de viaţă exemplar e mai important decât „iscusinţa oratorică”,
adăugând: „Aceasta nu-i numai convingerea noastră, a creştinilor, care punem
puţin preţpe înţelepciunea profană (têß Écwqen sofíaß)şi pe arta oratorică – noi,
care o socotim o nebunie –,dar chiar filosofii păgâni (toîß Écwqen filosófoiß)
au această convingere şi dau aceeaşi mărturisire. Întemeiaţi pe această convingere,
majoritatea filosofilor păgâni nu s-au ocupat prea mult de elocinţă, unii dintre ei au
dispreţuit chiar arta oratorică şi au trăit fără să cunoască legile şi regulile vorbirii
frumoase, totuşi, pentru că şi-au petrecut toată viaţa ocupându-se cu ştiinţa de a
ajunge oameni morali şi cu purtări frumoase, viaţa lor a dobândit o puternică
strălucire şi au ajuns vestiţi. De pildă, Anaharsis, Crates şi Diogene n-au studiat
deloc elocinţa; unii spun că nici Socrate n-a studiat această ştiinţă”; în privinţa celui
din urmă lua drept martor pe Platon, „cel mai strălucit reprezentant al filosofiei, omul
care a cunoscut mai bine decât toţi cu de-amănuntul viaţa dascălului său”, care în
Apologia, 17 b arăta că Socrate n-a învăţat arta elocinţei, nu din trândăvie, ci pentru
că „n-o socotea de mare importanţă”; „prin urmare – conchidea autorul nostru –,
elocinţa nu se potriveşte filosofilor şi, în general, bărbaţilor, ci este o ambiţie pro-
prie copiilor care se joacă; aceasta este părerea filosofilor păgâni (ªß kaì aÙtoj
filosófoiß dokeî); nu a unuia de rând, ci a filosofului care a depăşit în
înţelepciune pe toţi ceilalţi, a lui Platon”
38
.
În comparaţiile sacerdotului amintit, exemplele folosite au o neîndoielnică
menire educativă, urmărind stimularea îndemnului către imitaţie: „nimic nu
produce rezultate atât de importante ca emulaţia (zhlotupía)”, arăta el în Despre
slava deşartă şi despre creşterea copiilor [De inani gloria et de educandis a
parentibus liberis]
39
; cei care ascultă imită virtutea (zhlýswsi tçn retçn o¥
koúonteß) prin emulaţie, spunea şi Gregorius de Nazianzus în Oratio 15 [Eß toùß
Makkabaíouß]
40
. Acesta era, în fond, un vechi precept socratico-platonician
41
, pe
37
Idem, Către tatăl necredincios, 2, în idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre
creşterea copiilor, ed. cit., p. 218, subl. n.; textul grecesc după Ad infidelem patrem, în PG 47,
col. 337.
38
Textul românesc după idem, Către tatăl credincios, 11, în idem, Despre feciorie. Apologia vieţii
monahale. Despre creşterea copiilor, p. 280-281, subl. n.; textul grecesc după Ad fidelem patrem, în
PG 47, col. 367-368.
39
Idem, Despre slava deşartă şi despre creştere copiilor, 77, în idem, Despre feciorie. Apologia vieţii
monahale. Despre creşterea copiilor, ed. cit., p. 422.
40
Greg. Naz., Or. 15, 2 (Gregorio di Nazianzo, Tutte le orazioni, ed. cit., p. 374-375); despre imitarea
virtuţii vezi încă Or. 8, 3 (ibidem, p. 280-281; Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântări, ed. cit., p. 49).
41
Întâlnit, de pildă, în Vieţi paralele ale lui Plutarh –Pericles, 2: „De altfel, nici nu sunt folositoare,
celor care le privesc, lucrurile care nu trezesc dorinţaşi pornirea năvalnică ce pune în mişcare avântul
şi imboldul către imitarea lor. Virtutea, însă, în aşa fel ne dispune prin faptele sale, încât ne minunăm
de faptele ei şi dorim să imităm pe cei care le-au săvârşit”; 5: Zenon gândea că „însăşi imitarea
faptelor frumoase aduce, pe nesimţite, o însufleţire şi o obişnuinţă de a practica virtutea”; Timoleon,
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 41
care Părinţii Bisericii, formaţi la şcoala clasicismului, l-au acceptat întocmai
42
. Fără
a ceda întâietatea, în comparaţie şi imitaţie, figurilor vetero- şi neotestamentare sau
creştine contemporane
43
, aceştia au considerat că anumite exempla de personalităţi
păgâne pot contribui la edificarea morală a credincioşilor
44
.Şi lucrul nu e
întâmplător, dacă avem în vedere că evoluţia paralelă a păgânismului şi
creştinismului s-a făcut într-o vreme a afirmării unor modele antropologice
prooem.: „Am început să mă îndeletnicesc cu scriere Vieţilor îndemnat de alţii, dar continui şi
zăbovesc aici şi datorită mie însumi, căci am încercat să-mi rânduiesc şi să-mi fac viaţa asemănătoare
cu virtuţile personajelor prezentate aici, folosindu-mă de istorie ca de o oglindă. Faptul nu se
aseamănă cu nimic altceva decât cu o convieţuire şi conlocuire, căci, primind şiluând în gazdă, prin
istorie, pe fiecare dintre ei, spre a-l avea musafir, l-am contemplat să văd cât este de mare şi cum este
fiecare, alegând, spre a-l cunoaşte, cele mai de seamă şi mai frumoase dintre faptele sale”; L. Aemilius
Paulus, 5; Pelopida, 26; Philopoimenos, 3; Demetrios, 1, 1-2: „noi vom contempla şi vom imita
vieţile celor mai buni, dacă nu vom fi în necunoştinţă nici de cele netrebnice şi reprobabile”; Aratos,
1, 2; 10, 2; Tib. Gracchus, 4, 2 etc.; K. Demoen, op. cit., p. 35-56, 74-116; A. Pérez Jiménez, op. cit.,
p. 105, 107-108.
42
E. g.: Eus., VC, I, 10, 2: „se cuvine să facem cunoscută rodnica veste a faptelor de bine tuturor
oamenilor la care imitarea binelui (£ tôn kalôn mímhsiß) este în măsură să stârnească fierbinţeala
dragostei de Dumnezeu (pròß tòn qeîon Érwta diegeírei tòn póqon)” (text românesc după Eusebiu
de Cezareea, Despre viaţa fericitului împărat Constantin, în idem, Scrieri, II, traducere şi note de
R. Alexandrescu, Bucureşti, 1991 (PSB 14), p. 68; text grecesc după Eusebio di Cesarea, Vita di
Costantino, introduzione, traduzione e note di L. Franco, testo greco a fronte, Milano, 22010 (Classici
greci e latini), p. 92); Sfântul Vasile cel Mare, Ep. 2, 3: „cel ce vrea să se desăvârşească în toate
felurile trebuie să privească la vieţile acestor sfinţi ca la nişte statui vii şi lucrătoare şi să-şi însuşească
bunătăţile lor, urmându-le întocmai exemplul prin imitare (mimësewß)” (text românesc după Sfântul
Vasile cel Mare, Epistole, ed. cit., p. 34; text grecesc după PG 32, col. 229); Aug., Ciu., I, 22: sunt
„mai demne de imitat” acele exemple care „izvorăsc dintr-o credinţă superioară” (Aureliu Augustin,
Despre Cetatea lui Dumnezeu, I, traducere din limba latină de P. Găleşanu, Bucureşti, 1998, p. 97).
43
M. Harl, Moïse figure de l’évêque dans l’Éloge de Basile de Grégoire de Nysse (381). Un plaidoyer
pour l’autorité épiscopale, în The Biographical Works of Gregory of Nyssa. Proceedings of the Fifth
International Colloquium on Gregory of Nyssa, Mainz, 6-10 September 1982, edited by A. Spira,
Cambridge MA, 1984 (Patristic monograph series 12), p. 71-119; L. Brottier, Antoine l’ermite à
travers les sources anciennes: des regards divers sur un modèle unique, în REAug, 43 (1997), p. 15-39;
E. Giannarelli, Dal vesco Cipriano al vescovo Martino: modelli „doppi” di santità e scritture
anomale, în Nuovo e antico nella cultura greco-latina di VI-VI secolo, a cura di I. Gualandri,
F. Conca, R. Passarella, Milano, 2002, p. 331-350; G. Donato, La Vita Antonii di Atanasio: ascesi e
lavoro, în Nicolaus, 30 (2003), p. 273-284; D. Ramos-Lissón, El exemplum de la uidua de Sarepta en
el tratato De uiduis de san Ambrosio, în Chartae caritatis. Études de patristique et d’antiquité tardive
en hommage à Yves-Marie Duval, éditées par B. Gain, P. Jay et G. Nauroy, Paris, 2004, p. 177-191;
J.-N. Guinot, Les exempla bibliques dans l’Ad Stagirium de Jean Chrysostome. Proposition d’une
clef de lecture, în Giovanni Crisostomo. Oriente e Occidente tra IV e V secolo. XXXIII Incontro di
studiosi dell’antichità cristiane, Roma, 6-8 maggio 2004, Roma, 2005, p. 163-183; R. Teja,
M. Marcos, Modelos de ascetismo feminino aristocrático en la época di Juan Crisóstomo:
Constantinopla y Palestina, în ibidem, p. 619-625; vezi exemple din surse infra.
44
Persuasivitatea exemplelor din cultura păgână este şi mai profundă atunci când pot fi conjugate cu
cele biblice – vezi scrisoarea adresată de Isidorus din Pelusium lui Isaia, soldat indisciplinat, căruia îi
oferă ca exemple personaje din istoria veterotestamentară (Oreb, Zeb, Salmana, Abimelech, Goliath,
Abessalon) şi din eposul homeric (Hector, Ajax, lacedaemonienii), care, deşi mai puternici şi mai bine
echipaţi, „au crezut în putere, dar au fost distruşi” – Isid. Pelus., Ep. I, 78 (Sfântul Isidor Pelusiotul,
Epistole, 1, ed. cit., p. 73; PG 78, col. 236).
42 Nelu Zugravu
specifice unor spiritualităţi diferite (păgână, ebraică, creştină)
45
, dar interferente
46
,
încât reperele comparative nu erau întotdeauna incompatibile
47
. Căci, „aşa cum
mulţi de-ai noştri nu sunt cu noi (Wsper gàr polloì tôn £metérwn oÙ meq'
£môn esin)–cei pe care purtările îi înstrăinează de trupul cel de obşte (toû
koinoû sýmatoß), tot astfel mulţi dintre cei din afară sunt de partea noastră (otw
polloì tôn Écwqen pròß £môn), la care vieţuirea este înaintemergătoarea
credinţei (tþ trópö tçn pístin)şi mai au nevoie doar de numele (toû Ñnómatoß)
a ceea ce ei au cu adevărat”, spunea Gregorius de Nazianzus în Or. 18 [$Epitáfioß
eß tòn patéra, paróntoß Basileíou] [Discursul funebru pentru tatăl său, în
prezenţa lui Vasile], rostit, foarte probabil, în primăvara lui 374
48
, urmărind astfel
45
G. Fowden, The Pagan Holy Man in Late Antique Society, în JHS, 102 (1982), p. 33-59; P. Cox,
Biography in Late Antiquity. A Quest for the Holy Man, Berkeley-Los Angeles-London, 1983;
P. Brown, Il filosofo e il monaco: due scelte tardoantiche, în Storia di Roma, III/1, L’età tardoantica.
Crisi e trasformazioni, Torino, 1993, p. 877-894; P. Cocs Miller, Strategies of Representation in
Collective Biography. Construction the Subject as Holy, în Greek Biography and Panegyric in Late
Antiquity, eds. T. Hägg, P. Rousseau, Berkeley-Los Angeles-London, 2000, p. 209-254; A. Miranda,
La definizione in termini spirituali del monaco tra IV e V secolo, în Rivista di Ascetica e Mistica, 29
(2004), p. 285-307; The Philosopher and Society in Late Antiquity. Essays in Honour of Peter Brown,
ed. A. Smith, Swansea, 2005.
