Content uploaded by Horia Salca
Author content
All content in this area was uploaded by Horia Salca on Aug 02, 2021
Content may be subject to copyright.
Profesioniștii noștri 30
Forța localismului creator în scrierea istoriei
Ioan VLAD la 70 de ani
„Profesioniștii noștri” – Un Plutarh
nou al Ardealului de Sud-Est, în logica
lui Nicola Nicolau, 1817, „tinerețele
va hrăni, bătrânețele le va desfăta”!
CENTRUL EUROPEAN DE STUDII
COVASNA – HARGHITA
Profesioniștii noștri 30
Colecția Centenarul Marii Uniri (1918-2023) – 73
Forța localismului creator
în scrierea istoriei
Ioan VLAD la 70 de ani
Coordonatori
dr. Ioan LĂCĂTUȘU și Ciprian HUGIANU
„Să ai mândria cuvenită faptelor!”
Horațiu
Editura Eurocarpatica
Sfântu Gheorghe, 2021
Coperta:
Liviu BOAR jr.
Tehnoredactare:
Erich-Mihail BROANĂR, Ciprian HUGIANU,
Maria ROȘCA, Georgiana VLAD
Copyright © Toate drepturile rezervate Editurii Eurocarpatica
Editura Eurocarpatica
520003 Sfântu Gheorghe
Str. Miko Imre, nr. 2
Tel. / fax: 0267.313534
cohara_ro @ yahoo.com
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Forța localismului creator în scrierea istoriei : Ioan Vlad la 70 de ani /
ed. îngrijită de Ioan Lăcătușu și Ciprian Hugianu. - Sfântu Gheorghe :
Eurocarpatica, 2021
ISBN 978-606-8851-28-0
I. Lăcătușu, Ioan (ed.)
II. Hugianu, Ciprian (ed.)
94
5
Cuprins
Ioan LĂCĂTUȘU – Prefață –
Un cărturar brașovean în colecția „Profesioniștii noștri” .............................. 13
Cornel LAZĂR – Argument –
Ioan Vlad – exponent autentic al localismului creator în scrierea istoriei ...... 20
Capitolul I. REPERE DE VITRINĂ .................................................................. 25
Memoriu de activitate ............................................................................................ 25
Lista de lucrări ....................................................................................................... 29
Ioan VLAD, Iluminatul arhivar și calul lui năzdrăvan .......................................... 33
Capitolul II. MESAJE COLEGIALE LA CEAS ANIVERSAR ..................... 39
● Florea MARIN – De 50 de ani, pe căi paralele cu Ioan Vlad ........................... 39
● Horia BÂRSAN – Colaborarea domnului prof. univ. dr. Ioan Vlad cu
revista „Plaiuri Săcelene” ................................................................................ 46
● Ion POPESCU TOPOLOG – Istoricul Ioan Vlad în hora cu brazi,
la 70 de ani ........................................................................................................ 49
● Mircea BRENCIU – Silnicia unui cărturar autentic ......................................... 50
● Daniel PIȘCU – Ioan Vlad - „Mureșan și el, din echipa Mureșienilor” ........... 51
● Aurelia STOE MĂRGINEAN – Merii înfloriți ai lui I. Vlad ............................ 52
● Gheorghe VLAD – Copilăria mea și dulcea poveste a satului natal în
cărțile lui Ioan Vlad .......................................................................................... 53
● Adrian Gabi TOTH – I-am fost discipol, îi sunt colaborator! Merci
Maestre! ............................................................................................................ 55
● Gheorghe VARTIC – Umbra lui Ioan Vlad în Revista de Istorie Militară ....... 57
● Constantin MANEA – Ioan Vlad – cercetător de succes al istoriei
Brașovului ......................................................................................................... 60
● Ioan Gheorghe RAȚIU – Laudatio în onoarea prof. univ. dr. Ioan Vlad,
militar de profesie, istoric, dascăl și scriitor prin vocație, la împlinirea
vârstei de 70 de ani ........................................................................................... 61
● Viorica POPESCU – Portret cultural-aniversar omagial Ioan Vlad –
reper de cultură și lumină în spațiul românesc ................................................ 65
● Nicolae VERGA – Ioan Vlad și „cărțile sale de luare aminte” ........................ 69
● Claudiu-Vasile VOLCOV – Modelul lupșenilor în istoriografia
monografică prin I. Vlad ................................................................................... 70
6
● Liviu DÂRJAN – Ioan Vlad - prieten al săcelenilor de azi și ai celor de
ieri, făuritori ai Marii Uniri .............................................................................. 75
● Valer RUS – Ioan Vlad - în parteneriat pentru memoria și cultul
Mureșenilor ....................................................................................................... 76
● Corina BĂRĂGAN SPOREA – Stea de general pentru un ostaș pe
frontul istoriografiei din Carpații de Curbură .................................................. 78
● Mircea GOIA – Întoarcerea fiului rătăcitor și brazda lui în ogorul
veșniciei satului ................................................................................................. 80
● Domnița RAȚIU – Ioan Vlad, un istoric cu har ................................................. 85
● Ioan VASII – Lecția de istorie în fața altarului ................................................. 86
● Tănase JOIȚA – Historia militans prin Ioan Vlad în Brașovul haretist ............ 87
● Petre OTU – Ioan Vlad - frânturi de gânduri la aniversare .............................. 90
● Steluța PESTREA SUCIU – Alături de profesorul Ioan Vlad pe drumul
istorisirilor brașovene ....................................................................................... 92
● Eugen PELIN – Dragul meu prieten .................................................................. 93
● Gabriel BROTYA – Domnul Vlad, colecționarul .............................................. 95
● Virginia TOADER (Lupșa) – Cu cărțile lui redescopăr satul natal și
profunzimi nebănuite ale sufletului locului ....................................................... 96
● Dorica BUCUR DANCU – Și totuși Ioan Vlad n-a intrat cu cizmele în
istoriografia Brașovului .................................................................................... 99
● Vasile OLTEAN – Prietenie și colegialitate cu I. Vlad prin documentele
prăfuite ale Șcheiului ...................................................................................... 102
● Felicia POPA – Întâlniri de studio. Surprize și neuitări cu Ioan Vlad ........... 103
● Ionuț MARGIN – Întâlniri și neuitări cu I. Vlad ............................................. 105
● Emil ROȘCA – Minerul care cerne cuvine și alege aur .................................. 107
● Adrian LESENCIUC – Ioan Vlad, profesorul ................................................. 109
● Miron BAIU – I. Vlad - Cetățean de onoare al orașului Zărnești ................... 111
● Marian MOCAN – Cum crește Lupșa prin proiectul editorial al lui I. Vlad .... 114
● Elena DOVAL – Profesorul Ioan Vlad - colegul ............................................. 115
● Emil STOIAN – Cu Ioan Vlad pe tărâmurile istoriei brănenilor și
zărneștenilor .................................................................................................... 116
● Maria ROȘCA – Unchiul și comorile lui pentru veșnicia satului .................... 118
● Ioan ȚURCANU – Amintiri de dăscălie cazonă (fragment de jurnal) ........... 120
● Vasile Șt. TUTULA – Ioan Vlad - un istoric de seamă al Brașovului și
comunei Lupșa, un pilon de seamă al istoriografiei militare ........................ 121
● Dumitru PREDA – Un gând de neuitare la ceas aniversar ............................. 127
● Ioan VLAD – Criticilor mei, cu recunoștință ................................................. 129
7
Capitolul III. REFERINȚE .............................................................................. 157
A. Ioan Vlad – Istoricul ..................................................................................... 157
a) Referințe la ciclul „Brașovul și Marea Unire” ....................................... 157
● Prefețe și postfețe ..................................................................................... 157
Ioan-Aurel POP – O altă carte despre „Brașovul de altădată”
(Prefață la ediția a doua a vol. „Brașovul și Marea Unire”, 2018) ....... 157
Ștefan PASCU – Prefață la ediția întâi („Brașovul și Marea Unire”,
1996) ........................................................................................................ 160
Alexandru SURDU – Prefață („Cărturari brașoveni pentru România
Mare, 1999) ............................................................................................. 163
Ion POPESCU TOPOLOG – Mică postfață („Ioan Șenchea – Martirul
Ardealului”, 2004) ................................................................................... 165
Ion POPESCU TOPOLOG – Mică postfață („Istoria – o armă de
luptă”, 2007)............................................................................................ 165
Ion POPESCU TOPOLOG – „Să fie de învățătură urmașilor…”
(Postfață la vol. „Brașovul și Marea Unire”, 2018) ............................... 166
Ion POPESCU TOPOLOG – „Hora brazilor – icoana la Zărnești a
Marii Uniri – studii și articole”, coordonator: prof. univ. dr. Ioan
Vlad, Edit. Pastel, Brașov, 2019 .............................................................. 167
● Recenzii .................................................................................................... 169
Vasile OLTEAN – „Brașovul în anii Marii Uniri”. Universul unei
cărți .......................................................................................................... 169
Horia SALCĂ – Historia magistra vitae. „Brașovul și Marea Unire” ...... 170
Ioanichie DUMBRAVĂ – Eveniment editorial de excepție. Ioan Vlad,
„Brașovul și Marea Unire” ..................................................................... 171
Vasile OLTEAN – Ioan Vlad, „Cărturari brașoveni pentru România
Mare”, Edit. Academiei Aviației și Apărării Antiaeriene „Henri
Coandă”, Brașov, 1999 ........................................................................... 172
Ion ITU – Ioan Vlad. Drumul eroilor .......................................................... 174
Mihaela CHICOMBAN – O carte de simțire românească ......................... 175
Ștefan VACARENCO – Militar devenit istoric .......................................... 177
Cătălin BADEA-GHERACOSTEA – Românismul brașovenilor.
Documente 1916-1919 ............................................................................. 178
Ioan POPA – Carte de referință. Românismul brașovenilor. Documente
1916-1919 ................................................................................................ 179
Petru ISTRATE – O sărbătoare a cărții ..................................................... 180
8
Carmina MAREȘ – Conducătorul unei mari unități de elită a armatei
române, Ion Dumitrache, a fost victima guvernului antinațional și
prosovietic de după război. Marți, 22 ianuarie, la Cercul Militar
Brașov va fi lansat volumul său de memorii ............................................ 181
Mitel POPESCU – Eveniment editorial dedicat Zilei Naționale a
României „Ioan Șenchea – martirul Ardealului” ................................... 183
M.D. – Volum dedicat martirajului lui Ioan Șenchea. Deputat, ziarist și
cărturar, el și-a dedicat 24 de ani împlinirii visului Marii Uniri ........... 185
Harald ODĂȚEANU – „Ioan Șenchea – martirul Ardealului”. Volum
memorialistic, scris de Ioan Vlad, este prima carte dedicată marelui
patriot și susținător al unirii tuturor românilor într-un singur stat ........ 186
Ioan POPA – La editura Transilvania Expres – „1 Decembrie 1918 –
studii și evocări” ...................................................................................... 186
Ion ITU – Avram Iancu și brașovenii săi .................................................... 187
Horia BÂRSAN – Recomandare de lectură. O istorie a luptei
naționale a brașovenilor .......................................................................... 189
● Adrian Gabi TOTH – Destinul unei cărți și dedicațiile care-l deschid
sau experimentul promoțional și de marketing al unui autor.................. 194
● DEDICAȚII selecție făcută de A.G. Toth ............................................... 216
● Florea MARIN – I. VLAD - Fragmente memorabile selectate și
adnotate după Brașovul și Marea Unire ................................................ 227
b) Referințe la ciclul „Lupșa – aur și oameni” ........................................... 236
● Recenzii la vol. I și II (2006) .................................................................... 236
Ion MĂRGINEANU – Aura unei Antologii monografice ........................... 236
Vasile ALBU ANDRIEȘ – O carte monument… ........................................ 237
Vasile Șt. TUTULA – O monografie impresionantă .................................. 238
Lucia SIMIONAȘ – Monografia Lupșei – imaginea unei lumi de care
nu putem fi decât mândri ......................................................................... 242
Ana GOȘA – „Lupșa - aur și oameni” sau ceea ce ar dori un lupșan
să afle lumea despre el ............................................................................ 246
Cornel OPREA BĂIEȘANU – Lupșa - raiul de sub Mărgăi ...................... 249
Eugen-Iulian DRAGOSIN – O carte ca sunetul buciumelor ...................... 252
● Recenzii la vol. I-IV (2009) ...................................................................... 253
Ion POPESCU TOPOLOG – Mică postfață ................................................ 253
Ioan MĂRGINEANU – „Lupșa, aur și oameni”, o monografie cât
o țară ........................................................................................................ 254
Vasile Șt. TUTULA – Lupșa – o monografie în 4 volume .......................... 255
9
B. Ioan Vlad – Jurnalistul ................................................................................. 258
George Florin COSMA – [Un fulg de Pasăre Phoenix] Așa! ..................... 258
Grigore RADOLAVESCU, Marian NENCESCU – Ce nu au știut
tiranii ....................................................................................................... 258
Marius PETRAȘCU – O nouă revistă brașoveană – „Oastea și Țara” ..... 259
La Datorie, redacția – „Oastea și Țara” la început de drum ...................... 259
[Ioan TUDOR] – Armata ne face surprize. Eveniment editorial................. 260
Ioan JIANU – Noi apariții în publicistica militară ..................................... 261
Horațiu ANKEN – „Oastea și Țara”, nr. 4 ................................................ 262
Mardare MATEESCU – „Oastea și Țara” – revistă de cultură
istorico-militară ....................................................................................... 263
I. Al. BARBU – „Oastea și Țara” - număr omagial. Regele maghiar
Ștefan cel Sfânt se trăgea din ducele Menumorut ................................... 264
L.C. – „Oastea și Țara” nr. 10 .................................................................... 265
C. Ioan Vlad – Dascălul și Colecționarul ......................................................... 266
Octavian MATALĂ – Lecția de istorie „ex catedra” și „extra
catedra” ................................................................................................... 266
Gabriel GEORGESCU – Am văzut bătălia Brașovului ............................... 269
George Florin COSMA – Adevărul palpabil al istoriei .............................. 271
Ioan VLAD – Piesele unei colecții .............................................................. 271
Ioan VLAD – Învățământul militar brașovean împlinește 55 de ani ........... 286
Neculai BĂLAN – Reforma Învățământului militar nu a fost
înmormântată! ......................................................................................... 288
Ioan VLAD – Se impune mai multă transparență! ..................................... 290
Ioan VLAD – Pregătirea universitară pentru Administrația publică din
România. .................................................................................................. 292
Ioan VLAD – Confluențe: istorie – arte frumoase ...................................... 302
Ioan POPA – La Muzeul Județean de Istorie „Mărturii despre Marea
Unire” ...................................................................................................... 304
Ioan POPA – 80 de ani de la Marea Unire – omagiul oștirii, vibrant,
înălțător ................................................................................................... 306
G.M. – Expoziție la Muzeul Județean de Istorie – Hărțile României
Mari sunt prezentate pentru prima dată la Brașov ................................ 307
Raluca BENGA – Colecționarul de antichități. Povestea unui anunț ........ 308
10
Capitolul IV. ITINERAR BIOGRAFIC .......................................................... 309
A. Fișe de dicționar ............................................................................................ 309
Cornel LAZĂR – Ioan Vlad - de la roata morii la roata istoriei........................ 309
Mihaela CHICOMBAN – Lucrările profesorului Ioan Vlad, contribuții
remarcabile în cercetarea istorică brașoveană .............................................. 313
Alexandru LEORDEAN – [Cartea Promoției 1969 a Liceului Militar
„Dimitrie Cantemir” Breaza] (în curs de elaborare) Colonel (r) Vlad
N. Ioan ............................................................................................................. 316
Vasile CIOBANU – VLAD, Ioan (în „Enciclopedia istoriografiei
românești”) ..................................................................................................... 320
Gheorghe PĂȘESCU – Ioan VLAD - vicepreședinte al Despărțământului
ASTRA „Piatra Craiului” ............................................................................... 323
B. Autobiografice ............................................................................................... 324
Părintele meu, Țăranul Român sau Eroul Necunoscut al tuturor timpurilor ....... 324
„Memento Christi” lecția mamei de a face „Fii ai lui Dumnezeu” .................... 347
(Maria ROȘCA) – Moșica mea, icoană vie ......................................................... 357
Comoara moțului ................................................................................................. 359
Fragmente autobiografice .................................................................................... 376
a) Școala muntelui ....................................................................................... 376
b) Laița de la moară ca bancă de școală .................................................... 378
c) Lecția de românism cu lupșenii, la Centenar, în Capitală lângă
Columnă și Tezaur ................................................................................... 379
d) Dascălul care la absolvire ne-a vrut pe toți NAPOLEON-i .................... 387
e) La plecarea lui Petrică MANDU ............................................................. 390
Amintiri cu câțiva lupșeni care frizează istoria .................................................. 391
Panseuri istoriste sau castane scoase din foc cu mâna altuia .............................. 417
Capitolul V. DISTINCȚII ................................................................................. 425
Miron BAIU – Contribuțiile conf. univ. dr. Ioan Vlad la istoriografia
comunității Zărnești ........................................................................................ 425
Ion SOLCANU – Laudatio .................................................................................. 429
11
Capitolul VI. STUDII ȘI ARTICOLE ............................................................. 435
Domnița RAȚIU – Români și sași în Brașovul secolului XVI............................. 435
Corina BĂRĂGAN SPOREA – Primul Calendar-almanah românesc
tipărit la Brașov .............................................................................................. 445
Valer RUS – Poezia lui Andrei Mureșanu „Un răsunet” („Deșteaptă-te,
române!”) și miturile politologice .................................................................. 448
Dorica BUCUR DANCU – Fofeldea și oamenii ei. Istorie și jertfă
românească ..................................................................................................... 454
Alexandru LEORDEAN – Gavrilă Iuga, o conștiință limpede a avântului
național în Maramureș .................................................................................... 460
Dumitru PREDA – România în vâltoarea marelui război – anul 1918. De
la Pacea de la București la cea de-a doua mobilizare a Armatei Române ..... 465
Emil STOIAN – Ioan Moșoiu, prestigios director al Liceului „Andrei
Șaguna” ........................................................................................................... 488
Florea MARIN – O bisericuță mureșană spune patimile Ardealului pe
malul Pontului Euxin ....................................................................................... 510
Ioan Gheorghe RAȚIU – Un moț preot misionar în Secuime - pr. dr.
Coriolan Nicolae Sabău .................................................................................. 518
Alin SPÂNU – Manifestațiile de la Cluj, Alba Iulia, Brașov și Arad contra
Dictatului de la Viena reflectate în presă, dar cenzurate de autorități ......... 527
Vasile Șt. TUTULEA – Dimensiunea strategică, militară și politică a
rezistenței din Carpații de Curbură ................................................................ 533
LISTA AUTORILOR ........................................................................................ 539
ILUSTRAȚIE ..................................................................................................... 549
Volume apărute în colecția „Profesioniștii noștri” la Editura
Eurocarpatica ............................................................................................... 569
12
Prefață / Argument…
13
Dr. Ioan LĂCĂTUȘU
Prefață
UN CĂRTURAR BRAȘOVEAN
ÎN COLECȚIA „PROFESIONIȘTII NOȘTRI”
Centrul European de Studii Covasna-Harghita, împreună cu Centrul
Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, sub patronajul Înalt
Preasfințitului Arhiepiscop al Covasnei și Harghitei, IOAN SELEJAN, azi
Mitropolit al Banatului, și al Preasfințitului Andrei, Episcopul Covasnei și
Harghitei, și-au propus să cinstească pe cei care le-au fost alături timp îndelungat
în cercetările din domeniul arhivisticii, istoriei și culturii tradiționale din
Transilvania. Intenționăm să punem astfel în fața tinerilor cercetători modele
profesionale prin prezentarea unor secvențe semnificative din viața și activitatea
celor pe care urmează să-i înlocuiască.
În acest scop, în cadrul Editurii Eurocarpatica, a fost inițiată colecția
„Profesioniștii noștri”. Până în prezent, volumele din această colecție au fost
dedicate unor personalități din domenii variate, născuți în localități din județele
Covasna și Harghita, sau distinși colaboratori, din întreg arealul românesc, care
au contribuit la dăinuirea identitară a românilor numeric minoritari, în mediul
multietnic și pluriconfesional al celor două județe.
Un asemenea volum dedicăm, acum, colonelului (r), profesorului
universitar, publicistului, managerului, liderului societății civile, colecționarului,
și OMULUI timpului său – Ioan Vlad, personalitate bine-cunoscută și apreciată
în mediul academic românesc, în rândul camarazilor din Armata Română, pe
meleagurile natale ale Munților Apuseni, în județul Brașov și împrejurimi, în
rândul scriitorilor, publiciștilor, intelectualilor din instituțiilor de cultură,
învățământ și culte, distins cu premii și diplome care-i răsplătesc activitatea
științifică, culturală și civică și implicarea benefică în promovarea cu
profesionalism și demnitate a valorilor românești. La fel de cunoscut și apreciat
este istoricul, publicistul și Omul Cetății Ioan Vlad în județele vecine locului de
reședință: Covasna, Harghita și Mureș.
Legăturile Brașovului cu românii din fostele scaune secuiești se pierd în
negura istoriei. Atât de substanțial, diversificat și consecvent a fost sprijinul
brașovenilor acordat bunei funcționări a celor două instituții identitare
fundamentale – Biserica ortodoxă și școlile confesionale în limba română, atât de
mulți tineri români din localitățile Arcului Intracarpatic au învățat la vestitele
școli brașovene, atât de puternice au fost legăturile economice, sociale și
interumane, încât românii din „secuime” numeau Brașovul ca fiind „Ierusalimul”
Ioan VLAD la 70 de ani…
14
dăruit lor de Providență. Până la redactarea unui volum, sau unor volume despre
Brașovul și românii din Arcul Intracarpatic, avem posibilitatea să dăm cinstea
cuvenită cărturarului brașovean Ioan Vlad, prin editarea volumului cu nr. 30, în
colecția „Profesioniștii noștri”.
Volumul este intitulat Forța localismului creator în scrierea istoriei –
Ioan Vlad la 70 de ani. Prin întreaga sa operă, istoricul Ioan Vlad lasă posterității
un profil profesional și moral recomandat ca model de urmat.
Profesorul Ioan Vlad a funcționat în învățământul militar și universitar
timp de 36 de ani, în perioada 1979-2015, parcurgând toate gradele universitare,
la Institutul Militar de Artilerie și Rachete A.A. „General Bengescu” (unde a fost
șef al Catedrei de Pregătire Umanistă) și apoi la Academia Forțelor Aeriene, în
1995), și la Universitatea „Spiru Haret” București, Facultatea de Științe Juridice
din Brașov, unde a fost ales prodecan (2001-2003 și 2005-2015) și secretar
științific (2003-2005). În toată această perioadă s-a preocupat de perfecționarea
pregătirii profesionale prin obținerea titlului de doctor în istorie cu teza Lupta
națională pentru unitatea politico-statală la Brașov în anii Primului Război
Mondial (1991), coordonator științific academician profesor universitar Ștefan
Pascu, iar după 1990 a urmat cursuri de perfecționare în domeniul istoriei, al
managementului și managementului militar, în București, Anglia și Olanda.
Istoricul Ioan Vlad este specializat în cercetarea secolelor XIX-XX, cu
preocupări pentru istoria militară, istoria socială și politică, îndeosebi pentru
lupta națională a românilor din Brașov și împrejurimi. Este autorul unor
contribuții valoroase privind biografiile unor personalități din Brașov și
împrejurimi la lupta pentru unitate națională. A publicat 10 volume de autor, 6
volume coordonate, un volum de documente și 4 manuale universitare. Ioan Vlad
este cunoscut istoric dedicat istoriei Țării Bârsei, dar și Lupșei lui natale din
Munții Apuseni. A susținut peste 60 de comunicări la sesiuni naționale și a
organizat 30 de astfel de manifestări.
Încadrat în învățământul militar, s-a specializat în istorie militară
românească, mai ales modernă, în istoria Primului și celui de-Al Doilea Război
Mondial, iar ca brașovean a optat pentru valorificarea arhivelor brașovene pe
problematica luptei naționale pentru Marea Unire. Din memoriul de activitate al
prof. Ioan Vlad rezultă că a debutat publicistic în 1984, cu un studiu despre
episodul și monumentul de la Brașov – Bartolomeu, 1916, și a continuat
documentarea pe contribuția Brașovului la lupta națională. Au rezultat o serie de
articole, studii, comunicări științifice și perspectiva unui doctorat pe această
problematică.
Istoricul Ioan Vlad este autorul unei opere științifice impresionante
redactată, în primul rând, pe valorificarea izvoarelor istorice inedite, a surselor
arhivistice și a unei bibliografii cuprinzătoare referitoare la temele abordate. O
caracteristică specifică activității editoriale a istoricului, publicistului,
monografului, scriitorului, eseistului și omului de carte Ioan Vlad o constituie
Prefață / Argument…
15
gruparea tematică a lucrărilor sale în serii, precum Brașovul și Marea Unire
(serie veche și serie nouă, 12 volume), Lupșa – aur și oameni (5 volume), alte
cărți (3 volume), manuale universitare (4 volume). Numele istoricului Ioan Vlad
va rămâne definitiv înscris în rândul cronicarilor străluciți ai Brașovului și
împrejurimile acestui oraș atât de important pentru istoria României și a
românilor. Excelente sunt și volumele dedicate localității natale, Lupșa, din
Munții Apuseni.
Cu ocazia Centenarului Marii Uniri a realizat din timp cercetarea la seria
Brașovul și Marea Unire și au rezultat cele opt volume, cinci de autor, unul de
documente, unul pe care l-a coordonat, la care este și autor cu 138 de pagini.
Ultimul este o restituire A.A. Mureșianu, pe care a pregătit-o, editat-o și a semnat
studiul introductiv. În aceeași serie au apărut și lucrările Hora Brazilor. Icoana la
Zărnești a Marii Uniri, Documente brașovene ale Marii Uniri, Românismul
brașovenilor, Documente 1916-1918, Văpaia din munți. Bătălia din Carpații de
Curbură, Pagini de istorie brașoveană, studii și articole ș.a. Angajat plenar în
realitățile societății românești contemporane, Ioan Vlad actualizează discursul și
pornind de la evenimentele din secolele trecute analizează valorizările și
reverberațiile actuale (exemplu lucrarea Centenarul brașovean al Marii Uniri.
Exigențe și imperative).
Un loc distinct în cercetările sale îl ocupă editarea biografiilor marilor
bărbați ai neamului românesc, personalități providențiale care au avut un rol
important în înfăptuirea idealurilor de libertate, unire și dăinuire românească,
biografii cuprinse în Cărturari brașoveni pentru România Mare, Aurel A.
Mureșianu, Marea împărăție românească. Trepte brașovene (1600-1918), Ioan
Șenchea – martirul Ardealului. Lupta națională la Făgăraș pentru Marea Unire,
Avram Iancu și brașovenii săi, Petru Șpan – dascălul de dăscălie al ardelenilor).
Integrat deplin în viața științifică, culturală și civică a Brașovului,
profesorul și istoricul Ioan Vlad nu a uitat niciodată locurile natale. Astfel, o a
doua direcție importantă de cercetare a fost concretizată în seria Lupșa – aur și
oameni…, monografia comunei natale, lucrare colectivă, pe care a coordonat-o.
Au rezultat patru volume de antologie monografică, unde a adunat și coordonat
un număr mare de autori și lucrări personale, într-o construcție armonioasă și
unitară.
La finalul unei cariere universitare de succes, cu o bogată expertiză
dobândită în mediul academic, prof. univ. dr. Ioan Vlad editează patru manuale
universitare, cu titlurile: Istoria administrației publice românești; Istoria
Constituțională a României; Bazele Științei politice (coautor) și Introducere în
istoria dreptului românesc (coautor). La acestea se adaugă alte cărți și capitole
din cărți publicate la edituri de prestigiu din țară.
Publicistul Ioan Vlad a înființat și condus publicația „Oastea și țara”,
revistă de cultură istorică apărută la Brașov (1992-1999). A fost membru în
colegiile de redacție ale revistelor „Astra”, Brașov, și „Plaiuri săcelene”. În 1985
Ioan VLAD la 70 de ani…
16
a fost redactor-șef al revistei „Lupta întregului popor”, București, supliment al
revistei „Viața militară”.
Profesorul Ioan Vlad, pe lângă activitatea la catedră, a fost angrenat sau
s-a implicat voluntar în activitatea cultural-educativă extradidactică și
extrașcolară, la nivel local și național, ca istoric, prin expuneri, simpozioane,
publicistică, radio și televiziune, cu număr mare de activități individuale și de
echipă, în slujba popularizării istoriei, a marcării publice a unor evenimente,
aniversări, omagieri etc.
În cele două școli militare a inițiat și realizat secții muzeistice și cabinete
de istorie, unde a expus o bogată colecție de documente istorice sau obiecte cu
valoare documentară, descoperite și colecționate personal de-a lungul carierei
sale.
A condus Filiala Brașov a Comisiei Române de Istorie Militară, ca
secretar, în perioada 1986-1991, și ca președinte, după 1991 până în 2001, poziții
din care a îndeplinit programe anuale ample, specifice în slujba educației istorice
și patriotice a militarilor, studenților și publicului brașovean.
În zilele revoluției din 1989 a realizat, ca redactor șef, trei numere din
publicația „Orizonturi ostășești în revoluție”, o reală cronică a prezenței școlii
militare brașovene în evenimentele din decembrie 1989. Este membru al
Despărțământului Brașov al ASTREI, vicepreședinte al despărțământului
Zărnești al ASTREI. Din mai 1994 este președintele Filialei Brașov a Societății
„Avram Iancu” din România și președinte de onoare a Asociației „Cneazul
Cândea” a Fiilor Satului Lupșa, județul Alba. În 1997 a primit premiul „Nicolae
Bălcescu” acordat de „Revista de Istorie Militară”.
Activitatea istoricului Ioan Vlad este prezentată în peste 20 de referințe la
ciclul „Brașovul și Marea Unire” și peste 10 la ciclul „Lupșa – aur și oameni”,
distingându-se prefețele semnate de academicienii Ioan Aurel Pop, Ștefan Pascu
și Alexandru Surdu, postfețele semnate de scriitorul Ion Popescu Topolog (7),
referințe semnate de cunoscuți intelectuali brașoveni și din alte multe localități
din întreaga țară: cercetători, scriitori, profesori, publiciști etc. Truda jurnalistului
Ioan Vlad este evidențiată în 10 referințe, cea a dascălului și colecționarului în
altele 20. Itinerarul biografic este redat sintetic în 5 fișe de dicționar și cinci texte
autobiografice. Laudatio la premiile primite au fost redactate de prof. univ. dr.
Ion Solcanu și profesorul Miron Baiu.
În mediul academic și în viața publică brașoveană, prof. univ. dr. Ioan
Vlad este perceput ca „unul dintre cei mai valoroși istorici brașoveni, născut în
Țara Moților și stabilit în Brașovul care l-a adoptat cu dragoste și pe care îl
iubește necondiționat din moment ce i-a dedicat ani buni pentru a scoate în
evidență rolul pe care acesta l-a avut ca punte de legătură între Principate și
Transilvania” (Ion Popescu Topolog).
Volumele apărute în ciclul Brașovul și Marea Unire și cele dedicate
istoriei Brașovului și localităților din împrejurimi s-au bucurat de o caldă primire
Prefață / Argument…
17
din partea brașovenilor, a iubitorilor de istorie din întreaga țară și a specialiștilor
din mediul academic. Acad. Ioan-Aurel Pop relevă faptul că autorul, dr. Ioan
Vlad, a scos în evidență, prin aceste volume, „rolul unei capitale a românității în
făurirea României moderne și contemporane”.
La rândul ei, lucrarea monografică Lupșa – Aur și oameni – O comună
din Țara moților, volumele I și II s-a bucurat de recenzii și aprecieri favorabile,
fiind considerată drept o lucrare „monumentală”, „impresionantă”, prin structura
și conținutul ei. I s-a evidențiat autorului scrisul convingător, mai ales „atunci
când evocă propria-i copilărie, încât simți dragostea părinților față de copii, o
dragoste totală, rotundă ca un Soare care îi încălzește și astăzi inima” (înv. Ana
Goșa). Studiile, articolele și comunicările științifice susținute și publicate de
prof. Ioan Vlad în anii premergători Centenarului Marii Uniri sunt, în majoritate,
axate pe tematica și preocupările cuprinse în volumele publicate, dar prezentate
adecvat nevoilor presei și sesiunilor de comunicări științifice. Anterior acestei
perioade a mai publicat peste 60 de studii, prefețe sau capitole în volume
colective, 80 de articole și 60 de comunicări științifice, deci rezultatele
cercetărilor din 1984, de la debut, până prin 2014.
Atât în volumele sale, cât și în studiile, articolele și comunicările
științifice purtând semnătura Ioan Vlad surprind, prin abordarea curajoasă a unor
teme considerate sensibile, prin demolarea unor clișee și prejudecăți, prin curajul
și demnitatea de a spune lucrurilor pe nume. Este frecventă tema românismului,
ca doctrină și acțiune politică, de promovare a intereselor, idealurilor și valorilor
naționale. Astfel sun scrise studiile: Mitul sașilor la Brașov și în Țara Bârsei.
Dimensiunea nostalgică a trecutului; Marea Unire și marea dezbinare. Unitatea
politico-statală vs. dezbinarea politicianistă; Brașovul tot mai românesc în
România Întregită. Aspecte ale românizării toponimiei urbane în primele două
decenii; Un popă de Săcele și lecțiile lui de românism pentru doi guvernatori, un
ministru și un Principe; Ioan Brosu – un „spirit intransigent” în lupta națională
pentru Marea Unire; Brașovul – oraș al Marii Uniri, imperativ istoriografic și
de conștiință publică, la Centenar; Jertfa femeilor pentru România Mare –
eroina de la Olt, Maria Manciulea, și Lucreția Canja; Brașovul, parte a sud-
estului transilvan, diferit istoriografic de zona secuiască; Făuritorii Marii Uniri.
O încercare de definire și identificare; Rezistența din Carpați a Armatei
Române, 1916, o reușită militar-strategică pentru salvarea țării, menținerea ei în
război și în coaliție, cât și pentru șansa înfăptuirii României Mari; Marea Unire
– o perspectivă militară; „Marea Unire” a copiilor; Prezența copiilor în lupta
națională ș.a.
Toate aceste studii, articole și comunicări și altele prezente în paginile
unor publicații și volume colective din întreaga țară, pot fi editate într-un viitor
volum, o nouă piesă de rezistență la dosarul candidatului Ioan Vlad pentru un loc
îndreptățit în Academia Oamenilor de Știință din România.
Ioan VLAD la 70 de ani…
18
Prin intermediul mesajelor redactate de prieteni, colaboratori, parteneri și
alte personalități ale vieții publice românești se poate realiza un portret complex
al omului de cultură Ioan Vlad din multiple unghiuri și perspective. Referenții au
relevat cu căldură „calitățile spiritului său mereu viu”, precum și faptul că opera
sa este o „admirabilă probă de patriotism, de atașament profund pentru valorile
naționale românești” (Horia Bârsan).
Este apreciată colecția de pictură, printre care și opere de Theodor Aman,
Corneliu Baba ș.a. (Daniel Pișcu). Chiar și construcția vilei personale, cu mult
efort propriu, este relevată ca latură a vredniciei sale (Aurelia Stroie Mărginean).
Aflăm apoi că „în 1994, locotenent-colonelul Ion Vlad a fost gratulat cu
Hrisovul «Historia est oculus mundi» pentru contribuțiile sale la cunoașterea
istoriei Brașovului. În 1997 i se decernează Premiul «Nicolae Bălcescu» pentru
volumul «Brașovul și Marea Unire», iar în 2000 lucrarea sa, «Cărturarii
brașoveni pentru România Mare», a fost nominalizată pentru Marele Premiu
«Mihai Viteazul» situându-se doar la câteva puncte sub volumul academicia-
nului Dinu C. Giurescu”. (Gheorghe Vartic)¸ Alți autori ai mesajelor au scris
despre demersul curajos al colonelului Ioan Vlad, de după decembrie 1989,
pentru introducerea de „reforme rapide și eficiente în învățământul militar
românesc” (Constantin Manea).
Prof. univ. dr. Tănase Joița scrie că este convins de faptul că pasiunea
pentru istorie a prof. Ioan Vlad „și mai cu seamă pentru istoria noastră s-a
transmis multora din studenții săi și dintre colegi și prieteni”, iar istoricul
militar, prof. univ. dr. Petre Otu îl consideră „drept unul dintre specialiștii cei
mai de seamă ai istoriografiei militare românești actuale”.
Inventiv, istoricul Ioan Vlad a folosit metoda „prenumerației” de altă dată
pentru asigurarea suportului financiar necesar tipăririi volumelor sale, metodă
folosită în Transilvania de către autorii români, mai ales înainte de 1918, ei fiind
obligați să-și procure resursele pentru tipărirea unei cărți sau pentru tipărirea unei
publicații cu anticipație, prin precomandă sau abonament, chiar cu depunerea
prețului, pentru a putea plăti manopera, și cu livrarea produsului după tipărire și
acoperirea cheltuielilor. „Îl credeam un sistem depășit al vremii, dar un coleg și
consătean, de la Sibiu, l-a pus în uz cu o carte de-a sa, ceea ce m-a inspirat, l-am
adaptat și îmbunătățit și iată că a dat rezultate” – a declarat istoricul Ioan Vlad.
Bogata activitate desfășurată de istoricul, publicistul și Omul Cetății Ioan
Vlad a fost recompensată cu importante premii și distincții, în afară de cele
menționate mai sus sunt și Premiul Dimitrie Cantemir al Academiei Oamenilor
de Știință din România, pe anul Centenar 2018, pentru lucrarea Brașovul și
Marea Unire, Laudatio Prof. univ. dr. Ion Solcanu; titlul de Cetățean de onoare al
orașului Zărnești și al comunei natale Lupșa. O recunoaștere a performanțelor
obținute în domeniul cercetării istorice o reprezintă, pe lângă celelalte valoroase
premii obținute, și includerea sa în Enciclopedia istoriografiei românești, proiect
al Academiei Române, în curs de finalizare.
Prefață / Argument…
19
După uzanțele deja cunoscute ale colecției Profesioniștii noștri, din
cadrul Editurii Eurocarpatica, volumul are în cuprins următoarele capitole
stabilite, la propunerea autorului omagiat: Prefața, semnată de coordonatorul
Colecției și al acestui volum, un „Argument” al universitarului brașovean Cornel
Lazăr; Repere de vitrină, în care sunt prezentate Memoriul de activitate și Lista
de lucrări ale celui omagiat; Mesaje colegiale la ceas aniversar; urmate de
răspunsul protagonistului intitulat „Criticilor mei, cu recunoștință”; Referințe
colegiale, grupate astfel: Ioan Vlad – istoricul; Ioan Vlad – jurnalistul; Ioan Vlad
– dascălul și colecționarul; Itinerar autobiografic și fișe de dicționar; distincții;
studii și articole ale colaboratorilor; ilustrații.
Personalitate importantă a vieții științifice, culturale și publice românești
contemporane, „moțul” Ioan Vlad a devenit un brand al Brașovului, păstrând
legături strânse cu meleagurile natale, din Munții Apuseni. Mesajele și
mărturisirile colegilor, prietenilor, colaboratorilor din Brașov și din întreaga țară
redau portretul profesional și moral al unui distins ofițer, cadru didactic
universitar, publicist, colecționar, lider civic, al unui „profesionist” care prin
întreaga sa activitate constituie un model demn de urmat, al unui istoric valoros,
autor de volume de referință despre istoria contemporană românească, dar, în
același timp, printr-o pilduitoare activitate științifică, culturală și civică a făurit
istorie.
Paginile volumului de față pun în evidență portretul unui militar,
„luptător” pe frontul învățământului, culturii și al istoriei naționale, regionale și
locale. O personalitate complexă, sociabilă, un profesionist care nu numai că a
ținut „cadența” cu schimbările din societatea românească contemporană, dar i-a
și dat un impuls spre normalitate, dovedind o impresionantă putere de muncă,
spirit novator, demnitate, preocupare pentru demolarea unor „mituri” adânc
întipărite în mentalul colectiv și consecvență în inițierea și realizarea unor
proiecte editoriale de referință pentru istoria noastră. Editura Eurocarpatica
urează bun venit istoricului Ioan Vlad în rândul celor care ne onorează seria
„Profesioniștii noștri”, adăugând un sincer La mulți și rodnici ani!, cu ocazia
împlinirii vârstei de 70 de ani, dorindu-i tinerețe spirituală și putere de creație
pentru finalizarea și introducerea în circuitul public a tuturor proiectelor pe care
le are!
Ioan VLAD la 70 de ani…
20
Cornel LAZĂR
Argument
IOAN VLAD – EXPONENT AUTENTIC AL LOCALISMULUI
CREATOR ÎN SCRIEREA ISTORIEI
Motto:
„El (satul) e unitatea de măsură a vieții neamului.
Tipică pentru noi, e numai cultura săteanului, ca una
care a însumat secol cu secol caracteristicile esențiale
ale neamului întreg… nu negăm nici orășeanului
putința de a juca un rol însemnat în cultură, dar
afirmăm că cea mai însemnată personalitate nu poate
atinge potența sa cea mai înaltă, decât sprijinindu-se pe
datele imediate și originale, adică pe sat ca permanent
creator de cultură.”
Simion MEHEDINȚI,
(Creștinismul românesc, 1995, p. 152)
Scrierea istoriei este un act științific de mare complexitate, în care sunt
angajați cel puțin trei factori determinanți: evenimentul istoric, documentul
istoric și cercetătorul. Dacă evenimentul istoric este, întotdeauna, un fapt încadrat
univoc în spațiu și timp, după o logică naturală, obiectivă, documentul istoric
este, adesea, încărcat cu subiectivitate, în timp ce cercetătorul reprezintă
subiectivitatea însăși.
Încărcarea cu subiectivitate a documentelor istorice este o realitate de
necontestat. La originea acestora au stat întotdeauna ființe umane încărcate cu
subiectivitate, care au dat naștere acelor documente, fie ele documente scrise,
oficiale sau neoficiale, propriu-zis istorice sau culturale, ori imagini, artefacte,
înregistrări audio etc. Accesul cercetătorului la aceste documente este, iarăși, o
problemă de subiectivitate, el depinzând, adesea, de factori politici, militari,
legali ori conjuncturali.
Cel mai mare grad de subiectivitate aparține, însă, cercetătorului. El este
cel care alege evenimentul sau perioada istorică la care se raportează. Alege
instrumentele de cercetare și identifică documentele istorice de referință. Face
acest lucru în raport de pregătirea sa științifică și practică în cercetare, dar și de
factori psihosociali: talent, pasiune pentru cercetare, afinitate locală sau tematică,
antecedente, experiență și, poate în cel mai înalt grad, atașamentul față de o temă
istorică în care se inițiază și pe care, apoi, o adâncește și o dezvoltă în întreaga sa
carieră de scriitor despre istorie.
Prefață / Argument…
21
Așa apar, credem noi, scriitorii de istorie universală, regională, națională
sau locală ori, într-o altă taxonomie, scriitorii generaliști sau cei atașați unor
momente semnificative ale istoriei naționale sau universale.