46
U. Criscuolo, Interferenza fra neoplatonismo e teologia cristiana nel tardoantico, în Nuovo e
antico nella cultura greco-latina, p. 15-46; M. Abbatepaolo, La trasformazione dei modelli culturali
in età tardoantica (IV-V secolo). Convegno di Studi (Milano, 28-29 ottobre 2004), în InvLuc, 26
(2004), p. 327-335; Neoplatonismo pagano vs neoplatonismo cristiano. Identità e intersezioni. Atti
del seminario, Catania, 25-26 settembre 2004, a cura di M. Di Pasquale Barbanti, C. Martello,
Catania, 2006; I. Ramelli, Les vertus de la chasteté et de la piété dans les romans grecs et les vertus
des chrétiens: le cas d’Achille Tatius et d’Héliodore, în Passions, vertus et vices dans l’ancien roman.
Actes du colloque de Tours, 19-21 octobre 2006, organisé par l’Université François-Rabelais de
Tours et l’UMR 5189, Histoire et Sources des Mondes Antiques, édité par B. Pouderon et C. Bost-
Pouderon, Lyon, 2009, p. 149-168; C. Hezser, Crossing Enemy Lines: Network Connections Between
Palestinian and Babylonian Sages in Late Antiquity, în JSJ, 46 (2015), p. 224-250 (cf. https://www.
academia.edu/12743363/).
47
K. Demoen, op. cit.,passim; M. Naldini, I miti di Orfeo e di Eracle nell’interpretazione patristica,
în CCC, 14 (1993), p. 331-343; M. G. De Durand, Prométhée dans la littérature chrétienne antique,
în REAug, 41 (1995), p. 217-229; M. Simon, Hercule et le Christianisme, Paris, 1955; C. Rapp,
Comparison, Paradigm and the Cases of Moses in Panegyric and Hagiography, în The Propaganda
of Power. The Role of Panegyric in Late Antiquity, ed. M. Whitby, Leiden-Boston-Köln, 1998,
p. 277-298; S. Danvoye,Hercule et le christianisme: Autour des imaginaires mythiques, înFEC, 4 (2002)
(http://bcs.fltr.ucl.ac.be/FE/04/danvoye.html); L. Vieillefon, La figure d’Orphée dans l’antiquité
tardive: les mutations d’un mythe; du héros païen au chantre chrétien, Paris, 2003; A. P. Johnson,
Ancestors as Icons: The Lives of Hebrew Saints in Eusebius’ Praeparatio Evangelica, în GRBS, 44
(2004), p. 245-264; A. M. V. Pizzone, Fra mito classico ed esegesi biblica (Aen. Gaz., Theophrast.,
P. 33, 13-19 Colonna): Eracle come Giona?, în Koinonia, 25 (2001), 2003, p. 207-221; P.-A.
Deproost, Les méthamorphoses du phénix dans le christianisme ancien, în FEC, 8 (2004)
(http://bcs.fltr.ucl.ac.be/FE/08/Phenix1.htm); F. Jourdan, Orphée et les chrétiennes.La réception du
mythe d’Orphée dans la littérature chrétienne grecque des cinq premiers siècles, 1, Orphée, du
repoussoir au prefigurateur du Christ: réecriture d’un mythe à des fins protreptiques chez Clément
d’Alexandrie, Paris, 2010; II, Pourquoi Orphée?, Paris, 2011. Vezi şi notele următoare.
48
Greg. Naz., Or. 18, 6 (text românesc după Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântări, ed. cit., p. 82; text
grecesc după Gregorio di Nazianzo, Tutte le orazioni, ed. cit., p. 434; pentru datare, C. Moreschini, în
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 43
să-şi absolve tatăl, Gregorius cel Bătrân, ajuns, între timp, episcop, de jenanta
apartenenţă iniţială la secta hypsistarilor
49
; era –conchidea el – „un vlăstar străin,
dar apropiat de noi prin viaţa sa (ptórqoß llótrioß, tþ bíö pròß £mâß
piklínwn)”
50
.Să ne mirăm, aşadar, că acelaşi Părinte al Bisericii, aflat atunci pe
thronos-ul de Constantinopolis,făcea un amplu elogiu unui filosof cinic convertit
(foarte probabil, Maximus) – o vreme, amicul său
51
–, oferindu-l ca model de
echilibru acceptabil între filosofia păgână şi creştinism, întrucât, cum arăta
encomiastul, preluase din vanitatea filosofilor antici doar aspectul exterior (părul
lung, barba, mantaua albă) iar din înţelepciunea creştinilor –adevărul şi
desăvârşirea
52
? A lăuda lucrurile bune –spunea înaltul prelat –e un beneficiu,
întrucât lauda stimulează dorinţa de imitare, dorinţa de imitare conduce către
virtute, iar virtutea generează fericirea, aspiraţia cea mai înaltă către care se
îndreaptă faptele oricărui om (Prýth dè tôn eÙergesiôn, tò paineîsqai tà
kalà. Zëlou gàr ¦ Épainoß prócenoß; zêloß dé, retêß; retç dé,
makarióthtoß; £ dé, tò Ákron tôn fetôn, kaì pròß ½ teínei pâsa spoudaíou
kínhsiß.)
53
.
Cele mai multe exempla folosite drept comparaţii între păgâni şi creştini au
tocmai această finalitate mimetică, urmărind să contribuie la cultivarea virtuţii, a
statorniciei în credinţă şi a curajului – cu alte cuvinte, au urmărit o dimensiune
etico-morală. Dar, cum am subliniat deja mai sus, deşi finalitatea era aceeaşi,
scriitorii din cele două sfere cultural-lingvistice ale romanităţii creştine au
împrumutat exemple din istoria şi literatura specifice mai ales spaţiului lor de
afirmare, fără, însă, ca aceasta să fie o regulă strictă. Astfel, aşa cum au atras
atenţia Mary Louise Carlson, mai demult, şi, recent, Hervé Inglebert
54
, în literatura
creştină latină, începând din secolul al III-lea şi până în veacul al V-lea, de la
Tertullianus şi Minucius Felix, trecând prin Lactantius, Firmicus Maternus,
Ambrosius şi Prudentius, până la Augustinus, Quodvultdeus de Carthago,
Salvianus din Massilia şi Sidonius Apollinaris, se întâlneşte o panoplie de figuri ale
istoriei romane republicane (Lucretia, Mucius Scaevola, Regulus, Cincinnatus,
ibidem, p. LX-LXII, 1271, nota 1; vezi şi F. E. Consolino, Il discorso funebre fra Oriente e
Occidente: Gregorio di Nazianzo, Gregorio di Nissa, Ambrogio, în Politica, cultura e religione
nell’Impero romano (secoli IV-VI) tra Oriente e Occidente. Atti del Secondo Convegno dell’As-
sociazione di Studi Tardoantici, a cura di F. Conca, I. Gualandri, G. Lozza, Napoli, 1993, p. 178-179).
49
Greg. Naz., Or. 18, 5 –Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântări, ed. cit., p. 81.
50
Idem, Or. 18, 6 (text românesc după ibidem, p. 82; text grecesc după Gregorio di Nazianzo, Tutte le
orazioni, ed. cit., p. 434); vezi şi idem, Carmen de uita sua, 55-56: iniţial, tatăl său a fost „amic al
erorii, apoi al lui Hristos, apoi păstor” (plánhß tò prósqen, steron Xpistoû fíloß, /Épeita
poimën) (Grégoire de Nazianze, Le dit de sa vie, ed. cit., p. 42).
51
Vezi episodul trădării lui Maximus descris în culori şi comparaţii extrem de acidulate în idem,
Carmen de uita sua, 728-1112, în ibidem, p. 122-166; de asemenea, idem, Carm. II, 1, 41, în idem,
Poesie/2, ed. cit., p. 158-160.
52
Idem, Or. 25, 5, în idem, Tutte le orazioni, ed. cit., p. 603.
53
Idem, Or. 25, 1, în ibidem, p. 598-599.
54
M. L. Carlson, Pagan examples of fortitude in the Latin christian apologists, în CPh, 43 (1948), 2,
p. 93-104; Hervé Inglebert, op. cit., p. 305-325.
44 Nelu Zugravu
Camillus, Fabricius, Scipio Africanus, Cleopatra ş. a.), în legătură cu o temă
recurentă, anume paralela dintre uirtutes ale eroilor antici şi cele ale martirilor,
asceţilor sau simplilor fideli creştini
55
. Unele dintre ele slujesc, de asemenea,
împreună cu anumite figuri imperiale, în special Traianus, ca model pentru
comportamentul specific unui princeps (dux)optimus creştin
56
. Iată două exemple
55
Tertullianus: Ad mart., IV, 4-8 (vezi şi H. Inglebert, op. cit., p. 308-309 şiinfra); Ad nat., I, 18, 1-5,
exemplele în 3-4 (Regulus, regina Aegypti,femina Asdrubale, Didona, mulier Attica [Leaena])
(Quinti Septimi Florentis Tertulliani Ad nationes libri duo edidit Janus Guilielmus Philippus Borleffs,
Leiden, 1929, p. 32-33); Apol., L, 4-10, exemplele în 5-9 (Mucius, Empedocles, aliqua Carthaginis
conditrix [Didona], Regulus, Anaxarchus, Attica quaedam meretrix [Leaena], Zeno Eleates,Laconum
flagella) (Tertullien, Apologetique, texte établi et traduit par J.-P. Waltzing avec la collaboration de
A. Severyns, Paris, 1961, p. 106-107; vezi şi H. Inglebert, op. cit., p. 309); Minucius Felix:Oct.,
XXXVII, 3-5 (Mucius Scaevola, Aquilius [fostul consul Manius Aquilius, luat prizonier în 88 de
regele Mithridates, care l-a supus la umilinţeşi l-a omorât făcându-l să înghită aur lichid], Regulus)
(Minucius Felix, Octavius, texte établi et traduit par J. Beaujeu, Paris, 1964, p. 63-64 şi comentariul
de la p. 157; H. Inglebert, op. cit., p. 310-311); Lactantius:Inst. diu., III, 12, 22 (Menoeceus din
Theba, Codrus din Atena, Curtius şi „cei doi Mures /P. Decius Mus – tatăl şi fiul – n.n./”); V, 13, 13
(Mucius, Regulus) (Lactantius, Instituţiile divine, traducere şi note P. Pistol, Arhiepiscopia
Timişoarei, 2004, p. 132, 232; H. Inglebert, op. cit., p. 312-313); Firmicus Maternus: De errore
profanorum religionum, VI, 7-9 (Lycurgus, consulul Postumius [persecutorul bacchantelor în 188
î.H.]; el laudă integri mores şipriscae virtutes) (Firmicus Maternus, L’erreur des religions païennes,
texte établi, traduit et commenté par R. Turcan, Paris, 1982, p. 90-92; H. Inglebert, op. cit., p. 314);
Ambrosius:Ep. XVIII, 7 (Camillus, Regulus, Scipio Africanus, fără a-i compara cu creştinii) (Sfântul
Ambrozie, Scrisori, traducere şi note de D. Popescu, în Scrieri, II, Bucureşti, 1994, p. 93;
H. Inglebert, op. cit., p. 315, nota 36); Prudentius:Contra Symm., II, 556-563 (Fabricius, Curius
Dentatus, Drusus, Camillus) (Prudence, III, Psychomachie. Contre Symmaque, texte établi et traduit
par M. Lavarenne, deuxieme tirage revu et corrigé, Paris, 1963, p. 178; H. Inglebert, op. cit., p. 315);
Augustinus: Ciu., I, 6 (Marcus Marcellus, Fabius Cunctator), 15 (Marcus Atilius Regulus), 19
(Lucretia), 23 (Cato), 24 (Regulus), 31-33 (Scipio Nasica); II, 5 (Scipio Nasica), 17 (Marcus
Camillus), 23 (Regulus), 29 (Regulus, Mucius Scaevola, Scipionii, Fabricius); III, 14 (Metellus), 17
(Furius Camillus), 18 (Regulus), 21 (Scipio Africanus); IV, 20 (Mucius Scaevola, Curtius, Decii); V,
12 (Cato), 14 (Scaevola, Curtius, Decius), 18 (Brutus, Torquatus, Furius Camillus, Mucius Scaevola,
Curtius, Decii, Marcus Pulvillus, Marcus Regulus, Lucius Valerius, Quintus Cincinnatus, Fabricius)
(Aureliu Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, ed. cit., p. 67, 83-86, 90-93, 98-100, 110-113, 127,
146-147, 162, 174-175, 203, 215, 219, 225-226, 280, 336-339, 343; H. Inglebert, op. cit., p. 316-318);
Quodvultdeus:Liber promissionum et praedictorum Dei, II, 20, 37 (Torquatus, Mucius, Curtius)
(Quodvultdeus, Livre des promisses et des prédictions de Dieu, introduction, texte latin, traduction et
notes par R. Braun, I, Paris, 1964 (SC 101), p. 376; H. Inglebert, op. cit., p. 319); Salvianus:De gub.
Dei, I, 10 (Fabii [Q. Fabius Gurges, Fabius Cunctator], Fabricius, Cincinnatus, *M. Curius Dentatus)
(Salvien de Marseille, Oeuvres, II, Du gouvernement de Dieu, introduction, texte critique, traduction
et notes par G. Lagarrigue, Paris, 1975 (SC 220), p. 110-113; H. Inglebert, op. cit., p. 322-323); vezi
şiinfra.
56
Sid. Apoll., Carm. VII [Panegyricus Avitii], 65-118 (Sidoine Apollinaire, I, Poèmes, texte établi et
traduit par A. Loyen, Paris, 1960, p. 56-59); Ep. VIII, 10, 3; Ven. Fort., Carm., VI, 2 [De Chariberto
rege], 81-84: Nam principis ampli/ Traiani ingenium de pietate refers./ Quid repetam maturum
animum, qui tempore nostro/ antiqui Fabii de grauitate places? (Venance Fortunat, Poèmes, II,
Livres V-VIII, texte établi et traduit par M. Reydellet, Paris, 1998, p. 56); VII, 7 [De Lupo duce], 3-4:
Scipio quod sapiens, Cato quod maturus agebat,/ Pompeius felix, omnia solus habes (ibidem, p. 94);
X, 2 [Ad uirum inlustrem Salutarem], 12 (Augustus, Alexandru, Traianus, „Theudosius”) (idem,
Poèmes, III, Livres IX-XI. Appendice –In laudem sanctae Mariae, texte établi et traduit par
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 45
în acest sens. În scrierea Către martiri [Ad martyres] (a. 197), pentru a încuraja pe
creştinii întemniţaţi să afirme prin jertfa lor adevărul religiei creştine, Tertullianus
le oferă drept pilde de urmat o serie de eroi antici – „martiri”, filosofi, bărbaţi,
femei, adolescentes –care au suferit diferite suplicii ce nu i-au făcut să cedeze în
angajamentul lor
57
: „Dintre femei, spunea el, la îndemână este [exemplul]
Lucreţiei, care, după ce a suferit violenţa siluirii, sub privirea apropiaţilor, s-a
înjunghiat cu un pumnal, pentru a-şi apăra renumele castităţii. Mucius şi-a ars
mâna dreaptă pe altar, ca prin această faptă să dobândească glorie”
58
; „Heraclit a
sfârşit uns cu bălegar; la fel, Empedocle s-a azvârlit în focul Etnei; şi Peregrinus,
nu demult, s-a aruncat pe un rug. Însă şi femeile au dispreţuit flăcările: Didona, ca
nu cumva după moartea preaiubitului ei soţ să fie silită a se recăsători; tot aşa, soţia
lui Hasdrubal, cea care, în timp ce Cartagina era incendiată, spre a nu-şi vedea
soţul cerşind îndurare lui Scipio, s-a avântat împreună cu fiii săi în văpaia care-i
mistuia”
59
; „Regulus, general roman, capturat de cartaginezi, neprimind să fie
răscumpărat în schimbul a multor prizonieri cartaginezi, a preferat să se reîntoarcă
la duşmani şi, [închis] într-un fel de ladă îngustă, străpuns din toate părţile de cuie,
a îndurat de atâtea ori răstignirea. O femeie /Cleopatra –n.n./ s-a apropiat de
bunăvoie de fiare şi chiar de vipere, şerpi mai cumpliţi decât taurul şi ursul, şi i-a
asmuţit asupra sa, pentru a nu ajunge în mâinile duşmanilor”
60
; „Dar oare acea
curtezană ateniană /Leaena – n.n./ a cedat călăului? În timp ce era torturată de tiran
ca părtaşă a conjuraţiei, nu doar că nu i-a trădat pe conjuraţi /Harmodicus şi
Aristogiton –n.n./, ci, în cele din urmă, şi-a scuipat limba tăiată cu proprii dinţi în
faţa tiranului /Hippias şi Hipparchus, fiii lui Pisistrate – n.n./, ca să ştie că torturile
nu folosesc la nimic, chiar dacă vor stărui mai departe”
61
; „Însă ce mare sărbătoare
este şi astăzi pentru lacedemonieni diamastígwsiß, adică biciuirea, [care] nu mai
este o taină. Prin ce ritual, în faţa altarului, toţi tinerii de neam sunt loviţi cu
M. Reydellet, Paris, 2004, p. 63) etc.; din bibliografie, vezi B. Saitta, «Custodia legum ciuilitatis est
indicium»: Teodorico l’Amalo e la civiltà romana, în A&Cr, 7 (1990), p. 391-403; idem, La civilitas
di Teodorico. Rigore amministrativo, “toleranza” religiosa e recupero dell’antico nell’Italia
ostrogota, Roma, 1993; A. Yelo, „Traiani clarum saeculis exemplum” en la anécdota gregoriana, în
A&Cr, 8 (1991), p. 257-262; H. Inglebert, op. cit., p. 306; L. Cracco Ruggini, Modello politico
classico per un imperatore cristiano (IV-VI), în Identità e valori: fattori di aggregazioni e fattori di
crisi nell’esperienza politica antica, Bergamo, 16-18 dicembre 1998, a cura di A. Berzanò,
C. Bearzot, F. Landucci, L. Prandi, G. Zecchini, Roma, 2001, p. 241-255; T. Stickler, Trajan in der
Spätantike, în Traian. Ein Kaiser der Superlative am Beginn einer Umbruchzeit?, hrsg. A. Nünnerich-
Asmus, Mainz am Rhein, 2002, p. 107-113; M. Vitiello, Il principe, il filosofo, il guerriero.
Lineamenti di pensiero politico nell’Italia ostrogota, Stuttgart, 2006, p. 24, 49, 55, 68-70, 114-162;
idem, «Cassiodoriana». Gli Excerpta Valesiana, l’adventus e le laudes del principe Teodorico, în
Chiron, 36, 2006, p. 113-133; G. González del Campo, Trajano en la literatura de corte de Teodosio
y Justiniano, în Talia dixit, 4 (2009), p. 43-71.
57
Vezi şi H. Inglebert, op. cit., p. 308-309.
58
Tert., Ad mart., IV, 4– text după idem, Tratate dogmatice şi apologetice, ed. cit., p. 195.
59
Idem, Ad mart., IV, 5 – text după ibidem, p. 195, 197.
60
Idem, Ad mart., IV, 6 – text după ibidem.
61
Idem, Ad mart., IV, 7 – text după ibidem. Evenimentul s-a petrecut în 514 î.H. –cf. Plin., VII, 23;
Paus., I, 23, 1-2.
46 Nelu Zugravu
bice!”
62
. Prin urmare, conchidea apologetul creştin, dacă asemenea morţi şi cazne,
dorite, adesea, pentru „faimă şi glorie” (famae et gloriae causa)
63
şi „pentru răsplata
laudei omeneşti” (terrenae gloriae) n-au fost în măsură să slăbească tăria trupului şi a
spiritului, cu atât mai neînsemnate vor fi patimile creştinilor, de vreme ce ele asigură
„slava cerească şi răsplata divină” (gloriae caelestis et diuinae mercedis)
64
.
La rândul lui, episcopul Sidonius Apollinaris lua ca punct de referinţă în
panegiricile rostite în cinstea împăraţilor Avitus (455-456) (Carmen VII
[Panegyricus Avitii], 382-387) (1 ianuarie 456), Maiorianus (457-461) (Carmen V
[Panegyricus Maiorianii], 300-304) (decembrie 458) şi Anthemius (467-472)
(Carmen II [Panegyricus Anthemii], 526-530) (468) o figură emblematică a istoriei
romane republicane, anume Cincinnatus, dictatorul ţăran care în 458 î.H. a luptat
cu succes împotriva aequilor
65
. Deşi prelatul gallo-roman este recunoscut pentru
preţiozitatea şi caracterul artificial al stilului său, trimiterea, în carmina amintite, la
acest model istoric, ca şi la altele, precum Camillus, Fabricius, Curius Dentatus,
Fabius Cunctator, Marcellus, Scipio Africanus
66
, personalităţi aproape legendare
ale istoriei politice şi militare romane, nu este, cum a subliniat Jean-Yves
Guillaumin, doar una poetică, de măgulire a celor elogiaţi, ci această synkrisis are
un rol multiplu
67
. Cincinnatus este un typos pentru cei trei suverani şi pentru
contemporanii lor: simbolizează trecutul glorios al statului
68
–adevărata sursă de
fortificare a sentimentului patriotic şi de redeşteptare a demnităţii şi mândriei
romane; este o antiteză a lui Valentinian III, lipsit de reacţie la suferinţele Galliei
69
şi ale Africii controlate de Genseric
70
; ca arator
71
,agricola
72
, posedă virtuţile
strămoşeşti sănătoase, nepervertite, slujind res publica în momente dificile,
devenind, astfel, modelul unui principe care trebuie să se pună la dispoziţia statului
62
Tert., Ad mart., IV, 8 – text după idem, Tratate dogmatice şi apologetice, ed. cit., p. 197.
63
Idem, Ad mart., IV, 3 –text latin şi românesc după ibidem, p. 195.
64
Tert., Ad mart., IV, 9 –text latin şi românesc după ibidem, p. 197.
65
Vezi J.-Y. Guillaumin, Rappel de l’histoire et invitation à l’action dans les Panégyriques de
Sidoine Apollinaire, în DHA supplément 8, 2013, p. 93-107. Vezi şi N. Brocca, Memoria poetica e
attualità politica nel panegirico per Avito di Sidonio Apollinare, în Incontri triestini di filologia
classica, 3 (2003-2004), p. 279-295.
66
Sid. Apoll., Carm., II, 202-204 (Antoninus Pius, Marcus Aurelius), 370-376 (Marcellus, Metellus,
Curius) (Sidoine Apollinaire, I, Poèmes, texte établi et traduit par A. Loyen, Paris, 1960, p. 12, 18;
H. Inglebert, op. cit., p. 319-320); V, 61-87 (Cocles, Scaevola, Scipio), 317-319 (Traianus) (Sidoine
Apollinaire, I, Poèmes, ed. cit., p. 30-31, 40; H. Inglebert, op. cit., p. 320); VII, 115-118 (Traianus –
fortis, pius, integer, acer), 227-229 (Fabricius), 381-387 (Cincinnatus), 437-440 (Romulus, Tatius),
551-564 (Fabius [Cunctator], Livius [Salinator], Camillus) (Sidoine Apollinaire, I, Poèmes, ed. cit.,
p. 58-59, 63, 69, 71, 75-76; H. Inglebert, op. cit.).
67
J.-Y. Guillaumin, op. cit., p. 101-105.
68
Sid. Apoll., Carm. V, 1: Concipe praeteritos, respublica, mente triumphos; idem, Carm. VII, 358:
Scis namque tuos, scis, Roma, labores –Sidoine Apollinaire, I, Poèmes, ed. cit., p. 28, 68; vezi şi
J.-Y. Guillaumin, op. cit., p. 105.
69
Sid. Apoll., Carm. V, 358-360–Sidoine Apollinaire, I, Poèmes, ed. cit., p. 42.
70
Idem, Carm. V, 53-106 –ibidem, p. 30-32.
71
Idem, Carm. VII, 382–ibidem, p. 69; vezişi Jean-Yves Guillaumin, op. cit., p. 95.
72
Sid. Apoll., Carm. VII, 379 –Sidoine Apollinaire, I, Poèmes, ed. cit.,p. 69.