Localismul creator, termen introdus în gândirea științifică românească
de Alexandru Dima, într-un articol publicat în revista „Familia”, nr. 2 din aprilie-
mai 1933, vine să pună bazele înțelegerii raportului dintre național și local în
cultură, evidențiind modul specific de inserare a culturii locale în cultura
națională și universală. Autorul conceptului explică necesitatea acestuia, în
opoziție cu „regionalismul cultural”, pe care-l consideră prea „vag” și „mai puțin
real” în raport cu interesul de integrare a culturii locale în cea națională și
universală. „Localismul – spune autorul – teoretizează și militează pe baza
realității geografico-sociale imediate, vii și concrete a «locului», pe când
«regionalismul» se construiește pe existența mai generală, mai vagă și deci mai
puțin reală a «regiunii»”. Nu mai puțin importantă este remarca autorului potrivit
căreia „regionalismul” alimentează tendința centrifugă, în raport cu cultura
națională.
Este important de reținut și observația autorului cu privire la sintagma
„creator”. „Este necesar – spune autorul – să distingem între opera creatoare a
spiritului și cea de generoasă difuzare a culturii, intreprindere lăudabilă,
remarcabilă și democratică, dar în fond secundară: un epifenomen”.
Nu putem să nu observăm faptul că „localismul creator” al lui Alexandru
Dima acoperă domenii precum cel politic și administrativ, educativ, sociologic,
cultural, fără o referire expresă la domeniul cercetării istorice. Totuși, autorul,
referindu-se la perspectivele conceptului, observă faptul că, „comoara
geografică, istorică, etnografică, socială a locului urmează a fi valorificată pe
plan creator”.
Prin urmare, „comoara istorică” este un domeniu al culturii în care
localismul creator are câmp de manifestare evident.
Pornind de la considerațiile de mai sus, vom observa că opera
istoriografică de mare cuprindere prezentă sub semnătura profesorului,
istoricului, cercetătorului Ioan Vlad se înscrie cu prisosință în aria doctrinară,
stilistică și de conținut a localismului creator. Avansăm, chiar, considerația că,
prin structura operei sale istoriografice, prin calitatea scriiturii și mai ales prin
profunzimea cu care această operă sondează și aduce la lumină influența
localului asupra naționalului în derularea evenimentelor istorice cercetate, Ioan
Vlad este un model de mare respirație doctrinară în aplicarea localismului
creator la scrierea istoriei.
Justificăm considerațiile de mai sus prin câteva argumente indubitabile:
Mai întâi, prin orientarea cercetării asupra unui moment istoric de
importanță covârșitoare pentru destinele poporului din care s-a plămădit: Marea
Unire de la 1918. Desigur, prin natura împrejurărilor de viață științifică și
profesională, cercetătorul s-a aplecat și asupra altor momente din istoria
Ioan VLAD la 70 de ani…
22
națională și universală. Contemporan, însă, în cercetare, cu anii premergători și
următori centenarului Marii Uniri, Ioan Vlad a simțit chemarea spre a cinsti, prin
opera sa istoriografică, acest eveniment epocal al istoriei noastre. Așa se face că
centrul de greutate al operei sale este dedicat cinstirii prin scris, dar și prin
inițiative comemorative concrete a sărbătorii Centenarului. Se relevă, aici, cu
prisosință, o componentă esențială a localismului creator: legarea operei
istoriografice de național și universal.
În cel mai înalt grad, însă, localismul creator este profesat de cercetător
prin alegerea ariei geografice, a „locului” care devine subiectul, „eroul principal”
al scrierilor sale: Brașovul, în intimitatea istoriei sale și, deopotrivă, în aria
culturală, etnografică, socială și economică de imediată vecinătate și influență.
Cum a ajuns, cercetătorul, istoricul, omul de catedră la această alegere?
De ce n-a ales calea, mult mai facilă și mai mănoasă, a cercetării istoriei
naționale sau universale? Un exeget mai puțin familiarizat cu personalitatea, cu
stilul de viață și mai ales cu zestrea culturală a profesorului Ioan Vlad ar găsi,
poate, răspunsuri deloc măgulitoare, de genul: „lipsa vocației pentru
dimensiunile mari ale istoriei” sau „lipsa curajului” sau „limite profesionale și
științifice”. Nimic mai fals. Puterea de muncă, spiritul de sacrificiu, vocația
istorică, talentul, curajul, profesionalismul remarcabil care străbat din fiecare
pagină scrisă îl recomandă ca un scriitor despre istorie de primă mână. Alegerile
lui, orientate spre istorie locală vin din surse mult mai prețioase decât eventualele
limite posibil invocate de cineva. Ioan Vlad nu este produsul vreunei metropole
culturale cu vocație națională sau globală. Spiritul său, zestrea lui culturală s-au
ridicat din țărâna vetrei satului ardelean din Țara Moților, aducând cu sine
întreaga încărcătură de naționalism autentic și de patriotism fervent, de prețuire
pentru esențializarea existenței, sub presiunea nevoii de afirmare într-un mediu
lipsit de fastul, lejeritatea și confortul metropolei. Educația sa în spiritul prețuirii
și apărării valorilor naționale i-au deschis calea spre cariera militară, în cadrul
căreia s-a desăvârșit ca personalitate autentică. Istoria s-a așezat, firesc, în
conștiința sa creatoare, ca răspuns la nevoia de afirmare dincolo de zidurile
limitatoare ale unei cazărmi. A răzbătut spre meterezele învățământului superior
prin sacrificii considerabile și, nu de puține ori, învingând, numai el știe cum,
barierele birocratice și opoziția unor instituții marcate de ideologia limitei.
Conștient de destinul său, și-a asumat istoria ca pe idealul profesional cel
mai înalt, fapt concretizat în întoarcerea sa în instituția care l-a format ca ofițer,
în calitate de profesor de istorie. Renunțarea la cariera militară, pentru o carieră
istorică în marile centre universitare era imposibilă, în regimul comunist. Cu
toate acestea, chemarea spre adâncirea în cercetarea istorică nu s-a stins, fapt
pentru care a căutat calea cea mai sigură de a o satisface: mai întâi a sondat
istoria militară, în domeniul căreia și-a desăvârșit pregătirea universitară prin
licență și, pentru scurt timp, s-a apropiat de istoria militară a poporului român, ca
cercetător la cel mai înalt nivel, în capitala țării, pe care a fost nevoit s-o
Prefață / Argument…
23
părăsească din motive familiale. Așa s-a născut orientarea spre istoria locală. Și a
făcut-o cu asupra de măsură, implicându-se total și necondiționat, asumându-și
nu numai condiția de cercetător, dar și pe aceea de om implicat în tot ceea ce
reprezintă identitatea cetății, deopotrivă istorică, culturală, educațională. Din
această implicare s-a născut opera sa istoriografică, dar și recunoașterea sa ca
personalitate științifică și culturală de primă mărime a locului. Nu știm să existe,
la nivelul meleagurilor brașovene și legată nemijlocit de aceste meleaguri o operă
istorică de dimensiunea celei realizate de Ioan Vlad.
Localismul istoricului Ioan Vlad este exemplar. Oriunde zăbovește un
timp semnificativ, își asumă cercetarea istoriei locului.
Desigur, Brașovul, casa lui de așezare temeinică, după peregrinările prin
garnizoanele patriei, specifice vieții militarului profesionist, reprezintă centrul de
greutate al cercetărilor sale istoriografice. A dedicat, în viața lui de istoric, o
impresionantă muncă nu numai de cercetare istorică, ci și de identificare, uneori
de apărare și punere în valoare a unor locuri și monumente istorice, ori de
participare cu responsabilități majore la viața unor societăți culturale, cum au fost
despărțămintele din Brașov și Zărnești (vicepreședinte) ale „Astrei”, filiala
Brașov a Societății Avram Iancu (în calitate de președinte), ori secția Brașov a
Comisiei Române de Istorie Militară, în cadrul căreia a inițiat și condus revista
„Oastea și țara”. Opera sa istorică dedicată Brașovului și brașovenilor numără
peste 4000 de pagini de studii, analize și colecții de documente, la care se adaugă
numeroase comunicări științifice prezentate în conferințe, sesiuni de comunicări
științifice, simpozioane sau activități omagiale. Opera de căpătâi dedicată
Brașovului este trilogia „Brașovul și Marea Unire”, cuprinzând 1543 de pagini,
lucrare prefațată de președintele Academiei Române, academicianul Ioan Aurel
Pop, care îndeamnă cititorii: „să citiți rândurile acesteia și să-l prețuiți pe
vrednicul autor, care aducând în atenție, cu știință și conștiință, rolul unei capitale
a românității în făurirea României moderne și contemporane, binemerită de la
noi toți.”
Cum era și firesc, odată cu maturizarea scriiturii sale istorice, se dedică
cu toată ființa cercetării istoriei meleagurilor natale. Întoarcerea la obârșie a
însemnat, pentru condeiul istoricului Ioan Vlad, o adevărată combustie
istoriografică, materializată în scrierea sau coordonarea a peste o mie de pagini
de studii istorice, monografii, evocări sau comunicări științifice, dintre care peste
700 de pagini reprezintă contribuție personală. Cetățean prin naștere și copilărie
al comunei, Lupșa îi onorează întoarcerea acasă pe calea istoriei, conferindu-i
titlul de „Cetățean de onoare”.
Orașul Zărnești, de care este legat printr-o reședință de vacanță, l-a
adoptat definitiv, decernându-i, de asemeni, titlul de „Cetățean de onoare”, ca
recunoaștere a contribuției sale la istoriografia locală, materializată în peste 1000
de pagini de studii, dintre care peste 800 de pagini contribuție personală.
Ioan VLAD la 70 de ani…
24
O remarcă cu totul specială se cuvine a fi făcută cu privire la spiritul
creator al operei istoriografice a lui Ioan Vlad. El nu descrie, doar, evenimente
istorice, așa cum sunt ele consemnate în documentele de arhivă. Nu o face nici cu
distanța observatorului neutru. Ioan Vlad se implică total în eveniment, îl trăiește
aievea, cu deplină forță hermeneutică. Textul istoriografic este produsul
realizării, într-o formă originală, a triunghiului hermeneutic trăire-expresie-
interpretare de care vorbește Gadamer. Originalitatea vine, la Ioan Vlad, din forța
lui înțelegătoare, din capacitatea de a se insera total în slovele documentului
istoric. Ca o particularitate a originalității muncii lui de cercetător este faptul că,
în era informaticii și a PC-urilor, el continuă să scrie cu creionul, ca gest special
de respect față de hârtia care așteaptă să preia mărturia unei experiențe unice și
irepetabile. Istoricul nu este, aici, doar un analist. El este, mai presus de toate, un
mărturisitor. Tocmai de aceea, textul său este unul aproape cinematografic.
Evenimentele se mărturisesc ele însele. Ioan Vlad le deschide calea, așezându-le
în rostul unei arhitecturi de-un firesc aparte.
Marele merit al operei istoriografice a profesorului Ioan Vlad este, poate,
acest monumental act de restituție. Cărțile lui abundă de personaje concrete,
dintre cele mai diverse. Eroii cărților sale nu au ierarhii, nici privilegii, cu
excepția aceluia dat de prezența semnificativă în evenimentul istoric. Tocmai de
aceea, Ioan Vlad aduce la masa contribuției pentru făurirea Marii Uniri
deopotrivă oameni politici, generali, ofițeri, soldați, juriști, dar și țărani simpli,
bărbați și femei, intelectuali, surori medicale, pe care marea istorie națională i-a
uitat, adesea. Pe toți aceștia îi identifică drept eroi autentici ai făuririi Marii Uniri.
Se împlinește, astfel, ceea ce Alexandru Dima numește „noblețea însăși a
țelurilor” localismului creator.
Ceea ce remarca Alexandru Dima ca particularitate a localismului
creator, distanțarea de provincialism, se relevă în fiecare pagină a operei
istoriografice a lui Ioan Vlad. Nimic din ceea ce-a scris nu rezumă un fapt de
provincie, izolat de marea arhitectură a istoriei naționale. Cum observă Anca
Filipovici într-o lucrare dedicată localismului creator din Moldova interbelică,
acest mod de gândire presupune „o particularizare a localului – indiferent de
scara de referință a acestui «local» – prin raportare la «un universal»”. În felul
acesta, istoriografia locală face parte integrantă din istoriografia națională,
îmbogățind-o și înnobilând-o, totodată. Sau, cum spunea părintele localismului
creator, acesta „nu apare ca o doctrină meschină, limitată la interese apropiate
numai, ci îmbrățișează zările largi și actuale ale marilor valori”. În zările largi și
actuale ale marilor valori, opera istoriografică a cercetătorului, profesorului și
istoricului Ioan Vlad strălucește ca o nestemată în coroana demnității poporului
român.
Repere de vitrină…
25
Capitolul I.
REPERE DE VITRINĂ
MEMORIU DE ACTIVITATE
Subsemnatul, prof. univ. dr. Ioan VLAD, pensionar al Academiei
Forțelor Aeriene „H. Coandă” și al Universității „Spiru Haret”, candidat la
calitatea de membru asociat al Academiei oamenilor de știință din România,
prezint activitatea didactică, științifică și obștească după absolvirea facultății.
ACTIVITATEA DIDACTICĂ
În perioada aprilie 1979 – decembrie 1984, am fost încadrat în funcția de
lector la Catedra de științe sociale din Școala Militară de Maiștri Militari și
Subofițeri din Brașov, unde am predat „Istoria României și a armatei
române”, 26 de lecții, 120 de ore, repartizat pe doi ani de învățământ. Am
obținut rezultate bune și foarte bune cu elevii, iar în notările de serviciu am
obținut calificative de „Bine” și „Foarte bine”.
În fiecare an de învățământ am condus un cerc de istorie cu elevii, am
desfășurat activități în sprijinul cursului, pentru formarea culturii istorice și
pentru colecționarea obiectelor vechi cu valoare documentară.
În decembrie 1984 am fost promovat și numit la Școala Militară de ofițeri
Activi de Artilerie antiaeriană și Radiolocație, Brașov, unde am continuat să
predau cursul de „Istoria poporului român” și „Istoria militară românească”,
primul cu 30 de lecții și 130 de ore în doi ani de învățământ.
Începând cu 1 mai 1985, am fost detașat în presa militară, ca redactor
responsabil de Revista de istorie militară, numită „Lupta întregului popor”,
supliment al revistei „Viața militară”. Am realizat un număr obișnuit al revistei și
un număr, primul, în limba engleză.
După cinci luni am revenit în activitatea didactică, la Brașov, pentru că
nu am putut rezolva mutarea soției cu serviciul în București. Experiența la revistă
a însemnat mult pentru viitoarea mea activitate de cercetare și publicistică în
domeniul istoriei.
Din 1991, Școala Militară s-a transformat în Institutul militar de Artilerie
și Rachete A.A., „General Bungescu”, instituție de învățământ superior, eu am
funcționat ca lector, lector șef și șeful Catedrei de pregătire umanistă a
institutului. Din octombrie 1995, când Institutul a devenit Academia Forțelor
Ioan VLAD la 70 de ani…
26
Aeriene, am funcționat ca șef al Catedrei de Științe militare, titular al cursului de
Istoria Artei Militare, cu gradul didactic de conferențiar universitar (1996). Am
predat doar în domeniul istoriei, normă întreagă.
Pe linia activității de pregătire profesională, în perioada 25.09-
31.12.1980, am frecventat un curs de perfecționare la Academia Militară,
București, Catedra de istorie, cu cadre didactice care predau discipline de istorie
în învățământul militar.
În perioada 15.09.1981 – 15.06.1982, am frecventat un curs intensiv de
limbă engleză la Academia Militară.
În perioada aprilie-septembrie 1998, am frecventat un curs de
management la Open University, Anglia, prin firma Codecs, București, curs
susținut prin Guvernul României.
În lunile septembrie-noiembrie 1999, am frecventat un curs de
management militar, Internațional Staff Officer Orientation Curs, în
Olanda, gestionat de NATO (ISOOC 99).
Cu data de 1 iulie 2001, am fost pensionat din învățământul militar din
rațiuni de integrare în NATO, și cu 1 noiembrie 2001, am fost integrat, prin
concurs, în Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea de Științe juridice și
Administrative, Brașov, pe post de conferențiar universitar și în funcția de
prodecan.
Am funcționat în această facultate până în 2015, când m-am pensionat la
limită de vârstă. Am avut tot timpul funcție de conducere în decanatul facultății:
prodecan 2001-2003, secretar științific 2003-2005, și din nou prodecan 2005-
2015.
Am predat discipline din sfera istoriei: Istoria administrației publice,
Istoria constituțională a României, Istoria statului și dreptului; din sfera
Politologiei, Bazele Științei politice, Doctrine politice, Doctrine economice și din
sfera managementului: Managementul resurselor umane, Managementul
strategic, Managementul proiectelor europene.
În anul 2005, prin concurs, am ocupat un post de profesor universitar, iar
prin O.M. nr. 4757 din 5 August 2005, am obținut titlul didactic de profesor
universitar.
ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ
Încadrat în învățământul militar, m-am străduit să mă specializez în
istorie militară românească, mai ales modernă, Primul și al Doilea Război
Mondial, iar ca brașovean am optat pentru valorificarea arhivelor brașovene pe
problematica luptei naționale pentru Marea Unire. Am debutat publicistic în
1984, cu un studiu despre episodul și monumentul de la Brașov – Bartolomeu,
1916 și am continuat documentarea pe contribuția Brașovului la lupta națională.
Repere de vitrină…
27
Am rezultat o serie de articole, studii, comunicări științifice și perspectiva unui
doctorat pe această problematică.
Am intrat la doctorat în februarie 1989, la acad. Ștefan Pascu și după doi
ani și jumătate am susținut teza la 26 octombrie 1991, pe care am publicat-o apoi
cu titlul „Brașovul și Marea Unire”, 1996, 318 pagini. Tot din acumulările anilor
de doctorat, am publicat un volum de documente „Românismul brașovenilor.
Documente 1916-1918”, 1998, 590 de pagini și „Cărturarii brașoveni pentru
România Mare”, Brașov 1999, 364 pagini.
Am completat seria „Brașovul și Marea Unire” cu încă două lucrări:
„Ioan Șenchea – martirul Ardealului. Lupta Națională la Făgăraș pentru Marea
Unire”, 2004, 660 de pagini, și „Văpaia din munți. Bătălia din zona Carpaților de
Curbură, septembrie-noiembrie 1916”, 1999, 145 pagini.
O a doua direcție importantă de cercetare, concretizată în seria „Lupșa –
aur și oameni…”, a vizat monografia comunei natale, lucrare colectivă, pe care
am coordonat-o. Au rezultat patru volume de antologie monografică, unde am
adunat și coordonat un număr mare de autori și lucrări personale, într-o
construcție destul de armonioasă și unitară, lucrare în care textul meu efectiv este
de 260 de pagini.
Am mai adăugat vol. 5, o monografie „Petru Șpan – dascălul de dăscălie
al ardelenilor”, personalitate a comunei, 2013, 320 pagini, lucrare de autor, iar în
lucru se află un nou volum, „Lupșa și ispita turismului”, vizând potențialul istoric
al comunei ca patrimoniu turistic. Alti trei autori au mai adăugat șase volume
seriei, „Lupșa – aur și oameni…”.
Cu ocazia Centenarului Marii Uniri, am realizat din timp cercetarea pe
seria „Brașovul și Marea Unire” și au rezultat cele opt volume, cinci de autor,
unul de documente, unul pe care l-am coordonat și sunt autor cu 138 de pagini,
iar ultimul este o restituire – A.A. Mureșianu, pe care am pregătit-o, editat-o și
semnez studiul introductiv.
Pe alte direcții și proiecte, am realizat mai multe manuale universitare și
alte trei lucrări de autor.
Studiile, articolele și comunicările științifice din care am prins în lista
alăturată doar ultimii ani, cei ai Centenarului Marii Uniri, sunt, în majoritate,
axate pe tematica și preocupările cuprinse în volumele publicate, dar prezentate
adecvat nevoilor presei și ale sesiunilor de comunicări științifice.
Anterior perioadei pentru care am realizat lista de lucrări, am mai
publicat peste 60 de studii, prefețe sau capitole în volume colective, 80 de
articole și 60 de comunicări științifice, deci rezultatele cercetărilor din 1984, de
la debut până prin 2014.
Ioan VLAD la 70 de ani…
28
ACTIVITATE OBȘTEASCĂ
Pe lângă activitatea la catedră, am fost angrenat sau m-am implicat
voluntar în activitatea cultural-educativă extradidactică și extrașcolară, la nivel
local și național, ca istoric, prin expuneri, simpozioane, publicistică, radio și
televiziune, cu număr mare de activități individuale și de echipă, în slujba
popularizării istoriei, a marcării publice a unor evenimente, aniversări, omagieri.
În cele două școli militare am inițiat și realizat secții muzeistice și
cabinete de istorie, unde am expus o bogată colecție de documente istorice sau
obiecte cu valoare documentară, descoperite și colecționate personal de a lungul
carierei.
Am condus Filiala Brașov a Comisiei Române de Istorie Militară, ca
secretar în perioada 1986-1991, și ca președinte după 1991 până în 2001,
poziții din care am îndeplinit programe anuale ample specifice în slujba educației
istorice și patriotice a militarilor, studenților și publicului brașovean.
În zilele revoluției din 1989, am realizat ca redactor șef trei numere din
publicația „Orizonturi ostășești în revoluție”, o reală cronică a prezenței școlii
militare brașovene în evenimentele din decembrie 1989.
Am creat și condus, din august 1992, ca redactor șef, revista „Oastea și
țara”, revistă de cultură istorică militară, a secției Brașov a Comisiei Române de
Istorie Militară, din care au apărut 12 numere până în octombrie 1995, când a
încetat să apară din motive financiare.
Sunt membru al Despărțământului Brașov al ASTREI, vicepreședinte al
despărțământului Zărnești al ASTREI, am fost membru în colegiul de redacție al
revistei „ASTRA”, sunt membru în Colegiul de redacție al revistei „Plaiuri
săcelene”.
Din mai 1994 sunt președintele Filialei Brașov a societății „Avram
Iancu” din România și președinte de onoare a Asociației „Cneazul Cândea” a
Fiilor Satului Lupșa, județul Alba.
Repere de vitrină…
29
LISTA DE LUCRĂRI
Cărți și capitole din cărți publicate în edituri de prestigiu din țară
SERIA: Brașovul și Marea Unire
1-3. Brașovul și Marea Unire, filonul brașovean al luptei, jertfei și biruinței
naționale, vol. I, Plămădirea, 544 p., vol. II „Fără Dacia nu este mântuire” (Sine
Dacia nulla salus!), 595 p., vol. III, Biruința națională, 504 p., Edit. Pastel,
Brașov, total 1543 p.;
4. Centenarul brașovean al Marii Uniri. Exigențe și imperative, Edit. Pastel,
Brașov, 2018, 341 p.;
5. Aurel A. Mureșianu, Marea împărăție românească. Trepte brașovene
(1600-1918). Culegere de studii și articole, vol. I. Introducere de Ioan Vlad,
ediție, selecție, documentare de Ioan Vlad și AdrianToth, 390 p.;
6. Hora Brazilor. Icoana la Zărnești a Marii Uniri. Studii și articole;
coordonator prof. univ. dr. Ioan Vlad, volum colectiv; Ioan Vlad – autor 120
pagini, selecție și editare antologie istorico-literară și documente și ilustrație, 18
p., Edit. Pastel, 2019, 360 p.;
7. Documente brașovene ale Marii Uniri, ediție, studiu introductiv și note ale
prof. univ. dr. Ioan Vlad, Edit. Pastel, 2019, 626 p.;
8. Ioan Șenchea – martirul Ardealului. Lupta națională la Făgăraș pentru
Marea Unire, Edit. Pastel, Brașov 2004, 660 p.
SERIA: Lupșa – aur și oameni
9-10. Lupșa – aur și oameni. O comună din Țara Moților. Antologie
monografică, lucrare colectivă, coordonator prof. univ. dr. Ioan Vlad, autor a
113 p., volumul I și II, Edit. Pastel, Brașov, 2006, 933 p.;
11-12. Lupșa – aur și oameni, vol. III și IV, 944 p., XXXVI planșe;
coordonator și autor cu 247 p., Edit. Pastel, Brașov, 2009;
13. Petru Șpan – dascălul de dăscălie al ardelenilor, Edit. Pastel, Brașov,
2013, 320 p.
SERIA VECHE: Brașovul și Marea Unire
14. Brașovul și Marea Unire, ediția I, Edit. „Dacia Europa Nova”, 1996, 318
pagini, premiată de „Revista de istorie militară” cu premiul „Nicolae Bălcescu”;
15. Cărturari brașoveni pentru România Mare, Edit. Academiei Aviației și
Apărării Antiaeriene „Henri Coandă”, Brașov 1999, 364 p.;
Ioan VLAD la 70 de ani…
30
16. Românismul brașovenilor. Documente 1916-1918, ediție îngrijită, studiu
introductiv și note ale prof. univ. dr. Ioan Vlad, Edit. „Transilvania Express”,
1998, 590 p.;
17. Văpaia din munți. Bătălia din Carpații de Curbură, septembrie-
noiembrie 1916, Edit. 2 Design, 166 p., 2006.
Alte cărți
18. Avram Iancu și brașovenii săi, culegere de texte, coordonator conf. univ.
dr. Ioan Vlad, Edit. Concordia, Brașov, 1999, 407 pagini; Ioan Vlad, autor, 98 p.;
19. Istoria – o armă de luptă. Studii și articole, Edit. „Dealul melcilor”, Brașov,
2007, 404 p.;
20. Pagini de istorie brașoveană, studii și articole, Edit. Institutului Militar de
Artilerie și Radiolocație „General Bungescu”, 1991, 72 p.
SERIA: Manuale universitare
21. Istoria administrației publice românești, manual universitar, Edit.
„Fundația România de Mâine”, București 2003, 208 p.;
22. Istoria Constituțională a României, manual universitar, Edit. „Fundația
România de Mâine”, București, 2003, 196 p.;
23. Bazele Științei politice, coautor, Edit. „Fundația România de Mâine”,
București 2009, 420 p.;
24. Introducere în istoria dreptului românesc, coautor, Edit. Fundația
„România de Mâine”, București, 2008.
Studii și articole (2016-2019)
– Făuritorii Marii Uniri. O încercare de definire și identificare, în „Memoria.
Revista gândirii arestate”, nr. 107 (2/2019), p. 85-93 și nr. 108-109 (3-4/2019), p.
109-117);
– Mitul sașilor la Brașov și în Tara Bârsei. Dimensiunea nostalgică a
trecutului, în „Plaiurile săcelene”, nr. 99, trim. I, 2019, p. 3-5 și nr. 100, trim. II,
2019, p. 4-6;
– Marea Unire și marea dezbinare. Unitatea politico-statală vs. dezbinarea
politicianistă, în „Plaiuri săcelene”, nr. 101, trim. III, 2019, p. 12-15;
– Centenarul instalării administrației românești în județul Brașov după
Marea Unire, în „Plaiuri săcelene”, nr. 102, trim. IV, 2019, p. 7-11;
– Brașovul – orașul Marii Uniri, în „Plaiuri săcelene”, nr. 95, trim. I, 2018, p.
7-10; nr. 96, p. 3-5 și nr. 97, p. 3-6;
Repere de vitrină…
31
– Brașovul tot mai românesc în România Întregită. Aspecte ale românizării
toponimiei urbane în primele două decenii, în „Plaiuri săcelene”, nr. 94, trim.
IV, 2017; p. 7-11;
– Un popă de Săcele și lecțiile lui de românism pentru doi guvernatori, un
ministru și un Principe, în „Plaiuri săcelene”, nr. 93, trim. III, 2017, p. 3-6;
– Ion Lapedatu, între Mureșanu și Coșbuc, „punctul culminant al expresiei
poetice din Transilvania”, în „Plaiuri săcelene”, nr. 92, trim. II, 2017, p. 6-10;
– Ioan Brosu – un „spirit intransigent” în lupta Națională pentru Marea
Unire, în „Plaiuri săcelene”, nr. 91, trim. I, 2017, p. 7-9;
– Locotenentul aviator Ioan Peneș, pe drumul aerian indicat de Aurel
Vlaicu pentru eliberarea Transilvaniei, în „Plaiuri săcelene”, nr. 90, trim. IV,
2016, p. 7-8;
– Mocanii săceleni – „descălecători de țară în pragul mării”, în „Plaiuri
săcelene”, nr. 89, trim. III, 2016, p. 4;
– Episcopul Nicolae Popea – „simbol al împreunării credinței cu vitejia, a
crucii cu spada”, în „Plaiuri săcelene”, nr. 88, trim. II, 2016, p. 3-6;
– Brașovul – orașul Marii Uniri, în „Memoria – revista gândirii arestate”, nr.
105-106 (4/2018 și 1/2019), p. 17-37;
– Horia, strănepotul lui Gheorghe Lazăr, cu regimentul, pentru eliberarea
moșiei strămoșești, postfață la Horia Lazăr, „Jurnal de front”, ediție revizuită,
Edit. Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, Brașov, 2018; p. 109-116.
Comunicări științifice (2014-2019)
– Centenarul Marii Uniri – rememorări brașovene și zărneștene ale Marii
Ctitorii Naționale din 1918, Conferință, la Casa de Cultură din Zărnești, 14.
nov. 2018, ora 16:00;
– Brașovul – oraș al Marii Uniri, imperativ istoriografic și de conștiință
publică la Centenar, în sesiunea Națională de Comunicări științifice „Românii
din sud estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizație”, ediția a XXIV-a, 4-5 oct.
2018;
– Mitul sașilor la Brașov și-n Tara Bârsei, Dimensiunea nostalgică a
trecutului, în Sesiunea Națională de Comunicări științifice „Românii din sud-
estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizație”, ediția a XXIV-a, 4-5 oct. 2018;
– Jertfa femeilor pentru România Mare – eroina de la Olt, Maria Manciulea
și Lucreția Canja, conferință în comuna Părău, locul natal și al faptelor lor
eroice, 3 septembrie 2018;
– Brașovul, parte a sud-estului transilvan, diferit istoriografic de zonă
secuiască, în Sesiunea Națională de Comunicări Științifice „Românii din sud-
estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizație”, Covasna, 26-27 septembrie
2019;
Ioan VLAD la 70 de ani…
32
– Ofițerul român în războiul Austro-Ungariei (1914-1918). Corespondența
de război a lui Pompiliu Nistor, în „Sesiunea științifică de comunicări Țara
Bârsei”, ediția a XIII-a, 8-9 mai 2014;
– Făuritorii Marii Uniri. O încercare de definire și identificare, în „Sesiunea
științifică de Comunicări, Țara Bârsei”, ediția a XVIII-a, 23-24 mai 2019;
– Rezistența din Carpați a Armatei Române, 1916, o reușită militar-
strategică pentru salvarea țării, menținerea ei în război și în coaliție, cât și
pentru șansa înfăptuirii României Mari, în simpozionul Comunicări științifice,
Vama Buzăului, 22-24 septembrie 2019;
– Marea Unire – o perspectivă militară, conferința la Academia Forțelor
Aeriene „Henri Coandă”, 21 noiembrie 2018;
– „Marea Unire” a copiilor. Prezența copiilor în lupta națională, conferința
organizată de Școala Gimnazială numărul 19 Brașov, cu titlul „România suntem
noi!”, de centenar 2018, la Teatrul dramatic Brașov, 22 noiembrie 2018;
– Imperative istoriografice la Centenarul brașovean al Marii Uniri,
conferință la Cercul Militar Brașov, dedicată centenarului Marii Uniri, 23
noiembrie 2018;
– Bisericile Lupșei (jud. Alba), reper identitar și valori de patrimoniu
național, conferință la Muzeul Astra din Sibiu, 13 iulie 2019, la punerea pietrei
de temelie a Bisericii din Vința (Lupșa, jud. Alba), strămutată pentru a fi salvată
de înec în lacul de steril de la Geamăna;
– Lupșa istorică se prezintă Cetății de scaun a României Centenare,
conferință la festivitatea „Steag lângă steag la Centenar. Întâlnirea steagurilor
Lupșei, cel de la 1918 al Marii Uniri cu cel din 2018 al Centenarului Marii
Uniri”, Muzeul Național de Istoria României, 18 ianuarie 2019, sala Columnei;
– Agresiunea uniților împotriva ortodoxiei la Lupșa (1826-1829), răpirea
Bisericii din Deal și martiriul din Căbulea și Barstan; în simpozionul dedicat
martirilor Lupșei, 26 octombrie 2019, în Lupșa, județul Alba;
– Antecedente ale hotărârii de la Alba Iulia și contribuții brașovene la
realizarea lor, în Sesiunea anuală internațională de comunicări științifice a
Muzeului Tării Făgărașului „Valer Literat”, 6-7 septembrie 2018 Făgăraș;
– Două monumente de excepție ale Marii Uniri la Zărnești: Hora Brazilor și
Paraclisul Eroilor Marii Uniri, în Sesiunea anuală internațională de comunicări
științifice a Muzeului Tării Făgărașului „Valer Literat”, 6-7 septembrie 2018
Făgăraș.
Repere de vitrină…
33
Ioan VLAD
Iluminatul arhivar și calul lui năzdrăvan
Motto:
„Feriți-vă de semeție. Îngâmfarea e semnul cel
mai sigur al mediocrității. Fiți chiar de la
început critici față de voi înșivă!”
Simon MEHEDINȚI
Recunoașterea publică a meritelor unei personalități, din orice domeniu și
de orice cotă de valoare este un act pe cât de firesc și de necesar, pe atât de
complex și de greu de gestionat. El face parte din nevoia individului de a se
raporta la ceilalți, la un sistem de valori, la niște aspirații și așteptări ale celor din
jur, din mediul lui profesional sau social, nevoia de a ști dacă se află pe drumul
cel bun și dacă cei din jur au percepția corectă a traectului și standardelor lui.
Recunoașterea meritelor, a abilităților și talentului, a succesului într-o
competiție și a competențelor dobândite s-a impus cu greu în fața plutocrației
(putere bazată pe avere), a aristocrației (putere bazată pe privilegii de clasă), și
chiar a democrației (puterea bazată pe popularitate). Astfel s-a născut
meritocrația în sfera politicii și a administrației statale.
Un pas însemnat în promovarea meritocrației a făcut Napoleon, prin
alegerea oamenilor potriviți dintre ofițeri sau revoluționari, inaugurând ceea ce s-
a numit atunci „carieră deschisă talentelor”. Tot el instituie ordinul „Legiunea de
onoare”, prima decorație de merit accesibilă tuturor, chiar și femeilor, acordată
pe baza faptelor de arme și meritelor științifice sau artistice.
Thomas Jefferson numea această inovație „aristocrație naturală”.
Până în vremurile noastre fenomenul a evoluat mult, s-au înmulțit și
generalizat modalități diverse de recunoaștere a meritelor, unele s-au
instituționalizat și guvernează domeniul resurselor umane.
Un sector distinct în domeniu vizează recunoașterea meritelor
voluntarilor, o recunoaștere la nivel simbolic prin fapte, gesturi și evenimente de
recunoaștere și nu de recompensă tangibilă. Adică sisteme formale de
recunoaștere prin premii, certificate, medalii, diplome, recepții în onoarea… sau
sisteme informale de recunoaștere a meritelor voluntarilor prin exprimarea
sinceră, spontană și cât mai frecvent a mulțumirilor și aprecierilor.
Cred că de o astfel de formulă, cea de recunoaștere a meritelor
voluntarilor, se apropie fenomenul numit „Profesioniștii noștri”.
Ioan VLAD la 70 de ani…
34
Sidromul „Omul cu mârțoaga”
Cunoscuta piesă a lui George Ciprian, din 1927, „Omul cu mârțoaga”,
este expresia artistică genială a unui sindrom social de când lumea, rezistent la
orice tratament de stârpire.
Poate fiecare dintre noi ne cumpărăm o mârțoagă, un Faraon al V-lea,
„regele gloabelor”, cu care ne facem de râsul lumii, poate nimeni nu crede în noi
și în mârțoaga noastră că vom face performanțe, că vom câștiga vreodată un
concurs cu Faraon cel slăbănog. Ca și arhivarul Chiriță din piesa lui G. Ciprian,
ajungem de batjocură publică, mai întâi a celor apropiați, familia, suntem părăsiți
de toată lumea. Nimeni nu crede, nu acceptă visul meu de glorie cu o mârțoagă,
care să renască, să prindă putere și chip de învingător, suntem marginalizați și
disprețuiți și eu și mârțoaga.
Nici chiar când evoluția este ascendentă, când calul prinde putere și
începe să promită, ba nici chiar când el câștigă concursul și stăpânul său,
arhivarul, este în glorie, opozanții, pesimiștii, nu cred, nu acceptă, resping
rezultatele evidente, li se pare o minciună, o făcătură, că doar „știu ei” adevărul,
mârțoaga-i mârțoagă și nebunul de arhivar tot nebun. „Cine, ăla? Cu mârțoaga
lui? Fugi dom’le d-aci! Bălării!!!”
Și totuși, Faraon V devine calul năzdrăvan, vedeta campionatului,
învingătorul și toți se consternează în fața „iluminatului arhivar Chirică”,
vizionarului, visătorului cu înțelept temei, care a văzut potențialul ascuns în
„mârțoagă”, l-a hrănit, l-a antrenat și a scos în lume campionul din el până pe
podiumul gloriei.
Lumea din jur, „omul instinctual” i se opune lui Chirică, omul care își
consacră viața realizării unui ideal, omul „iluminat care vede și, deslușind o
ordine ascunsă în mersul lumii, așteaptă cu o impasibilă răbdare evenimentul
prevăzut că va metamorfoza lumea din jur”. Arhivarul nostru este omul unei
singure credințe, idealul său, este idealistul care vrea totul, gloria întreagă sau
nimic.
E plină și lumea noastră de astfel de povești, sindromul „Omul cu
mârțoaga” bântuie neîncetat, ne atinge pe toți și mulți jucăm o astfel de piesă, pe
unul sau altul din roluri.
O tulpină distinctă a sindromului, identificabilă la opozanții arhivarului
Chirică, este blazarea sau plafonarea în profesie, în specializare, în meșteșugul
profesional al prețioșilor participanți la campionat. Ei se fixează beton în
profesie, mai ales în componenta practică, se ultra-specializează, adică se
limitează la câteva produse, profesia lor devine un meșteșug performant pe acele
piese, ei devin „buricul pământului” în acel colț de atelier, ei și „restul lumii”, ei
pe un piedestal și toți restul niște trepăduși acolo jos.
Repere de vitrină…
35
Când fenomenul devine social, de masă, de castă, de gașcă el este
periculos. De aici se nasc privilegiile celor puternici, cei care cu meșteșugul și
piesele lor ajung sus pe piedestalul puterii și pot să-și dea, față de trepădușii de
jos, privilegii aristocrate, salarii, indemnizații, pensii nesimțite, averi nemuncite,
evadări exotice etc. Și atunci sindromul și boala diagnosticată de G. Ciprian
devine epidemie sau chiar pandemie.
”Profesioniștii noștri” într-o astfel de epidemie este un medicament, poate
un vaccin și pentru „iluminatul arhivar Chirică”și pentru calul lui năzdrăvan, care
să rămână în viață, să întrețină campionatul și speranța și să populeze planeta
postpandemică.
Hulitul „Omagiu”
„Profesioniștii noștri”, copilul de suflet mare al marelui cărturar și
luptător național Ioan LĂCĂTUȘU, nu este singur pe lume, are mulți frați la noi
și aiurea, azi și-n toată istoria omenirii. Primul și poate cel mai celebru ar fi
„Viețile paralele” de Plutarh, model pentru multe progenituri medievale și
moderne, în mai toate culturile, europene mai ales.
Și la noi a ajuns sămânța lui Plutarh, și chiar foarte devreme, chiar dacă
nu pe sol românesc și nu cu profesioniști români.
Negustorul-editor brașovean Nicola Nicolau (1762-1837), dintr-o
cunoscută familie de comercianți, cu relații negustorești întinse și merite mari în
societatea brașoveană și transilvană a timpului, a avut o bogată activitate
editorială la Buda, începând din 1814, tipărind însemnate cărți în limba română,
între care și o traducere a cărții lui Pierre Blanchard, „Plutarh nou sau pe scurt
scrierea celor mai vestiți bărbați și muieri a toate neamurile din cele mai vechi
vremuri până în vremurile noastre” două volume și două ediții; 1817 și 1819.
După modelul lui Plutarh, autorul francez prezenta personalități din vremea sa
sau apropiate, iar editorul român, chiar dacă nu se gândea la un Plutarh
românesc, este convins că o astfel de carte „tinerețele va hrăni, bătrânețele le va
desfăta”, iar românii prin „multă cetanie de cărți”, inclusiv prin astfel de modele
„să poată cele binecuvântate rânduri a le aduce și a le înmulți” (apud I. Vlad,
Brașovul și Marea Unire, vol. I, p. 166).
N-am un inventar al abordărilor românești pe modelul Plutarh și pe
antecedentul Nicola Nicolau, știu doar că și N. Iorga a fost preocupat de un
Plutarh nou românesc al generației sale. Și mai știu că în perioada interbelică s-a
impus și s-a practicat destul de larg obiceiul volumelor omagiale, aniversare, mai
ales pentru personalități din diverse domenii. Am și eu două-trei în bibliotecă și
cred că ar merita să se facă un studiu țintit pe acest fenomen editorial.
Obiceiul s-a perpetuat și în perioada postbelică, l-am întâlnit adesea, iar
după 1990 a proliferat în multiple formule și cote dificil de urmărit, dar cred că
destul de interesant. Poate cel mai cunoscut, mai mediatizat, cu un mare impact,
Ioan VLAD la 70 de ani…
36
cu protagonistul în față și cu un realizator celebru este „Profesioniștii”al Eugeniei
Vodă.
Dar a existat în materie și o progenitură malformată, devenită chiar un
monstru, în formă, dar mai ales în fond, „Omagiul” lui Ceaușescu, în mai multe
ediții, și lui și ei, cu abordări în evoluție ale monstrului. Monstrul care aproape
înghițise întreg fenomenul, îl limita la cultul aberant al dictatorului, n-au mai fost
acceptați alți profesioniști ai fenomenului, i-a retezat monstrul, iar lumea, masa
cititorilor, speriată de monstru, ar fi respins și ea orice altă producție în materie.
Imaginea creată de „Omagiu” la dictator a șters, a estompat orice altă tentativă,
chiar și pe cele vechi, existente în biblioteci. Multe din volumele de acest fel de
după 1990 create cu bună credință, pe modelul clasic onorabil, pe o tradiție
europeană și mondială solidă și trainică, au avut parte de o primire rezervată,
dacă nu de o respingere, generată de oprobiul public postdecembrist manifestat
față de „Omagiul” lui Ceaușescu.
„Omagiul” ca Judecată de Apoi
Gestul realizării unui volum omagial aniversar înainte de a fi un cadou, o
bucurie festivă, este o provocare deopotrivă pentru protagonist, cât și pentru cei
ce sunt chemați să facă operație, un act de medicină legală pe un subiect care
trebuie disecat și purecat la detaliu pentru a scoate la iveală adevărul; un act
justițiar pe un dosar complex cu acuzare și apărare, cu procurori și avocați, cu
audieri, interogatorii și pledoarii pro și contra și cu sentințe, bine sau prost
motivate. Și escaladând dramatic comparațiile, am ajunge la a-l compara cu
Judecata de Apoi.
Dacă-l judecăm mai puțin grav, gestul omagial editorial poate fi văzut ca
o provocare a protagonistului pentru cei din jur, pentru cercul de prieteni sau
pentru coechipierii profesioniști care să se pronunțe asupra protagonistului, să
pună cărțile pe masă și probele și să se pronunțe tranșant asupra celui vizat, în
scris și cu o argumentație care să stea în picioare.