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 47
şi să poarte personal războiul; astfel, prin raportare la valorile pe care le întruchipa
dictatorul roman, putem afirma că elita politică tradiţionalistă de la mijlocul
veacului al V-lea dădea glas insatisfacţiilor determinate de ceea ce, recent, Pedro
Barceló numea „deconstrucţia puterii imperiale”
73
, pledând pentru recuperarea
principiilor de guvernare specifice vremurilor clasice, anume organizarea armată
bazată pe recrutarea cetăţenilor romani, iar nu a barbarilor
74
, întărirea autorităţii
împăratului asupra factorului militar
75
şi asumarea de către acesta a unui
comportament belicos, aşa cum făcuseră cândva şi suveranii antonini
76
; episcopul
poet e neechivoc în acest sens: Modo principe nobis/est opus armato, ueterum qui
more parentem/ non mandet sed bella gerat, quem signa mouentem/ terra uel unda
tremant, ut tandem iure recepto/ Romula desuetas moderentur classica classes)
(„Avem nevoie acum de un principe războinic, care, după obiceiul strămoşilor de
odinioară, să nu trimită ordine, ci să poarte [el însuşi] războiul, de care, atunci când
îşi pune în mişcare stindardele, să se înspăimânte pământul sau marea, pentru ca,
dreptul fiind în sfârşit recăpătat, trâmbiţele lui Romulus să conducă flotele dezobiş-
nuite [să lupte]”)
77
.
În spaţiul literar oriental, personajul recunoscut cel mai des ca model de
virtute comparabil, între anumite limite, cu cel al creştinilor este Socrate
78
, în
73
P. Barceló, La deconstrucción del poderíal en el siglo IV, în Gerión, 29 (2011), 1, p. 193-210.
74
Vegetius, în Epitome rei militaris, I, 8 şi 27, recomanda organizarea armatei pe baza „constituţiilor”
(constitutionibus) lui Augustus, Traianus şi Hadrianus. Vezi şi M. Paniz Giacomoni, Ecos de uma
tradição: usos e desusos da idéia de decadência na obra de Flavius Vegetius Renatus, în Alétheia,
janeiro/dezembro de 2008 (http://www.revistaaletheia.com/index.html).
75
Ps.-Aur. Vict., Epit. Caes., I, 14: „/Augustus – n.n./ Acuza chiar cu vehemenţă iniţiativa unchiului
său, care, numindu-i pe soldaţi camarazi de arme, în virtutea unei noi şi linguşitoare deprinderi, în
vreme ce încerca să se facă mai iubit, slăbise autoritatea comandantului” – Pseudo-Aurelius Victor,
Epitome de Caesaribus. Epitomă despre împăraţi, traducere şi consideraţii lingvistice de
M. Paraschiv, ediţie îngrijită de N. Zugravu, Iaşi, 2012, p. 137.
76
Sid. Apoll., Carm. II, 202-204: Sic sub patre Pius castra parentis,/ sic Marcus uiuente Pio, post
iura daturi,/ innumerabilibus legionibus imperitabant – text latin după Sidoine Apollinaire, I, Poèmes,
ed. cit., p. 12; vezi şi J.-Y. Guillaumin, op. cit., p. 99; N.Brocca, op. cit., p. 281-285.
77
Sid. Apoll., Carm. II, 382-386 –Sidoine Apollinaire, I, Poèmes, ed. cit., p. 18; vezi şi J.-Y.
Guillaumin, op. cit., p. 102-103. Îndemnul este adresat lui Anthemius (467-472), despre a cărui
politică de apărare a Imperiului occidental vezi Politica, tradizione e strategie familiari: Antemio e
l’ultima difesa dell’unità dell’impero (467-472), în Governare e riformare l’impero al momento della
sua divisione: Oriente, Occidente, Illirico [online], Roma, Publications de l’École française de Rome,
2015 (creato il 12 maggio 2015). Disponibile su Internet: http://books.openedition.org/efr/2804.
78
E.g.: Sfântul Ioan Gură de Aur, Către tatăl necredincios, 1 şi 5 (idem, Despre feciorie. Apologia
vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, ed. cit., p. 207, 222); idem, Către iudei (V), 3 (idem,
Cuvânt împotriva anomeilor. Către iudei, traducere din limba greacă veche şi note de D. Fecioru,
Bucureşti, 2007, p. 312); Isid. Pelus., Ep. I, 11 (Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, 1, ed. cit.,
p. 23-24); vezi şisupra. Despre popularitatea lui Socrate în scrierile antice timpurii şi târzii, inclusiv
cele creştine, vezi A.-M. Malingrey, Le personage de Socrate chez quelques auteurs chrétiens du IVe
siècle, în Forma Futuri. Studi in onore del cardinale Michele Pellegrino, Torino, 1975, p. 159-178;
K. Dörning, Exemplum Socratis. Studien zur Sokratesnachwirkung in den kynisch-stoichen
Popularphilosophie der frühen Kaiserzeit und im frühen Christentum, Weisbaden, 1979.
48 Nelu Zugravu
special în legătură cu seninătatea dovedită înaintea morţii
79
. De asemenea, unii
autori laudă comportamentul gimnosofiştilor
80
, însă, în general, virtutea filosofilor
păgâni este considerată ipocrită, inferioară „virtuţii apostolice” (tçn postolikçn
retçn) dobândite prin practicarea adevăratei philosophia
81
. Alte figuri ale culturii
antice au o incidenţă redusă în panoplia de exempla păgâne recomandate
creştinilor
82
. În plan politic, noua teologie politică formulată de Eusebius, care
acorda un alt statut împăratului devenit creştin, a condus, în general, la distanţarea,
din punct de vedere moral-etic, de modelele imperiale antice; din acest motiv,
suveranii luaţi cel mai adesea ca puncte de referinţă, în special Cyrus şi Alexandru
Macedon, nu sunt valorizaţi întotdeauna pozitiv
83
. În circumstanţe politice presante,
apar însă şi personaje ale Greciei homerice şi clasice sau imperatores romani
recomandaţi ca modele de virtute militară şi de angajament belicos împotriva
79
Totuşi, gestul său este considerat inferior actului voluntar şi curajos al creştinilor martirizaţi–
Iohann. Chrys., Hom. IV ad I Corinth., 4 (PG 61, col. 35; Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi
către Corintheni, ed. cit., p. 38).
80
J. P. Oliver Segura, Los gimnosofistas indios como modelos del sabio asceta para cínicos y
cristianos, în A&Cr, 7 (1990), p. 53-62.
81
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XVII-a, 2, în idem, Omiliile la statui, ed. cit., p. 281 (text
românesc), 283-284; text grecesc după PG 49, col. 175; vezi şi idem, Cuvântul al IV-lea la Sfântul
Apostol Pavel, în idem, Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, ed. cit., p. 255.
Despre termenul philosphia în gândirea creştină, vezi J.-L. Quantun, À propos de la traduction de
philosophia dans l’Adversus oppugnatores vitae monasticae de Saint Jean Chrysostome, în RSR, 61
(1987), 4, 187-197, cu bibliografia la p. 187, nota 1.
82
De exemplu, Platon (Isid. Pelus., Ep. II, 146, 203, 256 şi 279, în idem, Epistole, 2, ed. cit., p. 155,
212, 261 şi 282-283), Demostene (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a VII-a, 5, în idem, Omiliile la
statui, ed. cit., p. 147; Isid. Pelus., Ep. 146, în idem, Epistole, 2, ed. cit., p. 159), Pittakos din
Mitylenae (idem, Ep. I, 470, în idem, Epistole, 1, ed. cit., p. 309), Epaminonda (idem, Ep. II, 74 şi
146, în idem, Epistole, 2, ed. cit., p. 72 şi 155), Isocrate (idem, Ep. II, 128 şi 146, în ibidem, p. 134 şi
154), Aristide (idem, Ep. II, 146, în ibidem, p. 154), Crates (idem, Ep. II, 146, în ibidem, p. 155),
Phocion (idem, Ep. II, 146, în ibidem, unde apare ca „Fokas”), Lycurg (idem, Ep. II, 146, în ibidem).
83
Eus., VC, I, 7, 1-2 –8, 1 (Eusebio di Cesarea, Vita di Costantino, ed. cit., p. 86-89); Sfântul Vasile
cel Mare, Ep. 94 (idem, Epistole, ed. cit., p. 178); idem, Ep. 112, 2 (ibidem, p. 196); idem, Ep. 272, 3
(ibidem, p. 445); Sfântul Ioan Gură de Aur, Către tatăl necredincios, 4, 5 (idem, Despre feciorie.
Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, ed. cit., p. 218, 222-223); idem, Hom. XXVI ad
II Corinth., 5 (idem, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei a doua către Corintheni, ediţie revizuită de
C. Făgeşan, Bucureşti, 2007, p. 234-236; PG 61, 580-581); idem, Către iudei (V), 6-7 (idem, Cuvânt
împotriva anomeilor. Către iudei, ed. cit., p. 324-326); idem, Ad illuminandos catechesis II, 5 (PG 49,
col. 240); idem, Cuvânt la Fericitul Vavila, şi împotriva lui Iulian, şi către elini, 20 (idem, Predici la
sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, ed. cit., p. 345); Isid. Pelus., Ep. II, 62 (idem,
Epistole, 2, ed. cit., p. 59) etc.; L. Cracco Ruggini, Sulla cristianizzazione della cultura pagana: il
mito greco e latino di Alexandro dall’età Antoniniana al medio evo, în Athenaeum, 43 (1965),
p. 3-79; G. Pugliese-Carratelli, L’imitatio Alexandri Constantiniana, în Felix Ravenna, 118 (1979),
p. 81-91; R. Klein, Zur Beurteilung Alexanders des Grossen in der patristichen Literatur, în Zu
Alexander d. Gr. Festschrift G. Wirth, hrsgg. W. Will, J. Heinrichs, Amsterdam, 1987, p. 925-989 =
idem, Roma versa per aevum. Ausgewählte Schriften zur heidnischen und christlichen Spätantike,
hrsg. von R. von Haehling und K. Scherberich, Hildesheim-Zürich-New York, 1999, p. 460-517;
A. Cameron and S. G. Hall, Commentary, în Eusebius, Life of Constantine, introduction, translation,
and commentary by A. Cameron and S. G. Hall, Oxford, 1999, p. 188; G. Nigro, Figure imperiali
negli scritti dei Padri Cappadoci, în C&C, 8 (2013), 1, p. 232-234, cu trimiteri.
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 49
inamicilor statului; aşa a procedat, de exemplu, Synesius din Cyrenae, episcop de
Ptolemais, în tratatul perì basileíaß
84
, care, confruntat cu ameninţarea oraşului
din partea triburilor nord-africane, aliniază ca exempla de comportament marţial pe
Agamemnon
85
, Achilles şi Ulysse
86
, Iphicrates şi Pericles
87
, Agesilaos
88
,
Epaminonda
89
, Septimius Severus
90
, Domitianus
91
, Carinus (de fapt, Carus)
92
,
Galerius
93
, Diocletianus
94
, Pompeius
95
.
Exempla cu funcţie polemico-apologetică
Într-una dintre Conlationes, Iohannes Cassianus consemnează un interesant
dialog dintre Germanus şi ascetul Chaeremon. Cel dintâi recunoştea că sunt mulţi
păgâni (multos gentiles) pe care, deşi „nu merită harul ajutorului divin” (qui utique
diuini adiutorii gratiam non merentur), „îi vedem strălucind nu numai prin virtuţile
cumpătării şi răbdării, dar, ceea ce este şi mai de mirare, chiar prin neprihană” (non
solum frugalitas atque patientiae, sed, quod magis mirum est, etiam castitatis
uideamus fulgere uirtutibus)
96
. Chaeremon i-a răspuns, însă, că aceasta este o idee
greşită (inepta proponitis)
97
, deoarece filosofii păgâni nu au dobândit decât „o mică
parte de neprihană, şi anume înfrânarea trupească, prin care-şi interziceau numai
împreunarea” (portiunculum castitatis, id est abstinentiam carnis, ut tantum a coitu
libidinem cohercerent), curăţia lăuntrică şi neîntreruptă a minţii şi trupului
(internam mentis ac perpetuam corporis puritatem) neatingându-le nici cu fapta,
nici cu gândul
98
. Nominaliza, în acest sens, doi dintre gânditorii celebri ai
vremurilor antice –Socrate şi Diogene: primul, arăta eremitul, „cel mai faimos
(famosissimus) dintre ei”, după cum spun gânditorii păgâni, n-a roşit să recunoască,
84
Vezi şi M. Forlin Patrucco, op. cit., p. 200.
85
Syn., Oratio de regno, 9, în PG 66, col. 1076.
86
Syn., Oratio de regno, 11, în PG 66, col. 1081.
87
Syn., Oratio de regno, 13, în PG 66, col. 1085.
88
Syn., Oratio de regno, 13, în PG 66, col. 1088.
89
Syn., Oratio de regno, 13, în PG 66, col. 1088.
90
Syn., Oratio de regno, 11, în PG 66, col. 1081.
91
Syn., Oratio de regno, 11, în PG 66, col. 1081.
92
Syn., Oratio de regno, 12, în PG 66, col. 1084A-1085.
93
Syn., Oratio de regno, 13, în PG 66, col. 1085.
94
Syn., Oratio de regno, 13, în PG 66, col. 1085.
95
Syn., Oratio de regno, 15, în PG 66, col. 1096.
96
Sfântul Ioan Casian, Conl., XIII, 4, 1 – text românesc după Sfântul Ioan Casian, Convorbiri
duhovniceşti, traducere din limba latină de D. Popescu, traducere din limba greacă veche şi note de
D. Fecioru, Bucureşti, 2004, p. 314; text latin după Cassiani Opera.Collationes XXIII, edidit Michael
Petschenig, editio altera supplementis aucta curante Gottfried Kreuz, Wien, 2004 (CSEL XIII), p. 365.
97
Idem, Conl., XIII, 5, 1 – text românesc după Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, ed. cit.,
p. 315; text latin după CSEL XIII, p. 365.
98
Idem, Conl., XIII, 5, 2 – text românesc după Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, ed. cit.,
p. 315; text latin după CSEL XIII, p. 366.
50 Nelu Zugravu
într-un fel, acuzaţia de „stricător de copii” (corruptoris puerorum)
99
; cel de-al
doilea a putut rosti aceste cuvinte despre cineva care trebuia pedepsit pentru
adulter: „«nu va plăti cu viaţa ceea ce se dă gratis»” (quod gratis uenditur, morte
non emans)
100
; „se vede bine deci – conchidea Chaeremon – că ei n-au cunoscut
virtutea adevăratei castităţi care este dorită de noi” (constat ergo illos uerae
castitatis quae a nobis expetitur nec agnouisse uirtutem, et ideo satis certum est
circumcisionem nostram)
101
. Prin urmare, oricât de seducătoare ar putea fi
exemplele extrase din cultura clasică, acestea sunt, pentru un creştin, lipsite de
excelenţă, nedesăvârşite, ele pot chiar corupe, fiind, astfel, „o piedică specială în
calea mântuirii” (speciale impedimentum salutis): „în mintea mea –se confesa
Iohannes Cassianus în prima convorbire cu Nesteros –, ca şi cum ar fi infectată de
acele opere poetice (poeticis illis... carminibus), chiar în timpul rugăciunii vin acele
povestiri şi istorisiri despre războaie (illas fabularum nugas historiasque bellorum),
cu care am fost hrănit din primii ani de şcoală (primis studiorum inbuta est). Când
cânt psalmi sau când mă rog pentru iertarea păcatelor, îmi amintesc de episoade din
epopei cu eroi războinici (poematum memoria suggeratur aut quasi bellantium
heroum), pe care parcă îi am înaintea ochilor (ante oculos), şi asemenea închipuiri
(phantasmatum)şi privelişti, care mă împresoară cu necuviinţă, atât îmi împiedică
mintea de la năzuinţa către cer, încât de ele nu pot scăpa chiar dacă plâng zilnic”
102
.
Raportarea la exemplele clasice este binevenită, pentru că, aşa cum spunea Ioan
Gură de Aur, „prin comparaţie se pun în evidenţă lucrurile” (katá súgkrisin
toûto poiôn eÎpon)
103
–în cazul de faţă, adevăratele modele, respectiv cele care se
găsesc în scrierile biblice
104
şi în viaţaşi faptele creştinilor desăvârşiţi, precum
99
Idem, Conl., XIII, 5, 3 – text românesc după Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, ed. cit.,
p. 315; text latin dupăCSEL XIII, p. 366.
100
Idem, Conl., XIII, 5, 4 – text românesc după Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, ed. cit.,
p. 315-316; text latin după CSEL XIII, p. 366-367.
101
Idem, Conl., XIII, 5, 4 – text românesc după Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, ed. cit.,
p. 316; text latin după CSEL XIII, p. 367.
102
Idem, Conl., XIV, 12, 12 – text românesc după Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti,
ed. cit., p. 358; text latin după CSEL XIII, p. 414.
103
Sfântul Ioan Gură de Aur, Către iudei (V), 3 – text românesc după idem, Cuvântări împotriva
anomeilor. Către iudei, ed. cit., p. 314; text grecesc după Aduersus Judaeos (V), în PG 48, col. 886;
vezi şi Isid. Pelus., Ep. II, 133, în idem, Epistole, 2, ed. cit., p. 137.
104
E.g.: Asterie al Amasiei, Predică la profetul Daniel şi la Suzana: „Femei, imitaţi pe Suzana!”
(idem, Omilii şi predici, traducere din limba greacă veche şi note de D. Fecioru, Bucureşti, 2008,
p. 82); idem, Cuvânt de laudă la sfântul mucenic Foca: dacă creştinii iau ca model „faptele bărbaţilor
stăruitori în credinţă, săvârşite înaintea mărturisirii credinţei lor”, vor învăţa să păzească credinţa
chiar şi în cele mai mari primejdii (ibidem, p. 129); Sfântul Vasile cel Mare, Ep. 2, 3: „dacă cineva
îndrăgeşte fecioria, citeşte adeseori istoria lui Iosif... Bărbăţia o poate învăţa de la Iov...; curajul,
blândeţea şi mărinimia se pot însuşi din istoriile lui David şi Moise” (idem, Epistole, ed. cit., p. 33);
idem, Ep. 241: pentru binele Bisericii, trebuie să ne rugăm precum Moise, care „petrecea mereu în
rugăciuni pentru poporul său” (ibidem, p. 390); Sfântul Ioan Gură de Aur, Către cei care n-au venit la
biserică; şi la cuvântul apostolic care zice: «Dacă flămânzeşte duşmanul tău, dă-i pâine»; şi despre
neţinerea de minte a răului, 7: „pe acesta /David – n.n./ să-l imităm şi noi (kaì £meîß mimhsýmeqa)”
(text românesc după idem, Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie. Despre
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 51
martirii
105
sau unii prelaţi
106
, recunoscuţi ca egali sau chiar superiori figurilor
biblice prin sfinţenia lor
107
, iar nu în „erudiţia veacului” (illa eruditione saeculari),
tăria credinţei. Despre propovăduirea Evangheliei şi alte omilii, traducere din limba greacă veche şi
note de D. Fecioru, Bucureşti, 2006, p. 122; text grecesc după In illud, si esurierit inimicus..., în PG
51, col. 185); idem, Laudă lui Maxim. Cu ce femei să ne căsătorim, 9: „Taţilor, imitaţi purtarea de
grijă a patriarhului Avraam!” (idem, Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre
milostenie. Despre tăria credinţei. Despre propovăduirea Evangheliei şi alte omilii, ed. cit., p. 214);
idem, Omilie la titlul Faptelor Apostolilor, 3: „Pentru că de aceea a fost intitulată aşa cartea aceasta,
ca să imităm faptele apostolilor” (idem, Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi providenţă. Despre
rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu şi alte omilii, traducere din limba greacă vche şi note de
D. Fecioru, Bucureşti, 2006, p. 320-321); idem, Omilia I la Sfinţii Macabei şi la maica lor, 3: „Să
audă mamele aceasta! Să imite vitejia acestei femei, să imite dragostea ei de copii!” (idem, Predici la
sărbători şi cuvântări de laudă la sfinţi, traducere din limba greacă veche şi note de D. Fecioru,
Bucureşti, 2006, p. 416); idem, Omilie la Ana (II), 1: „pe această femeie s-o imităm, femeilor!”; 6:
„Pe această femeie /Ana – n.n./ s-o imităm şi noi” (idem, Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul.
Omilii la Serafimi, ed. cit., p. 24, 38); idem, Omilie la Ana (III), 1: „Istoria Anei ne arată comorile
cereşti şi ne învaţă să scăpăm de orice primejdie” (ibidem, p. 40); 4: „Şi tu dar, o, femeie, imit-o pe
Ana!” (ibidem, p. 47); idem, Omilie la Ana (IV), 5: „Să-i imităm, rogu-vă, şi noi pe aceştia... Să o
luăm pe Ana ca dascăl” (ibidem, p. 61); idem, Omilie la David şi Saul (I), 7: „să-l imităm” pe David
(ibidem, p. 94); idem, Omilie rostită la plecarea în exil, 1: „Dacă spuneţi că înduraţi credinţa, imitaţi
pe fericitul Avraam (mimésasqe tòn makárion Abraàm) ... Iar dacă spuneţi că înduraţi încercarea,
imitaţi-l pe fericitul Iov (mimeîsqe tòn makárion Iýb)... Iar dacă vreţi să înduraţi curăţia, imitaţi-l pe
fericitul Iosif (mimésasqe tòn makárion Iwsìf)...” (textul românesc după idem, Despre desfătarea
celor viitoare. Să nu deznădăjduim. Nouă cuvântări la Cartea Facerii, traducere din limba greacă
veche şi note de D. Fecioru, Bucureşti, 2008, p. 151; textul grecesc după Cum iret in exsilium, în PG
52, col. 436); Sfântul Proclu al Constantinopolului, Omilia a 4-a la Întrupare, 3: femeile să aibă ca
exemplu pe Marta (Lc 10,40); văduvele, pe Ana (Lc 2,36-37); femeile sterpe, pe Elisabeta (Lc 1,7);
fecioarele, pe Născătoarea de Dumnezeu Maria; preoţii, pe Simeon (Lc 2,25) (idem, Omilii la
Naşterea Domnului, traducere din limba greacă veche de P. Grigoriu, Bucureşti, 2008, p. 81); Greg.
Nyss., La întâmpinarea Domnului, la Născătoarea de Dumnezeu şi la dreptul Simeon: „Să o imităm
pe fericita Ana” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la praznice împărăteşti, traducere din limba
greacă veche ierom. Agapie (Corbu), Arad, 2010, p. 91); idem, La Înălţarea Domnului: „Aşadar, să
imităm şi noi pe Proroc în cele în care e cu putinţă imitarea, în iubirea de Dumnezeu, în blândeţea
vieţii, în îndelungata răbdare faţă de cei ce ne urăsc...” (ibidem, p. 159); Greg. Naz., Or. 15, 12:
Toútouß mimýmeqa, kaì ¥ereîß, kaì mhtéreß, kaì paîdeß (idem, Tutte le orazioni, ed. cit.,
p. 388-389); idem, Or. 14, 2-4 (ibidem, p. 332-335); idem, Ep. LXXVII, 12: Tosaûta Éxonteß
©podeígmata, mimhsýmeqa Qeoû filanqrwpían (Saint Grégoire de Nazianze, Lettres, I, texte établi
et traduit par P. Gallay, Paris, 1964, p. 97; vezi şi K. Demoen, op. cit., p. 80); Timotei Alexandrinul,
Istoria monahilor din Egipt, I, 20: „Peste tot există oameni vrednici de admirat şi de lăudat, ca, de
exemplu, Profeţii şi Apostolii lui Dumnezeu, care se citesc în adunările Bisericii. Pe aceştia trebuie
să-i imitaţi” (Timotei Alexandrinul, Istoria monahilor din Egipt, traducere din limba greacă patristică
de I. Popa, Bucureşti, 2010, p. 33); Isid. Pelus., Ep. I, 87: pentru monahiile alexandrine sandaliene,
„asediul dorinţelor” poate fi respins având ca „învăţători” (didáskaloi) pe „slăvita Susanna”
(Swsánna £ eÙkleçß), „admirabila Iudita” (£ qaumastç $Ioudëq)şi „renumita Tecla” (£
paneúfhmoß Qékla) (text românesc –Sfântul Isidor Pelusiorul, Epistole, 1, ed. cit., p. 80; text
grecesc –PG 78, col. 244).