Sau omagiul poate fi o pledoarie de avocat onest care-și apără un client,
indiferent de onorariu și chiar în lipsa acestuia, sau poate fi un clip care
promovează un candidat într-o campanie electorală, un act de recunoaștere, de
autentificare sau acreditare a omului și operei la prețuirea publică, oficială.
Omagiul este o expunere a protagonistului la judecată publică, mai întâi prin
jurații pledanți și semnatari în carte, care anchetează, judecă, dau sentința
oficială, scrisă, motivată, după care vine judecata cititorilor cărții, care
supervizează, mulți, atenți, pricepuți, activi azi, dar și în viitor, deplin liberi în
aprecieri și calificative.
Omagiul poate fi privit și ca un examen public, cu o comisie oficială
competentă, cu probe și dovezi publice, transparență deplină, comisie și examen
care trebuie să dea un certificat de calitate, de autenticitate, de calificare. Dacă
Repere de vitrină…
37
examenul, și deci Omagiul, este patronat de către o instituție serioasă, dacă se
înscrie într-o tradiție instituționalizată, într-un fenomen de serie, cu standarde și
lucrători profesioniști, cu o metodologie și o deontologie bine elaborate și
probate – totul este în ordine.
Ca produs editorial, Omagiul este o carte complexă, de specialitate, în
cazul acesta o carte de istorie, realizată prioritar de specialiști ai domeniului, care
însă nu scriu istorie, ci mai degrabă fac istoriografie, adică judecă nu epoci,
oameni sau fapte istorice, ci pe un istoric și munca lui, producția, dinamica și
cota valorică a prestației istoricului, fac portretistică profesională, dar și socială,
poate psihologică, de omagiere, dar poate și de chirurgie reparatorie și de analiză
critică, aproape inevitabilă, chiar dacă printre rânduri, prin omisiune sau abia
transparent.
Și asta pentru că „Sunt mustrări care laudă și laude care mustră!”, spunea
La Rochefoucauld.
Gestul omagial pune și problema relației protagonistului (mai puțin a
echipei de realizatori) cu modestia, cu mândria, cu orgoliul etc.
Există mândria primirii Omagiului, a acelui omagiu de ev mediu,
consemnat de dicționare ca prim sens al termenului, „ceremonie cu jurământ de
credință și de supunere a unui vasal față de suzeranul său”, sens păstrat doar
parțial în gestul modern, care este mai mult, spune tot dicționarul, o „manifestare
prin cuvinte sau gesturi a prețuirii, respectului, admirației sau recunoașterii”
meritelor celui vizat.
Dar există și mândria de a fi ultramodest, de a respinge laudele… La
Bruyere spunea că „a respinge cu nepăsare orice fel de laude ar fi un fel de
mândrie!” Or, mândria – spun creștinii – este un păcat. Limita între mândrie, ca
păcat și modestie, ca virtute, poate că nu-i ușor de stabilit, cu atât mai greu de
gestionat de către oricine. Dar, continuă moralistul francez, „să fim simțitori la
laudele care ne vin de la oameni de bine, care laudă sincer și numai faptele
noastre de laudă”.
Și mai mult, lauda cu măsură, pe merit, este o probă de prietenie, de
afecțiune. „Nu cunosc pe nimeni care să urască pe cine-l laudă”, spune Socrate.
Apoi ne putem întreba dacă lauda trebuie să fie cu moderație, cu jumătate
de măsură? Și răspunsul ne vine tot din gândirea clasică de aforisme. Leibnitz
spunea că: „E un semn aproape sigur de mediocritate acela de a lăuda cu
moderație!”
Am simțit nevoia să fac aceste mărturisiri și mici reflecții mediatice
înainte de a primi gestul omagial editorial pe care, recunosc, îl așteptam, îl
primesc cu recunoștință firească dar și cu o teamă de a nu cădea în trufie în fața
semenilor și mai ales a Celui de Sus!
Și mai constat, ceva deloc întâmplător, că se închide un cerc. În
primăvara anului viitor se vor împlini 50 de ani de când, în anul III de Școală
militară, înainte de absolvire, ceream unor colegi, prin niște întrebări, să se
Ioan VLAD la 70 de ani…
38
pronunțe asupra mea, în scris, cum mă cunosc, cum mă definesc ei, cum m-au
văzut și înțeles până la despărțirea noastră prin absolvire. Doi dintre ei mi-au
răspuns cu seriozitate: colegul de bancă, Dicu și șeful de promoție S. Boncu. Am
pe undeva rătăcite acele texte, le-am căutat pentru acest prilej și aș fi făcut un arc
peste timp. Faptul că după o jumătate de secol se închide arcul de timp prin acest
omagiu aniversar, pare a nu fi o întâmplare, ci o împlinire, la altă scară, de a mă
vedea în oglinda contemporanilor cei mai apropiați și mai înțelegători cu
ostenelile mele.
„Către Autorul lumii”
Marele astronom Kepler, terminând celebra sa operă asupra minunatelor
legi ale mișcării corpurilor cerești, după 30 de ani de observație, de cugetare și de
calcul, îndreaptă către Ziditorul lumii următoarea invocațiune și rugăciune de
mulțumire:
„Până a nu mă ridica de la această masă, pe care am făcut lucrările mele,
ridic ochii și mâinile mele către Cer și îndrept umilita mea rugă către Autorul
lumii. Oh! Tu, care prin minunatele lumini ce-ai vărsat peste toată natura, urci
dorințele noastre până la a Ta dumnezeiască și strălucitoare mărire, îți mulțumesc
Dumnezeule și Ziditorule, pentru desfătările ce-a simțit sufletul meu când am
privit în extaz frumusețea faptelor tale! Am săvârșit această carte, care conține
rodul ostenelilor mele și al inteligenței ce în nemărginita-ți bunătate mi-ai dat
mie. Pe cât m-a putut sluji slaba mea inteligență, m-am silit a arăta oamenilor,
prin calea filosofică și dacă voi fi zis vreo nepotrivire, ca vierme crescut și hrănit
în păcate, arată-mi-o Doamne, ca s-o pot șterge.
Să mă fi orbit oare de trufie înaintea minunatei frumuseți a lucrurilor
Tale, ridicând acest monument care trebuie să fie închinat numai gloriei Tale? Să
fie căutat eu să-mi fac un nume între oameni? De va fi așa, iartă-mi, Doamne,
rătăcirea și fă ca această lucrare să nu poată aduce vreun rău, ci să servească la a
Ta glorie și la iertarea sufletelor” (după „Cugetări și maxime pentru viață”,
culese de arhim. Nifon Criveanu).
N-am trufia de-a râvni la gloria lui Kepler dar modelul său de credință și
de raportare la „Autorul lumii”, precum și rugăciunea de mulțumită la sfârșitul
unei lucrări ar trebui să ne fie fiecăruia dintre noi pildă de îndemn creștinesc și să
spunem, dăruind Ziditorului, că „acest monument… trebuie să fie închinat numai
gloriei Lui” și să servească „la iertarea sufletelor”.
Și să fim convinși, precum Kepler că „Lumea naturii, lumea omului și
lumea lui Dumnezeu, toate trei corespund una cu alta”.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
39
Capitolul II.
MESAJE COLEGIALE LA CEAS ANIVERSAR*
„Respectul este un tribut pe care noi nu
putem să-l refuzăm meritului, fie că am
voi, fie că nu; putem să nu-l
manifestăm în afară, dar n-am putea
face nimic ca să nu-l simțim înlăuntrul
nostru.”
I. KANT
Florea MARIN
DE 50 DE ANI, PE CĂI PARALELE CU IOAN VLAD
Laus alit artes.
(Lauda încurajează artele.)
Seneca, Philosophus, Epistulae, 102, 17
Nu știu cât de obiectivă poate să fie expunerea mea despre personalitatea
unui coleg, camarad și prieten pe care îl cunosc de peste o jumătate de veac, timp
în care destinul ne-a mânat pe drumuri comune – și mă gândesc la primele
instituții militare de învățământ pe care le-am absolvit, fiind colegi de promoție
sau de clasă, dar și pe „căi paralele” din momentul repartizării noastre, în 1972,
ca tineri locotenenți, absolvenți ai Școlii Militare de Ofițeri din Brașov, să slujim
patria sub drapel, la diferite unități militare de profil din Țară.
De la început, doresc să exprim mulțumiri cordiale protagonistului și
celor care s-au gândit să insereze și numele meu în rândul de personalități care să
opineze cu privire la „viața și faptele” profesorului istoric Ioan VLAD și,
recunosc sincer că, aruncând o privire peste lista numelor din invitație, mă simt
onorat, privilegiat.
Titlul propus acestui articol m-a dus cu gândul, imediat, la opera celebră a
istoricului și filosofului grec Plutarh (45-127 d Hr), Vieți paralele, care, a reușit,
astfel, să dea grecilor, romanilor, dar și lumii întregi, faptele de excepție ale unor
oameni de elită ai acelor timpuri, recomandate ca modele de urmat. Cele 23 de
perechi de vieți paralele au fost alese două câte două, biografia unui grec însoțită
de biografia unui roman, nu pentru a face istorie, ci pentru a oferi cititorului, din
* Mesajele colegilor sunt în ordinea sosirii la editori, iar răspunsurile protagonistului, în
articolul „Criticlor mei”, sunt în ordinea elaborării lor. Recomandăm cititorilor să parcurgă
consecutiv fiecare mesaj și răspunsul aferent, cu, sperăm, mai mult folos.
Ioan VLAD la 70 de ani…
40
punct de vedere psihologic și moral, exemple de virtute. Dar, pentru că a trebuit
să ajung la „căi paralele”, m-am despărțit de admirabilele preocupări ale
vechilor școli de retorică greco-latine, lăsând deoparte biografiile cu capete
încoronate, zugrăvite maiestuos de tot atât de celebrul istoric, ca să revin la
cronologia zilelor noastre. Nu înainte de a consemna următoarea maximă:
Si cuem laudaris, parce laudare memento
Când vei lăuda pe cineva, ai grijă să nu-l lauzi prea mult
În perioada 1966-1969, provenind din aceeași lume a satului românesc –
de acolo de unde s-a născut veșnicia, după cum sublinia scriitorul filosof Lucian
Blaga, dar din provincii istorice românești diferite – eu oltean din zona Jiului de
Jos, el un moț veritabil – am făcut parte, împreună cu Ioan VLAD, dintr-o
promoție numeroasă și frumoasă a Liceului Militar Dimitrie Cantemir din
Breaza, evident la clase paralele. Cele două licee militare de atunci, ca și
continuatoarele Colegii Naționale Militare de astăzi, au fost printre cele mai
prestigioase instituții de învățământ preuniversitar din Țară. O concurență la
admitere densă, promovabilitate la bacalaureat de peste 98 la sută, iar de-a lungul
anilor, mii de absolvenți au devenit ofițeri de toate armele, cu mari
responsabilități în domeniul apărării României, profesori, ingineri, economiști,
doctori, magistrați.
De la vârsta de 16 ani, am devenit cantemiriști, viața noastră schimbându-
se brusc și surprizele necontenind, îndeosebi în primele săptămâni de acomodare,
învățând din mers A B C-ul ordinii și disciplinei militare: primele reguli de
adresare, salutul, deplasarea cu formația (plutonul), deșteptarea la ora fixă,
înviorarea de dimineață, spălatul până la brâu, cu apă rece, ieșirea la curățenie pe
sectoare, inspecția ținutei, masa de dimineață, orele de curs. Urmau: raportul
companiei, masa de prânz, studiu obligatoriu în sala de clasă, laboratoare,
bibliotecă, apelul de seară, masa de seară, aranjarea ținutei și stingerea.
Comandantul Liceului era domnul colonel Gheorghe NICOLAU, pe care
îl gratulam cu cognomenul de Papa Nicolau, un bun părinte, educator și
organizator, trecut demult la cele veșnice. Am avut parte de condiții minunate de
cazare, hrană, studiu, dublate de o bază materială de învățământ excepțională,
care au contribuit fundamental la dezvoltarea armonioasă a personalității
adolescenților, viitori candidați pentru o carieră militară promițătoare. Am lăsat,
intenționat, la sfârșit, florilegiul de dascăli devotați – cancelaria cantemiristă –
care a impus prin ținută acel spirit enciclopedic, cerut de complexa personalitate
a patronului spiritual al liceului, Dimitrie Cantemir, filozof între regi și rege între
filosofi, după cum consemna Diploma Academiei berlineze acordată cu onoare
principelui moldovean. Este incontestabil meritul unor oameni dedicați, pedagogi
pasionați de meseria de a semăna cea mai aleasă sămânță pe solul fertil al
cunoașterii, îndeosebi în domeniul Limbii și literaturii române: prof. Dan
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
41
JEBELEANU, nepotul poetului omonim, prof. Constantin GIURGINCĂ, prof.
Claudia GIUMANCĂ; în domeniul Istoriei: prof. Ștefan MIHĂILESCU – un
împătimit cunoscător al Istoriei Românilor, dăruit cu harul elocinței, pe care l-aș
fi ascultat ore întregi, înșirându-ne cu voce egală și intonații calde, lămuritoare,
neasemuitele mărgăritare ale istoriei (am preluat porecla, moștenită de la alte
promoții alintându-l cu numele generalului roman Fuscus); prof. Constantin
MANOLIU, prof. Emanoil POPESCU. Desigur, galeria de aur a magiștrilor
noștri e mult mai largă, fiecare disciplină avându-și monștri ei sacri, dar mă voi
opri aici, deoarece cred că, în acești ani, atât pentru elevul Ioan Vlad, cât și
pentru mine și mulți alții, aici s-au plămădit dragostea pentru comorile Limbii
Române, cât și cultul sacru pentru Istoria unuia dintre cele mai vechi, mai stabile
și mai încercate popoare din spațiul european, DACO-ROMÂNII.
La Întâlnirea Aniversară a Semicentenarului absolvirii liceului de către
promoția noastră – o promoție de excepție – din vara anului 2019, de la Breaza,
am scris, cu nostalgia căutării timpului care a curs delicat, neprietenos și
implacabil, poemul Invocație, din care, îmi permit să citez ultimele două strofe:
O, Doamne, tare-aș vrea să riști: Doar pentru-o clipă ’fim copii,
Întinde peste-azur un arc, Refaci tablou-n formă nouă-
Să umpli de cantemiriști Adună dascăli, părinți, fii,
Platou, alei, terenuri, parc! PROMOȚIA din ’69.
După examenul de admitere din vara anului 1969, m-am cunoscut bine cu
Ioan VLAD, fiind elevi în aceeași clasă (pluton), colegi în Școala Militară de
Ofițeri din Brașov, trei ani bătuți pe muchie. Ne unea nu numai uniforma,
programul zilnic sever, cu multe constrângeri, care trebuia respectat cu sfințenie,
arma interesantă cu profil tehnic și multe elemente de noutate – Artileria și
Rachetele A A – care urma să definească profilul nostru de ofițeri, dar și anumite
trăsături de caracter și hobby-uri: mereu aveam la subraț o carte, o revistă, un
manual de învățare fără profesor a unei limbi străine, liniștiți până la introspecție,
curioși, studioși. Îmi aduc aminte cum, în anul doi, îmi procurasem, de la un
anticariat din Piața Sfatului, un manual de învățarea limbii italiene, apucându-mă
de treabă, în lungile ore de studiu de după amiază, din laboratoare și sălile de
clasă. Într-o zi, Ioan VLAD s-a apropiat de mine, m-a abordat, cu vorba lui
ardelenească, molcomă, de un calm absolut, din care răzbătea un umor pe cât de
fin, pe atât de tăios. Mon cher, în italiană se cântă, în franceză se studiază, se
muncește! Apucă-te de franceză, limbă de circulație internațională, care, sigur,
îți va folosi mai târziu. Eu îmi perfecționez franceza, am putea să conversăm și
să progresăm împreună. A avut mare dreptate colegul meu, pentru că, mai târziu,
în munca de documentare, a trebuit să fac eforturi mari în a mă pune la punct cu
toate aceste lucruri folositoare. Dar, poate că drumurile noastre trebuiau să
rămână mereu paralele. În pauzele de respiro, în duminicile libere, îl provocam
Ioan VLAD la 70 de ani…
42
pe bunul meu coleg să-mi vorbească despre Cetatea Brașovului, capitala istoricei
Țări a Bârsei și a românismului transilvan, îmi recomanda ce să vizitez în
învoirile lunare, să nu ocolesc Biserica Neagră, unde se află și astăzi, pe nedrept,
valtrapul lui Mihai Vodă Unificatorul, Șcheii Brașovului, Bartolomeu,
frumusețile Tâmpei, și alte obiective minunate, cu rezonanțe deosebite în sufletul
meu de tânăr, născut și crescut în Câmpia Olteniei. Îmi aduc bine aminte o
întâmplare inedită, petrecută tot în timpul celui de-al doilea an de studii: după ce
profesorul diriginte, domnul Lt. col. Crăciun Horga, a primit o modestă
recompensă în bani, în urma unui concurs de programe pe care l-a câștigat
detașat, a cheltuit-o până la ultimul leu pentru ca fiecare dintre noi, elevii clasei,
să primim cartea lui D. Rosenzweig, Napoleon Bonaparte, cu autograf din partea
domniei sale, prin care ne cerea să ne pregătim pentru a deveni comandanți
destoinici, precum generalul – împărat francez, adică Napoleoni. Gestul
domnului diriginte, dar mai ales biografia celui mai mare comandant de oști din
toate timpurile, au creat emoție, aprecieri unanime, dar mai ales dispute între noi.
Peste ani, Ioan VLAD, de data aceasta din poziția de profesor – istoric și gazdă
organizatoare a întâlnirii Promoției, din 11-13 August 2017, din incinta
Academiei Forțelor Aeriene, va face cel mai frumos și înălțător portret distinsului
nostru profesor, cu acesta de față, ca invitat supraviețuitor, ajuns la vârsta
senectuții. Oricum, păstrând cu mine riscul sincerității, nu bănuiam pe atunci,
oricât m-aș fi străduit, valențele de scriitor, potențialul de cercetător și muntele
de răbdare ale omului despre care scriu.
Apes debemus imitari
Trebuie să imităm albinele harnice
Seneca, Philosophus, Epistulae, 84, 2.
Vechiul adagiu latin i se potrivește ca o mănușă colegului meu de școală,
pentru că a adunat de-a lungul timpului polenul arhivelor ca o albină lucrătoare,
n-a irosit timpul, și-a planificat ca nimeni altul din promoție obiectivele de atins,
pașii de urmat, construindu-și cu migală fagurii de aur ai unei biografii
impresionante.
O lungă perioadă, nu am știut unul despre celălalt, poate și pentru că
destinele noastre trebuiau să urmeze căi paralele.
După examenul de absolvire din vara anului 1972, fiecare a optat pentru o
anumită zonă geografică, pentru o unitate militară care să-l aducă mai aproape de
„rădăcini”. Locotenentul de atunci Ioan VLAD va lucra în Țara Bârsei, găsind
cele mai prielnice locuri pentru a-și dezvolta aptitudinile intelectuale, cu predarea
Istoriei, în cadrul Școlii Militare de Maiștri și Subofițeri, ulterior de Ofițeri,
concomitent cu perfecționarea studiului calificat al acestei nobile discipline la
Facultate de Istorie-Filosofie a Universității din Cluj, aureolându-le, în urma unei
temeinice munci de cercetare, cu o Teză de Doctorat, de acum devenită celebră,
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
43
Brașovul și Marea Unire, sub îndrumarea reputatului academician Ștefan
PASCU. Eu, în schimb, am fost repartizat la o Mare Unitate de Artilerie A A, din
cadrul Trupelor de Uscat, din Ținutul Jiului de Sus (Gorj). Aici mi-am început,
de fapt, cariera militară, am trăit și am muncit aproape 33 de ani (trecând în
rezervă în 2004, cu gradul de colonel), am cunoscut duritățile și constrângerile
vieții de ofițer activ, cu mari responsabilități în instruirea a zeci de contingente de
tineri, cu exerciții și aplicații tactice, alarme, inspecții, serviciul de luptă
permanent, ședințele de tragere cu armamentul de infanterie, deplasări,
semestriale uneori, pentru trageri de luptă cu tehnica din dotare în poligonul
Capu Midia. Orice încercare de apropiere de zona învățământului militar mi-a
fost tăiată din fașă de vremelnicii mei șefi, cărora nu le port niciun fel de pică,
gândind că așa a fost să fie destinul meu. Și în acest interval temporal, drumurile
noastre se vor intersecta în reînvierea vechilor aplecări pentru studiul istoriei și
literaturii. Am continuat, la rându-mi, cursurile Facultății de Istorie-Filosofie a
Universității din București, apoi, studiile doctorale, cu o teză de Istorie Militară
pe zona Orientului Mijlociu, în cadrul U N Ap.
Pentru că între noi nu s-a înfiripat nicio corespondență, fiecare luându-ne
viața pe cont propriu, cele notate mai sus au avut caracter de noutate, de vești și
povești în premieră, la masa noastră festivă, cu locuri vecine, din vara anului
2012, organizată în același maiestuos oraș de la Poalele Tâmpei. Pe atunci, trecut
în rezervă, încercam și eu profesia de dascăl, o dragoste veche, mereu
neîmplinită, la Universitatea C BRÂNCUȘI din Tg Jiu. Ioan VLAD profesa la
Spiru HARET, îmi vorbea cu mândrie despre numeroasele lui proiecte, despre
munca din arhivele brașovene și despre comorile ascunse pe care le va scoate la
iveală. Publică, mon cher, cercetează la Gorj, scrie și publică, Țara are nevoie
de condeie; publică inclusiv referatele de cercetare științifică adiacente Tezei de
Doctorat, era îndemnul pe care mi-l adresa la despărțirea noastră de la întâlnirea
de patru decenii de la absolvire.
Oricum, până atunci și nici ani buni după, nu-mi căzuse în mână nicio
carte semnată de acesta, pe care s-o citesc, despre care să formulez o părere.
Incredibila veste a venit în toamna anului 2018, când, tocmai în
întâmpinarea aniversării evenimentului astral al românilor – Centenarul Marii
Uniri – am primit cele două lucrări monumentale sub semnătura lui Ioan VLAD:
Brașovul și Marea Unire, în 3 vol. și Centenarul brașovean al Marii Uniri. A
trebuit să mă așez, să citesc, să mă documentez, să descopăr temeiurile acestui
uriaș demers inedit, să pornesc pe firul poveștii de la urzirea lui, începând cu
plămădirea ideii de Unire, rezistența românilor brașoveni și bârsani la
pustietoarele curente de deznaționalizare prin maghiarizare, catolicizare și
iobagizare, relevarea dovezilor locale ale unității românești medievale până în
secolul al XIX-lea, când cărturarul N IORGA afirmă că Brașovul era centrul
firesc al conștiinței românești; relațiile orașului de la margine cu românii din
Principate și muntenizarea brașovenilor, îndeosebi în perioada brâncovenească;
Ioan VLAD la 70 de ani…
44
rezistența și unitatea prin cultură care va pregăti unitatea politică, înșirând marii
bărbați ardeleni, adevărate repere morale care au luminat secolele, au dus greul
război al condeielor și au pus bazele unor instituții culturale reprezentative,
ținând aprinsă flacăra unității de limbă, de neam, de credință și de vigurosul
trunchi dacic; anii Marelui Război întregitor și eliberator, debutând cu Treceți
batalioane române Carpații din toamna anului 1916 și primirea triumfală făcută
de românii brașoveni Armatei Române, cele 40 de zile de stăpânire românească
în Țara Bârsei, Bătălia Brașovului din 7-8 octombrie 1916, o nouă lumină asupra
tranșeei morții de la Bartolomeu, represaliile și cruzimile inimaginabile de după
retragere, voluntarii brașoveni de pe Frontul de Est ca și lupta unor nume mari,
aflate nu întâmplător în străinătate – Vasile Stoica, Ioan Podea, George
Moroianu, Axente Banciu, Alexandru Lapedatu – pentru cauza românească.
Evident, lucrarea se încheie cu finalul apoteotic, cu încununarea dorințelor,
luptelor și jertfelor de secole ale românilor ardeleni și de pretutindeni – făurirea
României Mari – una și nedespărțită întru veșnicie. Bazat pe documente de
netăgăduit, autorul are grija sublinierii aspectelor locale ale evenimentelor
istorice din toamna anului 1918: pregătirea și participarea brașovenilor la Marea
Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918; demonstrează, aplicat,
caracterul plebiscitar al Hotărârii de la Albă Iulia prin acțiunea de semnare a
credenționalelor de către români; instalarea autorităților române în administrație,
transformarea acestui teritoriu victorios, cetatea de lângă vechiul hotar desființat
de verdictul istoriei, într-o Țară Românească veritabilă care, cu timpul, așa cum
sublinia N Titulescu, va fi, alături de întregul Ardeal, nu numai inima României
politice, ci și inima României geografice.
Cum a ajuns, de acum istoricul Ioan VLAD, să înmulțească, într-o liniște
aparentă, o Lucrare de Doctorat de întinderea a 318 pagini într-o monografie de
referință pentru istoriografia românească de 1543 de pagini, întărindu-i
substanțialitatea, densitatea informației și diversificarea izvoarelor, nu e greu de
răspuns, dacă ținem cont că actul documentării și rescrierii depășește două
decenii și jumătate de căutări, zbateri și trudă continuă. Mai întâi, autorul a avut
curajul originalității; apoi, nimeni nu crează în vid, actul creației pornește mereu
de la realizările predecesorilor, pe care, în cazul de față, le-a valorificat cât a
putut de bine. Toate civilizațiile au evoluat pe baza societăților care le-au
precedat. Când se refereau la secolele de aur ale culturii miceniene, grecii din
Attica spuneau: „Înainte de Pylos a existat un alt Pylos, înainte de care a fost un
altul” (Paul JOHNSON, Creatorii, Edit. Humanitas, 2019, p. 11).
Brașovul și Marea Unire, cu siguranță, transgresează granițele Țării
Bârsei; scrisă de un ofițer patriot, dator să rămână cu arma la picior și cu inima la
trecători, străbătută de filonul românismului, are o valoare documentară și
testamentară națională, care va crește odată cu trecerea timpului. Pentru a-și
fundamenta demersul științific, istoricul a cercetat un imens material bibliografic,
zeci de fonduri documentare păstrate în Arhivele brașovene și nu numai, unele
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
45
neexplorate până la el, documente cu valoare memorialistică, acte păstrate în
familie, constituite în izvoare inedite, anale, anuare ale vechilor licee din Brașov,
jurnale de front ale unor personalități militare ale timpului, cele 15 periodice din
zonă începând cu celebra Gazeta de Transilvania în care au semnat cele mai de
seamă personalități ale epocii: G. Barițiu, I. Mureșianu, A. Mureșianu, G. Maior,
Victor Braniște ș a. La toate acestea se adăugă activitatea publicistică a lui Ioan
VLAD, diversă și complexă, concretizată în zecile de studii și articole publicate
în reviste de specialitate, monografii valoroase din seria Brașovul și Marea Unire
precum și Lupșa – aur și oameni, comunicări științifice de înaltă ținută
academică, toate compunând portretul unui OM de mare probitate profesională,
un talent nativ, alimentat de o muncă susținută pe ogorul Istoriei Neamului, un
condeier distins, care pune adevărul istoric, oricât ar fi de neconfortabil, la baza
întregii sale opere.
Nu m-a surprins în niciun fel vestea premierii monumentalei lucrări a lui
Ioan VLAD de către A. O. Ș. R.; l-am felicitat și i-am scris că ne mândrim că
facem parte dintr-o promoție cu el, că tocmai a trecut în galeria istoricilor
contemporani, consemnându-i și următorul acrostih:
Virtuți, în scrierile tale, Devenind, o știu și alții-
Le-așează timpu-n neuitare; Ecoul unei generații!
Adăugând la cele scrise
Discipoli și-împliniri de vise. Lumea e rea, lumea e bună,
Uns ca istoric pe furtună,
Istoria ți-a croit destinul, Primești baston de mareșal
Oștirea te-a sorbit ca vinul, Și-un tom măreț, omagial,
Ardealul patimilor crunte Altoi de viță, voievodal!
N-a încetat să te frământe;
Finis coronat opus
Sunt sigur că timpul, ca lucrare a lui Dumnezeu, va scrie numele lui Ioan
VLAD în panteonul luminos al istoriografiei românești, alături de înaintașii săi
iluștri, mucenici ai condeiului și soli ai deșteptării naționale, Mureșenii,
Lapedații, până la Valeriu Braniște, Andrei Bârseanu, Octav Suluțiu, Ion Podea,
Ioan Lupaș, iar lupta lui pentru îndreptarea unor greșeli restante ale istoriei,
cuprinse în Calendarul brașovean al Centenarului Marii Uniri, trebuie
continuată prin mijloace jurnalistice, juridice și politice, cu argumente limpezi și
de netăgăduit, oferite de dreptul național, internațional, istoric și cutumiar,
inspirat de neclintita determinare a predecesorilor, generația de aur a făuritorilor
de Țară.
La această frumoasă aniversare, adresez felicitări celor ce s-au gândit să-i
consacre acest volum și-i doresc vrednicului profesor și prolificului istoric Ioan
Ioan VLAD la 70 de ani…
46
VLAD, sănătate deplină și puterea să ducă la bun sfârșit numeroasele și
importantele proiecte culturale propuse. Închei cu un catren, pe un ton umoristic
și optimist:
Ca orice patriot cu nume,
Ai scris BRAȘOVU-n trei volume;
De-aceea, eu aștept acușa
Serii complete despre… LUPȘA!
La ceasul aniversar al deplinei maturități creatoare, îți spun LA MULȚI
ȘI PRIELNICI ANI, mon cher!
Cu trainică prietenie și camaraderească prețuire.
*
Horia BÂRSAN
COLABORAREA DOMNULUI prof. univ. dr. IOAN VLAD
CU REVISTA „PLAIURI SĂCELENE”
Mărturisesc cu sinceritate că invitația pe care am primit-o de la Centrul
European de Studii Covasna-Harghita, de a evidenția colaborarea domnului prof.
univ. dr. Ioan Vlad cu revista „Plaiuri Săcelene”, a fost o invitație surprinzătoare,
dar deosebit de onorantă și pe care nu o puteam refuza sub nicio formă.
Onorantă invitație, dar și extrem de dificilă, având în vedere că ea
presupunea să vorbesc despre o personalitate marcantă a vieții culturale
brașovene contemporane, cu prilejul unui moment deosebit al vieții Domniei
Sale: împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani și alăturarea în distinsa companie a
„profesioniștilor” în diverse domenii de activitate, selectați de Centrul European
de Studii Covasna-Harghita.
Nu puteam refuza această invitație și pentru că ea se referea la una dintre
cele mai fascinante personalități pe care le-am întâlnit și cu care sunt deosebit de
mândru să colaborez la redactarea revistei noastre, o personalitate deschisă cu
generozitate spre cei din jur, gata oricând să vină în sprijinul celor care doresc să
iasă din neintersantul diurn și să le bucure sufletul și mintea cu minunățiile
strânse în nenumărații ani de cercetare a arhivelor noastre istorice.
Cu ce să începi o asemenea încercare, mai ales că este vorba despre
colaborarea unui ilustru intelectual contemporan, autor a zeci de lucrări și studii,
de comunicări științifice, răsplătite cu cele mai frumoase aprecieri și premii din
partea lumii academice, și o revistă culturală locală, „Plaiuri Săcelene”, editată
de „Asociația Izvorul”, din Săcele. La prima vedere pare dezechilibrată balanța,
dar să nu uităm că „Asociația Izvorul” este una dintre primele societăți de acest
gen din mediul rural românesc, înființată în 1922, iar revista editată de ea a
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
47
găzduit, de-a lungul timpului, materiale scrise de numeroși intelectuali săceleni
cu contribuții importante la dezvoltarea economică, socială și culturală locală și
națională. Să ne gândim doar la academicienii Alexandru Lapedatu și Ion
Lapedatu sau la iluștrii profesori universitari George Moroianu, Victor Jinga și
Gheorghe Dragoș, primul fiind un „truditor” neobosit al Marii Uniri, dar și,
alături de ceilalți doi, un întemeietor de școală economică românească în
Transilvania, la Cluj.
Poate că acestea au fost câteva dintre argumentele care l-au determinat pe
domnul Profesor Ioan Vlad să răspundă invitației redacției revistei noastre de a
colabora cu materiale în paginile sale. Cu siguranță, însă, a mai fost unul și
anume acela al legăturilor și asemănărilor pe care Domnia Sa le-a simțit între
Săcele și Lupșa, comuna din Țara Moților în care s-a născut și pe care o poartă în
suflet. Ambele localități au fost atestate documentar în anul 1366, mărturisea la o
conferință ținută la Săcele, și ambele se pot mândri cu oameni minunați, creatori
de valori materiale și spirituale de excepție.
În felul acesta, cu siguranță, s-a creat acea legătură fină, greu de explicat
cu argumente logice, între sufletul domnului Profesor și Săcelele noastre, mai ales
că, în numeroasele sale documentări pentru realizarea monumentalei serii de lu-
crări „Brașovul și Marea Unire”, a avut de nenumărate ori prilejul să se întâlneas-
că cu dovezi ale contribuției săcelenilor la acest moment astral al istoriei noastre.
Din aceste întâlniri, care au devenit calde și emoționante evocări ale
chipurilor unor săceleni de altădată, au rezultat primele colaborări ale Domnie
Sale la „Plaiuri Săcelene”. Nu a fost o colaborare continuă, nici nu se putea
întâmpla aceasta având în vedere importanța funcțiilor și activităților desfășurate
de dânsul de-a lungul timpului, dar prima dintre ele datează din anul 1994, în
numărul 2 al seriei noi a revistei, și este o evocare a figurii eroului aviator Ioan
Peneș, născut la Săcele, primul aviator român ce a trecut Carpații, în august
1916, pe același drum vizat și de marele său înaintaș, Aurel Vlaicu.
A urmat o perioadă în care colaborarea domnului Profesor Vlad cu
revista noastră s-a întrerupt, dar aceasta a fost reluată, din fericire, odată cu
numărul 88 din 2016, în care săcelenii au avut prilejul să citească un material
foarte bine documentat și emoționant totodată despre una dintre figurile
legendare ale trecutului lor, părintele Nicolae Popeea, luptător, alături de Avram
Iancu, pentru libertatea neamului, în Revoluția de la 1848, devenit secretar al
Mitropolitului Andrei Șaguna și, mai apoi, episcop de Caransebeș. Impactul
asupra săcelenilor de astăzi a figurii marelui prelat, pe care domnul Profesor a
știut să o prezinte împodobită cu nimbul „împreunării credinței cu vitejia, a crucii
cu spada”, a fost foarte puternic și, de atunci, materialele semnate Ioan Vlad sunt
citite cu mult interes și mare plăcere de abonații noștri.
O parte dintre materialele ce au urmat evocă alte figuri importante ale
istoriei săcelene, scoțând în evidență caracterul nobil, fermitatea și forța
interioară a acestora. Fie că este vorba despre părintele Radu Popeea, fire
Ioan VLAD la 70 de ani…
48
mândră, deloc dispusă să se lase intimidat de autoritățile vremii, de George
Moroianu, neobosit luptător pentru recunoașterea drepturilor politice și sociale
ale românilor transilvăneni și pentru unirea acestora cu patria-mamă, despre
același locotenent aviator Ioan Peneș, „zburătorul fără frică și fără prihană, solul
eliberării fraților”, de profesorul Ion Lapedatu, tatăl gemenilor Alexandru și Ion,
academicienii de mai târziu, legat de Săcele prin căsătoria sa cu fiica marii și
cunoscutei familii Circa, foarte valoros literat, publicist și istoric, angajat plenar
în lupta națională a românilor, aceste chipuri luminoase au ajuns în fața cititorilor
noștri și datorită talentului scriitoricesc și abnegației de cercetător a domnului
prof. univ. dr. Ioan Vlad.
O altă categorie de materiale din „Plaiuri Săcelene”, având semnătura
Ioan Vlad, este aceea a materialelor despre Brașov, ca centru al luptei naționale,
ca „oraș al Unirii”, în care aceasta s-a plămădit, devenind pregătită pentru marele
ceas al împlinirii și desăvârșirii sale. Sunt materiale despre rolul brașovenilor în
întreaga istorie a Transilvaniei, despre demontarea mitului sașilor ca
omnifăuritori ai civilizației brașovene și a Țării Bârsei, despre aspecte ale
românizării toponimiei urbane în Brașov, în primele decenii după Unire, despre
instalarea administrației românești în județul Brașov după 1918, despre rolul
mocanilor bârsani și săceleni ca făuritori ai unirii tuturor românilor.
Ne mândrim cu faptul că revista „Plaiuri Săcelene” a găzduit, încă din
2016, în coloanele sale pagini valoroase scrise de domnul Profesor Vlad, pagini
care, ulterior, au fost cuprinse în monumentala lucrare „Brașovul și Marea
Unire”, a cărei apariție a fost salutată, în 2018, cu entuziasm și aprecieri unanime
de revista noastră. Numeroși săceleni, membri ai „Asociației Izvorul”, au fost
prenumeranți ai lucrării, ei fiind pomeniți și numiți de autor „prietenii mei
săceleni”, ceea ce dovedește faptul că, prin intermediul revistei și grație
colaborării excelente cu aceasta, domnul Profesor a devenit un săcelean adoptat,
iubit, apreciat și așteptat mereu cu drag în orașul nostru. Cu fiecare prilej cu care
a venit în contact cu săcelenii, fie că a fost la lansarea monografiei localității, la
aniversarea a 650 de ani de la atestarea acesteia sau la lansarea propriei lucrări,
conferințele sale au fost urmărite cu atenție, au fost mult apreciate și răsplătite cu
aplauze binemeritate.
S-a creat o legătură strânsă între Domnia Sa și revista „Plaiuri Săcelene”,
care este onorată să găzduiască în paginile sale articolele unuia dintre cei mai
reprezentativi istorici brașoveni care, prin valoarea și prestanța scrierilor sale,
ridică, incontestabil, nivelul calitativ al conținutului fiecărui număr al său.
Ne mândrim că-l avem, număr de număr, alături de noi pe domnul
Profesor Ioan Vlad și îi transmitem și pe această cale, cele mai sincere urări de
sănătate și nenumărate realizări cu prilejul împlinirii unei frumoase și rodnice,
prin ce a făcut până acum, vârste. Demersul Centrului European de Studii
Covasna-Harghita de a-l include în rândul „profesioniștilor” săi pe domnul prof.
univ. dr. Ioan Vlad este unul binevenit, normal, având în vedere contribuția sa
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
49
importantă la dezvoltarea istoriografiei brașovene, precum și calitățile spiritului
său mereu viu, care sunt relevate de întreaga sa operă istorică, admirabilă probă
de patriotism, de atașament profund pentru valorile naționale românești.
*
Ion POPESCU TOPOLOG
ISTORICUL IOAN VLAD ÎN HORA CU BRAZI, LA 70 DE ANI
Lângă orașul Zărnești, după Marea Unire, locuitorii au sădit – cu brazi –
o horă, respectiv conturul Românei Mari. Atunci erau puieți, acum sunt falnici și
pare o Horă de voievozi, unduindu-se în bătaia vântului, dar nefrângându-se,
mereu revenind cu vârfurile în cer. Ioan Vlad e unul din brazii aceia voievodali,
intrat în Hora Istoriei neamului nostru de dincoace de munți. Una cam de pe la
1700 și până azi, fixată în cărți fundamentale: „Istoria – o armă de luptă”, „Ioan
Șenchea – martirul Ardealului”, „Hora Brazilor – Icoana la Zărnești a Marii
Uniri – studii și articole literare”, „Avram Iancu și brașovenii săi”, „Lupșa – aur
și oameni. O comună din Țara Moților” și, mai ales, „Brașovul și Marea Unire,
vol. I, II, III”, ca să consemnăm doar câteva din vasta sa elaborare istorică ce are
ca arie de cuprindere, fie Țara Moților – zona natală –, fie Țara Bârsei, cu
Brașovul ei – zona de adopție și rămânere.
Dar dincolo de aceste delimitări geografice și istorice, se simte în cărțile
sale suflul puternic al întregii Transilvanii în lupta ei pentru a-și păstra ființa
daco-romană trecută în cea română creștin-ortodoxă și greco-unită. E un suflu al
jertfei permanente, cu eroii ei, cu înfăptuirile ei, încununate – tot prin jertfă – la
1918. Documentarea e uriașă – vezi cele trei volume din „Brașovul și Marea
Unire” –, încât nici nu-ți vine să crezi că a înfăptuit-o un singur om. Și totuși, un
singur om, care acum a împlinit șapte decenii de viață și e în toată vigoarea. Dar,
ca istoric, Ioan Vlad nu aduce în atenție doar informația bogată, strict istorică, ci
și-o însoțește de suflul evocator, ceea ce face ca scrisul său să intre și în zona
povestirii. Aproape una fabuloasă și, totuși, strict științifică.
Aici îi văd originalitatea, care vine din iubirea de vatră și de neam.
Suportul moral al muncii de cercetător, de istoric. Iubirea aceasta îi dă vigoare
operei sale, despre care au scris, atât de elogios – între alții – academicienii
Ștefan Pascu – la care și-a susținut și doctoratul – și Ioan-Aurel Pop, brașoveanul
șagunist și istoricul-profesor de la Cluj, președintele Academiei Române. Ceea
ce nu e de nereținut. La care adăugăm și modestele noastre consemnări, făcute
din prietenia ce ne leagă: un moț și-un argeșean. Nu e frumos? I bog te veselit! îi
scria boierul Neacșu din Câmpulung judelui Brașovului Hans Benkner – deci
Dumnezeu să te bucure, Ioan Vlad, la ceas aniversar.
*
Ioan VLAD la 70 de ani…
50
Mircea BRENCIU
SILNICIA UNUI CĂRTURAR AUTENTIC
Am în față lucrarea în trei volume a profesorului Ioan Vlad „Brașovul și
Marea Unire” (Edit. „Pastel” Brașov 2018) și am cutezanța s-o recunosc și s-o
admir ca fiind o capodoperă în rândul studiilor istoriei moderne a României,
ocazionată de împlinirea unui veac de românitate (re)unită în fruntariile unei
patrii ideale.
Nimic nu a stat în calea autorului în închegarea cu grandilocvență a unui
studiu cu specificitate în largul consens al istoriografiilor românești. Contribuția
brașovenilor la marele act unificator a mai constituit obiectiv de cercetare, dar
disparată în diverse lucrări de specialitate apărute în anii trecuți, însă a strânge
într-un consens tematic în interiorul unei unice lucrări asemenea informații
istorice și a le analiza sub impresiunea unui patriotism local lucid și necesar, mi
se pare a fi un act de mare curaj și superioară probitate profesională.
Profesorul Ioan Vlad este un încăpățânat în sensul bun al cuvântului, căci
a răscoli și cerceta mii de documente din depozitele arhivistice, supunându-le
compartistic altor studii de specialitate, fie ele critice sau encomiaste, devine o
aventură intelectuală adeseori epuizantă și nu lesne de ordonat și de înșiruit în
contextualizarea lor temporal-istorică. Brașovul, ca entitate socio-politico-
națională, a trebuit să fie protejat de reaua-credință a unor vrăjmași involuntari
ori premeditați ai rostului acestui oraș minunat în spiritul unei antropologii
realiste, căci secole de civilizație sud-est europeană au trecut obligatoriu prin
porțile acestui oraș magnific.