105
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la Sfântul Mucenic Iulian, 4: „Dumnezeu... ne-a dat
nouă trupurile, pentru ca sfintele oseminte ale mucenicilor să ne fie veşnică aducere-aminte de
virtute... să nu ne mărginim numai să venim la mucenici, ci să-i şi imităm pe mucenici” (idem,
Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, ed. cit., p. 483); idem, Cuvânt de laudă
la Sfântul Mucenic Varlaam, 1; 4: „de vrei sa lauzi pe mucenici, imită pe mucenici” (ibidem, p. 488,
52 Nelu Zugravu
493); Sfântul Vasile cel Mare, Ep. 240, 2 (idem, Epitole, ed. cit., p. 389); Isid. Pelus., Ep. I, 189:
martirii pot fi cinstiţi mai ales prin „imitarea modului lor de viaţă” (Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole,
1, ed. cit., p. 149).
106
Unul dintre aceştia era, după Gregorius de Nazianzus, episcopul Atanasie al Alexandriei, care poate fi
comparat cu marile personaje ale Vechiului şi Noului Testament –Enoh, Noe, Avraam, Isac, Iacob,
patriarhii, Moise, Aaron, Iosua, judecătorii, Samuel, David, „într-o oarecare măsură, Solomon”, Ilie,
Elisei, profeţii de dinainte şi de după exil, Ioan Botezătorul, discipolii lui Hristos şi cei de după
Hristos, „fie cei puşi peste popor, fie cei ce s-au distins prin cuvânt, fie cei vădiţi prin minuni, fie cei
care s-au făcut desăvârşiţi prin sângele lor”; „cu unii din aceştia Atanasie a fost egal, de către unii el a
fost cu puţin întrecut, iar pe alţii, dacă nu e îndrăzneţ să spun astfel, i-a întrecut. Pe unii şi i-a luat ca
modele pentru puterea minţii, pe alţii pentru activitate, pe alţii pentru blândeţe, pe alţii pentru râvnă,
pe alţii pentru primejdii, pe alţii pentru cele mai multe privinţe, pe alţii pentru toate, luând frumuseţe
de la unul şi de la altul (asemenea celor care zugrăvesc înfăţişări ale desăvârşirii) şi adunându-le în
sufletul său unul, a făcut o formă perfectă de virtute în toate (¹n retêß eÎdoß k pántwn
phkribýsato), întrecându-i în faptă pe cei puternici în cuvânt, în puterea cuvântului pe cei
făptuitori...”; astfel, s-a făcut „pe sine exemplu celor de după el (aÙtòn genésqai parádeigma)” –
Greg. Naz., Or. 21, 3-4 – text românesc după idem, Cuvântări, ed. cit., p. 125-127, subl. n.; text
grecesc după idem, Tutte le orazioni, ed. cit., p. 510. Vezi şi Isid. Pelus., Ep. I, 324 (Sfântul Isidor
Pelusiotul, Epistole, 1, ed. cit., p. 226-227).
107
Vezi Greg. Naz., Or. 1, 7: Gregorius cel Bătrân comparat cu Avraam (¦ semnòß $Abraàm) (idem,
Cuvântări, ed. cit., p. 10; text grecesc după idem, Tutte le orazioni, ed. cit., p. 4); idem, Or. 7, 3: tatăl
său Gregorius cel Bătrân, şi el episcop, a îndeplinit „cu sârguinţă înalta lui slujbă de întâistătător
pentru acest popor, ca un al doilea Aaron ($Aarýn tiß deúteroß) sau Moise (Ë Mwãsêß), învrednicit
el însuşi să se apropie de Dumnezeu şi să ducă cuvântul dumnezeiesc celorlalţi, care stau departe de
El” (text românesc după idem, Cuvântări, ed. cit., p. 22; text grecesc după idem, Tutte le orazioni, ed.
cit., p. 252); idem, Or. 8, 4: Gregorius cel Bătrân – „noul Avraam al zilelor noastre” (tòn néon £môn
Abraàm) (text românesc după idem, Cuvântări, ed. cit., p. 50; text grecesc după idem, Tutte le
orazioni, ed. cit., p. 280); mama Nonna – „Sarra cea dintre noi” (tçn f £môn Sárran) (text
românesc după idem, Cuvântări, ed. cit., p. 50; text grecesc după idem, Tutte le orazioni, ed. cit.,
p. 280); 5: „el /Gregorius cel Bătrân – n.n. / e podoaba bărbaţilor, ea /Nonna –n.n./ a femeilor, şi nu
doar podoaba, ci şi pildă de virtute” (¦ mèn ndrôn eÎnai kósmoß, £ dè gunaikôn, kaì oÙkósmoß
mónon, llà kaì retêß ©pódeigma) (text românesc după idem, Cuvântări, ed. cit., p. 51; text
grecesc după idem, Tutte le orazioni, ed. cit., p. 282); 9-12: Gorgonia e asemenea femeii măritate
lăudate de Solomon în Pildele sale pentru cumpătarea şi hărnicia sa, dar superioară acesteia prin alte
virtuţi, lăsând copiilor săi „exemplul ei şi râvnirea celor de dincolo” (tçn mímhsin kaì tçn pì
toútoiß filotimían) (text românesc după idem, Cuvântări, ed. cit., p. 57; text grecesc după idem,
Tutte le orazioni, ed. cit., p. 284); 41: Nonna e „Sarra noastră duhovnicească, soţia şi cea de o vârstă a
marelui nostru părinte Avraam /Gregorius cel Bătrân – n.n./” (tñ pneumatikñ Sárrä, tñ toû
megálou patròß £môn Abraàm) (text românesc după idem, Cuvântări, ed. cit., p. 119; text grecesc
după idem, Tutte le orazioni, ed. cit., p. 474); idem, Or. 12, 2: Gregorius cel Bătrân comparat cu
Aaron, „cel de pe care curge acel duhovnicesc şi preoţesc mir până pe barba şi veşmintele lui” (text
românesc după idem, Cuvântări, ed. cit., p. 70); 3: Gregorius însuşi, devenit sprijinitor al tatălui său,
se aseamănă cu „Iacob din vechime” (¦ 'Iakõb keînoß) (text românesc după idem, Cuvântări, ed.
cit., p. 71; text grecesc după idem, Tutte le orazioni, ed. cit., p. 320); idem, Or. 16, 1: Gregoius cel
Bătrân comparat cu Aaron, Gregorius însuşi cu Eleazar, fiul lui Aaron (ibidem, p. 392); idem, Or. 18,
8-10; 17: prin grija pe care a avut-o pentru Biserica lui, tatăl lui Gregorius a fost „asemenea marelui
Noe, părintele acestei a doua lumi” (¦ mégaß keînoß Nôe kaì toû deutérou toútou kósmou
patër) (text românesc după idem, Cuvântări, ed. cit., p. 93; text grecesc după idem, Tutte le
orazioni, ed. cit., p. 446); 24: precum „bărbaţii din zilele vechi sau noi”, care au avut câte o calitate
aparte (Iov, Moise, David, Samuel, Fineas, Petru, Pavel, fiii lui Zevedeu), tot astfel Gregorius cel
Bătrân a avut ca dar special şi propriu „simplitatea, firea lipsită de viclenie şi ranchiună” (text
românesc după idem, Cuvântări, ed. cit., p. 99); 28: Nonna comparată cu Maria (ibidem, p. 104, unde
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 53
apare „Miriam”; vezi însă Gregorio di Nazianzo, Tutte le orazioni, ed. cit., p. 456); 29: Gregorius cel
Bătrân îl imita pe Moise (idem, Cuvântări, ed. cit., p. 105); 43: Gregorius însuşi asemănat cu Isaac
(ibidem, p. 121); idem, Or. 34, 3: Atanasie de Alexandria –Iosif şi „noul nostru Petru” (tòn néon
Pétron) (text românesc după idem, Cuvântări, ed. cit., p. 159; text grecesc după idem, Tutte le
orazioni, ed. cit., p. 832); idem, Or. 43, 37: tatăl – „noul Avraam şi patriarh al nostru” (tòn néon
Abraàm kaì patriárxhn) (text românesc după idem, Panegiric (cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile
cel Mare, traducere de N. Donos, în Sfântul Grigore Teologul, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului
Iisus Hristos. Cuvânt la Sfintele Paşti. Panegiric (cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile cel Mare,
Bucureşti, 2009, p. 110; text grecesc după idem, Tutte le orazioni, ed. cit., p. 1074); idem, Carmen de
uita sua, 53: tatăl său – al doilea Avraam ($Abraám tiß deúteroß) (Grégoire de Nazianze, Le dit de
sa vie, ed. cit., p. 42); 91: Gregorius însuşi a fost oferit lui Dumnezeu ca un nou Samuel (ibidem,
p. 46); idem, Epitaph., 68: Nonna, mama lui Gregorius, comparată cu Sarra şi Anna –mama lui
Samuel (Gregorio di Nazianzo, Epitaffi, traduzione e commento di C. Peri, Milano, 1975, p. 72-73);
69: răpită din această lume, Nonna excelează printre credincioasele femei Suzanna, Maria şi cele două
Anne, gloria femeilor (Sousánnü, Mariám te kaì Annaiß, rma gunaikôn) (ibidem); 90, 1: Nonna
numită Sarra iar Gregorius însuşi Isaac (Sárra fílh, pôß tòn sòn Isaàk lípeß) (ibidem, p. 82-83);
92, 1-2: Pístiß Enõx metéqhke kaì Hlían, n dè gunaicì / mhtér mçn prýthn (ibidem); Greg.
Nyss., Vita S. Macrinae, 18: Macrina, comparată cu Iov, model de răbdare în suferinţă (Grégoire de
Nysse, Vie de sainte Macrine, introduction, texte critique, traduction, notes et index par P. Maraval,
Paris, 1971 (SC 178), p. 198-201); idem, Oratio funebris in Meletium episcopum: episcopul Meletius
comparat cu David pentru blândeţeşi îngăduinţă, cu Solomon pentru inteligenţă şi prudenţă, cu Moise
pentru bunătate, cu Samuel pentru desăvârşire, cu Iosif pentru moderaţie şi castitate, cu Daniel pentru
înţelepciune, cu marele Ilie pentru zelul credinţei, cu măreţul Ioan pentru integritate, cu Paul
(Gregorii Nysseni Opera, IX, Sermones, pars I, ediderunt Gunterus Heil, Adrianus van Heck,
Ernestus Gebhardt, Andreas Spira, Leiden, 1967, p. 449; PG 46, col. 857; F. E. Consolino, op. cit.,
p. 179); idem, Laus Basil.: episcopul Vasile de Caesarea (¦ mégaß Basíleioß) e asemănător lui
Moise, apostolului Paul, lui Ioan Botezătorul, lui Ilie şi Samuel (PG 46, col. 788-817; F. E. Consolino,
op. cit., p. 180); Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la cel întru sfinţi părintele nostru Meletie,
arhiepiscopul Antiohiei celei Mari, şi despre râvna celor ce s-au adunat la acestă prăznuire, 1:
înlăturând erezia din Antiochia, Meletie s-a comportat asemenea lui Moise în Egipt (idem, Predici la
sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, ed. cit., p. 282); Greg. Tur., Vitae patrum, XIX,
De Monegundis religiosa,Prol.:... sicut nunc beata Monigundis, quae, relicto genitale solo,
tamquam regina prudens /Saba –cf. Reg. 10, 1; n.n./, quae audire sapientiam Salamonis adivit, ita
haec beati Martini basilicam (text latin după MGH. Historica, I/2, Hannovra, 1885 [1969], p. 286);
III, Sfântul Avraam Stareţul: „Şi nu fără temei este el comparat, datorită măreţiei credinţei sale, cu
Avraam cel de demult”; era „asemenea unui nou Ilie” (text românesc după Sfântul Grigorie de Tours,
Vita Patrum. Viaţa Părinţilor, traducere din limba engleză de P. Ilina, Bucureşti, 2004, p. 186-187);
VI, Sfântul Gal Episcopul, 4: Gal „ar fi putut fi comparat cu Moise pentru nenumăratele răni pe care
le-a purtat” (ibidem, p. 211); Ven. Fort., Vita sanctae Radegundis, II, 4: ţara fiindu-i devastată de
franci, Radegunda a rămas puţin cu părinţii săi, fiind nevoită, asemenea unei fiice a Israelului, să
plece din ţară (uice Israhelitica exit et migrat de patria), fiind captivă (captiua) (asemenea evreilor în
captivitatea babiloniană) (MGH.AA, IV/1, Berlin, 1961, p. 38); IV, 13: la banchetele organizate la
curtea regală, mânca asemenea celor trei tineri evrei care, la curtea lui Nabucodonosor, pentru a nu se
contamina, mâncau legume (in mensa uero subocculte ne forte cognosceretur ab aliquo, ante se
posito cum legumine ferculo, inter epulas regum more trium puerorum faua uel lenticula
delectabiliter uescebatur) (ibidem, p. 39-40); XVII, 42: o dată călugărită, printre altele, îngrijea de
săraci şi bolnavi personal, devenind o nouă Marta (Languidis autem et caecis non cessabat ipsa cibos
cum cocleare porrigere, hoc praesentibus duabus sed se sola seruiente, ut noua Martha satageret,
donec potulenti fratres laeti fierent conuiuiis) (ibidem, p. 43); Viaţa Cuvioasei Melania: o dată cu
înaintarea în viaţa contemplativă, „după ce a împlinit lucrul Martei, a început să o imite şi pe Maria,
care a fost lăudată în Evanghelie ca una care şi-a ales partea cea bună” (Cuvioasa Melania Romana
54 Nelu Zugravu
„pătată de tina patimilor trupeşti” (carnalium uitiorum)
108
,şi nici în cărţile de
istorie. Chiar dacă unii dintre eroii clasici merită a fi luaţi drept pilde
109
, trebuie
avut în vedere că la baza valorilor promovate prin intermediul lor se găsesc
întotdeauna mobiluri pur umane, perisabile, egoiste, unele aflate în total dezacord
cu învăţătura creştină – devoţiunea faţă de zei
110
, dorinţa de glorie
111
, apărarea
onoarei personale
112
, exaltarea originii nobile, orgoliul
113
, plăcerea ostentaţiei
114
,
dragostea de patrie şi de libertatea ei
115
,libido dominandi
116
ş.a.
117
Acest lucru nu e
Binefăcătoarea sau cum devin bogaţii sfinţi, ediţia a II-a, traducere M.-C. şi I. I. Ică jr., Sibiu, 2011,
p. 203) etc.
108
Sfântul Ioan Casian, Conl., XIV, 16, 6 – text românesc după Sfântul Ioan Casian, Convorbiri
duhovniceşti, ed. cit., p. 363; text latin după CSEL XIII, p. 420. Vezi şi Isid. Pelus., Ep. I, 63 (Sfântul
Isidor Pelusiorul, Epistole, 1, ed. cit., p. 59-60).
109
Tert., Ad nat., I, 18, 5: Sed uestris ista ad gloriam, nostris ad d<uri>tiam deputatis. Destruite
nunc gloriam maiorum, quo nos quoque de<stru>atis! (Quinti Septimi Florentis Tertulliani Ad
nationes libri duo, ed. cit., p. 33; H. Inglebert, op. cit., p. 309); Aug., Ciu., V, 16: „Imperiul Roman a
ajuns să atingă o glorie pământească atât de strălucită nu numai ca să acorde unor asemenea bărbaţi de
seamă o astfel de răsplată, ci şi în scopul de-a oferi locuitorilor acelei cetăţi eterne posibilitatea de-a
observa cu atenţie cuvenită şi minuţiozitate acele exemple, cât timp rătăcim prin această lume, şi de-a
constata ce mare iubire datorează ei patriei cereşti pentru viaţa eternă, dacă patria pământească a fost
atât de profund iubită de concetăţenii ei, pentru a se bucura de glorie în faţa oamenilor” – Aureliu
Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, ed. cit., p. 345.
110
Aug., Ciu., I, 15; 24; II, 5 –ibidem, p. 83-86, 99-100, 127-128.
111
Ter., Ad mart., IV, 3 (idem, Tratate dogmatice şi apologetice, ed. cit., p.194-195); idem, Apol., L, 4;
10-11 (idem, Apologétique, ed. cit., p. 106, 107; H. Inglebert, op. cit., p. 309); Sfântul Ioan Gură de
Aur, Către o femeie rămasă văduvă de tânără, 6, în idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale.
Despre creşterea copiilor, ed. cit., p. 159 (vezi citatul supra); Aug., Ciu., V, 18; 20 (idem, Despre
Cetatea lui Dumnezeu, ed. cit., p. 347-353, 356-357).
112
Aug., Ciu., I, 19 (episodul sinuciderii Lucreţiei) (ibidem, p. 90-93); 23 (sinuciderea lui Cato)
(ibidem, p. 98-99); dar vezi I, 22: „orice fel de exemple ne vor pune în faţă neamurile păgâne care nu-l
cunosc pe Dumnezeu, este evident că sinuciderea nu este îngăduită celor ce cred în unul şi adevăratul
Dumnezeu” (ibidem, p. 97); 25 („este o faptă detestabilă şi o fărădelege condamnabilă ca omul să-şi
ridice viaţa cu mâna-i proprie”) (ibidem, p. 101).
113
Greg. Naz., Epitaph., 69: spre deosebire de Empedocle, care, dintr-un van orgoliu, s-a aruncat in
Etna, demonstrând că era muritor, Nonna s-a rugat (sacrificiul cel mai pur), fiind răpită de aici şi
acum excelează printre credincioasele femei Suzanna, Maria şi cele două Anne, gloria femeilor
(Sousánnü, Mariám te kaì Annaiß, rma gunaikôn)–Gregorio di Nazianzo, Epitaffi, traduzione e
commento di C. Peri, Milano, 1975, p. 72-73.
114
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la fericitul Vavila, şi împotriva lui Iulian, şi către elini, VIII:
faptele filosofilor păgâni „s-au dovedit fapte de mândrie şi trufie, fapte ale unei minţi de copii. Nu
mai ia nimeni acum un butoi ca să se bage în el, nici nu se mai îmbracă în zdrenţe, ca să meargă aşa
prin piaţă” – idem, Predici la sărbători şi cuvântări de laudă la sfinţi, ed. cit., p. 316.
115
Vorbind despre răsplăţile celeste pentru cei care săvârşesc fapte bune, dar şi de cele date celor în
viaţă, mai ales soldaţilor care au săvârşit fapte de vitejie, Ioan Gură de Aur spunea: „Dar de ce
vorbesc eu oare de răsplăţile date celor ce sunt în viaţă, când pe tot cupriunsul Greciei sunt proslăviţi
ca salvatori şi apărători ai patriei cei care n-au adus alt folos concetăţenilor lor decât că au murit în
război luptând pentru apărarea patriei? Oare râsul sau hazul v-au ocupat atât de mult viaţa voastră,
încât nu cunoaşteţi nici aceste lucruri? Prin urmare, dacă nişte păgâni, care n-au avut deloc idei
sănătoase, au putut să se gândească la aceasta, adică de a slăvi cu multă cinste pe cei care au murit
pentru a-i apăra, fără să mai facă vreo altă faptă bună, cu atât mai mult va face Hristos asta, El care
răsplăteşte cu dări mult mai mari pe cei care-şi pun viaţa în primejdie pentru El.” (Sfântul Ioan Gură
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 55
întâmplător, căci, aşa cum arăta Ioan Hrisostom în exegeza la Epistola către Tit,
înainte ca „harul lui Dumnezeu” să se fi arătat „mântuitor pentru toţi oamenii”
118
,
„păgânătatea” (sebeía) nu oferea nimic demn de aspiraţii mai înalte, ci doar
idolatrie în plan religios, comportamente licenţioase în plan moral, fapte incriminante
în plan juridic, conflicte în plan politic, obscenităţi în plan literar
119
; aşadar, o lume
în care, fiind private de o motivaţie superioară, nici o virtute nu putea fi
desăvârşită, încât nici un exemplum păgân nu poate fi urmat pe deplin
120
. Or, scria
Aurelius Augustinus, „noi trebuie să punem înaintea exemplelor o gândire sănătoasă,
cu ajutorul căreia se identifică (şi analizează) exemplele, însă acele exemple care
sunt cu atât mai demne de imitat, cu cât izvorăsc dintr-o credinţă superioară”
121
;
aceasta era credinţa în Dumnezeu. Tocmai de aceea, continua el, martirii „i-au
întrecut pe eroii romani de talia lui Scaevola, Curtius, Decius” – anume, pentru că
au mers pe urmele apostolilor, „nu autopedepsindu-se, ci îndurând pedepsele şi
torturile pricinuite de alţii pe temeiul adevăratelor virtuţi, pentru că erau însufleţiţi
de adevărata credinţă”
122
. Asemenea consideraţii privitoare la superioritatea
modelelor creştine faţă de cele – istorice sau mitologico-literare –ale clasicismului
păgân se întâlnesc la mulţi dintre scriitorii bisericeşti din ambele zone ale
creştinătăţii antice târzii
123
; ele subliniază constant ideea că exemplele de viaţă
de Aur, Apologia vieţii monahale 4, în idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre
creşterea copiilor, ed. cit., p. 192); Aug., Ciu., I, 31; V, 15 (idem, Despre Cetatea lui Dumnezeu, ed.
cit., p. 110-111, 343-344).
116
Idem, Ciu., II, 18; III, 14; IV, 6; V, 12-14; 19 (ibidem, p. 147-150, 202-206, 259-260, 332-343,
353-356).
117
Vezi, de exemplu, Lact., Inst. diu., V, 13, 14: Regullus s-a predat spre a fi omorât din cauza ruşinii
de trăi în captivitate; Mucius şi-a vârât mâna în foc, pentru a evita moartea –Lactantius, Instituţiile
divine, ed. cit., p. 323.
118
Tit. 2,11.
119
Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola către Tit, în idem, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei,
Epistola către Tit, Epistola către Filimon ale Sfântului Apostol Pavel, Bucureşti, 2005, p. 171-182,
citatul de la p. 172; Homilia V ad Titum, în PG 62, col. 687-696, citatul de la col. 689.
120
Vezi Tert., Apol., XLVI, 2-18, în special 8-16 (Tertullian, Despre idolatrie şi alte scrieri morale,
ediţie îngrijită de C. T. Arieşan, Timişoara, 2001, p. 259-262).
121
Aug., Ciu., I, 22 –idem, Despre Cetatea lui Dumnezeu, ed. cit., p. 97.
122
Idem, Ciu., V, 14 –ibidem, p. 343.
123
Vezi, de exemplu, Minucius Felix, Octavius, XXXVII, 4-6: creştinii suportă supliciile şi durerile
de orice fel sprijinindu-se pe credinţa în Dumnezeu (Minucius Felix, Octavius, ed. cit., p. 63-63);
aceeaşi idee la Lact., Inst. diu., V, 13, 14: persoane slabe de sex şi de vârstă fragedă (sexus infirmus et
fragilis aetas) îndură torturile „nu din necesitate (non necessitate), deoarece ar putea să evite dacă ar
vrea, ci din voinţă, fiindcă au credinţă în Dumnezeu (sed uoluntate, quia confidunt deo)” (text
românesc după idem, Instituţiile divine, ed. cit., p. 232; text latin după Lactance, Institutions divines,
Livre V, I, introduction, texte critique, traduction par P. Monat, Paris, 1973 (SC 204), p. 196)
(H. Inglebert, op. cit., p. 310-311, 313-314); Greg. Naz., Or. 7, 10: simplitatea fratelui său Caesarius
era superioară celeia a lui Crates (idem, Cuvântări, ed. cit., p. 29; idem, Tutte le orazioni, ed. cit.,
p. 1237, notele 41-43); idem, Epitaph., 70 (idem, Epitaffi, ed. cit., p. 72-73); Sfântul Ioan Gură de
Aur, Cuvântul al IV-lea la Sfântul Apostol Pavel: „Spuneţi că Hristos a fost un mag, un vrăjitor? Dar
numai un mag a fost pe pământ? Aţi auzit, cred, că printre perşişi indieni au fost mulţi magi şi mai
sunt încă şi acum! Dar nimeni nu ştie de numele lor. În spuneţi apoi că Apoloniu din Tyana a strălucit
şi el, deşi a fost un înşelător şi un vrăjitor? Dar unde şi când? Într-o mică parte a lumii şi scurtă
56 Nelu Zugravu
morală şi de sanctitate nu sunt şi nu pot fi cele specifice lumii păgâne, ci trebuie
căutate exclusiv în „istoriile” „bărbaţilor vestiţi” (tôn gennaíwn ndrôn tàß
storíaß) din Vechiul şi Noul Testament
124
, recuzând ca nesemnificative elemente
ale vieţii acestora, esenţiale pentru antici în configurarea personajului (origine,
familie, naştere, educaţie etc.), dar care pentru creştini aveau relevanţă scăzută în
raport cu retaí de natură religioasă (credinţa desăvârşită, devoţiunea nedisimulată
faţă de Biserică şi comunitate, curăţia trupească şi sufletească ş.a.)