Salut cu toată căldura obstinația culturală a acestui cărturar în a ridica
spre lumina viitorimii adevăruri despre civilizația unuia dintre burgurile cele mai
însemnate ale acestor meleaguri europene, asupra cărora s-au așternut ani după
ani amnezii cu totul și cu totul rău intenționate, căci brașovenii au fost și sunt o
spiță neaoșă atipică prin atitudine, curaj și cultură. România de azi trebuie să
poarte brașovenilor în memoria civilizației istorice un loc aparte nu numai din
cauza centricității lor geografice, dar și pentru contribuția decisivă adusă
spiritualității românești în momentele decisive și de cotitură care au consfințit
nașterea și edificarea statalității noastre de ieri, de azi și de mâine. Cartea lui Ioan
Vlad promite să rămână un reper informațional, de cercetare și analiză inedit și
acesta este motivul pentru care salut din toată inima silnicia superbă a acestui
cărturar, căruia brașovenii, și nu numai, îi datorează stima, dar și dorința de a-l
citi cu bucuria descoperirii Brașovului dincolo de… brașoavele asimilate de
culturnicii superficiali la care ne-am „închinat” în atâția ani de nevolnicie și
aculturație fals pozitivă.
*
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
51
Daniel PIȘCU
IOAN VLAD – „MUREȘAN ȘI EL, DIN ECHIPA MUREȘIENILOR”
Nu-mi amintesc precis când l-am cunoscut pe dl. prof. Ioan Vlad.
Probabil, prietenia și inserțiile noastre afine în ceea ce privește pictura și poezia,
tot ceea ce se paralelizează cultural cu istoria, fie ea a artei, fie ea ca literatură
istorică, ori literară propriu-zisă, cultural generală, au devenit convergente odată
cu o întâlnire a noastră aleatorie în preajma Târgului de antichități din Brașovul
arondat fostei sau actualei Uzine Roman.
Roman și dac este și dânsul, în tot ceea ce-i bântuie gândurile, conștiința
și demersurile scriptice în domeniul istoriei și în pasiunea pentru pictură și poezia
lucrurilor așezate firesc, confluent. În diferitele noastre contacte culturale ne-am
intersectat de multe ori prin schimburile de valori scrise pe pânză sau pe diferite
cărți.
La dumnealui acasă, unde am avut prilejul să-i văd minunata colecție de
tablouri ce cuprinde peste 500 de lucrări, sau la mine acasă, unde biblioteca mea
tot atât de rară și literară ne captau interesul, chiar fie el numai și fugitiv în
„fugitul tempus.” I-am citit avid cărțile de istorie, scrise cu o pasiune debordantă,
despre tot ceea ce privește această „Terra Bârsae”. nimic nefiindu-i străin de ceea
ce are legătură cu acest areal, unde s-a încetățenit, după Descălecarea d-lui de pe
versantul Țării moților, alba-iuliani și abrudeni, încărcați și ei de o istorie
spirituală majoră, a lui Avram Iancu sau a lui Horia, Cloșca și Crișan.
Descălecare fructuoasă în inima României, la fel cum a fost și pentru
înaintașii săi între ale luminării naționale ad integrum, formați scripto-logic în
Brașovul inegalabil, mult iubit prin amprentele sale spirituale. Mureșean și el, din
echipa Mureșenilor. Mi-a dăruit în contra-partidă la cărțile mele, din cărțile sale
despre istoria acestor locuri unde trăim cu „râul, ramul” brașovene. Îmi vin în
memorie câteva imagini televizice de la Muzeul de Artă, unde a avut câteva
expuneri din colecția sa de pictură, remarcabil poziționate și prin verbul autorizat
al istoricului și cunoscătorului de artă.
Colecția sa de acasă, cu valoroase lucrări din pictori brașoveni. de la
Tarasov, Mironescu, Bordenache, Modâlcă, până la alți pictori, de anvergură
națională, ca Theodor Aman, C. Baba și alții, din diferite perioade de creație,
până la cei contemporani, îl așează, indubitabil printre posedații frumos și de
pictură. Ca și de tot ceea ce este cultură scrisă, fie ea poezie sau alte genuri, mai
ales cele care au tangență cu latura informativ-culturală, cu atingere
enciclopedistică și trăinicie a creației.
Deși greu de abordat, dar departe de ursuzenia și morga academică a unor
confrați, după ce-l cunoști mai bine, prof. Ioan Vlad devine un conlocutor, o
persoană cu care poți călători pe diferite meridiane culturale și uman dialogale.
Ioan VLAD la 70 de ani…
52
E destul să-mi amintesc observațiile ce le-am concluzionat amândoi la
apariția fundamentalei sale trilogii „Brașovul și Mare Unire”, o carte tripletică, în
3 volume, scrisă cu acribie, un simț al limbii și o abordare profesionistă în
redactare, mult îngrijită și ca tehnică editorială, cu multiple capitole, documentate
aproape exhaustiv, memoria domniei sale, și seriozitatea trainică a elaborării,
meticuloase, de la simple informații și liste, chiar hărți, până la lucruri total
inedite și pe care le-a adus în lumină în „iluminismul” nostru autohton, din secole
trecute până în contemporaneitate.
Demers demiurgic, ce a făcut posibilă și premierea cărții de către
Academia Română (A.O.Ș.R. – n. edit.), fapt de care, după parcurgerea cărții
sale, nu m-am îndoit, având o încredere fermă că dacă va ajunge fizic acolo
unde-i este locul, la Biblioteca Academiei, id est și la cititorii, cunoscătorii
avizați ai istoriei, nu va trece neobservată.
Dealtfel, ca toate lucrările sale, de la istoriile cu caracter „armat” și până
la cele de jurisprudență, în care este la fel de specializat. Relația noastră
prietenească și complementară, a beneficiat, așadar, și se consolidează permanent
cu lucrări literare din creațiile mele, de la volumul de versuri „Per amorem”,
până la cartea” Puțină adrenalină”, care au făcut o adevărată „Horă cu brazi”
zărneștean-brașoveană.
Ajuns acum la 7 decade, numărându-se printre cărturarii originali, ușor
recognoscibili, autentici, fecunzi, multilateral valorificați și scriptic, mă așez și eu
la masa de lucru de anvergură, ambivalentă, urându-i d-lui profesor sănătate,
inspirație, bucurii, putere de muncă întru „La mulți ani prosperi”!
*
Aurelia STOE MĂRGINEAN
MERII ÎNFLORIȚI AI LUI I. VLAD
„Dacă cipriotul nu-și laudă casa, se dărâmă pe el!”
Proverb cipriot
Colecționar de artă, cu un simț sigur pentru trăsătura autentică și gestul
original.
Insistent în dorința de a avea un tablou de la un artist consacrat. Are darul
de a găsi semnele vocaționale la cei din jurul său și puterea de a pune în valoare.
Și-a construit după imaginația sa, o casa-vilă pe un teren pietros și
înclinat. Asemenea lipovenilor ce săpau șanțuri spectaculoase în București, Ioan
Vlad a săpat cu mâinile sale, teren drept din teren povârnit. Neobosit și vrednic,
concentrat, a plantat pomi fructiferi pe dealul de lângă casă.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
53
Am pictat niște meri înfloriți din livada sa, astfel imortalizând spectacolul
fascinant al naturii ce prinde viață negreșit în fiecare primăvară.
*
Gheorghe VLAD
COPILĂRIA MEA ȘI DULCEA POVESTE A SATULUI NATAL
ÎN CĂRȚILE LUI IOAN VLAD
Lucian Blaga spunea, pe drept cuvânt, că „veșnicia s-a născut la sat”.
Satul natal se confundă cu noi și cu o mare parte a vieții noastre, îl purtăm în
suflet, ne domină, ne mângâie, ne dojenește și ne alină în același timp.
Apariția monografiei „Lupșa – aur și oameni”, unică în felul ei, m-a
emoționat foarte mult și mi-a readus în memorie atâtea lucruri care, în parte, erau
uitate, dar care mi-au marcat întreaga viață.
Autorul acestei monografii, prof. univ. dr. Ioan Vlad aduce o ofrandă
oamenilor și locurilor natale, el fiind un fiu al satului nostru, ridicat cu tenacitate
și curaj între „domni”, dar rămas cu sufletul alături de strămoși, părinți, frați,
surori și consăteni.
Ionică Vlad (așa îi spuneam eu, în copilărie) era vecinul și prietenul mai
mic, cu care, alături de alți copii, făceam toate năzdrăvăniile posibile: în timpul
în care pășteam vitele pe dealurile satului cântam la fluier, jucam cărți, alergam
„de-a prinselea”, jucam „lopta” (mingea) și ne întreceam în a ne spune povești și
basme citite sau memorate din familie și ne alintam visurile de „domnie”.
Am plecat pentru aceasta din sat, pe căi nu tocmai diferite și ne întâlnim
după zeci de ani tot în lumea copilăriei din sat, dar el ca autor și eu ca cititor al
monografiei satului, o antologie reprezentativă ca volum și ca abordare, în care
renaște o lume pe care o credeam pierdută odată cu bunicii și copilăria.
Ba chiar mai mult, Ionică face cercetare pe istoria Lupșei și, dincolo de
memoria orală a părinților și bunicilor, el descoperă o istorie măreață,
necunoscută a comunei, care face din poveste o lume trecută, reală, cu oameni și
fapte cu totul noi, care dau altă aură, altă dimensiune satului, strămoșilor,
locurilor pe care am hălăduit în copilărie.
Aflu astfel că domnia la care visam nu ne era așa departe, o avuseseră
înaintașii noștri, Cnezii de Lupșa, care-și avuseseră reședința lângă casa
părintească, în Podireu, într-o cetate pe ruinele căreia ne cățăram, jucam „tri și
fuga” sau drăgosteam fetele. Ba aflu cu uimire că Vlad, numele familiei mele și a
lui Ionică, ca și al multor vecini ai noștri, este numele mic al cneazului Vladislav,
ctitorul bisericilor de veac XV din Lupșa, că acest nume, dominant în Valea
Lupșii, este nume cnezial și certificatul nostru de domnie și de proprietate pe
Ioan VLAD la 70 de ani…
54
pământul de sub casele părinților, pământ care a fost până la 1550 moșie
cnezială, împărțită țărănește cnezilor căzuți în țărănime.
Deci castelul din poveste este chiar lângă noi, ba chiar al nostru, al
Vlazilor și poate Făt Frumos și Ileana Cosânzeana care locuiau acolo și își
spuneau între ei Diordică și Oana, au jucat și ei „tri și fuga” pe același loc, cu
ceva timp înaintea noastră.
Dar castelul a fost dărâmat de zmeu și de oameni răi, iar cnezii din el au
coborât printre noi și sunt cu noi și astăzi.
Și ne mai spune Ionică despre alte palate de regi și împărați, poleite cu
aur de la Valea Lupșii, aur ce curgea pe lângă casa noastră pe apa văii, era scos
de aurari cu șaitrocul la Gura Văii, unde se mai văd și azi dâmburile uriașe de
pietriș cernut. Apoi aurul ajungea pe mâna domnilor și le poleia viața, iar vălenii
noștri, cel mult, mâncau o mămăligă mai bună.
Acum înțeleg deplin de ce de Crăciun, când colindam cu Craii, eu fiind
Irod, o făceam cu atâta plăcere, mă simțeam măreț, ca un Crai real, intram cu
totul în istoria crailor și-n pielea personajului, mă regăseam parcă într-o lume
fabuloasă, pe care o pierdusem. Să fi fost sângele cnezial care mă răscolea? De la
cnezi la crai și de la Vladislav la Vlad era o trecere tainică și misterioasă.
Condeiul lui Ionică mă convinge și cu alte fapte că lumea basmelor
cuprindea și Lupșa noastră natală. Lupșa își are uriașii săi, acei „sfarmă piatră” și
„strâmbă lemne”, în „Oloșii” care stăpâneau munții, care au făcut Dubele, piatra
cântătoare din vârful Muntelui. Lupșa avea „cazane cu smoală”, nu drăcești ci
omenești, undeva în munte, la „Căldări”, se produceau acolo „prefabricate”
pentru o impresionantă rețea de canalizare a apei peste dealuri, acele „calea
iazului” de folos aurăritului, foarte dezvoltat la Lupșa, anterior și apoi
contemporan cu cel de la Roșia Montană.
Ne mai spune Ionică și că Lupșa își are sfinții ei, pe Căbulea și Barstan,
morți prin ștreang, prin sentința Vienei pentru că au condus un război de
rezistență a ortodoxiei lupșenilor împotriva Bisericii Unite, în plină epocă
modernă, 1829, sfinți care nu sunt mai prejos decât sfinții sibieni sau cei
năsăudeni, prin fapte și prin jertfă. Și tot din lumea jertfei aflăm acum că alături
de Horea au fost condamnați la moarte și câțiva lupșeni și doar frica imperialilor
de o nouă revoltă le-a salvat viețile.
Aflu cu mândrie că Valea Lupșii a dat un căpitan real, Ioan Bererelu,
atestat documentar spre deosebire de Ciobu și Băbuțiu, evocați doar de tradiție, al
lui Avram Iancu, luptător în Legiunea lui Balint, în bătălia de la Iara unde a făcut
minuni cu vălenii lui.
Aflu că Lupșa are un „meșter Manole” nu mai puțin jertfelnic decât cel
cunoscut, un Ianăș din Mușca, erou care ar trebui să aibă o statuie lângă Biserica
nouă din Centru. Aflu că Valea Lupșii are trei și Lupșa-Centru tot trei pictori de
biserică celebri în zonă dar și până în Valea Mureșului și Bihor.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
55
Aflu că lupșenii au luptat în munți alături de partizani împotriva
comunismului, că regăsim lupșeni în Grupul Dabija și în toate celelalte grupuri
cunoscute de luptători, cu jertfe notabile, că Valea Lupșii a dat chiar un Vlad
partizan, condamnat la opt ani de închisoare, executați în temutele închisori
comuniste, că mai sunt mulți eroi lupșeni ai teroarei comuniste.
În aceste și-n alte multe planuri Lupșa natală din paginile lui Ioan Vlad
mi se relevă la alte dimensiuni decât Lupșa copilăriei și din Lupșa cărților de
până aici. Iar dacă proiectele de reconstituire, inclusiv a castelului din Podireu pe
care le propune Ioan Vlad în cartea încă netipărită dar puțin devoalată pe
Facebook, cât și obiectivul strategic – Lupșa – stațiune turistică, pe turism
cultural se vor împlini, ceea ce-i și necesar, și realist, și posibil. Ioan Vlad va
binemerita, de la noi toți, cele mai frumoase cuvinte de laudă și apreciere pentru
tot ce a făcut, face și ar face în continuare pentru satul nostru natal, pentru Țara
Moților și Țara noastră Românească, fapte care vor rămâne în posteritate.
Peste ani, urmașii lupșenilor vor avea, prin toate cărțile scrise de tine cu
multă acuratețe și probitate științifică, o sursă credibilă și bine documentată,
pentru a-și cunoaște rădăcinile și vor avea numeroase motive de a fi mândri că
sunt consăteni cu tine, ca autor de prestigiu, parte din aceleași rădăcini, care vor
duce mai departe povestea acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu, dovedind
încă o dată că viața este limitată, dar creația este eternă.
Timpul și viața vor fi și în continuare cu tine și, în mod sigur, îți vei
continua această activitate prestigioasă, cu aceeași vervă și clarviziune.
De aceea, acum, la ceas aniversar, nu-mi rămâne decât să-și doresc din tot
sufletul „LA MULȚI ANI!”, cu sănătate, cu putere de muncă și bucurii alături de
cei dragi. Fie ca viața să-ți însenineze tot timpul chipul, să-ți zâmbească mereu și
surâsul ei să-ți dea tot ce-i mai frumos și mai bun, alături de familia ta minunată.
*
Adrian Gabi TOTH
I-AM FOST DISCIPOL, ÎI SUNT COLABORATOR! MERCI MAESTRE!
Motto: „Vivant professores! Semper sint in flore!”
(Trăiască profesorii!Fie ca ei să-nflorească de-a pururi!)
În momentele încărcate de emoție, când participam la cursul festiv, la
finalizarea studiilor universitare, am fost străfulgerat de o premoniție. Atunci am
realizat că viitoru-mi se va lega într-un fel, de mentorul meu, prof. Ioan VLAD.
Încă de la primele sale prelegeri la care am asistat ca student, m-au fascinat ținuta
lui impecabilă, de fost slujitor al bravei armii române, vorba lui blândă, dar
apăsată, de ardelean, „ostaș” al lui Avram Iancu, din acel neam pe care Ioan
Ioan VLAD la 70 de ani…
56
Slavici, „observatorul excelent al mediului rural” (G. Călinescu), îl considera „ca
fiind cea mai nobilă parte a poporului român”.
Ne-am reîntâlnit la zece ani de la absolvirea facultății. Cum Centenarul
Marii Ctitorii de la 1918 se apropia cu pași repezi, m-am sfătuit cu apreciatul
istoric, cu privire la lucrarea pe care plănuiam să o public. Ochii lui ageri, m-au
fixat și mi-a aruncat de îndată „ispita”. Mi-a propus să-i fiu colaborator, la un
mare proiect, cu un obiectiv foarte tentant, restituirea către circuitul științific și
publicul cititor, a operei ilustrului istoric brașovean, Aurel A. Mureșianu,
descendent al marii familii a Mureșienilor. Ideea lucrării, ce avea să se intituleze:
„Marea împărăție românească”, mi-a stârnit curiozitatea și am dat curs,
răspunzând provocării și acceptând propunerea.
Orele de studiu, de cercetare, de zămislire a „Marii împărății românești”
m-au legat și mai mult de mentorul meu, resetându-mi pasiunea pentru istorie,
pentru publicistica de istorie și pentru cele naționale în promovarea valorilor
trecutului, a eroilor și martirilor, în transferul către tânăra generație a
responsabilităților și militantismului național.
Primul volum al proiectului a fost lansat cu ocazia sărbătoririi „Micii
Uniri de la 1859”, la Casa Mureșenilor, un muzeu care după cum spunea Iosif
Sterca-Șuluțiu, „este arsenalul cel mai puternic cu care un popor își apără
originea, identitatea și tot ce a moștenit de la străbuni”.
În acest moment, volumul al II-lea, „Șcheiul Brașovului – republică
autonomă”, este la editură, gata pregătit pentru tipărire. Cuprinsul cărții vizează
Transilvania românească și Brașovul luptător în evul mediu și în zorii epocii
moderne, într-o dinamică specială, pe scara evoluției naționale.
Dimensiunea operei istoricului Ioan VLAD este reprezentată de
principalele piese componente ale „mozaicului”, prin lucrările din seria
„Brașovul și Marea Unire” și seria „Lupșa – aur și oameni”. Ultima piesă din
acest mozaic a fost răsplătită, după cum se știe, prin acordarea Premiului
„Dimitrie Cantemir”, al Secției de istorie și arheologie, a Academiei Oamenilor
de Știință din România. Sau, rămânând în termeni cazoni, oberst-ul VLAD,
parafrazându-l pe Aurel A. Mureșianu, „a câștigat după mai multe și îndârjite
lupte între feluritele națiuni ale României”, acest râvnit premiu.
Mulțumesc, maestre Ioan VLAD, pentru dedicația cu însărcinarea de a
ține trează flacăra românismului și a insufla tinerei generații dragostea de țară și
de neam!
Eu, personal, mă voi strădui să țin flamura cât mai sus, în pas cu
învățăturile domniei voastre! Iar operele pe care le-ați zămislit, doresc să fie,
pentru discipoli și nu numai, exact cum precizați într-o dedicație: „o fericită
continuare a orelor de curs, o nouă pledoarie pentru frumusețea și utilitatea
cunoașterii istoriei”, pentru „asimilarea învățămintelor” și pentru „cultul formativ
și educativ al pildei înaintașilor”.
*
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
57
Gheorghe VARTIC
UMBRA LUI IOAN VLAD ÎN REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ
După câteva luni de la numirea în funcția de lector la cursul de istorie la
Școala Militară de ofițeri Activi de Artilerie Antiaeriană și Radiolocație din
Brașov, căpitanul Ioan Vlad debutează în publicistică și nu oriunde, ci la tânăra
revistă de istorie militară intitulată atunci, „Lupta Întregului Popor” (LÎP), care
apărea în a doua jumătate a anului 1984 sub egida Comisiei Române de Istorie
Militară. El are meritul de a fi făcut parte din echipa redacțională care a asigurat
pregătirea pentru tipar a studiilor cuprinse în primul număr al revistei pe anul
1985, precum și în întâia ediție specială a publicației în limba engleză. Nu a fost
o perioadă ușoară în istoria publicației, care apărea atunci ca un supliment al
revistei de cultură „Viața Militară”. Era vremea când revista trebuia să-și
croiască un drum, să-și definească o identitate în istoriografia românească,
supusă trendului impus de orientarea politică a regimului, care viza desprinderea
față de Moscova și autonomizarea raporturilor cu aceasta. Se punea accentul pe
vechimea bimilenară a poporului nostru în arealul carpato-danubiano-pontic, pe
anterioritatea și statornicia sa în acest spațiu, pe lupta permanentă a acestuia
împotriva cotropitorilor, pe unitatea de neam care a facilitat realizarea unității
naționale, pe unitatea nezdruncinată dintre popor și armată etc.
Publicația își propunea, la început, „să înfățișeze în paginile ei, cât mai
dens, mai cuprinzător și variat, trecutul glorios al românilor, lupta generațiilor
înaintașe pentru unitate, libertate și independență, vitejia oștirii române, a
maselor largi populare, a întregului nostru popor, pentru apărarea civilizației
materiale și spirituale, edificate, în decursul secolelor și mileniilor, în spațiul
carpato-danubiano-pontic”. Concepția apărării patriei de către întregul popor
trebuia să fie promovată prin acordarea unui „spațiu adecvat oglindirii procesului
făuririi armatei de tip nou, revoluționare, a României socialiste…”.
O mare răspundere pentru tânărul dascăl al școlii militare brașovene
chemat să-și aducă contribuția la transpunerea în paginile revistei a unei astfel de
politici editoriale. Să fi fost și acesta un motiv care l-a determinat pe Ioan Vlad să
se întoarcă la profesia de dascăl? Să fi fost problemele familiale? Numai el știe.
Cert este că a continuat să fie prezent în paginile publicației cu studii serioase,
neafiliate ideologiei vremii. O pledoarie pentru istoria cavaleriei române o
reprezintă studiul Regimentul 1 roșiori. Tradiții luminoase, ascensiune eroică
apărut în nr. 3/1985. Fondat de jure în 1856 pe osatura escadroanelor de
cavalerie înființate în 1830, Regimentul 1 roșiori – scrie autorul – este „cel mai
vechi regiment de cavalerie din armata română”. El avea să-și dea tributul de
sânge la încercuirea Plevnei și să-și adjudece capturarea celui de-al doilea
stindard otoman, să sângereze în bătăliile Marelui Război pentru întregirea
Ioan VLAD la 70 de ani…
58
neamului și să se remarce în confruntările din 1945 pentru eliberarea
Cehoslovaciei.
Consecvent preocupărilor sale de cunoaștere a trecutului de luptă al
roșiorilor și călărașilor, maiorul Vlad semnează studiul bine documentat și
ilustrat „Cavaleria în istoria modernă și contemporană a României” în LÎP nr.
1(11)/1987. După ce trece în revistă faptele de eroism legendar ale generalilor,
ofițerilor și ostașilor care au slujit această armă de elită a oștirii române, în pofida
desființării ei în anii postbelici, autorul concluzionează că „istoria noastră
militară păstrează la loc de cinste tradiția bogată a cavaleriei și respectă memoria
faptelor de arme ale cavaleriștilor români din epoca modernă și contemporană
pentru unitatea, independența și suveranitatea poporului român”.
Îl regăsim pe maiorul Ioan Vlad în paginile LÎP nr. 4/1989 ca unul dintre
semnatarii grupajului de articole sub titlul „Spre marea victorie” referitor la
faptele de arme ale muncitorilor de la uzinele de armament „Rogifer” de la
Zărnești-Tohan, în zilele lui august 1944, constituiți în legendara „Baterie
albastră”. Un episod de istorie locală care deschide o altă sferă a preocupărilor
istoricului militar, aceea a cercetării contribuției brașovenilor la marele
eveniment care au jalonat devenirea națiunii române.
Pe fondul desfășurării evenimentelor din Decembrie 1989, în baza
ordinelor ministrului Apărării Naționale, a început seria nouă a publicației, sub
titulatura „Revista de Istorie Militară” (RIM), cu o periodicitate de șase numere
pe an. Orientarea tematică s-a înscris în evoluția spectaculoasă a istoriografiei
militare românești, descătușată de constrângerile factorului politic. Căderea
Cortinei de Fier, despovărarea de ideologia comunistă și dobândirea unei reale
libertăți de exprimare au creat un larg câmp de afirmare cercetării istorice, dar au
constituit, în același timp, și adevărate provocări asupra evoluției istoriografiei
naționale. Breasla istoricilor, în general, și a celor militari în special, devenite
beneficiare a libertății de exprimare, de care fuseseră lipsite mai bine de jumătate
de veac, au declanșat o adevărată campanie de introducere în circuitul publicistic
a unor subiecte foste tabu până atunci.
Revista de Istorie Militară își îndemna cititorii și colaboratorii: „Să
scriem și să citim cu luciditate, calm și discernământ, cu profesionalism și fără
patimă, fără răzbunare, inerție, abuz ori bariere și obstrucții, fără teama de
Adevăr, chiar dacă acesta ar fi incomod unora… Să avem curajul unor
investigații și abordări originale, inclusiv pentru reabilitarea unor momente și
oameni de seamă din istoria militară națională și universală…”.
Maiorul Ioan Vlad debutează în noua serie a Revistei de Istorie Militară,
de data aceasta cu o carte – „Pagini de istorie brașoveană” – în a cărei cronică
se apreciază că lucrarea reprezintă „un întreg armonios, viguros și trainic” al
evoluției urbei de la poalele Tâmpei și al prezenței brașovenilor la marile
evenimente care au marcat istoria modernă și contemporană a României. (RIM
nr. 5/1991).
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
59
În 1993, redacția Revistei de Istorie Militară salută apariția la Brașov a
publicației „Oastea și Țara” editată de filiala Comisiei Române de Istorie
Militară din Brașov, grație eforturilor maiorului dr. Ioan Vlad.
Revista de Istorie Militară nr. 2/1997 înserează o cronică a volumului
„Brașovul și Marea Unire” al locotenent-colonelului dr. Ioan Vlad unde se
consideră că lucrarea îl definește pe autor ca „istoric pe deplin format, cu studii și
articole notabile în istoriografie…”
O modalitate originală prin care „Revista de Istorie Militară” s-a făcut
cunoscută în țară a constituit-o organizarea unor manifestări științifice în diferite
garnizoane, la care au participat prestigioși istorici militari și civili din capitală,
alături de valoroși cercetători sau iubitori ai istoriei din localitățile respective,
dezbaterile constituind întotdeauna un excelent prilej de schimb de opinii asupra
numeroaselor probleme ale istoriografiei militare românești, dar și asupra unor
aspecte ale politicii de apărare și securitate națională și internațională.
Maiorul și ulterior locotenent-colonelul dr. Ioan Vlad a fost prezent, a
luat parte activă la dezbateri și a susținut comunicări valoroase la astfel de
întâlniri științifice. Semnalăm tematica diversă a câtorva din aceste
manifestări:Factori de risc în Europa secolului XX (Sinaia, 7-8 decembrie 1994);
Evoluții geopolitice și sisteme militare regionale în Europa secolului XX
(Timișoara, 27-29 iunie 1996); Colocviul internațional: Interferențe geopolitică-
istorie. Historia, quo vadis? (București, 14-16 aprilie 1997); Conferința
Internațională: De o parte și de alta a Cortinei de Fier. 1945-1989 (București, 9-
10 mai 2000); Seminar: Armata și Biserica. Tradiție și actualitate la sfârșit de
mileniu (Sibiu, 31 oct. – 1 nov. 2000); Armata României pe calea integrării
euroatlantice (Brașov, 9-11 mai 2001).
Festivitățile anuale de decernare a Premiilor și Hrisoavelor Revistei de
Istorie Militară au fost de multe ori prilejuri de recunoaștere a contribuțiilor
publicistice și editoriale al lui Ioan Vlad. Astfel în 1994, locotenent-colonelul
Ioan Vlad a fost gratulat cu Hrisovul „Historia est oculus mundi” pentru
contribuțiile sale la cunoașterea istoriei Brașovului. În 1997 i se decernează
Premiul „Nicolae Bălcescu” pentru volumul „Brașovul și Marea Unire”, iar în
2000 lucrarea sa, „Cărturarii brașoveni pentru România Mare”, a fost
nominalizată pentru Marele Premiu „Mihai Viteazul” situându-se doar la câteva
puncte sub volumul academicianului Dinu C. Giurescu.
Colonelul dr. Ioan Vlad a fost și rămâne un prieten statornic al Revistei
Militare, a fost și rămâne un prieten al meu cu atât mai mult cu cât cândva ne-au
purtat pașii prin aceleași săli și laboratoare ale școlii militare brașovene. L-am
revăzut în anul Centenarului Marii Uniri însoțind delegația lupșenilor săi,
îmbrăcați în straie naționale, care au venit la București cu un steag tricolor
aidoma celui cu care străbunii lor de la poalele Muntelui Mare de pe Valea
Arieșului s-au prezentat cu o sută de ani în urmă pe Câmpul lui Horea de la Alba
Iulia, unindu-și glasurile cu cei care strigau Noi vrem să ne unim cu Țara! Un
Ioan VLAD la 70 de ani…
60
spectacol emoționant regizat de colonelul Ioan Vlad, el însuși fiu al comunei
Lupșa, o manifestare care a mai demonstrat încă o dată că românismul s-a născut
în Ardeal. Felicitări din toată inima, dragă Ioane!
La aniversarea vârstei de 70 de ani îți urez sănătate și putere de muncă
pentru că mai sunt multe de făcut în țara asta ai cărei conducători parcă au
pierdut busola. *
Constantin MANEA
IOAN VLAD – CERCETĂTOR DE SUCCES AL ISTORIEI
BRAȘOVULUI
Motto: „Nu cunosc pe nimeni care să urască pe cine-l laudă!”
Socrate
La aceasta frumoasa aniversare, care încununează o viață de trudă pentru
a scoate la iveală atâtea lucruri – unele știute mai puțin sau chiar neștiute –
despre Brașovul istoric și nu numai, se cuvine să mă alătur și eu celor care îl
omagiază pe domnul colonel doctor IOAN VLAD. Am găsit, în lista de
personalități care au scris despre domnul profesor în pregătirea volumului
omagial, nume mari ale culturii române în general și ale istoriei în special, dar și
foști colegi din instituțiile militare și civile de învățământ din Brașov care au avut
onoarea de a-i asculta prelegerile sau de a-i studia lucrările, toate de înaltă ținută
științifică.
În luna septembrie 1979, când, tânăr ofițer, am fost repartizat la Școala
Militară de Maiștri și Subofițeri de Artilerie Antiaeriană și Radiolocație Brașov,
l-am întâlnit pe domnul IOAN VLAD, care era profesor de istorie militară și care
a predat această disciplină și elevilor pe care i-am avut în subordine. În foarte
scurt timp mi-am dat seama de calitățile deosebite de cadru didactic pe care le
avea și care m-au făcut să mă apropii de dumnealui, având în vedere pasiunea
mea, formată încă de pe băncile școlii generale, pentru istorie. Am participat de
atunci la multe acțiuni și activități inițiate de către ofițerul – profesor VLAD
pentru cunoașterea istoriei poporului român. Vreau să evoc doar una. La
începutul anilor 80 a început să se vorbească tot mai mult despre UNIREA de la
1 DECEMBRIE 1918. În acest context, la inițiativa și sub coordonarea domnului
profesor, am organizat, la sfârșitul lunii noiembrie 1983, o excursie cu elevi din
școala militară la ALBA IULIA, pentru a marca aniversarea a 65 de ani de la
MAREA UNIRE. Au fost, atunci, manifestări deosebite în CETATEA UNIRII.
Mi-au rămas în memorie și acum, după atâția ani, lecțiile de istorie ținute elevilor
de școală militară de către domnul profesor la Poarta Cetății, la Sala Unirii, la
statuia lui Mihai Viteazul și la Catedrala Încoronării. Parcă vedeam intrarea
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
61
triumfală a lui Mihai în cetate, așa cum a fost imortalizată pe peliculă de Sergiu
Nicolaescu. Un singur cuvânt: SUBLIM!
Am remarcat, de-a lungul anilor, între altele, pasiunea domnului profesor
VLAD pentru cunoașterea adevărului în legătură cu MONUMENTUL de la
BARTOLOMEU, pentru promovarea memoriei MUREȘENILOR (ne-a facilitat
o întâlnire cu MIRCEA GHERMAN – urmaș al Mureșenilor), pentru vizitarea
acestui TEZAUR al orașului care este PRIMA ȘCOALĂ ROMÂNEASCĂ din
ȘCHEII BRAȘOVULUI sau pentru studierea istoriei ȚĂRII BÂRSEI.
După decembrie 1989, domnul colonel VLAD a militat pentru reforme
rapide și eficiente în învățământul militar românesc. Am fost martorul
încercărilor dumnealui, alături de alți colegi, de a elimina cu totul constrângerile
care au limitat cunoașterea adevărului istoric și pe cei care le-au promovat în
regimul trecut.
Nu pot să închei fără a menționa vasta lucrare BRAȘOVUL ȘI MAREA
UNIRE, care încununează, cred eu, opera istorică a domnului profesor și care
merita, cu prisosință, un premiu al ACADEMIEI ROMÂNE. Am participat, cu
mare plăcere, la lansarea celor trei volume, care s-a desfășurat la Academia
Forțelor Aeriene „Henri Coandă”. Citesc, aproape zilnic, cele relatate (am ajuns
la jumătatea volumului 2) și sunt impresionat de bogăția de informații, de sursele
documentare la care a avut acces pentru a da la iveală atâtea lucruri (multe
necunoscute pentru mine) din istoria BRAȘOVULUI și a ȚĂRII BÂRSEI.
Exclam: FINIS CORONAT OPUS! Și, de ce nu – LAUS TIBI!
Parafrazând titlul unui film – „Domnului profesor, cu dragoste”, mai spun
doar: DOMNULUI COLONEL PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR IOAN
VLAD, CU RESPECT!
Vă urez să fiți sănătos, să vă bucurați de familie și să aveți puterea de a
scrie, în continuare, ISTORIE!
Fostul dumneavoastră coleg din instituțiile militare de învățământ din
Brașov.
*
Ioan Gheorghe RAȚIU
LAUDATIO ÎN ONOAREA PROF. UNIV. DR. IOAN VLAD,
MILITAR DE PROFESIE, ISTORIC, DASCĂL ȘI SCRIITOR PRIN
VOCAȚIE, LA ÎMPLINIREA VÂRSTEI DE 70 DE ANI
Cred ca nimănui nu-i este ușor să scrie în sinteză despre opera și viața
unui istoric și dascăl de talia lui Ioan Vlad, autorul a 24 de cărți, manuale și
cursuri universitare și a peste 28 de studii, articole și comunicări științifice, toate
acestea numai în perioada 2014-2019. Cu o parte din ele am luat cunoștință, cu
altele nu. Cele pe care le cunosc și pe care le-am citit au valoare istorică și
Ioan VLAD la 70 de ani…
62
documentară certă. Nu spun și nu scriu din complezență despre profesorul și
istoricul Ioan Vlad, deoarece noi am făcut parte din același „cin”, acela al
ofițerilor activi din Armata Română, timp de peste trei decenii.
Viața a făcut să fim colegi în școala militară de ofițeri activi, timp de doi
ani, 1970-1972 și membri ai Cercului de Istorie Militară al Școlii Militare de
Ofițeri Activi de Rachete, Artilerie Antiaeriană și Radiolocație „Leontin
Sălăjan”, pe atunci, din Brașov, apoi viața ne-a despărțit pentru câțiva ani buni.
Spre sfârșitul anilor ’80 ne-am reîntâlnit la Brașov, fiind colegi de dăscălie în
școlile militare brașovene.
Cariera sa militară s-a împletit într-o mare măsură cu cea didactică
militară, pasiunea pentru istorie fiind predominantă, reușind să le înmănuncheze
cu măiestrie. Pentru aceasta merită felicitări și tot respectul.
Născut și crescut în Lupșa, pe Valea Arieșului, este un demn urmaș al
„mocanilor (muntenilor) de Turda”, sau „mocănimea Văii Arieșului”, din care
fac parte și eu ca turdean de obârșie, cu strămoșii, conform legendei, coborâți din
Munții Gilăului și împământeniți la Feneșul Săsesc (Florești). Stricto sensu
vorbind, românii din Munții Apuseni se împart în două populații dispuse în zone
distincte, Țara Moților și Țara Mocanilor. În percepția publică, din comoditate
sau ignoranță s-a încetățenit ideea că ținutul Munților Apuseni este locuit doar de
„moți”. „Mocanii”, deși au fost și sunt o populație românească distinctă dispusă
pe ambii versanți ai masivului Muntele Mare din Munții Apuseni, de la Valea
Someșului Cald în nord-vest până la Valea Arieșului în sud-vest, sunt incluși
eronat, în terminologia actuală, în rândul „moților”. Ca ramură a Lingvisticii,
Onomastica cu ramurile ei, care se ocupă cu studiul etimologiei numelor proprii
face distincție clară între „moț”, „mocan” și derivatele acestora.
Scrierile lui Ioan Vlad despre Brașovul și Marea Unire și despre satul său
natal, Lupșa, de pe Valea Arieșului din Munții Apuseni, azi în Jud. Alba, m-au
impresionat și pentru asta îl prețuiesc foarte mult. Satele Lupșa și Sălciua erau
„Centrele” de odinioară ale mocănimii Arieșului, unde până nu demult, aurul
aluvionar se exploata direct din apa râului, scursă prin șaitroacele și sitele
localnicilor.
Este corect să spun că pe noi doi ne leagă și altceva, un lucru neștiut până
acum câțiva ani, pe care îl dezvălui în scris cu prilejul acestui omagiu aniversar.
El l-a cunoscut și a trăit în anii copilăriei și adolescenței în preajma
vărului meu, Pr. Dr. Coriolan Nicolae Sabău (Părintele Lani), Protopop Unit de
București și Viceprotopop onorar de Turda, sfințit la Roma, martir al familiei, al
Bisericii Române și al credinței greco-catolice, care pentru refuzul de a-și trăda
credința („eu vreau să mor în religia în care m-am născut!”, spunea el) a trebuit
să trăiască ultimii 25 de ani ai vieții cu domiciliu obligatoriu în satul natal Lupșa,
satul de origine al tatălui său. Era rudă prin alianță cu familia lui Ioan Vlad.
Unul din izvoarele pasiunii pentru istorie a lui Ioan Vlad, pe lângă cele
native, incontestabile, este cred eu, și această legătură tainică timpurie cu
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
63
„Patriarhul Moților”, pe care îl elogiază în cartea sa „Lupșa – aur și oameni: o
comună din Țara Moților. Antologie monografică”, Edit. Pastel, Brașov, 2006, la
pagina 676. Citez: „[Părintele Lani] a fost un trudnic slujitor al Domnului, un
teolog desăvârșit, un duhovnic cu har, și peste toate, un doctor de suflete, un
înțelept în toate ale vieții, la care veneau oamenii cu toate necazurile și durerile
lor ca la un oracol antic sau ca la un Daniel Sihastru al Muntelui Mare.”
Cartea primită „chiar din mâinile autorului”
Cartea! Noi am fost învățați încă de pe băncile școlii elementare, să
prețuim cărțile.
Atunci manualele le numeam chiar așa, „cărți” și aveam grijă ca de ochii
din cap de ele, le purtam învelite în hârtie albastră, cu etichete școlare și eram
atenți să nu le facem, așa cum se spunea pe atunci, „urechi de măgar” sau
Doamne ferește să le pătăm, ceea ce era o mare rușine și un semn de lipsă de
educație, de lipsa celor „șapte ani de acasă”, cum se spunea pe atunci. Cartea,
manual sau creație literară, constituia cel mai frumos și mai prețios „dar” pe care
îl primeam la începutul fiecărui an școlar sau ca premiu la serbarea de sfârșit de
an școlar, iar mai târziu cu anumite ocazii sau evenimente în viață. Deși acum
acestea au mai mult valoare sentimentală, le păstrez cu mare grijă, pentru că ele
fac parte din viața mea.
Dar marea bucurie a unui astfel de moment este deplină, atunci când
primești cartea chiar din mâna autorului, deoarece ea capătă dintr-o dată o nouă
semnificație și încărcătură emoțională, alte valori.
Profesorul Vlad ne-a făcut la mulți și de multe ori astfel de bucurii.
Cartea nu este un simplu obiect, nu contează valoarea ei în bani, ea este
un prieten bun, care te însoțește toată viața și participă la toate stările sufletești pe
care le traversezi, bune sau rele, voioase sau triste, după soarta fiecăruia. Ea îți
alungă singurătatea și te ajută să uiți puțin din grijile zilnice, te așteaptă cu
răbdare să o citești sau să o recitești, este întotdeauna la dispoziția ta.
Ca prieten și coleg al lui Ioan Vlad, am avut ocazia de mai multe ori să
primesc cărți de la el ca autor, la lansare sau ulterior, întotdeauna cu dedicația
potrivită. Cu respect și mare atenție m-am aplecat asupra lor, deoarece eu ca
cititor am învățat că trebuie să am o atitudine de prețuire și respect atât față de
autor cât și față de cartea sa.
Trebuie să știm că în fiecare carte, cei care au scris cărți știu foarte bine
asta, se regăsește un colțișor din universul intim al celui care o scrie, iar faptul că
autorul ne-a investit cu încrederea sa, prin a ne pune în palmă sufletul său închis
în paginile cărților sale, gândurile și sentimentele sale, ne obligă să le citim, să-i
prețuim creația și să fim părtași la bucuria lui.
Am pășit cu încredere în universul cărților lui Ioan Vlad și le-am descifrat
tainele folosind codul afecțiunii față de carte, față de personajele sale, oameni
care au făurit istoria neamului, Marea Unire și au edificat România Mare în
Ioan VLAD la 70 de ani…
64
perioada interbelică. Tot respectul față de profesorul, istoricul și scriitorul erudit
Ioan Vlad.
Îi mulțumesc pentru că mi-a dăruit cărțile sale și odată cu ele mi-a oferit
prilejul să descopăr și să cercetez noi universuri ale sufletului omenesc, mi-a
împărtășit idealurile, concepțiile și sentimentele sale, toate transformate prin
condeiul său în cărți originale de mare valoare istorică.
În „lista prenumeranților”
Din vasta lista de cărți publicate am selectat trei titluri pe care le
menționez aici și care-l definesc, în opinia mea, pe istoricul Ioan Vlad, ca istoric
complet al „Brașovului, oraș al Marii Uniri”. Acestea sunt:
1. Trilogia istorică „Brașovul și Marea Unire, filonul brașovean al luptei,
jertfei și biruinței naționale”, închinată „orei astrale a poporului român”, cum o
numește Acad. Ioan Aurel Pop, Marea Unire din 1 Decembrie 1918, de la Alba
Iulia, formată din trei volume: Vol. I, „Plămădirea”; Vol. II, „Fără Dacia nu este
mântuire (Sine Dacia nulla salus!)”; Vol. III, „Biruința națională”, Edit. Pastel,
Brașov, 2018, în total 1543 de pagini, pe care eu o consider „capodopera” sa de
până în acest moment.
La sfârșitul Vol. II am avut onoarea de a fi menționat în „Lista
prenumeranților”, secțiunea „Lista prietenilor și colegilor brașoveni”.