125
.Panegiricul
în cinstea lui Vasile cel Mare [Eß tòn mégan basíleion pitáfioß] al lui
Gregorius de Nazianzus, rostit, foarte probabil, în 382
126
, ilustrează în detaliu
devalorizarea şi resemantizarea tuturor comparaţiilor bazate pe exempla antice în
aproape toate „capitolele” (gkwmiastikà kefália) sau „locurile encomiastice”
(gkwmiastikoì tópoi) ale discursului elogiativ stipulate de Pseudo-Menander
vreme. Apoi s-a stins repede şi a pierit. N-a lăsat în urma sa nici Biserică, nici popor, nimic.” (idem,
Predici la sărbători şi cuvântări de laudă la sfinţi, ed. cit., p. 248); idem, Către iudei (V), 3: „Câte nu
se spune că a făcut Apoloniu din Tyana? Dar ca să cunoşti că tot ce s-a spus despre el a fost minciună,
închipuire şi nimic adevărat, s-a stins şi a luat repede sfârşit” (idem, Cuvânt împotriva anomeilor.
Către iudei, ed. cit., p. 312) (aceeaşi valorizare negativă a filosofului antic la Isid. Pelus., Ep. I, 398 –
Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, 1, ed. cit., p. 268-269); Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la
fericitul Vavila, şi împotriva lui Iulian, şi către elini, II: cei mai mulţi nu cunosc nici după nume pe
Zoroastru şi pe Zamolxis, deşi, cum spun unii, au fost „oameni destoinici” ((idem, Cuvânt împotriva
anomeilor. Către iudei, ed. cit., p. 303); idem, Către tatăl credincios, 12: pentru a demonstra unui
creştin că arta oratorică nu e necesară pentru a avea putere de convingere, trebuie să i se dea „exemple
din lumea noastră creştină” (tà par £mîn ©podeígmata)– „marii bărbaţişi sfinţi de la început, care
au trăit când nu exitau scrieri, apoi bărbaţii mari şi sfinţii de mai târziu, când existau scrieri, dar nu
exista iscusinţa oratorică, şi, în sfârşit, bărbaţii mari şi sfinţii din vremurile din apropierea noastră,
când existau şi scrieri, şi iscusinţă oratorică”, toţi demosntrând, comparativ cu „filosofii, stăpâni şi pe
ştiinţa de carte, şi pe talentul oratoric”, că „înţelepciunea adevărată şi adevărata ştiinţă de carte nu este
alta decât frica de Dumnezeu” (¦ toû Qeoû fóboß) (text românesc după idem, Despre feciorie.
Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, ed. cit., p. 282; text grecesc după Ad fidelem
patrem, în PG 47, col. 368) etc.
124
Text românesc după idem, Omilii la David şi Saul (I), 7 (text românesc după idem, Omilii la Ana.
Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi, ed. cit., p. 94; text grecesc după De Davide et Saule,
Homilia I, în PG 54, col. 686); vezi şi idem, Despre rugăciune (I): „Ţi-aşputea da nenumărate
exemple şi din Vechiul, şi din Noul Testament (kaì palaiá kaì kainá)” (text românesc după idem,
Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după
Dumnezeu şi alte omilii, traducere din limba greacă veche şi note de D. Fecioru, Bucureşti, 2005,
p. 210; text grecesc după De precatione, în PG 50, col. 778); vezi şi Isid. Pelus., Ep. II, 3 şi 73, în
Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, 2, ed. cit., p. 7-8, respectiv 71.
125
Vezi, cu bibliografia, I. Aulisa, Tradizione e innovazione nelle biografie cristiane (IV-VI secolo),
în C&C, 8 (2013), 1, p. 22-40.
126
Despre acest discurs, rostit, foarte probabil, în 382, vezi F. W. Norris, Your Honour, My Reputation:
St. Gregory of Nazianzus’s Funeral Oration on St. Basil the Great, în Greek Biography and
Panegyric in Late Antiquity, p. 140-159; D. Konstan, How to Praise a Friend: St. Gregory of
Nazianzus’s Funeral Oration on St. Basil the Great, în ibidem, p. 160-179; J. Børtnes, Eros
Transformed: Same-Sex Love and Divine Desire. Reflections on the Erotic Vocabulary in St. Gregory
of Nazianzus’s Speech on St. Basil the Great, în ibidem, p. 180-193; C. Castelli, Gregorio di Nazianzo
nell’Epitafio per Basilio il Grande, în Nuovo e antico nella cultura greco-latina, p. 371-389;
C. Moreschini, în Gregorio di Nazianzo, Tutte le orazioni, p. LXXX-LXXXI.
Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine 57
Rhetor
127
. Astfel, într-o epocă în care descendenţele divine şi genealogiile legendare,
foarte populare în perioada clasică
128
, erau încă asumate chiar de unii creştini
129
,
Gregorius, vorbind despre familia (génoß) din care se trăgea Vasile cel Mare, arată
că nobleţea acesteia era dată de locul de origine – nobila Cappadocie (o¥ semnoì
Kappadókai)–, de demnităţile deţinute atât de strămoşii dinspre partea tatălui, cât şi
de cei dinspre mamă – comandamente militare (strathgíai), „treburi publice”
(dhmagwgíai), „putere (krátoß) la curţile regale”, dar şi de bogăţie (periousíai),
„tronuri înalte” (qrónwn yh), onoruri publice (timaì dhmósiai), strălucire în
elocinţă (lógwn lampróthteß) şi, mai presus de toate, credinţă (eÙsébeia),
bagatelizând, astfel, pretinsele origini mitice ale unora, invocate în lipsa altor merite:
„dacă ni-i îngăduit să vorbim în voie, ni se par de nimic Pelopizii (o¥ Pelopídai) şi
Cecropizii (kaì Kekropídai) şi Alcmeonizii (kaì o¥ $Alkmaíwneß), ba şi Eacizii
(Aakídai) şi Heraclizii (kaì §Hrakleîdai)
130
, [ni se pare] de nimic [chiar] ce [e] mai
127
Acestea erau: patria (patríß), oraşul (póliß), originea etnică (Éqnoß), familia (génoß), naşterea
(tà perì genésewß), darurile naturale (tà perì fúsewß), educaţia infantilă (natrofë), formaţia
intelectuală (paideía), interese şi ocupaţii (pithdeúmata), fapte (práceiß), destinul (túxh),
comparaţii (sugkríseiß)–Menander Rhetor, Perì pideiktikón, II [XI], II [XI], 419, 12-13; 420,
5.10-11, ed. D. A. Russell, N. G. Wilson, Oxford, 1981, p. 76-94); L. Pernot, op. cit., p. 153-178;
idem, Les topoi de l’éloge che Ménandros le Rhéteur, în REG, 99 (1986), p. 33-53; C. Mazzucco,
Vino nuovo e otri vecchi. Per una ricerca sull’encomio cristiano, în De tuo tibi. Ommagio degli allievi a
Italo Lana, Bologna, 1996, p. 451-478, în special p. 466;F. Fatti, «In ossequio alle leggi dell’encomio».
Retorica e ideologia in Gregorio Nazianzeno, în Comunicazione e ricezione del documento cristiano
in epoca tardoantica. XXXII Incontro di studiosi dell’antichità cristiana, Roma, 8-10 maggio 2003,
Roma, 2004, p. 614-616. Despre Pseudo-Menander Rhetor, scrierea atribuită lui şi datarea acesteia
vezi, mai recent, F. Gascó, Menander Rhetor and the Works Attributed to him, în ANRW, II/34.4,
Berlin-New York, 1998, p. 3110-3146; G. Agosti, Poxy 4352, fr. 5.II.18-39 (Encomio a Diocleziano)
e Menandro Retore, în ZPE, 140 (2002), p. 51-58.
128
R. Turcan, Le culte impérial au IIIesiècle, în ANRW, II/16.2, 1978, p. 997-1084; O. Hekster,
Descendants of Gods: Legendary Genealogies in the Roman Empire, în The Impact of Imperial Rome
on Religions, Ritual and Religious Life in the Roman Empire. Proceedings of the Fifth Workshop of the
International Network Impact of Empire (Roman Empire, 200 B.C.-A.D. 476) Münster, June 30-July 4,
2004,eds. L. de Blois, P. Funke, J. Hahn, Leiden, 2006, p. 24-35.
129
Vezi, de exemplu, Venant. Fort., Carm., IV, 5 [Epitaphium Ruriciorum episcoporum ciuitatis
limouecinae], 7-8: Ruricii gemini flores quibus Aniciorum/ iuncta parentali culmine Roma fuit
(M. Reydellet, Notes, în Venance Fortunat, Poèmes, I, Livres I-IV, texte établi et traduit par M. Reydelet,
Paris, 1994, p. 201, n. 28); 10 [Epitaphium Leonti episcopi sequentis ciuitatis burdigalensis], 7-9:
Nobilitas altum ducens ab origine nomen/ quale genus Romae forte senatus habet.
130
Oratorul face referire la o serie de eroi şi regi mitologici greci: Pelopizii erau descendenţii lui
Pelops (fiul lui Tantal, regele Frigiei, şi nepotul lui Zeus), în special Atreus şi Thyestes, care au stat la
originea dinastiei Atrizilor din Micene, cei mai cunoscuţi reprezentanţi fiind Agamemnon şi Menelau
(cf. Z. Petre, Atrizi, în Dicţionar de mitologie greco-romană..., p. 88-89; A. Ferrari, op. cit., p. 121
(stirpea Atrizilor), 648 (Pelopizi)). Apelativul Cecropizii provine de la Cecrops, fondatorul mitic al
Atenei şi regele Atticii, care a dat numele unuia dintre cele zece triburi ale Atenei; el mai desemna şi
pe nobilii atenieni (A. Ferrari, op. cit., p. 186 (Cecrops); C. Moreschini, în Gregorio di Nazianzo,
Tutte le orazioni, ed. cit., p. 1379, nota 2). Alcmeonizii erau o familie aristocratică din Atena,
descendentă a regilor mitici din Beotia (ibidem). Eacizii (în textul tradus din ediţia românească se
întâlneşte forma Aiacizii) îşi trag numele de la Aeacus, regele mirmidonilor din insula Egina, printre
urmaşii săi fiind eroii Peleus, Achilles şi Pyrrhus, regele Epirului (A. Ferrari, op. cit., p. 302 (Eac;
Eacidul)). Heraclizii – nume sub care în mitologia greacă erau indicaţi numeroşii fii şi urmaşii lui
58 Nelu Zugravu
presus de aceştia; cei care nu au nimic dintr-ale lor de arătat în văzul lumii îşi găsesc
refugiul în locuri obscure, invocând pentru strămoşii lor nişte divinităţi (daímonaß) şi
zei (kaì qeoùß)şi făpturi mitice (kaì múqouß): dintre acestea, tot ce e mai venerabil
este de necrezut, iar tot ce e credibil este fărădelege”
131
. Această devalorizare
continuă atunci când descrie retragerea bunicilor dinspre tată într-o pădure din munţii
Pontului în timpul prigoanei lui Maximinus Daia
132
şi bogăţia de vânat găsită acolo,
care le asigura traiul, ceea ce era o adevărată minune, o binecuvântare, o garanţie a
speranţelor viitoare; Gregorius compară această „istorie” reală cu „poveştile” ridicole
ale miturilor: „tu, unul, spune-mi despre vânătorii de cerbi (tàß lafhbólouß sou)
şi despre Orioni (kaì toùß $Wríwnaß) şi Acteoni (kaì toùß $Aktaíwnaß), vânători
aducători de nenorocire, [tu], care te minunezi de mituri (¦ toùß múqouß qaumázwn)
şi de căprioara [apărută] în locul fecioarei, dacă astfel de istorii îţi sunt spre slavă şi
dacă noi ne împăcăm cu gândul că istoria asta nu e o legendă! Numai că povestea
este mai departe cu totul neruşinată. Căci la ce bun înlocuirea dacă salvează o
fecioară pentru ca ea să înveţe [mai apoi] să-şi ucidă oaspeţii, deprinzând neomenia
ca răspuns la omenie?”
133
. Prin toate acestea, Gregorius a dorit să ar