Datorită dimensiunilor trilogiei apreciez că o prezentare sintetică a
acesteia în acest text, este imposibilă și nu satisface minimele exigențe care se
impun în acest scop. Aș conchide doar, că trilogia este monumentală din toate
punctele de vedere.
2. „Centenarul brașovean al Marii Uniri. Exigențe și imperative”, Edit.
Pastel, Brașov, 2018, 341 de pagini, o carte inedită prin structura celor trei
capitole ale sale. Capitolul I se detașează clar din acest punct de vedere și își are
originea, așa cum precizează autorul, în îndemnul Protop. Dr. Vasile Saftu,
conducătorul românilor brașoveni luptători pentru Marea Unire, la parastasul
eroilor din 9 noiembrie 1919 în Biserica „Sf. Nicolae”, principala și cea mai
mare biserică românească a Brașovului, nenumită încă așa cum ar merita,
„Catedrală”.
Urmând îndemnul acestuia, istoricul Ioan Vlad, realizează un calendar al
anului Centenar 2018 în care așează în fiecare lună calendaristică, fapte,
evenimente, participanți la luptele naționale brașovene și personalități care au
luptat pentru Marea Unire.
3. „Aurel A. Mureșianu, Marea împărăție românească. Trepte brașovene
(1600-1918). Culegere de studii și articole”, Vol. I, Introducere de Ioan Vlad,
ediție, selecție, documentare de Ioan Vlad, AdrianToth și Valer Rus, Edit. Pastel,
2018, 390 de pagini, este închinată lui Aurel A. Mureșianu, istoricul a cărui
operă este considerată de Nicolae Iorga, demnă de un academician. Acesta îl
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
65
propune ca membru corespondent al Academiei Române, propunere nefinalizată
din cauza războiului, asasinării savantului și apoi comunizării României.
Cartea este o selecție atentă a unor studii și articole ale lui Aurel A.
Mureșianu care vizau cu prioritate ideea națională, contribuțiile acestuia la
istoriografia luptei naționale, în general, și la Brașov, în special.
El este autorul, în anii 1929-1930, a conceptului de „marea împărăție
românească”, figură de stil pentru ceea ce s-a numit apoi „România Mare”, în
semn de înaltă prețuire, superioară „regatului” dinainte de 1918.
În încheiere consemnez cu mândrie și respect lăudabila și titanica muncă
depusă de Ioan Vlad, străduința și pasiunea cu care a împlinit toate „lucrările
vieții sale” până la împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani. Suflet nobil și
sensibil, Prof. Univ. Dr. Ioan Vlad ne oferă ocazia, unică, de a-l elogia ca istoric
și scriitor, ca dascăl și patriot „pur sânge”, ca om și model pentru mulți din
învățăceii săi.
Cinste lui, familiei sale și neamului nobil din care se trage!
*
Viorica POPESCU
PORTRET CULTURAL-ANIVERSAR OMAGIAL IOAN VLAD –
REPER DE CULTURĂ ȘI LUMINĂ ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC
Colonelul, profesor-doctor IOAN VLAD, la a 70-a aniversare se prezintă
lumii noastre ca un Om cât o Țară, cât toată istoria și lupta ei legitimă pentru
viață; Un Om al Ardealului, al Brașovului și al nostru al românilor de oriunde am
fi. Un Om care „a ars” în Iubirea de neam și istorie cât în șapte vieți!
Pornit din Lupșa lui de Aur cu Oameni vibrând în rezonanță de Eroi și
Cetăți eterne Caroliene de victorii peste înfrângeri, IOAN VLAD devenit colonel
profesor-doctor istoric este astăzi fericit prilej de înaltă mândrie națională și
implicit brașoveană.
Nenumăratele sale cărți, studii științifice, documente, comunicări,
articole, reviste, manuale, cursuri, monografii etc., etc. Meritele de Excelență ca
devotat ostaș al tării sale, ca profesor, pro/decan, șef de catedră, redactor și
publicist de valoare și valori inedite, asociat cu nume cât Cerul Românesc –
AVRAM IANCU, OASTEA ȘI ȚARA, BRAȘOVUL ȘI MAREA UNIRE,
ROMÂNISMUL BRAȘOVEAN, CĂRTURARI BRAȘOVENI, LUPȘA – AUR
ȘI OAMENI ș.a.m.d., l-au identificat, recunoscut și premiat în ACADEMII de
Forțe Aeriene, dar mai ales de forumul suprem ACADEMIA ROMÂNĂ, ca și de
alte instituții de prestigiu. Ar putea, trebuie să fie și mai sus, o voce puternica și
convingătoare, teoretic și faptic, ca membru asociat al Academiei Oamenilor de
Știință din România, ca un Om de Centenar și de Sărbătoare națională perenă,
Ioan VLAD la 70 de ani…
66
OMUL CÂT ȚARA ȘI VEȘNICIA EI, pe care a știut să o înveșnicească prin
Dragoste, trudă și Iubire de neam.
În această noua tinerețe de spirit prin noi și înalte valori de tezaur uman în
acumulări septuagenare, prof.-colonel IOAN VLAD devine an de an o ghirlandă
de steluțe de aur pentru vârful de pom sărbătoresc, în șiragul oamenilor de
valoare ai Țării; prin truda cercetătorului, a arhivistului, a scriitorului operei sale
de referință națională și internațională, de tezaurizare a Istoriei Brașovului și a
României.
I se închină cu plecăciune și sme-
renie însăși Poezia și Rugăciunea:
Doamne, câtă splendoare
ai dat vieții noastre
pentru înălțare
în cuget
prin oameni – tezaur
de Sărbătoare!
Mulțumim, Om-frumos cu trese de
aur!
TEZAUR
Coral sculptat de ocean
orgă, lumini și mărgean,
ram înflorit pe creste de stânci,
nai și azur în suflete-adânci,
lanuri de maci, roade grele-n
livezi,
imn și baladă iubirii ochilor
fragezi
E PRIETEN, Cântec, Brățară de
aur
pentru suflet Poema-tezaur.
E semnul că pe pământ
a trecut cu folos
UN OM
în toate Frumos
PERENITATE
Trudind prin cărți
căutăm ascuns
numismatic tezaur
dorind să ne
arheologizăm
cu monede
noi de lumini
de înțeles.
Valorile astfel trăite
din cărți pentru intim tezaur
au totdeauna
pe ogorul trudit
mult mai multe
roade-n trăiri
și venit înmiit
și au, mai ales,
Renume și sens
cu trecut, prezent
și-nțeles…
HOMO-RODIRE
Cu pana iubirii de semeni
și de cuvânt în destin,
omul Homo-Rodire
își ascute sub gând
ploile, truda, visele
Speranțe tinere afânând
să-i scrie Cerului curcubee
în reflex de culori
curajoase aripi de zbor.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
67
Redăm câteva fragmente din REVISTA RITMURI BRAȘOVENE nr. 16,
decembrie 2020
Prof. univ. dr. IOAN VLAD
A fost premiat recent de către ACADEMIA ROMÂNĂ (A.O.Ș.R. –
nota edit.) pentru lucrarea monumental omagial-istorică „BRAȘOVUL ȘI
MAREA UNIRE”.
Nicolae Iorga a definit Brașovul „Centrul firesc al conștiinței
românești” pentru toată istoria sa atât de bogată și deosebit de valoroasă.
Și iată, oameni atât de valoroși și bravi, și azi ca și atunci, cu nume
mari în virtute și dăruire precum Ioan Vlad ne fac mândri de ei și de orașul
nostru!
Continuăm cu câteva concluzii, învățăminte și imperative extrase din
cărțile lui Ioan Vlad
x „Brașovul, primul și cel mai mare oraș ardelean eliberat de armata
română în 1916, ca o recunoaștere a meritelor sale, este și orașul care
sângerează cel mai mult, prin marea bătălie de apărarea orașului, cu peste o
mie de eroi căzuți în interiorul orașului și tot atâția prizonieri, cu martirajul
de la Bartolomeu, crimă de război fără egal în tot peisajul războiului nostru”.
x „Brașovul, prin oamenii săi luptători pe toate fronturile, prin
personalitățile dăruite deplin, este prezent în toate etapele și faptele mari ale
războiului și luptei naționale din anii conflagrației”.
x „Deci Brașovul este prezent în toate etapele istorice ale luptei naționale
cu contribuții masive, originale, de luptă, de jertfă, de idei, inițiative, pe care
le-am identificat, analizat și prezentat în cărțile mele. Sper că demonstrația
este cuprinzătoare și convingătoare, mai ales în vol.„Brașovul și Marea
Unire”, ediția a II-a”.
x „Pe măsura acestei contribuții trebuie să fie și manifestările Centenarului
la Brașov.
Opera unionistă a generației de la 1918 și a înaintașilor trebuie
reconstituită istoriografic, dar și în alte planuri – artistic, literar,
cinematografic, mediatic, expozițional etc., în variante cât mai fidele, mai
educative și formative pentru generația de azi și următoarele, apoi din aceste
reconstituiri trebuie să extragem învățăminte și valori naționale utile
prezentului și viitorului și, nu în ultimul rând, trebuie să proiectăm ziua de
mâine și mai departe, de pe acest piedestal al operei strămoșilor, cu valorile
ei, cu imperativele ei infailibile, cu garanțiile ei, cu continuitățile și
perenitățile noastre istorice de la care nu ne putem abate”.
Ioan VLAD la 70 de ani…
68
Putem concluziona metaforic că la Alba Iulia, Duminică 1 Decembrie
1918, s-a oficiat NUNTA Regatului Român cu Transilvania! PEȚIREA s-a
făcut însă la Brașov timp de trei sute de ani! Ca-n Shakespeare, adversitățile
au fost uriașe și voiau mai degrabă siluirea miresei sau moartea mirilor, dar
IUBIREA LOR MILENARĂ A ÎNVINS!
Anunțul „nupțial” s-a făcut la Oradea la 12 octombrie 1918, iar alaiul
pornit de la Viena și Budapesta, s-a închegat la Arad și a pornit spre Alba Iulia.
Nuntașii, ca-n Coșbuc, câtă frunză, câtă iarbă, din toate orizonturile românimii,
cu patalama (credențional) sau fără, au venit sărbătorește și voinicește la nuntă
împărătească. Nașii, două rânduri – suveranii României Regele Ferdinand și
Regina Maria, dar și Antanta –, au lipsit motivat, dar au organizat CALEA
MARE la Paris, în palatele Versailles și Trianon, le-au dat binecuvântarea și
cadoul de nuntă. Și iar petrecere mare, cu și mai mulți invitați!
Aniversarea centenară a NUNȚII ne dă încredere în trăinicia acestei
ctitorii, care va prinde cu siguranță și NUNTA DE AUR, în România milenară.
Din „BRAȘOVUL ȘI MAREA UNIRE”
Vivat, cresat, floreat, om în toate frumos!
La Mulți și Fericiți Ani de binecuvântări, domnule Ioan Vlad!
NOTĂ: La primirea cărții „Brașovul și Marea Unire”, 30 oct. 2018,
distinsa poetă Viorica Popescu, titrând mesajul „GRATITUDINE” și încheind cu
„MULȚUMIRI”, mă gratula și cu „Un poem (personal) pentru UN MARE
POET al istoriei noastre de tezaur”, poem intitulat:
ÎN VISELE DOINITULUI OGOR
Vatra de basme cu sete de cuvânt Iar păsări se răsfață-n zbor
În dorul munților de-acasă În soarele ce-ar vrea să mai rămână
Și-n râsul cerului răsfrânt În visele doinitului ogor
.
În marea argintie de mătase E
Țara mea
Țara cu ape prăvălind din stânci E Limba Românească
În dangăt viu ca dorul pentru Vatră Durată în zăvoade
Când le răspund pădurile adânci Să doinească.
*
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
69
Nicolae VERGA
IOAN VLAD ȘI „CĂRȚILE SALE DE LUARE AMINTE”
Domnul Profesor Ioan Vlad are istoria peste tot, cu dumnealui. O are
acasă la Brașov, o are la casa din Tohănița, lucruri și povești adevărate despre
locuri și oameni.
Caută. Tot timpul. În arhive, în mintea lui, în colecții, în oamenii pe care
îi cunoaște, înapoi în cugetările pe care le-au înscris pe hârtie alții ori dumnealui,
continuu. Caută și descoperă. Le leagă și arată împletitura faptelor. Spune „Dom-
le, „Vorba sună, fapta tună!”. Așa-i Domnule Profesor! Așa-i.
Cred că a fost născut cu o treabă. Anume, să ia imaginea lucrurilor,
locurilor, oamenilor, timpurilor și faptelor. Să o ia în trăistuța inimii și minții, să
o umple și la un timp să o deșarte pe prispa casei neamului nostru și să înceapă să
le orânduiască după povestea alcătuită în mintea Dumnealui. Cred că atuncea
vorbește cu imaginile și le spune: „tu stai așa, pe tine te pun așa că așa iți stă mai
bine, tu mai așteaptă…” și-i dă tot înainte, pană când îi iese câte o carte de
învățătură.
Că așa sunt cărțile Domnului Profesor. Cărți de învățătură pentru Neamul
nostru. Cărți de învățătură și luare aminte! Că dacă n-ar fi fost Profesor de istorie
la Brașov, în alte timpuri, sigur, era un Toader Hrib al Apusenilor. Nu de la
Arbore ci de la Lupșa.
Dar este Cronicar la Brașov, în miezul Țării!
Așa că Dumnealui se întoarce la Cărțile Sale De Luare Aminte, cărțile
despre Lupșa (despre oameni, despre viață, despre muncă, despre locuri și despre
aur!) și cărțile despre Unirea care a făcut România Întreagă. Marea și Adevărata
Unire!
Am avut bucuria unor lungi și vii discuții cu domnul Profesor. Îmi
amintea de Grigore Ureche care începe portretul lui Ștefan așa: „Fost-au Ștefan
Vodă om nu mare de stat, mânios și de grab vărsatoriu de sânge nevinovat; de
multe ori la ospețe omora fără județ”.
După aceea, ne spune: „La lucru de războaie meșter, unde era nevoe
însuși se vâra, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze și pentru aceia rar războiu
de nu biruia și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, știindu-se căzut jos, se
ridica deasupra biruitorilor…”.
Așa și Domnul Profesor. Întâi Cronicar, apoi Profesor; de aceea eram
supărat, din liceu chiar, pe Grigore Ureche. Și pe Domnul Profesor, bineînțeles!
Eram adolescent (si nu știu dacă nu mai sunt, pe ici, pe acolo… și acum)
și căutam povești. Domnul Profesor îmi dădea informații, însă! Încet, încet aflam
și înțelegeam. Și învățam drumul, adică metoda.
Ioan VLAD la 70 de ani…
70
Sănătatea poporului român are o istorie a ei, are rădăcini care trec dincolo
de timpurile cunoscute. Lucru esențial ca și istoria vieții și a femeilor din neamul
nostru. Despre care știm atât de puțin!
Trebuie sa aflăm pentru că fără un viitor cu sănătate, nu am avea niciun
viitor.
Iacă așa deci, cu pilda vieții, muncii și darului Dumisale vom înțelege că
puterea noastră stă în munca sufletului și în truda minții. De aceea trebuie sa
căutăm, să descoperim, să legăm și să împletim trecutul cu prezentul, ca un
frumos covor pe care zugrăvim viitorul.
Noi, cu ale noastre. Viitorul nostru înseamnă noutatea. Că dacă nu
zămislim nimica nou înseamnă ca suntem bolnavi, ca suntem legați, că nu
suntem liberi ori mai rău, că nu existăm.
Și aceasta nu se poate. Ne-o spun toți oamenii, toate locurile, timpurile și
lucrurile din vechimea noastră.
Cine nu știe asta, se întoarce la Domnul Profesor.
Închin părintește aceste rânduri deopotrivă sărbătoritului, dar și fiilor
noștri, ai lui biologici, ai mei sufletești, familia dr. Georgiana și Mihai Vlad!
*
Claudiu-Vasile VOLCOV
MODELUL LUPȘENILOR ÎN ISTORIOGRAFIA
MONOGRAFICĂ PRIN I. VLAD
Lupșa, una dintre cele mai extinse și mai populate comune de pe Valea
Arieșului, însumând 23 de sate ce cumulează o zestre istorică covârșitoare de-a
lungul celor aproape 7 secole de atestare documentară, își legitimează
impresionanta existență atât prin peisajele naturale spectaculoase, cât mai ales
prin simbioza acestora cu vrednicii și ospitalierii săi locuitori care o înnobilează,
generație după generație.
Reconstituirea faptelor temerare, convergența acțiunilor memorabile ale
lupșenilor cu marile revărsări și răzvrătiri epocale ale neamului românesc,
pornind de la epoca vestigiilor dacice și romane, continuând cu etapa cnezială a
dominației familiei Cândea, atingând tumultul mișcării revoluționare sub
conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan, corelată și coroborată cu Revoluția de la
1848-1849 din Munții Apuseni, pornită sub coordonarea „Crăișorului Munților”
Avram Iancu, culminând cu participarea eroică la cele două conflagrații
mondiale, urmând apoi rezistența martirică în fața tăvălugului totalitar ce s-a
instalat după 1945, marchează repere captivante din istoria acestei comunități.
Acestea constituie rodul unei prolifice activități de cercetare, pe care o
datorăm cu aleasă recunoștință distinsului Prof. Dr. Ioan Vlad, dimpreună cu
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
71
ceilalți autori și colaboratori prestigioși, ce au făcut posibilă dorita apariție a
celor 4 volume captivante ale antologicei monografii: „Lupșa-aur și oameni.O
comună din Țara Moților”.
Istoria locală are o veche tradiție istoriografică, în cadrul căreia erudiții
locali își îngemănează efortul cu ineditul culegătorilor de fapte istorice mai puțin
deslușite, ori cel de povestioare anecdotice. Urmând firul unui destin particular,
fie un om, fie întreaga comunitate, abordarea monografică întemeiată pe
investigații aprofundate, a putut consemna întregul complex de relații derulate
între ei. Ea denotă astfel cultura identității locale, apartenența comună ce
definește locuitorii, relațiile sociale, organizarea agro-industrială, realizările
culturale, precum și mobilizarea politico-militară, dublată de evidențierea
semnificațiilor pe care aceștia o conferă.
Nu în ultimul rând, cititorii se familiarizează cu diversitatea experiențelor
legate de viața cotidiană, cu rolul personalităților și familiilor notabile, cu
educația, munca și obiceiurile acestora.
Problematica istoriei locale tratate de autori, evidențiază recursul la
dovezile orale (tradiția orală fiind fundamentul unei tradiții naționale),
propunându-și, prin excelență, să salveze patrimoniul cultural supus unei vădite
amenințări cu alterarea sau chiar dispariția în timp și să reconfigureze într-un
proiect de anvergură, istoria acesteia, pornind de jos în sus.
Alegerea unei unități politico-administrative și sociale (comuna Lupșa)
prezintă avantajul că este delimitată în spațiu, oferind posibilitatea unei cercetări
complexe și complete.
Observând rolul așezării umane în organizarea spațiului geografic,
condițiile de viață, contextul și dinamica evoluției locuitorilor, manifestările
acestora cu sârguința comună, pe de-o parte și zbuciumul interior, pe de alta,
onoratul dascăl Ioan Vlad înfățișează un tablou atotcuprinzător asupra localității
sale natale. Dânsul își propune să reconstituie un univers restrâns, printr-o
varietate de perspective, pentru ca lucrurile să apară sub forme multiple, încearcă
să se preocupe de aspecte ale cotidianului și ale oamenilor de rând, în egală
măsură cu atenția acordată narațiunii istorice și dimensiunii pluridisciplinare a
cercetării, având ca finalitate, reflectarea obiectivă a realității istorice.
Accentuează ideea unei regiuni monoculturale ai cărei locuitori relevă
adânci sentimente de apartenență la aceasta și redă cu obiectivitate, printr-o
observație sistematică, realitatea studiată printr-o verificare atentă a surselor
utilizate.
Înzestrat cu o perspicacitate scriitoricească, evidențiată de o pregătire
temeinică în cercetarea istoriografică, inimosul prof. dr. Ioan Vlad, legat sufle-
tește de meleagurile natale, de moții lupșeni, harnici, prietenoși și viteji, etalează
în cele 4 volume ale monumentalei monografii, imaginea unui univers local
transcendent, dezvăluit printr-o riguroasă și laborioasă valorificare a documen-
telor ce consemnează informațiile culese. Constatările, opiniile, statisticile și
Ioan VLAD la 70 de ani…
72
interpretările personale înfățișează o viziune de ansamblu asupra cercetării
monografice, prezentată într-o manieră erudită, elegantă și neaoșă. Lupșenii sunt
astfel autentic integrați în solemnitatea incontestabilă a moților, pe care publicistul
Ion Rusu Abrudeanu îi aprecia cu vădit temei, ca fiind: „cea mai sănătoasă parte
a neamului românesc din punct de vedere moral și al conștiinței naționale…”
Mânat și animat de entuziasmul ce îl caracterizează încă din tinerețe,
reputatul autor a valorizat cu aleasă competență, contribuțiile celor 31 de
colaboratori merituoși, ce au decelat cu concretețe mediul natural, demografic și
economic, toponimia și aspectele etno-folclorice ale acestei comunei însemnate,
cu numeroasele sale sate aparținătoare.
Oferind informații utile de o complexă istorie locală, etnografie,
geografie umană, statistică, ecosistem, coexistență etnico-religioasă, aspecte
beletristice ce nuanțează medalioane ale „fiilor satului risipiți prin lume”, eruditul
dascăl Ioan Vlad conferă un caracter sistematic și organizat uriașului material
publicat, constituindu-se astfel într-un promotor neobosit al „veșniciei satului”.
Sfera de cuprindere a localității Lupșa a fost mult lărgită prin preocuparea asiduă
asupra manifestărilor locale în cadrul interferențelor intra și interzonale.
Stilul conceptual elevat denotă autenticitate și rigoare științifică, iar
descrierile pitorești împletite cu evidențierea datinilor, tradițiilor și ocupațiilor, cu
accent pe inspiratul diptic: „aur și oameni” (prezent încă din titlul lucrării),
conferă sentimentul unei apartenențe de netăgăduit la Țara Moților. În cuprinsul
celor 1877 de pagini, autorul nu omite să scoată în evidență vrednicia omenească
a moților de pe Valea Arieșului, mândria de a fi lupșean, care a generat în timp o
adevărată galerie de personalități ce și-au privilegiat și înnobilat numele printr-un
aport decisiv la renumele localității. Tuturor acestora, aflați în număr
impresionant la valențele cunoașterii și recunoașterii interne și internaționale,
urmare a implicării cvasitotale în destinul comunității lupșene pe treptele istoriei,
recunoscătorul dascăl le alocă o atenție aparte în volumele III și IV. Subliniind
rolul decisiv al personalităților emblematice în redescoperirea satului natal,
profesorul universitar Ioan Vlad își manifestă exemplar recunoștința față de unii
ca aceștia, care cu adevărat „au sfințit locul”. Prin aceasta, dânsul devine el însuși
un simbol de recunoștință și un model de cărturar ce reaprinde mereu în sufletul
celorlalți flacăra sublimă a respectului, rafinamentului și onoarei.
Ecoul unor adevărați eroi locali rămași în conștiința colectivă prin „sabia
minții” și armele credinței, este unul proaspăt în condeiul monografiei,
constituind paradigma impresionantă de moți înzestrați cu spiritul altruismului,
virtutea răbdării și harul dăruirii.
Câteva figuri providențiale se cuvine a fi menționate cu precădere și
acum, cum de altfel a surprins revelator în demersul său monografic și autorul.
Din cauza spațiului restrâns, mă voi opri doar la 3 dintre aceste personalități
proeminente cu care se mândrește întreaga „suflare” lupșeană și nu numai.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
73
Aș începe cu aura celui care a fost unul dintre stâlpii învățământului și
spiritualității românești din Țara Moților, ilustrul pedagog, Dr. Petru Șpan
(1860-1911), cel al cărui nume vrednic este atribuit actualmente Școlii
Gimnaziale Lupșa. Provenind din renumita familie zonală cu o influență
covârșitoare a Șpanilor, admirabilul cărturar urmează cu râvnă și pricepere școala
primară din sat, pe cea ungurească din Trascău (Rimetea), unde fusese școlit și
George Barițiu. Remarcându-se ca un elev eminent își continuă studiile la Blaj
(între 1874-1881), după care va urma liceul român din Brașov la absolvirea
căruia va susține Examenul de Bacalaureat, pentru ca în 1884 să își ia licența la
Facultatea de Teologie din Sibiu. Va primi o bursă de studii din partea
Mitropoliei Ardealului și va urma cursurile de filozofie, pedagogie și istorie la
Universitățile din Viena și apoi Jena unde-și va obține Doctoratul cu calificativul
„Magna cum laude”. Înzestrat cu har, ajunge profesor la Școala Civilă de Fete a
Astrei (1887-1892), iar apoi la Institutul Teologic din Sibiu. Este bibliotecar al
„ASTREI” în perioada 1888-1889. Ca pedagog consideră că Familia – Școala –
Biserica sunt cei 3 piloni fundamentali ai societății, pregătind cu vocație și
erudiție, 18 generații de preoți și învățători, ce au avut privilegiul de a-l fi avut la
catedră. În anii următori devine unul dintre colaboratorii permanenți cu articole
de pedagogie la revistele vremii („Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful Român”,
„Biserica și Școala”, „Foaia poporului”, „Țara Noastră”, „Foaia scolastică”,
preferata fiind „Vatra școlară”), inclusiv la „Enciclopedia Română a Astrei”,
redactată de Cornel Diaconovici în 3 vol. (1898-1904).
De asemenea, va elabora manuale didactice (Onisifor Ghibu afirma
despre „Noul Abecedar” – tipărit la Sibiu în 1906 – că este cea mai originală
lucrare nu numai în literatura noastră, ci și în cea universală). Deși își dorea din
suflet să prindă în viață evenimentul corolar din anul 1918, pe care îl vestea încă
din acei ani, răpus de o boală necruțătoare își află sfârșitul obștesc la 14 martie
1911, după ce a încununat apoteotic misiunea sa nobilă pe altarul educației.
Emblematică în conștiința colectivă, rămâne imaginea Protopopului
român „Unit” de București și Turda, Preot Dr. Coriolan Nicolae Sabău,
supranumit, „Patriarhul moților”, sau, așa cum i se spunea în popor, „popa Lani”
(1897-1974). Descendent din ilustra familie Rațiu, din Turda, ajunge la Colegiul
Urban Pontifical „De Propaganda Fide” din Roma (după ce și-a încheiat studiile
la Blaj), aici dobândind Doctoratul în Teologie și Filosofie, pentru ca apoi să fie
hirotonit preot. Revine în țară, unde îl găsim activând în anul 1927 ca preot
stagiar în București, iar apoi preot misionar în satele din Secuime. În anul Marii
Uniri de la 1918 îl întâlnim în calitate de membru al Consiliului Național și șef al
Gărzii naționale Lupșa. Între 1945-1947 Coriolan Sabău a funcționat ca protopop
la Biserica Sf. Vasile cel Mare din București. Deși îi fusese hărăzit să devină
episcop, va fi arestat și condamnat de către comuniști timp de 17 ani deoarece a
refuzat trecerea după 1 decembrie 1948 la Biserica Ortodoxă Română.
Ioan VLAD la 70 de ani…
74
După eliberare i se stabilește apoi domiciliul forțat în satul natal Lupșa,
unde va și rămâne până la moarte (15 decembrie 1974), fiind considerat un
martir, un adevărat „patriarh al sufletelor moților”.
Nu poate lipsi din acest medalion al recunoștinței, legendarul învățător
lupșean Pamfil Albu (1908-1990), ginerele unui alt intelectual de vază al
comunei, membru al Delegației lupșenilor la Marea Unire din 1918 de la Alba
Iulia, Sebastian Ciapa (1882-1956) „învățător și popă fără popor” – așa cum
obișnuia să se semneze în felurite documente și despre care se spune că umbla
întotdeauna numai în straie preoțești. (din inițiativa lui Sebastia Ciapa și a
familiei sale, a fost țesut Tricolorul, steagul cu care delegația comunei Lupșa a
participat la Marea Unire). Tot lui i se datorează inițiativa ridicării în 1935 a
Monumentului Eroilor din Lupșa (construit de sculptorul Rântuțiu din Bistra),
unde sunt înscrise pe o placă de marmură, numele eternizate ale celor 98 de eroi
români căzuți în Primul Război Mondial.
Revenind la Pamfil Albu, acesta este creatorul impresionantului muzeu ce
îi poartă numele (Muzeul etnografic „Pamfil Albu”), inaugurat în anul 1952 și
constituind o adevărată carte de vizită a comunei.
În evoluția sa sinuoasă, acest muzeu a parcurs trei mari etape: 1) cea de
colecție privată constituită și apoi expusă ca muzeu școlar de către Sebastian
Ciapa și Pamfil Albu (1923-1950); 2) epoca Pamfil Albu – etapă instituțională,
când colecția este donată statului și devine Muzeul Etnografic Lupșa, condus
exclusiv de Pamfil Albu, ca unic angajat (1950/1952 – 1990); 3) etapa Monica
Albu-Rotaru, gestionată de fiica, respectiv nepoata ctitorilor (1990-2017).
Muzeul se mândrește cu o impresionantă colecție de haine, cărți rare din
secolele XVII-XVIII, colecție de icoane pe lemn și pe sticlă din sec. XVIII-XIX,
minereuri, numismatică și cu o vastă colecție de obiecte și piese, urmărind
evoluția lor, începând din comuna primitivă.
În anul 1937 s-a început colecționarea pieselor existente azi în muzeu, iar
în anul 1950 s-a făcut donația colecției statului român, pentru ca în anul 1952,
Pamfil Albu să doneze statului întreaga colecție personală ce număra peste 2300
de piese. A continuat însă să o completeze până la sfârșitul vieții sale, în 1990. În
prezent colecția numără peste 8000 de obiecte. Rămâne proverbială expresia prin
care se recomanda acest învățător emerit („Pamfiliu Albu”): „bolundul” din
Lupșa, care într-o viață de om nu a făcut decât 7 copii și un muzeu!
În încheiere se cuvine să îl felicităm din suflet pe distinsul Prof. Dr. Ioan
Vlad pentru febrila activitate realizată cu atâta pasiune și har în cei 70 de ani, să-i
dorim multă sănătate, bucurii, ani mulți și prosperi, dar totodată, inspirație
necontenită și spor pentru a susține în continuare valoroasele proiecte pe care le
are în vedere și să îl asigurăm de întreaga noastră prețuire și admirație, ce se
alătură frumosului dicton: „Ai învins, continuă!”
*
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
75
Liviu DÂRJAN
IOAN VLAD – PRIETEN AL SĂCELENILOR DE AZI
ȘI AI CELOR DE IERI, FĂURITORI AI MARII UNIRI
Născut, pe la mijlocul secolului trecut, în Cetatea de piatră și eternă
simțire românească a „IANCULUI Mare”, a „IANCULUI Tare”, domnul
profesor dr. Ioan VLAD ni se recomandă a fi nu numai un tenace cercetător al
luptelor neamului românesc pentru unitate, neatârnare și demnitate ci, mai ales,
un îndrăgostit, întru credință și har, al plaiurilor brașovene, zărneștene și
săcelene, care l-au adoptat ca pe un fidel fiu al menirii lor în tulburătoarea și
eroica dăinuire a celor mai vechi pământeni care – au plămădit și-au trăit, mulți
dintre ei, Visul de Aur al tuturor românilor: MAREA UNIRE de la 1 Decembrie
1918.
Nu știu de ce, dar eu sunt tentat a-l așeza pe domnul Ioan VLAD alături
de personalitatea naturalistului (zoolog) și publicistului român Constantin
KIRIȚESCU (1876-1965), cel care prin extraordinara sa lucrare științifică (dar și
cu puternice valențe literar-artistice) „Istoria Războiului pentru Întregirea
României” (tratat publicat și în limba franceză, într-o ediție restrânsă, în anul
1926) a reușit să-mi producă o adevărată cotitură în filonul dragostei mele
neostoite pentru istoria atât de zbuciumată a neamului meu.
Cu domnul Lt. col. conf. univ. dr. Ioan VLAD m-am cunoscut într-o
plăcută seară a unui început de primăvară, când domnia sa își lansa, la Săcele,
cartea de căpătâi intitulată „CĂRTURARI BRAȘOVENI PENTRU
ROMÂNIA MARE” (1999), ocazie cu care eram atunci gratulat cu un inspirat
autograf ce-mi permit, acum, a-l reproduce aici: „Domniei sale Domnului prof.
Liviu Dârjan, cu toată prețuirea și admirația pentru un distins dascăl, un mare
român și astrist, Cu mulțumiri pentru o frumoasă întâlnire cu iubitorii de istorie
săceleni. Ioan VLAD, 6 mai ’99, Săcele”. Cartea aceasta este un adevărat
PERIPLU brașovean, de jur-împrejur înălțându-și meritul și gloria patriotică o
întreagă pleiadă de INTELECTUALI cunoscuți și recunoscuți din Țara Bârsei (și
nu numai): preoți, învățători, medici, profesori, militari de carieră, juriști,
economiști de prestigiu european, jurnaliști etc., o redutabilă PANOPLIE a
unității românești în „cuget și-n simțire”. De fapt au fost CĂRTURARI și nu
neapărat CĂRTURARII (cu finalitate închisă, oare?!), deoarece numărul
acestora a fost mult mai mare. Bunăoară, la noi, la Săcele, e puțin cunoscută
contribuția eroică, martirică, a PreotuluiPetru LEUCĂ (1887-1969) de la
Satulung la făurirea Marii Uniri, prin nenumărate jertfe, prin cultură și credință
neabătută. În tot cazul se cuvin a fi adresate mii de mulțumiri autorului pentru
interesul și căldura manifestată față de contribuția săceleniior noștrice-au pus
serios umărul la făurirea Statului Național și Unitar al Românilor. În acest fericit
context, dacă mi se permite, aș dori ca acum, când harnicul cercetător a pășit,
Ioan VLAD la 70 de ani…
76
iată, într-un nou și roditor deceniu al vieții sale închinată scrisului, să închinăm și
noi o urare de sănătate și de notabile realizări pe măsura capacității sale
novatoare, și să venim cu o surpriză (sperăm plăcută). Este vorba de o
completare a biografiei penultimei personalități evocate în cartea sa, și anume
aceea a Preotului OCTAVIAN G. SIMTION (1881-1929) de la Cernatu
Săcelelor. Subsemnatul s-a aflat, un timp, vecin și prieten cu unicul fiu al
acestuia, dl. Octavian O. SIMTION (Nenea Vivi, cum îi ziceam noi), care atunci
când pomenea de părintele său, răpus „enigmatic?!” de inamicii politici ai
vremii, la vârsta de numai… 48 de ani, i se umezeau ochii îmbătrâniți prematur.
Nenea Vivi se mândrea cu faptele părintelui său care servise cauza românească
culegând informații militare din zona Brașovului și a Țării Bârsei, pe care apoi le
transmitea, în mare secret, Comandamentului Militar al armatei din Vechiul
Regat al României. Îmbrăcat în straie civile, preotul ortodox SIMTION trecea
granița austro-ungară pe cărări tainice, ținând cu duioșie-n brațe o păpușică
învelită bine-n scutece albe… Chipurile, era… nenea Vivi care venise de curând
pe lume. – „Da, unde meri tu, mai pope, așe cu nopte-n cap…?!” îl întrebau
grănicerii unguri în româneasca lor ușor stâlcită. Părintele SIMTION nu se
pierdea cu firea și, punându-le la încercare „vigilența” le răspundea atunci, într-o
impecabilă limbă literară maghiară „… că-și duce băiatul de numai câteva
săptămâni (adică, pe nenea Vivi) la o femeie (doică) din satul Trăistieni, undeva,
pe-aici pe-aproape, în… Prahova, ca să-l alăpteze aia pe ăsta micu fiindcă,
domnilor vajnici apărători de hotar, trebuie să știți, domniile voastre, că preutesei
mele… i-au secat izvorul laptelui…și… ăsta micu… plânge și plânge… de ți se
rupe…inima, ce mai…!”. Ăia, grănicerii, râdeau ca proștii de se prăpădeau și-l
lăsau să treacă… dincolo, fără „acte”, nebănuind o clipă ce documente valoroase
se ascundeau sub „nevinovatele” scutece albe purtate cu… „grijă părintească” de
popa OCTAVIAN G. SIMTION de la Cernatu, ce va rămâne un EROU, puțin
cunoscut de marele public, dar care a slujit cu credință, patriotism și curaj, atât
Altarului cât și iminentei realizări a Reîntregirii Neamului.
*
Valer RUS
IOAN VLAD – ÎN PARTENERIAT PENTRU MEMORIA
ȘI CULTUL MUREȘENILOR
Am avut bucuria să îl descopăr pe istoricul dr. Ioan Vlad în primii ani de
după 2000, când, prin venirea mea la Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov,
am început să lecturez scrierile specialiștilor din comunitate despre familia care
dă numele instituției muzeale la care activez. De la început am fost impresionat
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
77
de acribia de care a dat dovadă întotdeauna specialistul în istoria modernă și
contemporană a Transilvaniei în general, și a Brașovului în mod special.
Preocupările constante ale domnului dr. Ioan Vlad pentru Brașovul și
perioada istorică efervescentă a Marii Uniri din 1918 l-au adus în mod natural
aproape de Muzeul „Casa Mureșenilor”, și în mod special de Arhiva
Mureșenilor. În repetate rânduri am avut ocazia să dialogăm astfel pe subiecte
legate de familia Mureșenilor, pentru care a avut interes științific, în contextul în
care numele jurnaliștilor, publiciștilor, politicienilor și istoricilor care au trăit în
casa din Piața Sfatului 25 au fost indisolubil legate de tot ce a însemnat procesul
istoric excepțional care a dus la realizarea unirii Transilvaniei cu țara mamă.
Pe lângă vizitele frecvente ale domnului Vlad la Arhiva Mureșenilor, am
avut plăcerea să îl avem alături de noi și cu ocazia unor evenimente organizate de
muzeul brașovean, precum sesiunea științifică de comunicări „Țara Bârsei”, care
a avut loc neîntrerupt între anii 2002-2019. Chiar și în perioada anului 2020, cu
toate tulburările sociale cauzate de pandemie, domnul Vlad a realizat
documentări de arhivă în cadrul muzeului nostru.
Simpla lecturare a bogatei bio-bibliografii a domnului Ioan Vlad poate
indica și unui neavizat într-ale istoriei locale că reprezentanții familiei Mureșianu
s-au regăsit în multe din publicațiile realizate de acesta. Un interes deosebit a fost
arătat carierei și publicisticii lui Aurel A. Mureșianu, ultimul reprezentant al
familiei Mureșianu care a locuit în Casa Mureșenilor. Prin multitudinea de
subiecte atinse și publicațiile în care și-a făcut cunoscută opera, Aurel A.
Mureșianu a devenit subiect în sine pentru una din cărțile domnului istoric dr.
Ioan Vlad. Această lucrare impresionează prin cantitatea și calitatea
documentării, transformată dealtfel într-un instrument obligatoriu de lucru pentru
personalul de specialitate al instituției memoriale brașovene.
Pentru toate aceste nu putem decât să fim recunoscători istoricului,
profesorului și militarului dr. Ioan Vlad, care face o deosebită cinste locurilor
sale de origine, din inima Transilvaniei, dar și locului de adopție, Cetatea
Brașovului, cărora le-a dedicat întreaga sa viață și carieră. Toți cei care îi vor
parcurge opera vor putea să se convingă de calitățile indiscutabile ale
aniversatului nostru. Închei de aceea prin a ura cât mai mulți ani de activitate și
producție publicistică în continuare, iar cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de
70 de ani să îi transmit tradiționalul: La mulți ani, domnule dr. Ioan Vlad!
*
Ioan VLAD la 70 de ani…
78
Corina BĂRĂGAN SPOREA
STEA DE GENERAL PENTRU UN OSTAȘ PE FRONTUL
ISTORIOGRAFIEI DIN CARPAȚII DE CURBURĂ
Este o cinste pentru mine și o mare provocare să-mi exprim prețuirea și
stima deosebită pe care o am față de domnul col. (r) prof. univ. dr. Ioan Vlad.
Domnul colonel se impune prin gradul militar înalt, prin calitatea
profesorului universitar și în mod deosebit prin prestigiul istoricului și
publicistului, care a îmbogățit istoriografia națională cu studii și articole, dar și cu
lucrări ample publicate în volume.
Modestul meu mesaj se referă doar la câteva aspecte atipice folosite de
domnul profesor în prezentarea unuia sau mai multor evenimente istorice.Fiind și
eu cercetător în ogorul istoriei, apreciez modul accesibil, riguros de expunere a
subiectelor istorice bine documentate.
Domnia sa pregătește cititorul cu atmosfera și cu climatul anterior
evenimentului prin viziune proprie, dar și cu informații din alte surse istorice sau
culturale menite să te aducă la amprenta timpului, pentru o justă apreciere a
faptelor.
Colonelul profesor este militarul dăruit total neamului și gliei care l-a
hrănit. Este oșteanul care apără memoria neamului, aducând la lumina zilei
prezente zestrea bogată a faptelor înaintașilor spre a le cunoaște și apăra urmașii.
Eu văd o fericită îmbinare a militarului, cu dascălul militarilor, a istoricului care
cunoscând spiritul tinerilor viitori ofițeri ai armatei române, se străduiește cu
succes să le inspire acestora dragostea, prețuirea și devotamentul față de țară și
tot ce-i românesc.
Această misiune personală dar fermă a profesorului Ioan Vlad este
afirmată chiar de domnia sa în lucrări, subliniind rolul mobilizator al cunoașterii
trecutului, în cartea ISTORIA O ARMĂ DE LUPTĂ. Autorul socotește că
istoria trebuie să fie arma cea mai eficace a prezentului și a viitorului, pentru ca
viitorii ofițeri, ca și noi toți, să fim pătrunși de dragostea și datoria față de țară.
Cu mult tact pedagogic, autorul evocă titulatura marelui Domn Mircea cel
Bătrân, ca simbol al suveranității, independenței și unității. (Domnul muntean
având și posesiuni în Ardeal).
Pentru a întregi cunoașterea epopeii neamului prin veacuri, autorul
volumului amintește dârzenia valahilor ardeleni și tenacitatea cu care și-au apărat
libertatea și legitimitatea lor. Evocă traiul vitreg al moților, care au creat tradiție
de eroism dusă „cu sânge nu cu lacrimi”, precum scrie „moțul” profesor Ioan
Vlad. Domnia sa vine cu clocotul de veacuri al moților, având în gene spiritul lui
HORIA și IANCU de dreaptă sălășluire și trăire liberă în Ardeal. Este totodată și
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
79
dascălul cu har pedagogic, dat de profunda prețuire a valorilor morale și cultural-
spirituale ale românilor.
Apreciez faptul că fiind trăitor în Brașov a cercetat și publicat despre
evenimentele marcante din istoria orașului de la poalele Tâmpei și a
împrejurimilor sale. Lucrările profesorului dr. Ioan Vlad despre Brașov, orașul-
cetate, Șcheiul românesc, Țara Bârsei și vecinătățile sale sunt tratate pe o paletă
largă a existenței lor, pe mai multe trepte ale timpului. Spre a crea o percepție cât
mai corectă despre oameni și faptele lor, domnul profesor citează și chiar
reproduce din lucrările unor personalități marcante în cultura și spiritualitatea
noțională:Andrei Șaguna, George Barițiu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga,
Simion Mehedinți, Octavian Goga, Valeriu Braniște, Andrei Bârseanu, frații Ion
și Alexandru Lapedatu etc. Contribuind la re-cunoașterea acestora, face un
adevărat exercițiu de resuscitare a memoriei.
Brașovul, „burg săsesc”, este prezentat ca într-o oglindă a vremurilor;
orașul era cel mai mare stăpân feudal din Țara Bârsei, având multe posesiuni și
sate de iobagi, mare centru meșteșugăresc și comercial transilvan și european; a
existat vreme de secole despărțit de masa românilor băștinași, aceștia fiind izolați
pe dealurile din Șchei. Ca istoric obiectiv și fară patimă, profesorul Ioan Vlad
prezintă orașul-cetate cu privilegiile sale regale, care excludeau pe români din
viața comunității.
Cine își mai amintește azi că românii brașoveni nu aveau voie să intre în
cetate, circulau pe „după ziduri”, sau că nu aveau voie să învețe meserii, un
privilegiu al sașilor „pentru locuitorii cei proști nu se cuvine”, proștii erau
românii. Aceste exemple argumentează expresia referitoare la Brașov – „cetatea
nedreptăților de veacuri”, precum a scris Mihai Eminescu.
În acest cadru se dezvoltă o conștiință națională puternică la Brașov,
despre care N. Iorga spunea „…la Brașov s-a plămădit Marea Unire”, aspect
bine ilustrat de prof. Ioan Vlad în multe lucrări, în special în Brașovul și Marea
Unire, sau în Documente Brașovene ale Marii Uniri, etc. Autorul prin lucrările
respective demonstrează că mișcarea națională pornită din Șchei pe lângă Prima
Școală Românească și biserica Voievodală Sf. Nicolae, s-a dezvoltat în jurul
Gimnaziului „Andrei Șaguna”, care a fost o adevărată „fortăreață a
românismului” transilvan. Acest avânt este argumentat foarte bine de autor,
care redă și acțiunile declanșate în timpul războiului și rolul important al
brașovenilor în procesul de făurire a României Mari.
Ca profesor de istorie brașovean timp de 40 de ani sunt îndatorată
istoricului dr. Ioan Vlad pentru volumul mare de informații scoase la lumină,
pentru luminarea noastră și a viitorilor. Respectul meu este și mai mare, prin
faptul că „oșteanul” interesat să se știe prețul de sânge cu care s-a făcut România
Mare, prezintă desfășurarea luptelor crâncene din Carpații de Curbură: Munții
Buzăului, Tabla Buții și Vama Buzăului (comuna mea natală) pentru eliberarea
Ardealului în volumul „Văpaia din munți”. Militarul profesor, descrie cu
Ioan VLAD la 70 de ani…
80
profesionalism ostilitățile, făcând un adevărat curs de operațiuni militare și o
CARTĂ de eroism românesc.
Zona mea, Buzăul Ardelean, aduce mulțumiri distinsului profesor dr.
Ioan Vlad și pentru informațiile publicate anterior, în care sunt prezentate detaliat
agresiunile, represaliile suferite de buzăieni între 1914-1918, de la autoritățile
maghiare. Am citat lucrările domnului profesor în multe din lucrările mele. De
asemenea m-a onorat cu prezența și cu o interesantă comunicare științifică la
Simpozionul din 22-24 septembrie 2019 la Vama Buzăului.
O justă apreciere asupra valorii muncii științifice a prof. dr. Ioan Vlad a
făcut ACADEMIA OAMENILOR DE ȘTIINȚĂ DIN ROMÂNIA, care cu
ocazia Centenarului Marii Uniri i-a acordat Premiul DIMITRIE CANTEMIR
– 2018 – Științe Istorice și Arheologice – pentru cartea „Brașovul și Marea
Unire” Vol. I-III. Iar noi astriștii din Buzăul ardelean și toți iubitorii de istorie din
sud-estul Transilvaniei, care ne regăsim în cărțile lui Ioan Vlad, îi acordăm o stea
de general ostașului-istoric.
Mă întreb, oare orașul Brașov, noi locuitorii orașului pus în lumina
adevărurilor istorice, evocarea rolului avut în toată istoria românilor, nu avem
datoria să dovedim prețuire pentru istoricul Ioan Vlad, măcar onorifică, acea de a
fi declarat Cetățean de Onoare al Orașului Brașov? Profesorul I. Vlad nu ne-a
cerut nimic pentru munca prin care ridică prestigiul nostru istoric, dar
recunoașterea acestei munci este o dovadă a onorabilității noastre.
La ceas aniversar și de bilanț al împlinirilor, Despărțământul ASTRA
„Buzăul Ardelean” și eu personal, va dorim:MULTĂ SĂNĂTATE,
REALIZĂRI FRUMOASE, PUTERE DE MUNCĂ ÎN CONTINUARE. LA
MULȚI ANI!
*
Mircea GOIA
ÎNTOARCEREA FIULUI RĂTĂCITOR ȘI BRAZDA LUI
ÎN OGORUL VEȘNICIEI SATULUI
Pe domnul prof. univ. dr. Ioan VLAD îl cunosc de mult timp. Fiind un fiu
al satului care a ajuns bine realizat în Brașov, ca orice tânăr din mediul rural ne
interesa să avem modele pe care să le urmăm. Eu fiind ca și el fiu al satului ne
cunoaștem familiile și știm unii despre alții lucruri generale, mai ales că noi
suntem generații diferite.
La deplina mea maturitate de vârstă și profesională, am avut privilegiul
să-l întâlnesc pe acest fiu al satului prof. univ. dr. Ioan VLAD prin anul 2003-
2004, când împreună cu regretatul prof. Sabin ANDRIEȘ, puneau bazele unei
lucrări deosebite despre comuna noastră „Lupșa – aur și oameni, O comună din
Țara Moților, Antologie Monografică”. Am colaborat cu dânsul la pregătirea și
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
81
editarea acestei capodopere, în volumul II am și eu câteva rânduri cu un material
intitulat „Mineritul pe raza comunei Lupșa și în vecinătatea ei la începutul
mileniului trei”.
De la primele noastre întâlniri s-a format între noi o legătură nevăzută dar
simțită de fiecare în parte, animați de aceeași dorință și mânați de aceleași
idealuri în a promova comuna noastră prin toate mijloacele. Începând cu acele
întâlniri timide și până în prezent, colaborăm și suntem parteneri la multe
activități culturale și sociale de la nivelul comunei noastre dragi, Lupșa.
Dl. prof. VLAD are marele merit, printre altele, că nu și-a uitat rădăcinile
sale, care se trag din Lupșa, ba mai mult a reușit să inspire și altor lupșeni care
sunt plecați pe alte meleaguri naționale, și nu numai, cât și unora care sunt
stabiliți în localitate, acest sentiment de mândrie și măreție că suntem lupșeni.
Am redescoperit istoria Lupșei, care este una foarte veche, cu înscrisuri de la
1366 dar cu semne clare și elemente mult mai vechi, chiar dacice. În acest sens
stau mărturie movilele (dâmburile) de pe malurile râului Arieș din zona Lupșa,
care sunt rezultatul aurăritului aluvionar din perioada dacică, precum și unele
relicve arheologice, cărămizi, țiglă și ceramică veche descoperite cu ocazia
săpăturilor la ridicarea școlii generale din Lupșa, relicve care au fost duse la
Muzeul Unirii din Alba Iulia, conform mărturiilor domnului prof. Sabin
ANDRIEȘ.
Pe lângă coordonarea acestei capodopere „Lupșa aur și oameni”, volumul
I și II, Edit. Pastel, Brașov, 2006 și volumele III și IV aceeași editură, Brașov
2009, activitatea d-lui prof. univ. dr. Ioan VLAD pentru comuna Lupșa este mult
mai amplă. În anul 2009 a fost inițiatorul înființării Asociației „Cneazul Cândea”
a Fiilor Satului Lupșa, județul Alba, al cărei președinte de onoare este.
Brazda lăsată în orgoliul veșniciei satului este marcată și de publicarea
cărții „Petru Șpan – dascălul de dăscălie al ardelenilor”, Edit. Pastel, Brașov,
2013, carte care a fost lansată la Universitatea Lucian Blaga Sibiu, Facultatea de
Teologie. Eveniment de mare emoție și mândrie trăit de toți participanții, lupșeni,
prieteni ai lupșenilor, colaboratori și cadre universitare care au evocat
personalitatea profesorului dr. Petru Șpan (1860-1911), lupșan cu care ne
mândrim. L-am avut atunci alături pe distinsul istoric Acad. Prof. Dr. Mircea
Păcuraru, care a vorbit elogios despre înaintașul său, dascăl în Institutul Teologic
sibian, Petru Șpan, și despre cartea pe care o lansau lupșenii, într-o sală unde
predase și Petru Șpan. Școala Generală din Lupșa poartă cu cinste și mândrie
numele Dr. Petru Șpan, o mare personalitate, un talentat pedagog.
Cu ocazia Centenarului Marii Uniri, 1918-2018, lupșenii au confecționat
un Steag al Centenarului la fel cum înaintașii noștri lupșeni acum 100 de ani au
confecționat Steagul delegației de lupșeni participanți la Marea Unire, 1
Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Steagul de la 1918 se află la Muzeul Național
de Istorie a României (MNIR) din București fiind clasat ca o piesă de tezaur
național.
Ioan VLAD la 70 de ani…
82
Tricolorul din 1918 al lupșenilor, piesă de tezaur a MNIR, în casetă,
la baza Columnei lui Traian
Generația de lupșeni contemporani cu Centenarul Marii Uniri au
confecționat Steagul Centenar și a fost sfințit în Biserica „Pogorârea Sf. Duh” din
Lupșa, la 18 noiembrie 2018, de către un sobor de preoți din comună în frunte cu
Protopopul de Câmpeni.
Steagul lupșan al Centenarului și lupșenii care l-au sfințit la 18 noiembrie 2018
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
83
O delegație numeroasă de lupșeni a purtat cu mândrie și emoție acest Steag la
evenimentele de la Alba Iulia dedicate Centenarului
În luna ianuarie 2019 acest Steag a fost binecuvântat și sfințit în Catedrala Reîntregirii
din Alba Iulia de IPS Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei
Ioan VLAD la 70 de ani…
84
După toate aceste evenimente Steagul Centenar al lupșenilor era pregătit
de întâlnirea cu fratele său mai mare, Steagul delegației de la 1918, eveniment
care a avut loc la 18 ianuarie 2019 la MNIR București (vezi afișul întâlnirii).
A fost un eveniment care, cu siguranță, va rămâne un reper în istoria
Lupșei pentru generațiile viitoare.
La Lupșa, pe 26 octombrie 2019, s-a desfășurat simpozionul”Martirii
Lupșei Căbulea și Barstan, 190 de ani 1829-2019”. Implicarea domnului prof.
univ. dr. Ioan VLAD în organizarea acestui simpozion este deplină, fiind practic
inițiatorul și promotorul în realizarea acestuia.
Tema prezentată de dl. prof. univ. dr. Ioan VLAD la acest simpozion
„Conflictul dintre Uniți și Ortodoxi la Lupșa în anii 1826-1829. Răpirea Bisericii
și jertfa martirică a conducătorilor rezistenței Ortodoxe, Căbulea și Barstan” a
fost de interes major pentru satul nostru și nu numai, atât din punct de vedere al
cunoașterii evenimentelor, cât și a scoaterii în evidență a trăsăturilor lupșenilor,
devotament pentru credința străbună, cinstirea înaintașilor, curaj și demnitate.
Toate evenimentele prezentate până acum și multe alte proiecte au fost
posibile și cu implicarea domnului prof. univ. dr. Ioan VLAD care nu a uitat că
rădăcinile dânsului sunt în Lupșa și este mândru de acest lucru.
Suntem mândri cu oameni ca și domnul prof. univ. dr. Ioan VLAD, care
aduc un plus de valoare locurilor noastre dragi din Lupșa – Țara Moților.
*
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
85
Domnița RAȚIU
IOAN VLAD, UN ISTORIC CU HAR
Sunt onorată să dau curs invitației de a participa la alcătuirea volumului
omagial dedicat domnului profesor doctor Ioan Vlad cu ocazia împlinirii
frumoasei și rotundei vârste de 70 de ani.
L-am întâlnit pe domnul profesor prin intermediul cărților domniei sale.
Acum câțiva ani îmi propusesem să întocmesc un material despre „Tranșeea
morții”, cum a fost numit locul în care în octombrie 1916 au fost mitraliați
militarii români care se retrăgeau spre Muntenia, rămași fără muniții, deși
arboraseră steagul alb.
Căutând informații sigure despre tragicul eveniment, am găsit în
Biblioteca Județeană Brașov volumul: Românismul brașovenilor 1916-1918,
pe care domnul profesor Ioan Vlad l-a editat în 1998 și care mi-a fost de un
neașteptat ajutor. Prezentându-mi lucrarea care a trezit interesul publicului
prezent la Simpozionul care a avut loc la Pitești, 28-30 septembrie 2017, am
constatat că nimeni nu părea să cunoască subiectul, poate și pentru faptul că
publicațiile din Ardeal nu prea ajung în librăriile și bibliotecile din restul țării.
Anul următor am avut ocazia să particip la lansarea celor trei volume
dedicate de Ioan Vlad Centenarului făuririi României Mari: Brașovul și Marea
Unire, ediția a II-a. Cu această ocazie mi-am exprimat către autor recunoștința
pentru că am citit și citat din lucrările domniei sale. În toamna anului următor ne-
am revăzut la Simpozionul dedicat Marii Uniri care s-a desfășurat în septembrie
2019, organizat la Vama Buzăului de Despărțământul ASTRA „Buzăul
Ardelean”. Apoi în anul 2020 am scris o lucrare mai amplă despre Brașov și
trebuie să-i mulțumesc din nou pentru lucrările sale din care am citat.
M-a impresionat la domnia sa obiectivitatea cu care tratează informațiile
obținute în nenumăratele zile de studiu, petrecute în arhive și mai cu seamă
realismul cu care se apleacă asupra relațiilor cu totul speciale dintre sașii din
Cetatea Brașovului și românii din Schei, între cele două etnii, neexistând ceea ce
se cheamă conviețuire ci doar o oarecare toleranță a sașilor față de românii
blocați între dealurile din Schei.
Sentimentul profund al apartenenței de plaiurile românești și dragostea sa
față de românii ardeleni din toate timpurile l-au determinat pe profesorul Ioan
Vlad să prezinte nedreptățile de veacuri suferite de acest neam care a început să
uite trecutul.
Seriozitatea și educația în școlile militare urmate i-au imprimat dragostea
de istorie și de adevăr precum și o deosebită rigurozitate în studierea
documentelor din arhive.
Menționez că prima ediție a cărții Brașovul și Marea Unire a fost
premiată de Revista de Istorie Militară, cu premiul „Nicolae Bălcescu”, iar în
Ioan VLAD la 70 de ani…
86
septembrie 2020, munca neobositului cercetător a fost onorată cu premiul
Academiei Oamenilor de Știință din România.
Cărțile profesorului Ioan Vlad sunt scrise lejer, din tot sufletul, se citesc
cu plăcere, probabil cu aceiași plăcere cu care autorul se adresa de la catedră
studenților săi, care se pot mândri că au avut parte de un profesor dăruit de
Dumnezeu cu har.
*
Preot Ioan VASII
LECȚIA DE ISTORIE ÎN FAȚA ALTARULUI
Motto: „Credința e mai presus de știință.
Voința e mai presus de inteligență”
B.P. Hasdeu
Legătura dintre biserica strămoșească și cultivarea dragostei de glie, de
pământul pe care ne-am născut și care ne hrănește, a fost de-a rândul veacurilor
indisolubilă. Biserica în general și cea din Lupșa în mod special, a fost o tribună
de unde s-au rostit poate cele mai înflăcărate discursuri despre neam și țară.
Biserica din Lupșa s-a manifestat într-un mod extraordinar atât la Marea
Unire din 1918, cât și la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri din 2018. Pentru
marcarea Centenarului, lupșenii s-au gândit să realizeze un steag tradițional, țesut
de inimoasele lupșence, aidoma celui din 1918, care să ne amintească de Marea
Unire și pe care lupșenii l-au purtat cu cinste la sărbătorile centenarului din Alba
Iulia.
În jurul acestui steag s-au desfășurat mai multe manifestări, începând cu
sfințirea lui de către un sobor de preoți, avându-l în frunte pe protopopul de
Câmpeni și starețul Mănăstirii Lupșa, iar mai târziu Steagul Centenar a mers să
se întâlnească cu Steagul Marii Uniri din 1918 la Muzeul Național de Istorie al
României, unde steagul lupșenilor este apreciat la categoria tezaur.
La toate aceste evenimente Profesorul Ioan Vlad a fost părtaș,
manifestăndu-se atât ca fiu al Lupșei cât și ca istoric. Ca și preot l-am simțit pe
profesorul Vlad legat în mod indisolubil de Lupșa prin toate fibrele ființei sale,
de satul natal, de obiceiurile și datinile lui. Dăruirea cu care s-a implicat în toate
aceste manifestări a lăsat să se vadă dragostea pe care o nutrește de vatra unde s-a
născut cu rădăcinile care îl leagă de aceste plaiuri impregnate de atât de multă
istorie.
Din fața sfântului altar ne-a vorbit de multe ori de trecutul nostru atât de
bogat cu care ne putem mândri în fața lumii, arătându-le celor ce vor să ne
cunoască, informații istorice pe care puțini le știu despre înaintașii noștri; despre
oamenii de cultură care au făcut cinste comunei Lupșa, despre luptătorii din
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
87
răscoala lui Horea, despre revoluția lui Avram Iancu, despre eroii celor două
războaie mondiale, despre luptătorii pentru credința strămoșească. Nu există
manifestare a românismului în Ardeal la care Lupșa să nu fi participat.
Aplecarea istoricului asupra evenimentelor care au marcat trecutul nostru
a scos la lumină unele fapte pe care foarte puțini le cunoșteau și le-au dat
importanța cuvenită. Una din acestea este o întâmplare tragic petrecută în anul
1829, când în urma dezbinării poporului, ca urmare a uniației, la Lupșa au fost
spânzurați doi localnici – un Căbulea și un Barstan – pe dealul Pinc de către
autoritățile acelor vremuri.
Profesorul Vlad, descoperind acest eveniment tragic, a încercat să ne
motiveze pe toți de importanța acestuia. Din fața sfântului altar și de la un mic
simpozion pe această temă, profesorul Vlad ne-a vorbit de valoarea acestor fapte
pentru biserica strămoșească, amintindu-ne de sacrificiul similar al românilor din
zona Năsăudului pentru biserica neamului românesc. Dacă alții au socotit că
aceste sacrificii merită să fie cunoscute și onorate așa cum se cuvine, de ce nu și
noi lupșenii putem să ne mândrim cu acești înaintași, care și-au dat viața pentru
credința strămoșească.
„Cu credință și cu dragoste…”, așa cum mărturisim în Sfânta Liturghie,
aducem omagiile noastre la ceas aniversar profesorului Ioan Vlad pentru tot ce a
făcut pentru Lupșa, scoțând la lumină multe lucruri demne de a fi cunoscute de
toți și mai ales de lupșeni, mediatizând istoria noastră milenară, făcându-ne să
fim mândri de înaintașii noștri și pe cât ne stă în putință să ne ridicăm și noi la
același nivel prin ceea ce nădăjduim că va rămâne în urma noastră. Pe mai
departe avem multe proiecte împreună cu profesorul Vlad, pe care dacă bunul
Dumnezeu ne va ajuta să le împlinim, putem spune că am lăsat și noi urmă pe
pământ.
Dacă îmi este îngăduită o glumă la final: Domnule Vlad, așteptăm ca
peste 30 de ani să putem să vă sărbătorim, mândrindu-ne cu ceeace am făcut
împreună pentru lupșeni. Întru mulți și fericiți ani!
*
Tănase JOIȚA
HISTORIA MILITANS PRIN IOAN VLAD ÎN BRAȘOVUL HARETIST
Militar, istoric, dascăl pot fi profesii aparent diferite, dar uneori și fericit
îngemănate. Această izbândă a fost magistral reușită, prin muncă tenace și râvnă,
de către IOAN VLAD.
Cred că rădăcinile sale din legendarul „ținut al moților” dar și viața sub
drapelul tricolor, l-au condus, firesc, spre a iubi istoria neamului său, iar aceasta,
transformată în pasiune, trebuia transmisă și altora, prin afirmarea vocației de
Ioan VLAD la 70 de ani…
88
dascăl. Acestei pasiuni, împărtășite mai întâi studenților militari, care se formau
ca apărători ai patriei, apoi studenților de la Facultatea de drept din Brașov a
Universității Spiru Haret, dar și tuturor celor dornici de cunoaștere și iubitori de
istorie i-a dedicat întreaga sa viață profesională și chiar mai mult.
Dăruirea sa deplină cauzei pe care a slujit-o și-a găsit împlinirea în jurul
uneia dintre cele mai mărețe și sfinte realizări istorice a neamului românesc
„MAREA UNIRE DE LA 1918”. Centenarului Marii Uniri i-a închinat
profesorul Ioan Vlad zile și nopți de trudă în biblioteci, arhive și multe alte surse
pentru a descoperi și scoate la lumină documente, dovezi, mărturii privitoare la
„plămădirea” și realizarea acestui măreț ideal național.
Așa cum era și firesc, profesorul, ca un istoric strălucit, și-a îndreptat
aprofundarea cercetărilor sale științifice spre zona geografică în care trăiește de
decenii și în care s-a format, aceea a Brașovului, sud-estului Transilvaniei, a Țării
Bârsei, evident, în contextul mai larg, al întregii Transilvanii și a legăturilor
intrinseci dintre acțiunile și evenimentele istorice ale acelor vremuri.
Apare ca un fapt de mare semnificație preocuparea dascălului istoric
militar pentru MAREA UNIRE și pentru locul și rolul Brașovului și al
brașovenilor în înfăptuirea acesteia, existentă încă de la începuturile carierei sale
didactice și științifice. Debutul său publicistic în 1984 era un studiu consacrat
eroilor români care s-au jertfit în 1916 la Bartolomeu pentru apărarea Brașovului.
Tot astfel, în 1989 avea să-și aleagă tema de studiu pentru doctorat, sub
conducerea eminentului istoric, academician Ștefan Pascu, cu teza având titlul
„Brașovul și Marea Unire”. Teza, de o certă valoare științifică, a fost publicată
apoi în volum în 1996 și a primit premiul „Nicolae Bălcescu” al Revistei de
istorie militară.
Împletind armonios activitatea didactică cu aceea de cercetare istorică,
științifică, Ioan Vlad a scris și publicat numeroase și valoroase alte lucrări
consacrate acelorași teme. Ele au culminat, în preajma Centenarului Marii Uniri,
cu publicarea în 2018 la Edit. Pastel din Brașov a opt volume dintre care cinci
de autor și unul de documente istorice, sub titulatura „Brașovul și Marea
Unire”.
Această lucrare pe care îmi îngădui să o apreciez ca fiind cu totul
deosebită, unică în peisajul publicistic brașovean, reprezintă încununarea fericită
a activității de o viață a autorului IOAN VLAD.
Totodată ea va rămâne ca un reper de referință nu numai în istoria
Brașovului ci a întregii istorii despre Mare Unire. Nici un alt brașovean, istoric
sau de altă profesie, nu a iscodit atât de adânc, de temeinic, în arhivele locale
privitoare la acest mare act istoric.
În monumentala lucrare a istoricului militar, cum era firesc la un spirit
pătrunzător și obiectiv, apar reliefate și multiple situații, fapte, pline de
dramatism, nedreptăți, adevăruri parțial ori total ascunse. Autorul nu le ocolește,
dimpotrivă, le prezintă cât mai obiectiv, nepărtinitor, le comentează ba chiar în
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
89
mod întemeiat își arată opiniile și sugerează ori chiar propune, acolo unde este
încă posibil, căi și mijloace sau măsuri pentru restabilirea adevărului istoric ori
îndreptarea lucrurilor. Această luare de atitudine reprezintă în opinia mea încă o
dovadă a înaltei conștiințe patriotice, intelectuale și civice a istoricului, militar și
profesor Ioan Vlad.
În mod cu totul inspirat, autorul consacră un întreg volum dintre cele
dedicate MARII UNIRI sub titulatura „Centenarul Brașovean al Marii Uniri –
EXIGENȚE și IMPERATIVE”.
Îmi îngădui să evidențiez unele astfel de „exigențe și imperative” la care,
consider eu, autorul a vibrat adânc, poate chiar l-au marcat, dar în mod sigur a
dorit să le aducă în atenția contemporanilor, în dorința de a fi înfăptuite acolo
unde încă se mai poate:
x Monumentul și cimitirul pentru cinstirea eroilor martiri căzuți în 1916 la
Bartolomeu – Brașov, prin ridicarea unui monument – simbol al Marii
Uniri pe dealul Șprenghi;
x Redarea toponimiei urbane vechi, românești, impusă de generația
unionistă, în Brașov.
x Acordarea titlului onorific de „oraș al Marii Uniri” Brașovului.
x Reabilitarea lui David POP, luptător pentru Unire, condamnat pe nedrept.
x Obținerea restituirii VALTRAPULUI lui MIHAI VITEAZUL, însușit de
sași la 1601 de la Biserica românească „Sfântul Nicolae” din Șcheii
Brașovului.
Remarc faptul că aceste aspecte au mai fost abordate de autor în mai
multe articole, comunicări științifice, alte lucrări, în cărți sau la simpozioane. O
acțiune deosebită a profesorului pentru realizarea acestor deziderate dar și ale
altora, s-a manifestat chiar în cadrul Universității, unde a organizat constituirea
unui, „Grup de inițiativă” format din cadre didactice universitare, oameni de
cultură, alte personalități ale intelectualității brașovene, grup chemat să
contribuie și la organizarea sărbătoririi Centenarului Marii Uniri la Brașov. Între
obiectivele pentru care a militat Grupul au fost și cele mai sus prezentate. Din
păcate strădaniile Grupului nu au avut ecoul dorit și sperat, la decidenți. Speranța
însă rămâne intactă. Așa cum rămân pentru viitorime cărțile istoricului IOAN
VLAD în care sunt prezentate și dorințele sale, însușite de Grupul de inițiativă, și
care sigur se vor împlini cândva.
Consider că se mai impun câteva sublinieri înainte de a încheia o schiță
de portret a, „dascălului” așa cum l-am cunoscut de-a lungul multor ani sub Aula
Universitară.
Apare evidentă în întreaga sa evoluție umană și profesională „amprenta”
rădăcinilor sale de moț. De aceea este firească aplecarea sa științifică și spre
acestea. O parte semnificativă a cercetărilor sale le-a adunat și publicat în cărți
sub semnificativul titlu „Lupșa – aur și oameni”.
Ioan VLAD la 70 de ani…
90
Nu a fost niciodată „un însingurat”ci dimpotrivă, spirit deschis, iscoditor,
mereu cu inițiativă, ca un autentic cercetător istoric, a știut să colaboreze, să
conlucreze cu colegii săi.Fără patimă ori invidie. De aceea apare lista
impresionantă a celor cu care a colaborat, din cele mai diverse locuri sau profesii.
Pot fi amintiți aici prietenii și colegii colaboratori din Lupșa natală, apoi cei din
Săcele, Zărnești, Făgăraș, locuri unde a conferențiat și publicat din lucrările sale.
I-au fost aproape, l-au sprijinit colegii, prietenii săi din viața militară și cei din
cadrul Universității „Spiru Haret”.
Se cuvine un gând de apreciere și recunoștință colegilor și prietenilor săi
de la Centrul European de Studii Covasna-Harghita și Edit. Eurocarpatica din
Sfântu Gheorghe, care au decis să-i consacre lui IOAN VLAD un volum omagial
cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani. Această frumoasă inițiativă ne oferă și
nouă bucuria de a-i aduce omagiile noastre prietenului IOAN VLAD.
Am așternut pe hârtie câteva gânduri despre Omul, profesor și istoric așa
cum l-am cunoscut de-a lungul multor ani sub Aula Universitară. Un om deschis
întotdeauna spre nou, spre cunoaștere, având ca pasiune centrală istoria, dar și
altele care-i întregesc personalitatea. Sunt convins însă că pasiunea lui pentru
istorie și mai cu seamă istoria noastră s-a transmis multora din studenții săi și
dintre colegi și prieteni.
Truda sa, materializată în tot ceea ce a publicat, va rămâne și dăinui,
aducând bucurie celor ce vor să cunoască trecutul nostru, cu luminile și umbrele
sale, pentru a ne putea proiecta un viitor mai bun și mai sigur.
*
Petre OTU
IOAN VLAD – FRÂNTURI DE GÂNDURI LA ANIVERSARE
Prietenul și colegul Ioan Vlad a împlinit 70 de ani. Este o frumoasă
vârstă, care, în chip firesc, invită la o analiză retrospectivă a drumului în viață, a
realizărilor, a momentelor frumoase, a prieteniilor solide, a dezamăgirilor, a
neîmplinirilor și de ce nu și a proiectelor aflate, în continuare, pe agenda de
lucru.
Evident, Ioan Vlad are ce să rememoreze, întrucât și-a dedicat cei mai
mulți ani muzei Clio, capricioasă, dar cu o putere de atracție aparte. Nu
întâmplător, anticii o venerau și au portretizat-o ca o tânără ce avea în mână cărți,
spre desfătarea zeilor din Olimp, așa cum procedau și celelalte surate ale sale.
Născut pe meleaguri ardelene, la Lupșa, localitate cu o rezonanță aparte
în istoria națională, fie și dacă menționăm doar episodul de la 1 Decembrie 1918,
format în tradiția intelectualității ardelene, a cărei rigoare și tenacitate au șlefuit
atât de mult cultura română, Ioan Vlad s-a consacrat, în primul rând, ca istoric
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
91
militar. A făcut-o dintr-o dublă perspectivă: de dascăl și de cercetător. Promoții
întregi de cadre ale armatei române, ofițeri, subofițeri și maiștri, au descifrat
a.b.c.-ul istoriei naționale și universale sub îndrumarea sa și împreună cu el.
Meseria de dascăl, s-a spus de multe ori acest lucru, conține în sine și
vocația apostolatului. Nu este ușor să asiguri transferul de cunoștințe, prefer acest
termen celui mai nou de informații, tinerilor aflați la început de carieră. Tabloul
vieții trecute este foarte divers, iar dimensiunea militară a fost una esențială
pentru viața societăților umane. De aceea, sistematizarea celor mai semnificative
evenimente, reliefarea principalelor caracteristici pentru fiecare epocă istorică,
evidențierea rolului diferitelor personalități etc. presupune o mare capacitate de
efort, studiu intens al izvoarelor și o putere de sinteză aparte.
Dar dincolo de acest palier, profesorul mai și are și vocație pedagogică,
tact în lucrul cu oamenii, capacitatea de a fi înțeles de cei aflați dincolo de catedră,
în bănci și de a le deschide orizonturi noi de înțelegere. Pasiunea pentru studiu,
rigoarea și calitățile sufletești l-au făcut pe Ioan Vlad, dascăl respectat și iubit.
Dar, el a desfășurat și o intensă activitate de cercetare, care a dublat în
chip fericit, statutul de profesor. Pe acest plan conexiunile dintre noi au fost
multiple și s-au consolidat an de an. Pornind de la pasiunea comună pentru istorie
militară și de la statutul de dascăl, el în instituțiile militare brașovene, eu la
Academia Militară (în prezent Universitatea Națională de Apărare „Carol I”) am
împărtășit, în primul rând, aceleași principii metodologice și deontologice în
investigarea trecutului: apelul la documentul primar, fără a-l fetișiza; integrarea
fenomenului militar în contextul mai larg al evenimentelor interne și
internaționale; evidențierea rostului instituției ostășești în istoria națională;
echilibru în analiza diverselor episoade și a unor personalități etc.
În al doilea rând, am fost consonanți în privința direcțiilor de cercetare,
fără ca acest lucru să ducă la suprapuneri, care îndeobște generează tensiuni.
Dimpotrivă, aș zice că eforturile noastre s-au completat. Amândoi ne-am aplecat
în decursul anilor cu precădere asupra Războiului de Întregire și a Marii Uniri
din anul 1918, momentul cel mai fast al istoriei naționale. Colegul Vlad a tratat
problematica din perspective regionale și locale, indispensabile conturării
cadrului general al efortului militar românesc în „Marele Război”, cum i s-a mai
spus conflagrației mondiale din anii 1914-1918. (Brașovul și Marea Unire este o
lucrare monumentală). Eu m-am oprit, în special, asupra rolului unor
personalități militare reprezentative în acest conflict, cel mai mare la care a
participat armata română până atunci.
În al treilea rând, am colaborat poate nu foarte intens cât ne-am fi dorit, în
cadrul unor reuniuni științifice organizate de instituțiile în care am lucrat:
Institutul pentru Studii Politice de Apărare, Academia Forțelor Aeriene, Comisia
Română de Istorie Militară etc. Remarc contribuția lui Ioan Vlad la activitatea
acestei ultime structuri, el fiind mulți ani președintele secției teritoriale Brașov.
Întrucât orașul de sub Tâmpa este unul dintre cele mai importante destinații
Ioan VLAD la 70 de ani…
92
culturale, istorice, turistice, nu puține delegații din străinătate care au vizitat cele
două instituții menționate mai sus, au găsit în Ioan Vlad amfitrionul potrivit
pentru dezbateri științifice de înalt nivel, pentru cunoașterea tradițiilor ostășești
ale românilor.
Dinamica și extinsa activitate didactică și științifică desfășurată pe
parcursul câtorva decenii l-au consacrat pe Ioan Vlad, drept unul dintre
specialiștii cei mai de seamă ai istoriografiei militare românești actuale.
La împlinirea a șapte decenii de viață îi transmit gândurile cele mai bune,
sănătate și împliniri în anii ce vin.
La Mulți Ani!
*
Steluța PESTREA SUCIU
ALĂTURI DE PROFESORUL IOAN VLAD
PE DRUMUL ISTORISIRILOR BRAȘOVENE
Sunt oameni care îmi dau sentimentul tonic că viețuiesc în orașul meu
dintotdeauna, că mă pot întâlni cu ei când mă aștept mai puțin și că putem
conversa fie față către față, fie telefonic. Așa se întâmplă cu profesorul Ioan Vlad
și nu-i puțin lucru.
Important nu e momentul când am vorbit prima dată cu Domnia Sa. Poate
mai potrivit e felul cum ne-am apropiat și cum s-a desfășurat dialogul nostru.
Îl știam ca un împătimit cercetător al istoriei Brașovului, cu tot ce ține de
cultura orașului. Sunt subiecte care mă interesau. Și n-a fost greu să ne întâlnim
pe drumul presărat cu povești adevărate despre urbe, despre oamenii care le-au
făurit, despre tradiții. Dar și cu urma de supărare a interlocutorului meu că
această bogăție spirituală a orașului nu e îndeajuns pusă în valoare.
Schimbul de idei, de informații privind întâmplări culturale petrecute în
urbe sau aprecieri despre cărți citite, toate prind formă spontan, de cum ne
vedem. Când profesorul Ioan Vlad mi-a propus să scriu câte ceva despre
întâlnirile noastre pe drumul poveștilor brașovene, caut să-mi aduc aminte de
câteva care au relevanță pentru mine și, mai ales, sunt agreabile.
Acum câțiva ani l-am rugat să prezinte, alături de alte persoane invitate,
cartea mea „Valeria Căliman – Corespondență. Articole publicate în Gazeta
Transilvaniei 1941-1944”, mai ales că o cunoscuse pe distinsa profesoară
brașoveană. Cuvântul său n-a fost ceva formal, distant, din contră plin de căldură,
apreciere, de înaltă ținută, creându-mi confortul psihic, mai ales, că emoțiile sunt
inerente într-o astfel de situație.
De asemenea m-am întâlnit cu istoricul Ioan Vlad pe drumul deschis de
ampla sa lucrare „Brașovul și Marea Unire”. Un drum livresc cu multe istorii, nu
„basme” cum ar zice cronicarul, ci adevărate momente de eroism. Paginile curg
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
93
ca într-un roman al unei biografii palpitante și evocări de fapte incandescente.
Cine vrea să știe mai multe despre contribuția Brașovului la înfăptuirea Marii
Uniri să citească această carte, de apreciat nu numai pentru vasta informație cât
se poate de corectă, dar și pentru stilul acaparator.
În timp, am descoperit că în structura firii sale intră și o altă componentă
ce ține de afectivitate, sociabilitate, deschidere spre artă. Relaxante sunt pentru
mine întâlnirile la vernisaje, un loc fericit unde putem depăna amândoi poveștile
Brașovului. Îmi place să-i arunc nada cu un nume. Interlocutorul meu se aprinde
și-mi istorisește întâmplări, unele amuzante, altele puțin cunoscute, despre perso-
najul pe care îl întoarcem pe toate fețele, în sensul bun al cuvântului, fie că e
vorba de scriitor sau pictor. Sunt momente pe care le trăiesc cu satisfacție intelec-
tuală și de care îmi este dor, în această perioadă de restricții impuse de pandemie.
La multe alte întâlniri, Domnule Profesor, pe drumul istoriilor brașovene.
*
Eugen PELIN
DRAGUL MEU PRIETEN
Am ales această variantă, epistolară, pentru a face recurs la memorie, în
vederea aducerii la timpul prezent, a celor mai frumoase momente ale prieteniei
noastre, derulate cu ceva ani în urmă, pe meleagurile străvechi ale orașului care
străjuie la poalele Tâmpei. Pașii noștri au colindat străzile vechi ale Brașovului,
oameni și familii – unele dintre acestea cu blazon – în căutarea cărților și
obiectelor de odinioară, pasiune care, pe mine, mă fascina în mod deosebit și care
se împletea în mod fericit cu meseria de jurnalist de radio, care ne prilejuia
întâlniri felurite, cu oameni titrați, deosebiți, unii dintre ei având un pitoresc
aparte, fapt ce însemna că aveam subiecte atrăgătoare pentru emisiunile radio, al
căror angajat eram, imediat după „zăpada roșie”, din acel decembrie 1989.
Desigur, tu, ca istoric, erai foarte aproape de acest minunat hobby al meu
și te-a captat în bună măsură, din moment ce ai acceptat să mă însoțești și să mă
ajuți, de cele mai multe ori, în realizarea materialelor-radio care urmau să intre în
emisiunile de sâmbăta-dimineață, începând cu ora 10.00, pe programul „Radio
România Actualități”, în cadrul emisiunii, intitulată atunci „Ora armatei”. Pe
aleile Școlii Militare care pregătea ofițeri de artilerie antiaeriană și străluciți piloți
pentru avioanele militare, m-ai însoțit deseori, „deschizând-mi uși”, după care
erau inerlocutori de excepție, militari de carieră, dedicați misiunilor armatei de
atunci.
Trebuie să menționez faptul că, ori de câte ori ți-am cerut colaborarea, ca
istoric, mi-ai acordat toată atenția, apoi ca prieten, de asemenea, nu m-ai
dezamăgit niciodată! În timpul rămas liber după sarcinile de serviciu, ai acceptat
Ioan VLAD la 70 de ani…
94
să fii alături de mine, însoțindu-mă deseori, și facilitându-mi demersurile mele
de… anticar, ca pasiune! Trebuie să-ți mărturisesc că am fost uimit de
capacitatea ta de a înțelege atât de repede toate „ascunzișurile”acestei neobișnuit
de frumoase pasiuni, la care, neașteptat de repede, ai aderat și tu! Cu siguranță,
te-a ajutat, într-o mare măsură, calitatea de istoric de excelență, pe care ți-ai
format-o în ani îndelungați, la Catedra de istorie a școlii militare, în bibliotecile
mari ale Brașovului, Bucureștiului, când ai „funcționat”și ca jurnalist la una din
revistele militare din acea perioadă. Te-ai adaptat foarte repede, ca jurnalist și,
deopotrivă ca anticar, colecționar de artă veche românească, activitate care, cred
eu, îl onorează pe orice profesor de istorie, îndrăgostit de această meserie,
pasionat de tainele ei! Cu certitudine, unele din aceste taine se conjugă cu acea
curiozitate, de a căuta mereu lucruri și oameni deosebiți din timpuri străvechi
până în zilele noastre, cu fascinația pe care ți-o dau acele momente, când
descoperi fapte și obiecte speciale, inedite, cu încărcătură istorică deosebită!
Noi am avut șansa să descoperim acele locuri, acei oameni minunați care
mai păstrau în ființele lor, în obiectele care îi străjuiau, parfumul exotic al unei
lumi care lăsase urme adânci în istoria noastră! Episoadele respective au ocupat
locul firesc în emisiunile radio de atunci iar unii dintre interlocutori au devenit și
prieteni de-ai noștri!
Cert este că, în compania ta, eu m-am familiarizat mai bine cu istoria
noastră în general, cu istoria Ardealului, a locurilor minunate unde tu ai copilărit
și pe care le-ai și adus în emisiunile mele-radio. Îmi amintesc cu mare plăcere de
episodul participării lupșenilor tăi la Marea Unire, despre steagurile tricolore
țesute de localnicele din acele timpuri-secvențe de maximă vibrație patriotică!
Treptat, treptat, eu m-am apropiat cu mai multă căldură de istoria noastră, am
căutat și am și găsit oamenii potriviți pentru a-i aduce în viitoarele mele întâlniri
pe calea undelor. I-am cunoscut pe unii dintre urmașii eroilor de odinioară, am
ajuns la documente de primă mărime, în lectura cărora mi-am abandonat, pur și
simplu, trăirile!
Iată – să-ți redau doar un fragment dintr-o scrisoare a unui tânăr ofițer din
familia Vulturescu – familie de mare rezonanță în istoria noastră – adresată
fratelui său, Ionel Vulturescu. Scrisoarea este datată 7 mai 1919 și cuprinde un
episod din acțiunile de luptă ale armatei române pe teritoriul Ungariei. „Dragă
Ionel! Iată-mă ajuns și pe Tisa, cu escadronul meu, după vreo zece lupte pe care
le-am avut cu ungurii. S-au purtat ofițerii și oamenii mei, cum nu se poate mai
bine! I-am speriat pe unguri, până au ajuns să se predea: o divizie întreagă, or-
ganizată, de 5000 de unguri, în fața brigăzii noastre care nu era mai mare decât de
800 de oameni. Am avut lupte frumoase, unde am ajuns până la lupta la baionetă,
scăpând însă, ca prin minune, fără cea mai mică rană. Din regimentul nostru au
fost numai patru ofițeri răniți, printre care, a doua oară, Kornea și Șoutzu… Am
avut momente grele însă destul de frumoase și am satisfacția morală că „m-am
plimbat” în războiul acesta, cu escadronul meu, de la Tisa până la Nistru! Sunt, a
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
95
doua oară, propus pentru „Mihai Viteazul”de către toți șefii mei ierarhici…Nu
știu dacă la București s-a auzit de acțiunea frumoasă pe care a avut-o acum
Divizia de cavalerie și, în special, brigada noastră, însă, îți spun că ordinul de zi
dat de generalul Moșoiu sub ordinele căruia eram, este o adevărată filă pentru
istorie”… Scrisoarea continuă cu descrierea altor acțiuni ale armatei române.
Ceea ce m-a impresionat în mod special este nu neapărat patriotismul ostașilor
noștri, ci bucuria de a lupta, motivația lor, fiind vorba de o cauza dreaptă!
Păstrez asemenea documente într-un „sipet” de aur al ființei mele, lăcaș
pe care l-am dobândit în decursul întâlnirilor noastre, pe parcursul discuțiilor pe
care le-am avut, de-a lungul atâtor misiuni, în Brașov – pitorescul oraș de sub
fruntea Tâmpei, locul unde, amândoi am consumat, în modul cel mai frumos
posibil, o parte a tinereții noastre!Aș mai vrea să menționăm un prieten drag
amândurora, prin intermediul căruia, eu am ajuns să te cunosc: colonelul George
Florin Cozma, poet de mare sensibilitate, colegul meu de redacție, un strălucit
realizator radio, de la care, eu am învățat multe din secretele meseriei de ziarist.
Mi-aș dori ca o parte dintre rândurile pe care le-am așternut aici, să aibă licărirea
unei lumini, omagiu adus lui, ca prieten, jurnalist și poet! Iar ție îti doresc viață
lungă, plină de satisfacții, pe toate „fronturile”!
Prietenul tău, colonelul în retragere (urăsc cuvântul „retragere!”), Eugen
Pelin.
*
Gabriel BROTYA
DOMNUL VLAD, COLECȚIONARUL
De patru ori pe an, în sediul I.T.C. Brașov se organizează un târg de
antichități. La unul dintre aceste târguri, am auzit un bărbat spunându-i, la
intrare, unui prieten: „Îi vezi pe toți ăștia? Jumătate dintre ei nu sunt normali!”.
M-am gândit mult cât de normali sau anormali suntem noi, colecționarii. Ce
avem noi în plus sau în minus în comparație cu cei care nu au acest microb al
colecționismului.
Dar despre ce are în plus Domnul Vlad, Colecționarul, aș îndrăzni eu să
spun câte ceva.
Când l-am cunoscut, Domnul Vlad era în febra organizării unei expoziții
de acuarele a pictorului Ristache. M-a surprins cât de dedicat era proiectului, cât
de mult suflet punea, dorindu-și ca expoziția să iasă cât mai bine. Și rezultatele s-
au văzut. Expoziția a avut succes.
După ceva timp, între 2013 și 2016, am avut șansa să lucrez într-un
magazin de antichități de pe strada Republicii. Domnul Vlad, Colecționarul, a
devenit clientul nostru permanent. De la bun început ne-a surprins cu talentul de
negociator. Aveam la vânzare câteva linogravuri cu temă proletcultistă, ale
Ioan VLAD la 70 de ani…
96
pictorului brașovean Zincovschi. Domnul Vlad a negociat o reducere de 25%, cu
condiția să cumpere mai multe. După îndelungi negocieri, a obținut reducerea. A
doua zi a venit și a cumpărat o singura linogravură, cu reducerea aferentă.
În cei trei ani la magazinul de antichități am avut nenumărate discuții
interesante despre arta plastică brașoveană, despre achizițiile făcute în timp direct
de la artiști. Așa am aflat de la Domnul Vlad, Colecționarul, lucruri mai puțin
știute, pe care nu le găsești în cărți, dar care sunt importante pentru un colecționar.
Întâlnirile noastre nu erau doar la magazin, ci și la târgurile de la ITC sau
la talciocul de la Steagu’. La târgurile de la ITC, Domnul Vlad, Colecționarul,
era interesat mai ales de cărțile vechi de istorie. La talciocul de la Steagu’, unde
ne întâlneam aproape în fiecare sâmbătă sau duminică, lucrurile se schimbau.
Aici orice chilipir era binevenit. Domnul Vlad lua tabloul în mână, începe
negocierea și nu lăsa lucrarea din mână până nu obținea prețul dorit. Iar când nu
găsea mai nimic interesant spunea: „N-am găsit nimic, așa că am cumpărat o
farfurie, ca să nu plec cu mâna goală”.
Am avut și bucuria de a fi invitat acasă la Domnul Vlad, Colecționarul, ca
să-mi arate niște acuarele de Maximilan. Am descoperit o casă plină de cărți, așa
cum îi stă bine unui cărturar și, desigur, multe tablouri și obiecte de toate felurile.
E știut că, oricât de mare ar fi, orice casă de colecționar devine la un moment dat
neîncăpătoare. Dar atmosfera aceea specială mi-a rămas în memorie pentru
totdeauna. La plecare, Domnul Vlad, Colecționarul, cu gentilețea caracteristică,
mi-a dat o sticlă de vin. Nu, nu era un vin de colecție, era un vin făcut de un
colecționar!
Cei care-l cunosc deja pe Domnul Vlad, ofițer în rezervă, istoric, om de
cultură, îl vor îndrăgi mult mai mult, așa cum l-am îndrăgit și eu, dacă îl vor
cunoaște și pe Domnul Vlad, Colecționarul.
Să ne trăiască întru mulți ani cu sănătate Domnul Vlad, Colecționarul.
*
Virginia TOADER (Lupșa)
CU CĂRȚILE LUI REDESCOPĂR SATUL NATAL ȘI PROFUNZIMI
NEBĂNUITE ALE SUFLETULUI LOCULUI
Întâmplarea fericită dar destul de trudnică a făcut ca în ultimii doi trei ani
să fiu oarecum alături de fratele meu în elaborarea cărții „Lupșa și ispita
turismului”, carte aproape finalizată pentru tipar, eu tehnoredactând o parte din
capitole. Încă n-am imaginea completă asupra cărții, iar capitolele pe care le-am
lucrat încă nu le-am asimilat cât aș vrea. Dar cred că e suficient să fi înțeles că
lucrarea va avea un impact aparte asupra cititorilor lupșeni și niște urmări
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
97
practice, pe care autorul le vede și le dorește: proiectul „Lupșa – stațiune
turistică”, pe turism cultural cu prioritate.
Eu cu anticipație, iar după mine toți cititorii vom descoperi un sat natal
necunoscut, cu alte multe valori abia întrevăzute, dar bine scoase la suprafață
acum, cu reinterpretări și reconstituiri ale trecutului chiar șocante, revoluționare
pentru civilizația istorică locală, pentru sufletul lupșanului. Am să mă limitez
doar la cele creștinești, bisericești ținând de istoria bisericii, de istoria ortodoxiei,
de sufletul creștin al satului, realități trecute scoase din ceață cu dibăcie, cu o
forță de reconstituire aparte bazată pe o profundă analiză, pe o largă argumentație
documentară și științifică, pe o încadrare a istoriei locale în istoria Ardealului și
istoria națională.
Descopăr cu mândrie, de exemplu, că Lupșa are doi martiri, doi sfinți
potențiali precum sfinții năsăudeni sau cei sibieni, cu fapte similare în slujba
ortodoxiei transilvănene, cu aceiași jertfă supremă în rezistența la agresiunea
bisericii unite în același context al teroarei imperiale habsburgice. Cei doi,
Căbulea și Barstan, abia menționați în spusele bătrânilor, sunt prezentați, ei și
faptele lor, contextul istoric, implicațiile și semnificațiile jertfei lor, în toată
măreția lor, într-un studiu de amploare, frumos scris și reprezentativ pentru
sufletul creștin al lupșanului, al satului într-un moment istoric de răscruce.
Autorul este optimist că această descoperire va genera un demers riguros pentru
recunoașterea martiriului și sfințeniei celor doi lupșeni jertfitori pentru credință.
Mă bucur să aflu acum pentru prima dată, ceea ce abia transpare în
monografia satului, că Lupșa a fost sediul unui protopopiat ortodox, cu o istorie
de peste două sute de ani, că a dat mulți protopopi, că Lupșa, în tot acest timp a
fost comunitatea ortodoxă cea mai numeroasă și mai puternică de pe Valea
Arieșului, de la ea în jos până la Buru inclusiv.
Aflu apoi că Lupșa este amplu și semnificativ implicată în arta sacră din
zonă, că a avut o școală și o producție de icoane pe sticlă și pe lemn, pe lângă
Mănăstirea Lupșa; că a avut o pleiadă de pictori de biserici și icoane, vreo șase
din sat și de la Vale, cu operă de valoare în bisericile locale, în Țara Moților și pe
Valea Mureșului, că pictura bisericii de la Vale, cu care am crescut și am
cunoscut istoria biblică, azi dispărută, a fost lucrare de maestru, din cei din școala
de pictură de la Abrud, care au marcat istoria picturii bisericești din Ardeal. Aflu
că toate bisericile vechi din Lupșa au o zestre artistică deosebită, materializată în
pictura murală și pe lemn, în iconostase și icoane, în cărțile sfinte, prapori,
arhitectură etc.
Aflu că pe lângă cei doi martiri, Lupșa are și un „meșter Manole”, jertfit
la fel, când și-a terminat lucrarea la Biserica nouă din Lupșa, căzut de pe acoperiș
și intrat în lumea drepților, însă mai puțin în recunoștința urmașilor, cum ar
merita-o. Autorul propune însă o reparație.
Mai aflu noutăți semnificative din istoria Bisericii din Deal, o istorie
complexă, frământată cu perioade lungi de catolicism și uniație, pe lângă
Ioan VLAD la 70 de ani…
98
ortodoxia dominantă dar iată nu singura. Și istoria bisericii de lemn a Mănăstirii
are alte dimensiuni și conotații în această nouă abordare a autorului.
Credem că povestea bisericii de la Geamăna este arhicunoscută și nu se
mai poate spune nimic nou. Dar autorul are o cu totul altă perspectivă, realitățile
recente atât de dureroase pentru zonă, comunitate și patrimoniu sunt analizate
profund, într-o viziune și anvergură istorică aparte, bine raportate la cazuri
similare, naționale sau externe, apoi cu o componentă practică, lucrativă, în sfera
valorificării turistice a zonei și a năucitoarei istorii recente de la Geamăna. Iar
soluția pentru biserica înecată, de a deveni o biserică plutitoare mi se pare a fi nu
doar ingenioasă și salvatoare, cât o rezolvare de imagine și de restaurație
recuperatorie neașteptată, deplin originală, aptă să estompeze istoria dezastrului
și să genereze speranța unui nou început pe osemintele și vestigiile înghițite de
sterilul ucigaș.
Și povestea bisericii de la Vința, cu episodul recent al strămutării la Sibiu,
percepută de către noi lupșenii ca un fapt cotidian aproape obișnuit, în prezentarea
autorului cărții, povestea relevă fapte și făptuitori cu valențe istorice, de mare
creativitate, ingeniozitate, profesionalism, dăruire și responsabilitate, deopotrivă
morală, profesională, națională și creștină. Protagonista acestei istorii, o
bucureșteancă mereu prezentă pe la Lupșa, mi se părea o fată obișnuită, ca să
descopăr aici în ea pe salvatorul, omul providențial pentru salvarea bisericii,
luptătorul victorios cu destinul care a înghițit biserica – soră de la Geamăna, omul
pe care comuna ar trebui s-o înfieze sau măcar s-o facă „cetățean de onoare”.
Lupșenii, cititori și beneficiari ai acestei noi părți a monografiei satului vor
avea numeroase alte surprize oferite de descoperirile și reevaluările autorului,
surprize și bucurii cu care să-și garnisească mândria de a fi lupșan, să descopere
că și în Lupșa se nasc Oameni, că Lupșa relevată și de această carte are o imagine,
o anvergură istorică și valorică, de cu totul alte dimensiuni și alte profunzimi
decât cele pe care le știam până acum. Încerc un sentiment tonifiant, de împăcare
deplină cu mine însămi, și o vor face și alții, noi cei care poate am fi vrut să
plecăm, să trăim la oraș sau afară, să trântim ușa cum au făcut-o mulți și sunt mul-
țumiți și poate fericiți. Dar am rămas în rural, în satul nostru, în lumea asta mică,
poate uitată de lume, în Apusenii primitivi de tradiționali și sărmani de bogați.
Poate n-am cunoscut prea multe motive de entuziasm și exaltare în
opțiunea și destinul nostru. Cred însă că această carte ne descoperă niște motive
reale și profunde de exaltare, de mulțumire, de descoperirea la Lupșa a unui petic
de Eden, de Eldorado, de Arcadia în care am fost și suntem, noi cu ai noștri. Poate
toate acestea țin de lumea spirituală, care însă nu ține de foame, de trend, de
stylish, de corporații etc. Dar tot tonifiant este și ce ne spune autorul că Lupșa a
trăit prin ea însăși, timp de milenii, material și spiritual, prin ceea ce a deținut și a
produs, prin propriile resurse și munca lupșenilor, puțin au luat de la alții și foarte
mult au dat la alții. Lupșa putea trăi cândva, pentru luni, poate ani, asediată,
izolată, azi nu poate nici câteva zile. Doar curentul dacă se ia, se prăbușește.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
99
Dar autorul nu ne propune să ne întoarcem înapoi. El ne prezintă trecutul
ca pe un model de epocă repetabil și valoros dacă se aplică la vremurile de azi,
adaptat, îmbunătățit cu contribuția de inteligență și de creativitate a generațiilor
de azi. Modelul înaintașilor, ne spune că se poate, prin noi înșine, cu resursele și
munca noastră, cu facilitățile oferite de lumea de azi de nivelul tehnologiei,
managerial, cultural, geopolitic etc. Modelul înaintașilor nu ne îndeamnă să
plecăm, să trântim ușa, să căutăm lumea noastră în lumea altora, să abandonăm
moștenirea părintească, în care includ prioritar limba, credința, spiritualitatea
pentru a o lua de la zero, dezrădăcinați și aerieni.
Și autorul merge dincolo de principii, de deziderate și propune un proiect
concret: Lupșa – stațiune turistică, pe turism cultural, mai ales. Toată cartea este
o argumentație în acest sens, o descoperire, prezentare și promovare a
potențialului cultural-turistic al Lupșei, cu valori, repere, instituții, personalități,
edificii, vestigii istorice, restaurări, epoci reprezentative, istorii, folclor, artă
populară, arta sacră, îndeletniciri străvechi: aurărit, minerit, păstorit, agricultură,
meșteșuguri și atâtea altele.
Apoi ne dă și soluții de detaliu, modalități de abordare, direcții de acțiune,
actori principali, scenarii etc. sigur că toate acestea sunt un capăt al sforii, pe care
trebuie mers cu la fel de multă creativitate, ingeniozitate, dăruire, bună credință,
curaj, perseverență, muncă etc, etc.
Dar se poate!!! Oare vom putea???
*
Dorica BUCUR DANCU
ȘI TOTUȘI IOAN VLAD N-A INTRAT CU CIZMELE
ÎN ISTORIOGRAFIA BRAȘOVULUI
Probabil o să vă mirați citind acest titlu, vă asigur însă că nu este
exagerat.
Este de ajuns sa parcurgeți lista autorilor și temele mesajelor adresate
colegului Ioan Vlad ca să îmi dați dreptate.
Poate s-au auzit malițiozități, rostite sau doar subînțelese, în tinerețe,
printre istoricii brașoveni ai generației noastre, la adresa ingerințelor unui ofițer
în cultura și istoriografia brașoveană, cu pretenții de aspirant la cercetare
științifică, publicistică de specialitate, conferențiar prin sesiuni, interviuri de
presă pe istorie brașoveană etc. Astfel de delimitări „parohiale” sunt frecvente în
toate domeniile și specialitățile. Dar din astfel de ingerințe din „exterior” în
„parohii” s-au născut adesea „les violons d’Ingres” celebre, care adesea au
depășit performanțele „specialiștilor”.
Ioan VLAD la 70 de ani…
100
Nu e cazul lui I. Vlad în istoriografia brașoveană pentru că el venea în
„parohie” cu o licență și un doctorat strălucite, apoi face conștiincios ucenicia
arhivelor, cercetării și publicisticii de specialitate la zi, nu la f.f., își asumă cu
responsabilitate drumul Golgotei spre statutul de istoric cu operă și se definește
ca specialist pe o felie îngustă de istorie brașoveană, unde chiar ajunge la esențe,
la inedit, la deslușiri și sentințe originale. Adică parcurge profesional și
deontologic un drum firesc, mereu ascendent spre performanță, prin multă trudă
și răbdare, drum pe care unii coechipieri de generație au obosit și au abandonat.
Cizmele militare ale lui Vlad, mai mult decât pantofii de lac ai unor
confrați, au rezistat asperităților ascensiunii foarte bolovănoase, spre țelul
profesional, iar mantaua de ploaie și cea de iarnă, dar și busola, binoclul, cât și
disciplina cazonă sau călirea prin aplicații în teren i-au asigurat continuarea
ascensiunii cu succes. Mai sunt atâtea zone și cazuri în care militarii au făcut
impecabil treaba civililor.
I. Vlad are o personalitate multiplă care se manifestă în diferite ramuri
științifice și culturale. El este profesorul care a sădit în mințile și sufletele
viitorilor ofițeri de la Academia Forțelor Aeriene din Brașov dragostea de țară și
de neam, continuând, după pensionarea din cadrul armatei, la învățământul civil,
la Universitatea „Spiru Haret” cu același devotament pentru învățarea tinerei
generații. A activat în mijlocul unui colectiv devotat pentru școală, preocupat să
organizeze cât mai bine procesul de învățământ, să doteze universitatea cu
cursuri și alte materiale necesare. A scris astfel mai multe cursuri pentru studenții
săi de la Facultatea de Științe Juridice și Administrative și a îndeplinit și funcții
de conducere. S-a despărțit de studenții săi când s-a pensionat la limită de vârstă.
A dovedit o însuflețire neobosită în transmiterea către tânăra generație și nu
numai, a istoriei naționale și locale, participând la sesiuni științifice,
simpozioane, conferințe, expoziții, întâlniri și dezbateri pe diferite teme,
împreună cu colegii istorici sau de alte specialități din Brașov sau din țară.
Istoricul I. Vlad a îmbogățit istoriografia brașoveană cu lucrări de
referință, cercetând cu pasiune arhive, biblioteci, alte numeroase surse, mergând
până la cercetarea pe teren, din localitate în localitate, vorbind cu oameni simpli,
cu veterani sau urmași ai multor eroi ai locurilor respective.
Ca un adevărat moț trăitor la Brașov, a știut să aducă în mijlocul
comunității brașovene acea îndrăzneală și tenacitate moțească neobosită pentru
conlucrare și valorificarea cercetărilor proprii dar și ale colegilor, colaboratorilor
sau pur și simplu ale prietenilor.
A coordonat lucrări colective consistente despre cultura brașoveană,
despre Avram Iancu și brașovenii lui, despre comuna natală Lupșa etc. În toată
activitatea sa, de toate genurile, a manifestat colegialitate și disponibilitate pentru
dialog și colaborare.
O altă latură a activității colegului I. Vlad o reprezintă participarea sa la
viața obștească în calitate de membru sau animator a unora dintre acestea. Mă
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
101
refer îndeosebi la activitatea sa în calitate de președinte al filialei Brașov a
Societății „Avram Iancu”. Îmi amintesc cu mare emoție cum prin anul 1993, a
organizat participarea la „Târgul de fete” de pe muntele Găina a unui grup de
istorici și alți oameni de cultură din Brașov. A fost o experiență istorică și
patriotică extraordinară să ne închinăm acolo, să depunem o coroană la Crucea
Iancului și să îl ascultăm pe Corneliu Coposu vorbind despre istoria moților,
despre Avram Iancu și despre noile realități din țară după Revoluția de la 1989.
Am petrecut o noapte de neuitat în mijlocul manifestărilor artistice patriotice
susținute sub cerul înstelat de renumiți cântăreți de muzică populară și dansatori
din mai multe zone ale țării. Am coborât de pe munte îmbogățiți sufletește!
Tot legat de participarea istoricilor brașoveni la manifestările Societății
„Avram Iancu”, I. Vlad a organizat o sesiune națională la Brașov, la care am
participat un număr mare de colegi.
Momente de înaltă trăire patriotică am avut și la participarea noastră, a colegilor
brașoveni, la una din adunările anuale de la Țebea, la mormântul lui Avram
Iancu și gorunul lui Horia eroii de suflet ai moților și tuturor românilor.
Participarea la aceste manifestări, înalt patriotice, la care am fost
împreună din inițiativa colegului nostru I. Vlad, a prilejuit cunoașterea și
apropierea membrilor comunității istorico-culturale brașovene, la colaborare
chiar, iată și cu acest prilej de omagiere a prietenului nostru. Îți mulțumim!
Chiar dacă, sunt sigură, vor scrie și alții mai avizați decât mine despre
preocupările istoricului I. Vlad, ale moțului care este, despre comuna sa natală
Lupșa, eu vreau să subliniez, în mod special, aprecierea și admirația mea pentru
această contribuție. A făcut și face ceea ce ar trebui să facă fiecare istoric despre
localitatea sa.
Monografia comunei Lupșa pe care a coordonat-o și pentru care a scris și
un consistent studiu, va rămâne ca o bornă de seamă în istoriografia de gen și o
mândrie la care se vor raporta consătenii săi și în care se vor regăsi. Felicitări!
Pentru cei care în viitor se vor preocupa de istoria moților, de istoria Țării
Bârsei și a Brașovului, de Țara Făgărașului, despre Marea Unire, nu vor putea
face abstracție de studiile și cărțile de referință ale istoricului Ioan Vlad. Datorită
contribuției sale la dezvoltarea istoriografiei naționale contemporane, eu îl
socotesc ca pe unul dintre cei mai serioși și importanți istorici brașoveni de după
Revoluția din 1989.
Succes în continuare!
*
Ioan VLAD la 70 de ani…
102
Vasile OLTEAN
PRIETENIE ȘI COLEGIALITATE CU I. VLAD PRIN DOCUMENTELE
PRĂFUITE ALE ȘCHEIULUI
Bunul meu prieten, de care mă leagă o îndelungată relație de prietenie pe
care mi-a creat-o conjunctura activității la Muzeul primei școli românești din
Șcheii Brașovului. Mi-a rămas în memorie imaginea tânărului militar, care venea
prin deceniul nouă al veacului trecut (1980) cu delegații și grupuri de militari la
școala românească. Totdeauna se așeza în prima bancă, în colțul din stânga și
asculta cu o conștiinciozitate de elev modest expunerea (poate modestă) a mea și
de fiecare dată îmi dădea să înțeleg că nu se plictisea, ba dimpotrivă zâmbetul de
școlar conștiincios îi acoperea fața senină și dăruită momentului.
Așa s-a născut relația noastră de cultură, pentru ca apoi să devină un
nelipsit și „agresiv” cercetător al arhivei pe care i-am pus-o la îndemână. Uita să
mai plece, uita că îi este foame, uita că acasă îl așteaptă îngăduitoarea soție. Așa
s-a născut aplecarea pe care a dovedit-o în fața documentelor, care zăceau încă
sub colbul ignoranței și al necunoașterii, zăgăzuite și abia aduse din podul
bisericii, unde profesorul Ioan Colan și preoții Vasile Coman (pe atunci
protopopul Brașovului) și preotul Iuliu Ișa le depistaseră (44 metri liniari de
arhivă necercetată).
S-a prosternat asupra mărturiilor care vizau marele evenimente ale Marii
Uniri. Aceasta a fost geneza nașterii numeroaselor sale volume dedicate Marii
Unirii, care s-au completat fericit cu documentele depistate de Domnia sa la
Arhivele Statului și Biblioteca Județeană. Așa l-am cunoscut în anii săi de
tinerețe (și ai mei) și așa l-am aflat pe tot timpul activității sale: energic, deosebit
de activ, bonom, care avea un cuvânt amabil de spus în fața oricărui om întâlnit
în cale și mai ales în fața celor care puteau să-i pună la dispoziție o mărturie
privind istoria neamului, pe care o iubea, nu doar cu cuvântul, ci și cu fapta.
Aceasta este explicația faptului că avea ușa deschisă în orice instituție de cultură
brașoveană și nu numai.
I-a fost dat să deschidă ușile marilor universități ale țări și să poposească
cu valoroase contribuții documentare în revistele naționale, culminând cu marea
cinste a a-l avea conducător de doctorat pe marele istoric Ștefan Pascu la Cluj.
Cariera militară în care a avut mari satisfacții ca profesor și publicist, s-a cuplat
fericit cu cea academică-pedagogică prin cursurile universitare în cadrul
Universității „Spiru Haret”, precum și în valoroasele societăți academice,
culminând cu calitatea de candidat de membru asociat al Academiei Oamenilor
de Știință din România, secțiunea Brașov, unde iar suntem colegi și prieteni. Și-a
găsit timp disponibil să conducă și revista „Oastea și țara” și să participe cu
dăruire în „Comisia Română de Istorie Militară”, dar și la repetatele ședințe ale
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
103
„Astrei” și ale Societății „Avram Iancu”, venind cu valoroase contribuții
publicistice, colaborând cu materiale documentare, până și la Academia Militară
din București. Mărturie stau și azi numeroasele sale volume și zecile de articole
răspândite în publicațiile locale și naționale (peste 50 studii și peste 80 de
articole).
Acum, la moment aniversar nu-mi rămâne decât să-i urez să-și păstreze
tinerețea dovedită prin energia evidentă, să-și continue verva editorială și să
pedaleze în continuare cu pași puternici pe tărâmul valorilor de istorie
românească, mai ales acum când istoria noastră are nevoie de contribuabili care
să-i apere adevărul bimilenar și să implanteze pe terenul arid al ignoranței florile
recunoștinței noastre. Ca preot adaug: Dumnezeu să-i ofere ani mulți cu sănătate
și bucurii firești!
*
Felicia POPA
ÎNTÂLNIRI DE STUDIO.
SURPRIZE ȘI NEUITĂRI CU IOAN VLAD
Timp retrăit. Așa pot fi definite întâlnirile, dar mai ales, dialogurile
purtate în studio cu Prof. Univ. Dr. Ioan Vlad, sau în orice altă conjunctură. O
personalitate care mi-a mai ostoit dorul de normalitate, mi-a mai alungat temerea
cu privire la faptul că Țara mea este pe cale de dispariție.
Într-o vreme în care toată mass-media este folosită drept „anestezic” sau
ca instrument de manipulare și dezinformare, difuzarea unui dialog cu istoricul
Ioan Vlad se constituie într-un act terapeutic, tămăduitor pentru națiunea română
siluită, umilită, devorată de către cei care pretind că o conduc.
Un român cu inima cât Țara, un model luminos de dascăl, care a pregătit
numeroase generații de studenți deveniți, la rându-le, nume de referință în țară și
nu numai.
Nu voi enumera aici titlurile zecilor de cărți, de studii și articole ori
comunicări științifice dăruite celor ce nu vor pieri. Cei ce simt românește știu și
prețuiesc opera eminentului dascăl, care, prin sine însuși este o lecție mântuitoare
de patriotism, de dragoste de români și de România, de demnitate și mândrie
națională, de respect pentru prezent, trecut și viitor.
Cine a stins candela în România? – am dorit să-l întreb, printre altele, pe
cărturarul Ioan Vlad, însă întrebarea mea a rămas nerostită, întrucât, pe parcursul
unei ediții a emisiunii pe care o realizam, a prezentat numeroase argumente
istorice cu privire la faptul că România este spațiu istoric milenar, sortit
viitorului, orice ar fi.
Pentru a exemplifica, am ales o frază pe parcursul căreia face referire la
importanța Brașovului, de pildă, la ceea ce numim excepționalul eveniment,
Ioan VLAD la 70 de ani…
104
Marea Unire. „Am o metaforă care cred că spune foarte mult. Nunta Regatului
României cu Transilvania s-a făcut la Alba Iulia, într-o zi de 1 Decembrie 1918,
dar pețirea s-a făcut la Brașov, timp de 300 de ani. În acest sens, am și
argumentul lui Nicolae Iorga, care a spus că Unirea s-a plămădit în orașul de la
poalele Tâmpei. Am și argumentul tânărului academician Ioan Aurel Pop,
contemporanul nostru, brașovean prin studii și printr-o lungă copilărie aici, șef de
promoție al Colegiului Național Andrei Șaguna, care spune că da, la Brașov nu a
avut loc o adunare mare ca la Alba Iulia, nu s-a ținut Consiliu Dirigent ca la
Sibiu sau Marele Sfat Național. Nu este orașul în care s-a elaborat declarația din
octombrie 1918, dar Brașovul este, înainte de toate, unirea tuturor românilor,
adică reprezintă, este în fapt Unirea, atunci când alții nici nu se gândeau la actul
de la 1 Decembrie 1918.” – a subliniat istoricul.
Despre Brașov, despre devenirea României de la Burebista până în zilele
noastre, despre Rezistența din Carpați a Armatei Române, 1916, o reușită militar-
strategică pentru salvarea țării, menținerea ei în război și în coaliție, cât și pentru
șansa înfăptuirii României Mari, ori studii despre „Horia, strănepotul lui
Gheorghe Lazăr, cu regimentul, pentru eliberarea moșiei strămoșești”, în Jurnal
de front și numeroase alte asemenea, istoricul prezintă argumente care alăturate,
constituie Cartea de identitate a României.
Trebuie, vreau să mărturisesc aici faptul că pe parcursul dialogurilor pe
care le-am avut cu Domnia Sa, ca mai oricare gazetar al zilelor noastre, am
încercat să abordez subiecte dureroase cu privire la vremurile actuale, vremuri
care, în opinia mea, eclipsează episoade teribile de patriotism, de vitejie, de
onoare, săvârșite de mari bărbați de stat din fruntea Neamului. Am fost însă
surprinsă, recunosc, în mod plăcut, să constat că omul de știință nu este pătimaș
ori combativ, dar nici pesimist în ceea ce privește viitorul Țării, amintind faptul
că România a mai parcurs perioade critice pe care le-a depășit onorabil și că
negreșit, va dăinui.
Concluzionând, neuitarea istoriei, în întregul său, este dorința ilustrului
Prof. univ. dr. Ioan Vlad, iar crezul Domniei Sale este unul tonic, motivant.
România a fost, este și va fi. Ca și viața.
Doamne ajută!
Domnule Profesor, prin opera pe care ne-ați dăruit-o, sunteți sortit
neuitării.
Cu totală considerație, mă înclin.
*
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
105
Ionuț MARGIN
ÎNTÂLNIRI ȘI NEUITĂRI CU I. VLAD
Slujirea… Slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor m-a purtat pentru prima
dată la sfârșitul anului 2012 în casa domnului profesor Ioan Vlad. Era prima dată
când mergeam cu sfințitul caselor înainte de Boboteaza anului 2013 în noua
parohie. Această slujire care te duce din cămară de casă în cămară de suflet, care
îți așază în fața ochilor viața și vieți, creează un balans sufletesc mozaical între
bucurie, curiozitate, durere, lacrimă și rugăciune. Sufletul preoțesc care dincolo
de anii purtătorului simțea paternitatea duhovnicească, trăia bucuria întâlnirii cu
fiii duhovnicești cu aceeași curiozitate cu care mama așteaptă pruncul ce vine la
viață! Nu știi ce întâlnești, tinerețe sau bătrânețe, bucurie sau tristețe, creație sau
copiere epigonică, cultură sau incultură, credință sau necredință, viața sau
moartea, toate la un pas, la o bătaie în ușă!… ușă ce se deschide doar dinăuntru!
Citeam așadar viața fiilor lui Dumnezeu cu repeziciunea răsfoirii unei
cărți: coperți, imagine, cuprins spicuit și poate doar un fragment din ceea ce
simte proaspăt casa (uneori bucuria unei nașteri, alteori un student venit acasă,
alteori o proaspătă văduvie sau vai… o Doamne… un divorț). În această așezare
a rugăciunii trăiai și bucuria cu cei care se bucurau și plângeai cu cei care plâng!
Rar se așază în schimb amintirea caselor în care timpul trece firesc de încet în
liniștea vieții, case în care nu se moare și nu se naște de curând, nu se bolește și
nu se sfădește! Aceste case trainice sunt balsamul care rămâne suav peste suflet
și favorizează uitarea la sfârșitul zilelor de călătorie cu sfințirea apelor de sub cer
ce aduc cerul!
În liniștea unei astfel de case l-am întâlnit prima dată pe cel ce urma să se
lipească de retina sufletului mai adânc decât imaginea casei în care își trăiește
iubirea, creația, odihna, existența… de astă dată robul lui Dumnezeu Ioan Vlad!
M-a primit din poarta curții! Un om bonom și bondoc! Reverențios în
frază mă conduce spre sacra așezare deschizându-mi ușa! O casă plină mă
aștepta să o umplu de har! Agheasma Mare sărea din busuioc îmbrățișând,
acompaniată de Iordan, pereții tapetați de icoane și tablouri! Foile însetate de pe
birou se adăpau din Agheasmă și din literă! Corpuri de mobilier sculptat dansau
în sfânta cântare! Mă afund în casă simțindu-i duhul! Stropesc în numele Tatălui
și al Fiului și al Sfântului Duh cu sfințenie toate laturile cardinale ale casei
urmând a mă opri în creștetul celui ce așezase tot acest univers cultural ce servea
ca și chilie a creației. La sărutul Crucii îi aflu și numele – Ioan ca al
Botezătorului. De aici înainte se așază și povestea universului în care intrasem.
Eram în casa unui profesor. De istorie. Minunat! Exact pe gustul meu. Urmează
vorbe. Vorbe de cunoaștere. Am răgaz și să admir. Împletire mare de cultură
românească! Icoane pe sticlă, cărți, tablouri, icoane pe lemn, cărți, tablouri și
Ioan VLAD la 70 de ani…
106
elemente sculpturale de mobilier. Mă îndrăgostesc de imaginea biroului sculptat,
ticsit de pagini, cărți… un spațiu al creației, el însuși un spațiu de stocare al
timpului și al vieții.
Ne-am întins la vorbă! Am uitat de timp! Chiraleisa îngheța afară, iar
Iordanul se întorsese înapoi la izvorul vieții! Cântărețul cu ochii sălășluiți prin
ceva icoane ne pierduse rândul! Noi depănam istorie mare sau mică, a țării, a
parohiei sau a unui obiect! Bucuria întâlnirii sufletelor ce simt la fel!
Românismul se așeza la el acasă într-un taifas al timpului pierdut în zare pe cele
două minți ce doar îl palpau prin vorbe ce deschid universuri mult mai bogate
decât însuși cuvântul, era Logosul cel nevorbit!
Cu greu mă las smuls din această plăcută întâlnire ce era ca un dar! Mă
duc mai departe să citesc cartea vieții din viață lăsându-l în prag pe cel care filă
de filă va umple omagial cartea de față! Ajuns acasă și depănând ziua aveam
impresia că am întâlnit un sihastru al cărții! Ani buni am avut convingerea că e
singur, se așternuse vorba de un fiu, dar cumva unic omul nu puteam atunci să-l
văd acompaniat în viață. Dar timpul mi-a făcut bucuria de a-i cunoaște, surprins,
și consoarta!
Dar Cel care așază minuțios viața într-o orânduire a rostului deplin ne-a
așezat pașii în multe alte întâlniri din care mă mai opresc la una… total
neîntâmplătoare!
Erau mugurii anului 2018. Cu două luni înainte predicasem în biserică un
monument pentru eroii din Marele Război. La capătul aleii centrale din cimitir un
mic mormânt adăpostea eternității veșnicul erou necunoscut! Simțeam că au
nume. Dar nu știam. Voiam un monument pilduitor ce să vorbească prin
smerenie grăind ca un pomelnic atât numele celor răposați pentru veșnicie cât și
valoarea jertfei lor. L-am dat în lucru creator unei familii tinere de arhitecți. În
acest timp fremătam a rugăciune. Uneori vorbeam despre el, alteori nu. Într-o zi
am vorbit pur și simplu unui soț și unei soții… treceau prin curtea bisericii,
veneau din cimitir și se arăduiau spre casă. I-am oprit și le-am vorbit. Ea,
Eugenia Rusu, atunci mi-a spus că în anul 1984 mama ei a ridicat micul mormânt
pe locul unde se știa că au fost strămutate osemintele eroilor din Primul Război
Mondial. Au fost găsite la înmormântarea celebrului director Sechel al Uzinei
Tractorul, familia lui lăsând locul central eroilor iar pe iubitul om așezându-l de-a
stânga lor. Desprăfuind prin arhivă am găsit în ramă frumoasă și lista cu eroii
brașovecheni care se jertfiseră care pe unde, sfințind plaiurile cu osemintele lor,
adunați aici în pomelnicul rană al parohiei. Aveam așadar oseminte eroice
necunoscute, o confirmare istorică și numele eroilor din parohie. Rămânea să fie
pus în piatră doar monumentul sculptural ce aduna în sine istoria sculpturii în
lemn din plaiul românesc.
Aici vine însă atingerea Degetului Dumnezeiesc care lucrase demult
această clipă! I-aduce pașii omenești dumnezeiește la biserică Domnul, domnului
profesor Ioan Vlad. În taifasul curții abia aștept să aduc vorba de planul meu
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
107
Centenar! Odată deschisă vorba, din cotloanele amintirii iese sistematicul
profesor care îmi zice că în lecturile sale a întâlnit un pasaj din Gazeta
Transilvaniei care i s-a părut interesant, despre înmormântarea aici în cimitirul
nostru în Septembrie 1916 a unor eroi. Că acest episod a simțit să-l adnoteze, va
căuta nota și mi-o va înmâna.
Vedeți lucrarea lui Dumnezeu prin secol? O apariție de ziar scăpată prin
tenebrele războiului, un mic anunț. Apoi un timp, apoi o minte, o pasiune, un
gând, o vorbă și iată că iese din neuitare spre înveșnicirea în piatră numele unei
jertfe! Vă las aici și textul cules de profesor pentru frumoasa clipă a cinstirii
eroilor Marii Uniri:
„În cimitirul Bisericii române din Brașovechi ÎȘI DORM SOMNUL DE
VECI ȘASE DIN FRAȚII NOȘTRI, CARI AU VENIT ÎN ZBOR PESTE MUNȚI
SĂ NE ELIBEREZE DIN LANȚURILE GRELE ȘI RUGINITE și anume soldații
Petre ANDREESCU, Marin CĂLIN, Rață LEONTE, Tudor MAREȘ, Ion VRABIE
și Marin BANCĂU, înmormântați cu onoruri militare ÎNTRE LACRIMILE UNUI
NEAM RECUNOSCĂTOR, PENTRU A CĂRUI LIBERTATE ȘI-AU JERTFIT
VIAȚA (Gazeta Transilvaniei, nr. 183 și 185 din 1916)
Deci sunt eroi din etapa ofensivei armatei române – aug.-sept. E posibil
să mai fi fost înmorm. și alții din etapa retragerii 7-8 oct. când au căzut 1.000 în
oraș. Nu am informații.”
Nu pot să nu-mi arăt recunoștința Lui Dumnezeu și omului! Câți ochi nu
au trecut cu vederea un text atât de simplu rătăcit în paginile Gazetei ce cuprin-
sese atâta istorie mare. Dar ochii lui au văzut! Mintea a-nțeles și mâna a scris!
La sfințirea monumentului în ziua prăznuirii Sfântului Nicolae s-a
împlinit o clipă de istorie. La Centenar de țară un simplu mormânt pilduitor el
însuși ca un pomelnic al veșniciei. Și un singur cuvânt – Cuvântul scurt răsunător
dintre morminte, vorbind despre jertfă, ca o lecție a istoriei, cuvântul domnului
profesor, robul lui Dumnezeu Ioan Vlad!
*
Emil ROȘCA
MINERUL CARE CERNE CUVINE ȘI ALEGE AUR
Prin anii șaptezeci și opt, la Cântarea României am participat la faza
județeană cu câteva poezii. Am luat premiul întâi! Am fost invitat și eu la
înmânarea premiilor, am primit diploma și o carte: „Noi vrem să ne unim cu
țara”. Printre alții ce formau spuma poeților din Ardeal, eram trecut și io cu
poezioarele premiate. Stam de o parte și priveam acea mulțime gălăgioasă, unii
cu frizuri ca Eminescu, alții bărboși precum Coșbuc și unii cheliți ca Alecsandri.
Numai eu nu aveam nici de unele unde să poată să se ascundă muza! De aceea nu
Ioan VLAD la 70 de ani…
108
m-am putut numi nicicând poet. M-a trezit din visare o șoaptă, am întors capul și
aproape m-am speriat! Unul din bărboși aproape că îmi atingea cu buzele
urechea. „Felicitări tinere poet! Ține-o la inima drumului, cum zice Pătruț!”. M-a
întrebat multe iar la urmă mi-a șoptit: „Să știi că scrisul cere multe sacrificii dar
dacă trudești serios ai și multe satisfacții; e de altfel ca la voi la minerit, smulgi
minereul din adâncuri, îl sfărâmi, îl vânturi iar după ce ieși din șut, ai satisfacția
că ai atârnat la gâtul țării încă un talisman”. A plecat cântând: „Extracție de aur
este scrisul / Cerni minereu cu tonele la gramul de metal”… L-am urmărit cu
privirea până s-a amestecat printre ceilalți! Nu l-am mai întâlnit niciodată.
În vechime, aici în munți, a trăit tribul Agatârșilor: „cei mai bogați, cei
mai viteji și mai drepți dintre Traci”, asta o spunea Herodot (părintele istoriei)
acum două mii și ceva de ani. Așa îl văd azi pe Profesorul Universitar, Doctor,
Colonel Ioan Vlad, fiu al comunei noastre ca pe un agatârș preocupat în căutările
lui. Fie că îi vorba de marginea unei văi, fie malul râului, el speră să găsească un
vad bun unde să poată spăla pe pănura mițoasă de pe hurcă ori zdrăvăli cu
șaitrocul, nisipul din care să aleagă firișorul sclipitor de aur. Alteori mi-l închipui
cu ciocanul, dalta și hașcăul cum purtau vechii mineri și cu știarțul în mână,
aprins în plina zi căutând un om prin cetate! Da nu pe unul oarecare ci pe acela
ce poartă în afundul sufletului filoane mai mici ori mai mari din care să poată
recupera cât mai mult aur pentru marea lui comoară. Da marea comoară care o
dată tipărită să se întoarcă pe masa lupșanului și nu numai oriunde s-ar afla
aducându-i aminte și îndulcindu-i viața cu lucruri trăite de moșii și strămoșii lor
dar pe care mulți le uitaseră ori nici nu apucaseră să le cunoască.
Mi a fost dat să întâlnesc mulți lupșeni risipiți de valurile vieții care se
întorceau după ani și ani ca să le arate copiilor și nepoților locul unde se
născuseră și hălăduiseră în tinerețe. Cu toții lăudau ideea celui ce trudise zile și
nopți de-a rândul vizitând ca o albină fără hodină florile, adunând nectarul și
polenul pentru al dărui semenilor lui.
Nu puțini mi-au mărturisit, că deși trăiseră ani buni pe aceste meleaguri,
după ce au citit monografia comunei Lupșa, și-au dat seama cât de puțin și ce
sărace erau cunoștințele lor despre tot ce îi înconjura. Acum reușeau să își
cunoască obârșia și rădăcinile, „am fi murit săraci în privința asta”. Unul îmi
spunea într-o doară: „chiar mă gândeam că în toate părțile se întâmplase câte
ceva numai la noi nimic! Abia acuma îmi dau seama cât or trebuit să lupte moșii
și strămoșii noștri pentru ca să poată să își păstreze portul, graiul și credința și să
o transmită urmașilor neîntinată”. Aveți dreptate toți care gândiți așa! Să
mulțumim Tatălui Ceresc și domnului I. Vlad că ne-au făcut părtași la această
mare bucurie.
Sunt întru totul de acord cu propunerile domnului profesor Vlad! Da,
singura soluție cu care să fie opriți lupșenii și alții de a mai pleca este turismul.
Pentru asta trebuie drumurile puse la punct, îi văd pe cei care se încumetă să urce
la Geamăna să vadă ce a mai rămas din biserica pe care cu o poftă nebună sterilul
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
109
vrea să o înghită și nu îmi dau seama dacă plâng după dezastrul văzut sau după
mașina hârbuită. Un lucru îi sigur: toate celelalte biserici din comună nu cred că
aduc atâția turiști cât aduce acest spectacol sinistru! Dar după cum merg treburile
în scurtă vreme turla va dispărea și o dată cu ea va dispărea și turismul în zonă.
Va trebui pus ceva în loc! Mă gândeam că dacă cei în drept ar așeza sub turla ce
se mai vede butoaie goale, acesta s-ar înălța o dată cu sterilul iar spectacolul va
dăinui ani mulți de acuma încolo. Un alt neajuns ar fi lipsa apei de băut pe tot
traseul! De la S.P.1, nu mai este pe marginea drumului ce duce spre Vința nici o
fântână amenajată. Pe vremuri era Troca Honcașilor scobită într-un trunchi de
copac în care își aducea apa un izvor cu o apă cum puține erau în zonă.
Ar mai fi un lucru foarte important de văzut: Duba de pe Muntele Mare!
Așa obiectiv nu mai există nicăiri în lume, de unde știu? De la faptul că dacă s-ar
afla undeva, ar fi scris cineva despre el și s-ar fi bătut multă apă în piuă pe sama
lui. Pentru asta și nu numai, vă aștept la o discuție mai amplă fie la Curmătură,
fie în alt loc.
*
Adrian LESENCIUC
IOAN VLAD, PROFESORUL
Pe Ioan Vlad l-am cunoscut mai întâi ca profesor de istorie. Era un
profesor pasionat de conținuturi, era dispus la dialog și intra în cele mai mici
detalii în explicație. În primii ani după evenimentele din 1989, a găsi un profesor
care să renunțe la distanța formală și să răspundă nevoilor reale de cunoaștere
(uneori ca rezultat al unor simple capricii ale studenților) era o raritate.
Puteam număra pe degete pe acei profesori dispuși la dialogul real.
Suntem, cum spuneam, în primii ani de după 1989, în care Ioan Vlad preda la o
instituție militară tehnică, Institutul Militar de Artilerie și Rachete Antiaeriene
„General Bungescu”, cursul de „Istorie militară”, un curs atipic în raport cu
celelalte. Printre multiplele cursuri tehnice, în care pedagogia de modă veche era
probabil unica soluție – îmi aduc aminte de zilele lungi de duminică în care
refuzam să ies în oraș pentru a învăța sistemul de rachete sau complexul
radiotehnic de tragere – „Istoria militară” era ca o pauză de respirație (iar asta
chiar dacă, între timp, și sistemul de rachete, și complexul radiotehnic au devenit
parte a „Istoriei militare”, dar acesta este deja alt subiect). Probabil că și cursul
acesta ar fi rămas în linia multor altora din seria celor furnizoare de cunoștințe,
înregistrate pe un caiet de notițe și memorate cândva pentru un examen, dacă
atenția și așteptările mele n-ar fi fost deturnate prin două evenimente diferite.
Primul dintre aceste evenimente a fost invitarea la curs a unuia dintre cei care au
făcut și trăit istorie, jurnalistul Mardare Mateescu, un om condamnat de
autoritățile comuniste pentru omisiune de denunț, fostul responsabil cu „Cronica
Ioan VLAD la 70 de ani…
110
războiului” la Gazeta Transilvaniei în anii celei de-a doua conflagrații mondiale
și redactor în anii studiilor mele al publicației Oastea și țara, pe care o scotea
împreună cu Ioan Vlad. Al doilea eveniment (să-i spunem așa, deși mai degrabă
era vorba despre o stare de spirit, la un moment dat explicit formulată de
profesor) a fost acela al atragerii atenției asupra grijii față de istoria neamului și
față de artefactele ei. Făceam majoritatea orelor cu profesorul Vlad în cabinetul
de istorie, care în plus față de bogata colecție de planșe și hărți, avea vitrine pline
cu obiecte expuse. Îmi aduc aminte că veneam mai repede doar pentru a admira
exponatele și a mă bucura de lectura explicațiilor fiecărui artefact. Lecția
profesorului despre păstrarea vie a memoriei noastre și despre respectul față de
istorie prin considerarea tuturor izvoarelor ei este una dintre lecțiile importante
pe care le-am primit. Îmi aduc aminte clar că am absolvit cursul cu nota maximă,
că am donat muzeului deschis la Institutul Militar de profesorul Vlad câteva
fotografii vechi și că pentru prima dată am simțit că distanța ierarhică dintre
treapta cea mai de jos a ierarhiei militare, a studenților cu grade onorifice, și
treptele cele mai de sus din corpul ofițerilor, gradele de locotenent-colonel și apoi
de colonel, dublând o altă distanță ierarhică din școala tradițională, aceea dintre
student și profesor, nu ar fi putut să împiedice dialogul real. În plus, nu ai cum
să-l uiți pe profesorul atins de subiecte sensibile pentru sine, precum masacrul de
la Bartolomeu din 7-8 octombrie 1916, vorbind deopotrivă cu entuziasmul
cercetătorului și patriotului.
Cu certitudine în vremea studenției nu l-am cunoscut decât la suprafață pe
profesorul Vlad. Îmi formasem doar o vagă impresie (deși una destul de
puternică). Am descoperit treptat, la întoarcerea mea ca ofițer în instituția care m-
a format (și care între timp s-a transformat în Academia Forțelor Aeriene „Henri
Coandă”), că personalitatea profesorului pe care îl întâlnisem la câteva zeci de
ore de curs este departe de a mi se fi relevat în complexitatea ei. Evident, vina
îmi aparținea mie pentru necunoaștere, dar și profesorul Vlad fusese destul de
modest în prezentarea realizărilor sale. Cunoșteam o parte dintre cărțile domniei
sale, prezente pe rafturile bibliotecii universitare, printre care și „Pagini de istorie
brașoveană”, lucrare publicată la editura instituției și pe care o citisem încă din
anii studenției, sau „Cărturari brașoveni pentru România Mare” și, în special,
prima ediție a lucrării „Brașovul și Marea Unire”, dar descoperisem și bogăția
documentară a revistei pe care o conducea, Oastea și țara, căutând referințe
despre un poet militar uitat, Aurel Marin. Și, probabil, nici atunci nu am
descoperit cu adevărat personalitatea profesorului și istoricului Ioan Vlad. Ea s-a
relevat încet, în timp, pentru a-i putea descoperi cu adevărat munca de o viață,
consolidată prin acumulări. Este suficient să aducem în discuție monumentala
lucrare în trei volume, „Brașovul și Marea Unire”, publicată la Editura Pastel în
anul Centenarului, o lucrare care cumulează aproape 1600 de pagini și care
lansează cu argumente consistente ipoteza că Brașovul este locul în care s-a
produs pețirea teritoriilor românești pentru marea nuntă a neamului din 1
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
111
Decembrie 1918. Cum poate fi altfel dacă în prefața la ediția a doua, istoricul
Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române confirmă, în continuarea
afirmațiilor lui Nicolae Iorga, că: „Brașovul nu este doar legat de Unire, ci este
însăși Unirea! Brașovul i-a unit pe toți românii cu mult înainte de a se pregăti în
mod organizat și conștient evenimentul de la 1 Decembrie 1918”?
Căutările mele și ale domniei sale s-au întâlnit din momentul în care am
încercat să aduc în prim-plan pagini de istorie literară locală. Am avut și o
experiență comună – am coordonat la inițiativa profesorului meu reeditarea
„Jurnalului de front” al lui Horia Lazăr, și pe care domnia sa l-a postfațat – dar
am și participat, fost student și profesor, în continuare student și profesor, la o
serie de activități comune: lansări de carte, simpozioane. Profesorul meu a rămas
în continuare omul de la care să învăț, omul care continuă să mă surprindă,
Profesorul.
*
Miron BAIU
I. VLAD – CETĂȚEAN DE ONOARE AL ORAȘULUI ZĂRNEȘTI
Prima mea întâlnire cu profesorul Ioan Vlad s-a derulat… între paginile
unei cărți. Prin 1998-1999, mă aflam în căutarea unor referințe științifice care să
completeze și să valideze drumul celor peste 1000 de participanți la Primul
Război Mondial, originari din comunele care astăzi alcătuiesc orașul Zărnești.
Ascultasem deja zeci de amintiri ale fiilor și nepoților, identificasem
fragmente de informație, în studii generale de istorie a conflagrației, despre
confruntările armate din zona de interes, copiasem, din albume de familie,
fotografii în uniformă ale soldaților, vizitasem fostele câmpuri de bătălie. Acestor
„cărămizi”, majoritatea de natură emoțională, le lipsea liantul concret de cifre și,
mai ales, „planul general” al construcției – o viziune unificatoare a fenomenului,
care să ofere precizie și claritate cercetării. Volumul „Românismul brașovenilor.
Documente 1916-1918” m-a scos din impas. În vreo 600 de pagini dintre două
coperte, am găsit mai multe date concrete decât în cele câteva mii parcurse mai
înainte, iar referințele bibliografice mi-au limpezit pașii următori ai documentării.
Am descoperit, în același timp, un autor meticulos, cu un stil accesibil și ne-
istoricilor, atent la detalii dar și la logica generală a unei lucrări.
Următoarea carte a autorului care mi-a căzut în mână – „Cărturari
brașoveni pentru România Mare” a fost o lectură mai curând pentru plăcerea
cititorului decât pentru informarea propriu-zisă.
L-am văzut „în carne și oase” pe conferențiarul Ioan Vlad pe la începutul
mileniului curent, într-o aulă a Universității „Spiru Haret” din Brașov. Un
apropiat, student al Facultății de Științe Juridice și Administrative, m-a ispitit:
„Dacă vrei să auzi ceva despre istoria adevărată, hai cu mine la un curs!”. După
Ioan VLAD la 70 de ani…
112
doar câteva zeci de minute, reținerea mea („Ce istorie se poate face la o facultate
cu profil economic?”) s-a diluat. Am fost plăcut surprins să văd cât de natural se
poate trece de la tonul sobru și ferm al discursului academic la tonalitatea deschisă
și cordială a dialogului cu studenții; o altă ante-judecată generală, aceea că un
cercetător nu poate fi și un bun dascăl, a primit și ea un contra-argument decisiv.
Primul dialog față în față s-a derulat la Săcele, la o sesiune de comunicări
desfășurată în sălile Casei memoriale „Darie Magheru”. Aici am făcut cunoștință
cu Ioan Vlad – omul, volubil, comunicativ, cam acid în comentarii, mândru de
realizări și mereu în căutarea unor noi provocări. Ar fi dificil să număr,
cronologic, următoarele noastre întâlniri – conferințe, lansări de carte, sesiuni de
comunicări – toate avându-l pe profesorul Vlad ca piesă de referință, toate legate
de istoria locală, toate contribuind la înălțarea culturală a urbei, toate destinate să
ofere contur și consistență mândriei zărneștenilor că sunt… din Zărnești.
Dar piesa de greutate, hotărâtoare a ofertei prof. Vlad pentru Zărnești, a
fost monografia „Ioan Șenchea – martirul Ardealului. Lupta națională la
Făgăraș”, Edit. Pastel, 2004, lucrare care mi-a parvenit repede, direct de la autor.
A fost o adevărată revelație, îl prețuiam mult pe Șenchea, pusesem o placă pe
casa natală, încropisem un început de casă memorială, dar nu știam prea mult
despre martir, nici eu și nici ceilalți zărneșteni. Cartea prof. Vlad venea să ne
lumineze și prima răsplată pe care urbea o datora istoricului, formulată spontan,
era calitatea de cetățean de onoare.
Mult mai simplu a fost să susținem candidatura profesorului Vlad pentru
statutul de Cetățean de Onoare în ședința Consiliului local. Documentația
anexată cererii înaintate de Fundația Social-Culturală „Sfântul Nicolae” a inclus
date despre deceniile de activitate la catedră, în slujba învățământului militar și
universitar brașovean alături de rezultatele cercetării științifice centrate pe istoria
locală. Am reținut ca argument al notorietății și anvergurii omului de știință
poziția de secretar, și apoi președinte al Comisiei Române de Istorie Militară –
Filiala Brașov (1986-2001). Am adăugat, doar numeric, și cele peste 60 de studii
și 80 de articole de specialitate, precum și câteva titluri de comunicări științifice,
susținute, cu diverse ocazii, la Zărnești.
De la înălțimea unor asemenea repere, să solicităm acordarea titlului a fost
onorant… și simplu. Observației glumețe, vizând temeiul cererii, formulată de un
consilier („Nu știam că Lupșa – comuna de origine a candidatului – e în județul
Brașov”) i-am putut răspunde pe același ton: nu am vrea ca opera științifică a
profesorului Vlad să vă cadă pe picior! Am omis, în focul discuției, alte două
argumente cu greutate. Primul e palpabil și… administrativ: profesorul Vlad,
născut la Lupșa, județul Alba, este de multă vreme locuitor al orașului, cu casă și
acte în regulă. Al doilea (ușor suspect de subiectivism) e acela că în textele lui
Ioan Vlad se regăsesc mai multe repere privind Zărneștiul decât în opera oricărui
alt istoric contemporan.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
113
În octombrie 2004, cu ocazia lansării cărții „Ioan Șenchea…”, în sala
Centrului de Documentare și Informare al Liceului Teoretic, în prezența unui
public numeros, de toate vârstele, din care nu au lipsit prietenii și colaboratorii,
domnul profesor universitar Ioan Vlad, doctor în istorie, a primit Diploma de
„Cetățean de Onoare”al Orașului Zărnești. Distincția a fost i-a fost înmânată, în
numele autorității locale, de către viceprimarul de atunci, Dorel Bârlădeanu.
Urmând, epigonic, metodologia cercetării istorice, am încercat să
refacem, pe baza dovezilor materiale, procedura de acordare a titlului de onoare.
Nu a fost o idee prea strălucită. Primul obstacol – mobilitatea cercetătorului în
vremuri de pandemie, care e redusă la forme electronice de comunicare, doar
aparent mai simple și mai rapide. Cum seria de carantine și izolări la domiciliu
ne-a găsit departe de Zărnești, a durat săptămâni până să intrăm în posesia unei
copii a expunerii de motive (susținută în ședința extraordinară a Consiliului
local), aflată în arhiva Fundației. Site-ul Primăriei a rămas singura sursă pentru
Referatul întocmit de Biroul de Relații Publice și pentru Hotărârea Consiliului
local. Însă… referatele nu se arhivează electronic, iar HCL-ul de interes lipsește
dintre documentele postate. Incompletă e și lista, de pe același site, a Cetățenilor
de Onoare ai orașului – oprită definitiv undeva în anul 2015. Am închis demersul
eșuat cu un blestem de sezon („Lovi-l-ar virusul de Internet!”) și ne-am întărit
convingerea că o cercetare „serioasă” are nevoie de contactul direct, nemediat, cu
realitatea studiată – în aceeași manieră în care doctorandul Ioan Vlad construia,
între 1989 și 1991, prima sa mare lucrare, „Brașovul și Marea Unire”.
Deși până nu demult se spunea că „cine nu-i pe listă, nu există”, nimic nu
ar putea pune în umbră, credem, o astfel de creație. În fond, Cetățean de Onoare
reprezintă o recunoaștere a unei valori preexistente, și nu o componentă a
realității valorizate. În ceea ce ne privește, profesorul Ioan Vlad a reușit într-o
măsură semnificativ mai mare decât alți concitadini să contribuie la educarea
comunității și la afirmarea acesteia în context național.
Iar ca o reconfirmare a atașamentului istoricului la urbea zărneșteană și a
calității cetățenești „de onoare”, Ioan Vlad a mai oferit Zărneștiului, în anul
Centenarului Marii Uniri, o carte de mare preț, „Hora Brazilor. Icoana la Zărnești
a Marii Uniri”, Edit. Pastel, 2018, lucrare pe care a inițiat-o, a coordonat-o și în
care este principalul autor, cu niște contribuții semnificative în plan istoriografic,
dar și promoțional pentru Zărnești.
*
Ioan VLAD la 70 de ani…
114
Marian MOCAN
CUM CREȘTE LUPȘA PRIN PROIECTUL EDITORIAL
AL LUI I. VLAD
Profesorul Ioan Vlad este unul dintre personajele de prim rang ale
comunei Lupșa din județul Alba un fiu al comunei apreciat și stimat de întreaga
comunitate. Această apreciere se bazează prin ceea ce a făcut ca și dascăl și om
și, desigur, prin implicarea lui în promovarea comunei și a locuitorilor săi.
Mama mea a fost profesoara de limba română a dânsului și mi-a povestit
mai multe lucruri pozitive despre activitatea dânsului din școală. Am discutat cu
ea despre asta atunci când profesorul Vlad a scos primele cărți despre comună
(din seria „Lupșa – aur și oameni”) și anume în anul 2006. Am citit cu plăcere
respectivele cărți și am încercat să le promovez în cercul meu de prieteni și de
cunoștințe.
Referitor la cărțile scrise de Profesorul Ioan Vlad acestea sunt modalități
specifice de a face cunoscută comuna și de a o promova pentru o viitoare
destinație turistică sau chiar o viitoare locație prielnică pentru investitori.
Se știe din literatura de specialitate că una dintre modalitățile directe de
promovare a unei localități sau a unei afaceri este să se scrie despre respectiva
entitate și să se facă cunoscută.
Să se scrie de bine, să se prezinte oameni și locuri, să se arate modul în
care oamenii din comună au fost crescuți și educați, despre cultura și obiceiurile
acestora. Toate aceste lucruri conduc la o serie de consecințe cum ar fi:
x Un sentiment de mândrie locală atât pentru locuitori actuali ai comunei
cât și pentru cei născuți în Lupșa dar aflați în prezent în alte localități din
țară și din străinătate (printre ei numărându-mă și eu);
x Un sentiment de curiozitate pentru cei care nu sunt din localitate dar care,
citind informațiile deosebite cuprinse în respectivele cărți ar dori să vadă
cu ochii lor aceste lucruri;
x Un punct de interes pentru eventuali investitori care caută locații
interesante pentru investiții. Acest lucru se poate estima și mai pregnant
în timpurile prezente când pandemia care a lovit întreaga lume a schimbat
modul de percepție al oamenilor cu privire la tipul de locuință, la modul
de lucru la serviciu, la valorile de care trebuie să se țină cont etc.
Plecând de la cele afirmate anterior, inițiativa profesorului Ioan Vlad de a
scrie o serie de cărți despre Lupșa și locuitorii săi este un lucru extraordinar, de
semnalat și de apreciat. Mai trebuie adăugat faptul că pentru finalizarea sa a fost
nevoie de multă muncă, dedicare, studiu de documente și de cercetări laborioase.
Doar cu pasiune și dăruire se poate construi ceva iar proiectul editorial amintit
conține toate aceste lucruri.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
115
Evenimentele care au fost realizate în cadrul comunei Lupșa și care s-au
bazat și pe prezentarea cărților profesorului Vlad au creat o emulație deosebită în
comună. Fii satului s-au reîntors la locurile natale, au participat fizic, pecuniar și
emoțional la aceste evenimente și prin aceasta s-a ajuns la o cunoaștere reciprocă
și la multe planuri comune pentru viitor.
În final aș dori să apreciez în mod deosebit dedicația profesorului universitar
Ioan Vlad și rolul său în promovarea localității Lupșa, a oamenilor de aici și a
obiceiurilor. M-am simțit mândru ca și fiu al comunei când am participat la
aceste evenimente unde am văzut oameni de o calitate deosebită din care pe
mulți nu îi știam.
*
Elena DOVAL
PROFESORUL IOAN VLAD – COLEGUL
L-am cunoscut pe Ioan Vlad în 2001 la Universitatea Spiru Haret,
Centrul Brașov. Suntem de aceeași vârstă și ne-am pensionat în același an. Un
om calm, politicos și prietenos, a impus prin comportamentul său modest, nu
numai respect dar și admirație.
Nu ne-am mai văzut de la petrecerea colegială dinaintea Crăciunului
2019. Îmi răsună și acum în minte poemele istorice recitate și cântecele patriotice
vechi cântate de Ioan Vlad înainte de finalul petrecerii. Cu fiecare ocazie, cam de
două ori pe an, a fost la fel și sper ca aceste seri frumoase să se repete și în viitor.
Da! Este un om de viață, vesel și antrenant, dar totodată ponderat. Mulți
ani la rând, după ce am început amândoi colaborarea cu universitatea, ne-am
întâlnit lunar la câte o masă colegială, când fiecare dintre noi sărbătorea ziua de
naștere. Mi-au rămas în memorie casa sa de pe deal, cu chioșcul din curte unde
ne-am adăpostit de soare la un pahar de vin rece de ziua dumnealui de naștere și
livada mare cu pomi fructiferi care se întindea în vale. O altă zi superbă cu glume
și istorioare!
L-am avut coleg pe Ioan Vlad și la Facultatea de Management, unde a
predat Istoria economică studenților din primul an de studii. Studenții erau
fascinați! Nu știu dacă legătura apropiată cu studenții s-a datorat dragostei sale
pentru oameni, standardelor impuse bazate pe învățare semnificativă, răbdare,
pasiunea sa pentru istorie și a glasului său plin de emoție sau abilităților sale de
comunicare. Poate toate împreună!
Afecțiunea sa pentru istorie, împărtășită nouă tuturor, ne-a ajutat să ne
rescriem pagini ale subconștientului și să prețuim cum se cuvine înțelepciunea
neamului românesc.
Într-un articol publicat în ianuarie 2021, academicianul Aurel Pop scria:
„Istoria înseamnă cultură generală și orientare în viața contemporană, nu date și
Ioan VLAD la 70 de ani…
116
fapte de prisos despre o lume care nu mai este… Cultura generală prezentă
numai în memoria calculatorului este utilă doar pe jumătate, fiindcă poate să
rămână, pentru cei mai mulți, literă moartă”.
Cu siguranță, Ioan Vlad a contribuit la îmbogățirea culturii românești prin
cărțile publicate, dar mai ales a adus lumină în negura cunoașterii cu cărțile sale
de neprețuit despre istoria Brașovului: Brașovul și Marea Unire, filonul
brașovean al luptei, jertfei și biruinței; Centenarul brașovean al Marii Uniri.
Exigențe și imperative; Hora Brazilor. Icoana la Zărnești a Marii Uniri; Cărturari
brașoveni pentru România Mare; Românismul brașovenilor. Documente 1916-
1918 și altele. Sunt brașoveancă și nu pot să nu fiu mândră de aceste pagini din
istoria orașului meu natal. Paginile scrise de Ioan Vlad sunt edificatoare.
Opera sa îl consacră între marii istorici ai României și merită la cei 70 de
ani împliniți întregul nostru respect și considerație.
*
Emil STOIAN
CU IOAN VLAD PE TĂRÂMURILE ISTORIEI BRĂNENILOR
ȘI ZĂRNEȘTENILOR
Puțini sunt istoricii contemporani care au slujit-o pe zeița Clio și au
folosit măiestria condeiului pentru a evidenția importanța și bogăția faptelor
istorice legate de Țara Bârsei și Țara Făgărașului sau profilul unor mari
personalități ale regiunii, care să nu își fi intersectat creația cu un corpus deosebit
de valoros de lucrări semnate de Domnul colonel profesor doctor Ioan Vlad.
Am constatat că neobositul istoric a fost ocrotit de doi îngeri: unul pe
umărul stâng, protector al inimii și al spiritului, cel care i-a susținut dragostea de
țară și neam, altul pe umărul drept, cel care i-a impulsionat condeiul, harul de
istoric și accentul romantic, cu inflexiuni poetice ce răzbat uneori printre
rândurile sale pline de încărcătură și semnificații.
Maestrul se încadrează într-un șir important de istorici care s-au aplecat
asupra vieții și activității personalităților și luptătorilor pentru libertate,
emancipare socială și unitate națională din zona Făgărașului și a Brașovului. A
reușit să scoată în evidență atât contribuția marilor personalități cât și numele
celor mai puțin cunoscuți sau uitați în umbra timpului, a prezentat listele cu
martirii și eroii acestei regiuni, la rândul lor făuritori de țară și unitate națională.
Actualul volum omagial se constituie ca o impresionantă lucrare „In
honorem Ioan Vlad” și este un adevărat florilegiu de aprecieri și mărturisiri care
pentru noi nu trebuie să se constituie doar ca un binemeritat „laudatio”, ci să fie
acel numitor comun al cuvintelor binecuvântate de Pronia cerească care să-i
eternizeze numele în istoriografia românească.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
117
Nu ne stă în putere să facem o enumerare exhaustivă a patrioților
unificatori de țară și a luptătorilor pentru libertate, unitate și dreptate socială, din
zona Bran Zărnești, cercetați sau elogiați în paginile sale, dar totuși amintim:
Ioan Alduleanu, Generalul Traian Moșoiu, Ilarion Pușcariu, Emil Pușcariu, Ioan
Cavaler de Pușcariu, Sextil Pușcariu, Ioan Mețianu, dr. Aurel Stoian, Ioan
Șenchea, Gheorghe Popa-Lisseanu, Pompiliu Nistor, Gheorghe Baiulescu, Bratul
Baiu, Nicolae Baiu, Spiridon Boita.
Este meritul deosebit al istoricului de a surprinde în lucrările sale ideea
și fenomenul Marii Uniri de la origini și până în prezent, de a-l introduce și a-l
aprecia într-o spirală istorică a recunoștinței, de a-l face cunoscut și accesibil
publicului larg, făcându-și totodată o datorie de onoare de a-l etala ca un
instrument de lucru util specialistului.
Cercetările sale au fost orientate într-o multitudine de direcții istorio-
grafice, dar cele consacrate studiului Marii Uniri și contribuțiile arhivistice și bi-
bliografice legate de această temă sunt cele care îl definesc în cel mai fericit mod.
Trebuie să subliniem că istoricul, profesorul, omul Ioan Vlad a răspuns
cu amabilitate și competență la toate invitațiile făcute de organizatorii unor
evenimente culturale, de rememorare istorică a unor evenimente sau a unor
personalități. În numele Asociației „Fiii și Prietenii Branului” dorim să ne
exprimăm întreaga noastră gratitudine și recunoștință pentru sprijinul acordat.
Are meritul de a aprecia Istoria drept cartea cea mai importantă a
poporului din care face parte și în același timp o neprețuită armă de luptă în
vremuri grele. Redăm câteva din cuvintele sale:
„În această rezistență perpetuă, istoricii au un sector de front distinct
și o armă de mare interes – dreptul nostru istoric, originile, continuitatea și
unitatea neamului românesc în spațiu strămoșesc, osemintele și sângele vărsat
de toate generațiile anterioare, eroismul, demnitatea și virtuțile totdeauna
prezente în existența noastră istorică”.1
A descoperit și valorificat, în mod exemplar, un important fond
arhivistic referitor la zona Brașovului, axându-se în special pe Marea Unire,
moment de maximă însemnătate pentru istoria noastră națională.
Domnul colonel, profesor universitar, doctor Ioan Vlad are marea
cinste și meritul de a fi Cetățean de Onoare al orașului Zărnești, titlu pe care îl
poartă cu sentimentul datoriei împlinite, cât și cu dorința de a contribui la
înflorirea localității de la poalele Munților Piatra Craiului și a scoate în evidență
personalitățile regiunii.
Împreună îl venerăm pe marele conducător de oști, om politic, iubitor de
neam și țară, Generalul Traian Moșoiu. Apreciez efortul și rezultatele
remarcabile obținute de Dumneavoastră pentru a cinsti personalitatea marelui
conducător de oști, la Zărnești, Brașov, Bran și aș fi mulțumit, Domnule
1 Ioan Vlad, Istoria – o armă de luptă, Edit. Dealul Melcilor, Brașov, 2007, p. 15.
Ioan VLAD la 70 de ani…
118
profesor, să subscrieți la notificarea mea: „Generalul Traian Moșoiu s-a născut
în Plasa Bran, localitatea Tohanul Nou, în 2 iulie 1865, fiind fiul lui Moise
Moșoiu, 1830-1905, econom de oi din Bran-Șimon și primar în Tohanul Nou și
al Anei din Tohanul Nou, 1845-1896”. De fapt, ați făcut-o într-o lucrare mai
veche afirmând: „Generalul Traian Moșoiu – brănean cu un rol de frunte în
întreg războiul de eliberare și întregire națională”.2
Îmi exprim întreaga mea apreciere și admirație.
*
Maria ROȘCA
UNCHIUL ȘI COMORILE LUI PENTRU VEȘNICIA SATULUI
Există în viața fiecăruia dintre noi oameni pe care îi admirăm pentru
lecțiile de viață pe care ni le oferă. Exemple de oameni care nu au trăit degeaba și
care au reușit să-și depășească toate limitele pentru a ajunge pe culmile succe-
sului. Întotdeauna m-au fascinat acești oameni care reușesc să-și îndeplinească
visele în ciuda tuturor greutăților și piedicilor care le-au stat în cale.
În copilăria mea, și cred că în a fiecăruia dintre noi, a apărut la un
moment dat nevoia de a avea un mentor sau model, un om care prin propriul său
exemplu de viață să îți lumineze calea și să îți ofere încredere că poți și tu să
ajungi să-ți atingi obiectivele.
Mama obișnuia să ne spună când eram mici, o poveste reală din familie.
O poveste care a reușit să ne facă să fim printre primii la învățătură. Personajul
principal din acea poveste era unchiul Iuăn (ăsta-i diminutivul de Valea Lupșii
pentru Ioan, care îi place lui unchiu’ și chiar l-ar duce în onomastica națională).
Un copil născut într-o familie foarte săracă, numeroasă, cu multe lipsuri și puține
șanse sau perspective de viitor. Chiar dacă Iuăn avea voință și dragoste de a face
școală, obligațiile gospodărești îi spulberau visele de cele mai multe ori. Părinții
nu l-au susținut prea mult în ceea ce privește școala, găsind de cuviință că o
școală de meserii ar fi suficientă.
Ajuns la adolescență, copilul care devenise mult prea repede matur a
hotărât să-și urmeze visele, să-și depășească condiția de copil sărac de la sat și să
facă școală la oraș. A absolvit școli prestigioase, o scoală militară și o facultate,
un doctorat strălucit, ajungând istoric, publicist, profesor universitar la Brașov.
Dorința și voința lui au fost uriașe. Drumul lui a fost pavat cu multă
muncă, ajungând la rezultatele dorite prin treziri dimineața devreme, culcat la ore
târzii, cărți multe citite și răscitite, timp liber sacrificat.
2 Ioan Vlad, Brașovul și Marea Unire, Edit. „Dacia Europa Nova”, 1996, p. 292.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
119
L-am așezat de mică pe unchiul Iuăn pe un piedestal, întrucât mama și
moașa îl lăudau foarte mult, așadar a fost foarte ușor să-l fac modelul meu.
Moașa îmi povestea că l-a născut foarte greu pentru că avea capul mare, așadar
un cap mare care prevestea o minte mare și strălucită, prin urmare a meritat
suferința și nașterea grea a moașei. Mama ne spunea că a fost singurul dintre cei
opt frați care s-a născut cu trei „vârticușuri” de păr, ceea ce în popor înseamnă
inteligență, înțelepciune. Tot moașa spunea că unchiul a fost foarte autoritar în
ceea ce privește educația copiilor săi, Mihai și Ana. Amândoi au studiat la
facultăți prestigioase și au realizat cariere strălucite. Faptul că unchiul s-a
implicat în educația lor a însemnat foarte mult.
Îmi aduc aminte cu zâmbetul pe față, de întâlnirile mele cu unchiul, în
copilărie. Începusem să merg la școală, așadar de fiecare dată când ne întâlneam
subiectul discuției noastre era școala. Un val de întrebări se năpusteau asupra
mea, iar teama să nu fie dezamăgit de ceea ce va auzi mă ambiționau să îmi
depășesc limitele până la următoarea întâlnire. Întrebările sunau ca un intero-
gatoriu: „Și tu, Maria, cu ce te lauzi? Cu ce medie ai terminat? Care-i ultima
carte pe care ai citit-o?”. Iar sfaturile erau: „Pune mâna pe carte și lasă moda și
aiurelile că nu-ți dau ele de mâncare”. Trebuie să recunosc că uneori când știam
că urmează să vină, mă apucam repede de citit ca să am cu ce să mă laud, altfel
riscam să-mi aud ocările bine-meritate.
Cu toate că unchiul Iuăn a excelat pe partea profesională, moașa îl
percepea corigent pe partea spirituală. Considera că ascensiunea lui în cariera
profesională l-a depărtat considerabil de Dumnezeu și biserică. Moașa s-a luptat
până la sfârșitul vieții ei pentru întoarcerea unchiului la credință. Îmi amintesc că
atunci când se revedeau și unchiul Iuăn începea să îi spună realizările lui recente,
moașa începea să dea din mâini și să se vaiete zicând „O lasă-mă, o lasă-mă că
numa cu astea știi să te lauzi. Laudă-te și cu credința. La o sfântă biserică când ai
mers ultima dată să mulțumești Domnului pentru câte îți dă? Când te-ai spovedit
și împărtășit ultima dată? Cu astea nu te poți lăuda, nu!?”. Unchiul nu o lua prea
în serios, considerând faptul că dacă moașa se ruga pentru el și familia sa, era
suficient. E adevărat că moașa s-a rugat cel mai mult pentru el și familia lui,
având în vedere și faptul că locuiau destul de departe de noi, iar întâlnirile erau
destul de rare, moașa reușind cu greu să-l controleze direct, față-în-față, „să-l
îmbutușe de la spate” spre credință.
Și cum rugăciunea mamei te scoate chiar și de pe fundul prăpastiei, din
cea mai adâncă prăpastie, oricât de jos ai cădea, tot așa și-a scos și moașa fiul din
adâncul necredinței. În urma unor probleme medicale destul de serioase, unchiul
și-a dat seama că rugăciunea mamei a fost cea care l-a salvat. Moașa îi întinsese
mâna și-l ridicase din hăul în care căzuse. Unele întâmplări din viața unchiului
Iuăn sunt legate indiscutabil de moașa, neexistând nici o coincidență. Cu siguranță
moașa a reușit să aprindă făclia credinței în sufletul lui și să îi îndrume pașii spre
biserica lui Hristos. Când a plecat la Domnul, moașa i-a lăsat făclia credinței
Ioan VLAD la 70 de ani…
120
aprinsă iar el trebuie să o mențină aprinsă, să ardă neîntrerupt în inima lui. Cre-
dința este o comoară de mare preț, singura care trece alăturea de noi în veșnicie,
comoara care nu se strică, nu putrezește, rugina nu o sapă, este nemuritoare.
Spuneam mai sus că unchiul Iuăn e un model de viață, omul care a
susținut întotdeauna sintagma „Nu există nu se poate”!. A reușit să strecoare în
mintea și sufletul meu dorința de a fi mai încrezătoare în propriile forțe, mai
consecventă, mai muncitoare și cu o mai mare dorință de a evolua și, da, pot să-l
numesc mentorul meu. Omul care m-a văzut cu tot ce am eu: dorințele mele,
talentele mai mult sau mai puțin îngropate sau nedescoperite, poate curaj, poate
determinare.
Unchiul Iuăn este de departe mândria neamului nostru, al Popeleilor.
Toată familia se mândrește de reușitele lui, toată comuna Lupșa este mândră de
acest fiu al satului, care ne lasă drept mărturie cărțile lui de istorie, pe care eu le
numesc comori pentru veșnicia satului.
*
Ioan ȚURCANU
AMINTIRI DE DĂSCĂLIE CAZONĂ
(FRAGMENT DE JURNAL)
Ar mai fi multe hazoase de relatat (omul cu firul roșu, bălăcenisme, „exe-
cutarea” unui soldat dezertor cu un „glonț ruginit” din ciclul bălăcenisme etc.).
Fac un salt peste ani, ajung în vara anului 1991. Școala militară de ofițeri
a devenit, prin ordin superior, INSTITUTUL MILITAR DE ÎNVĂȚĂMÂNT
SUPERIOR DE ARTILERIE ȘI RACHETE ANTIAERIENE „GENERAL
BUNGESCU”. Am fost numit locțiitor al comandantului (rectorului) pentru
învățământ și cercetare științifică (prorector). Catedrele au rămas cam aceleași,
dar, prin noul ștat, a luat ființă o nouă catedră – Catedra de pregătire științifică
fundamentală. A fost încadrată numai cu cadre didactice universitare, civile,
intrate prin concurs. Numai șeful de catedră era militar – colonelul inginer Pricop
Gheorghe (George) decedat în anul 2004. Bunul Dumnezeu să-l odihnească în
pace. După ce terminam, la primele două ore, cu rezolvarea bogatei
corespondențe ce era repartizată sectorului învățământ simțeam o nevoie acută de
deconectare, ieșeam pe teren, mergând pe la catedre, chipurile în control,
anunțând, în prealabil, telefonic, la centrala telefonică, la ofițerul de serviciu, la
secretarul (secretara) comandantului, la secția învățământ (care îmi era direct
subordonată), că plec la catedra cutare, cutare, cutare… Mergeam, inițial, la
catedra de pregătire științifică fundamentală. După salutările de rigoare, doamna
lector universitar (fizică) Oprescu Mihaela punea la fiert cafeaua. Prepara o cafea
extraordinară. Mai discutam, nu le convenea birocrația excesivă în privința
întocmirii documentelor de învățământ, dar asta era situația în acei ani. Șeful
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
121
catedrei – foarte exigent, nu admitea niciun rabat din punct de vedere al
întocmirii documentelor de învățământ de către subordonații săi civili.
Următorul sector al traseului meu – catedra de științe sociale – șef de
catedră maior profesor universitar doctor VLAD IOAN. Biroul acestuia era
înțesat de cărți. După titluri, după aspectul coperților, cotoarelor, îmi dădeam
seama că aici e plin de istorie. Vlad, mă întreba, la început, ce documente să-mi
prezinte. Nu am venit pentru asta, am venit doar să văd ce mai este pe la catedra
voastră. Îmi prezenta unele exemplare din cărțile rare, mai discutam pe unele teme
istorice (este un adevărat și real erudit în istorie), apoi scotea o sticlă cu un lichid
auriu și mă invita să degustăm. Era o palincă – prună, foarte plăcută la gust și tare
ca focul. Dacă mai aveam timp intram și prin biroul lectorilor, unde trona lt. col.
LAZĂR CORNEL. Și aici se lăsa cu puțină palincă, foarte bună. Plecam,
oarecum, relaxat în urma vizitei, neoficiale, la cele două catedre. Mai treceam pe
la catedra artilerie antiaeriană (șef catedră – lt. col. sing. Popescu Gheorghe) des-
prinsă din catedra mamă artilerie și rachete anti-aeriene (r.a.a.). Aici eram tratat cu
vin oltenesc – renumitul zaibăr. Treceam și pe la catedra r.a.a. (șef catedră col.
ing. Pășcuță Teodor – bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace). Tudor mă invita
la o cafea. Nu se bea alcool de nici o culoare. El suportase o intervenție (operație)
foarte complicată la rinichi și nu avea voie, deloc, la alcool. Discuțiile cu Teo erau
foarte interesante și instructive. Pe Teo îl cunoșteam de prin anii ’71-’72, de când
a fost repartizat, după absolvirea școlii de ofițeri. comandant de pluton elevi în șc.
maiștri militari. artilerie și radiolocație, fiindu-mi subordonat. Treceam și pe la
celelalte catedre, dar mai rar. Mă grăbeam să revin la biroul meu, nu cumva să mă
caute comandantul și să nu știe pe unde mă aflu. Pe unde umblam, prin ce sector
eram, anunțam telefonic ca să se știe unde să fiu găsit, dacă era necesar.
În final, îi doresc colegului meu, colonel profesor universitar doctor
VLAD IOAN, răbdare, să citească mesajele pe care i le trimit, să selecteze ce
trebuie pentru lucrarea sa, să fie sănătos și tare de vârtute.
Cu toată stima, cu tot respectul, cu multă considerație.
*
Vasile Șt. TUTULA
IOAN VLAD – UN ISTORIC DE SEAMĂ AL BRAȘOVULUI
ȘI COMUNEI LUPȘA, UN PILON DE SEAMĂ
AL ISTORIOGRAFIEI MILITARE
Pe istoricul și publicistul Ioan Vlad îl cunosc bine, începând cu anii 1978-
1979, când în garnizoana Turda ne-am întâlnit ca tineri ofițeri, în cadrul unor
misiuni ce se derulau cu o viteză amenințătoare. Domnia sa era încadrat la un
divizion de artilerie antiaeriană din garnizoana Turda, care se pregătea să fie
Ioan VLAD la 70 de ani…
122
redislocat într-o altă garnizoană, la Lugoj. Am aflat atunci că deja absolvise
Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca,
secția fără frecvență. A fost pentru el un pas foarte mare, deoarece va fi
selecționat și promovat începând cu aprilie 1979 ca lector-cadru didactic la
Catedra de Istorie Militară la Școala Militară de Ofițeri Activi de Artilerie A.A.
și Radiolocație (Brașov). Aici, va parcurge un drum ascendent fiind un ofițer
temeinic pregătit, un pasionat în istorie conștiincios și responsabil.
Brașovul îi va deveni în timp „a doua garnizoană și casă”, după Lupșa lui
dragă, a iubirii și muncii sale unde se va împlini ca lector (1977-1984), șef de
catedră (1984-1996), asistent universitar la Institutul Militar de Artilerie A.A. și
Radiolocație, șef de catedră, conferențiar universitar (1996-2001), la Academia
Forțelor Aeriene „Henri Coandă” (Brașov). Perioada 1977-2001 va fi una dintre
cele mai fecunde ale vieții sale, acumulând o bogată experiență și vaste
cunoștințe în domeniul artei, istoriei și științei militare, contribuind la formarea a
peste 20 de promoții de ofițeri, între care unii îl vor lua drept model, urmându-l
în cariera de ofițer. Din păcate, după 1995-2000 istoria, știința și arta militară vor
fi tot mai mult neglijate și neluate în seamă în pregătirea viitoarelor generații de
ofițeri. Lucrurile la fel s-au petrecut și la Academia de Înalte Studii Militare – azi
Universitatea Națională de Apărare „Carol I”. Aceste măsuri negândite, luate și
în schimb de vendetă vor afecta în timp pregătirea morală și de luptă a ofițerilor
și subofițerilor Armatei Române. S-au mai făcut ceva reveniri, dar sunt
minuscule. Nu sunt de esență.
În perioada mai-octombrie 1985 a fost detașat ca redactor responsabil la
Revista de Istorie Militară, ce funcționa atunci sub denumirea de „Lupta
întregului popor”, ca supliment al revistei „Viața Militară”, reușind împreună cu
ceilalți colegi de redacție să realizeze un număr obișnuit al revistei și un număr,
primul în limba engleză. A revenit la Brașov în octombrie 1985, continuându-și
activitatea la catedră. Momentul respectiv a fost pentru el un experiment,
deoarece s-a inițiat în activitatea de cercetare și publicistică. Apetitul de a scrie și
publica a devenit treptat o obișnuință, fiind dominat de tot mai desele încercări de
a cerceta arhivele din Brașov, adunându-și o vastă bibliografie despre rolul
Brașovului în actul Marii Uniri de la 1918. Problematica cunoașterii și descifrării
istoriei Brașovului în lupta sa pentru înfăptuirea Marii Uniri din 1918 îl va
preocupa în ultimii peste 35 de ani. Între februarie 1989-26 octombrie 1991 va
urma doctoratul în Istorie la Universitatea „Babeș-Bolyai”avându-l coordonator
pe academicianul Ștefan Pascu, susținând teza „Brașovul și Marea Unire”, pe
care o va publica în 1996, 318 pagini, o lucrare de mare interes științific.
Această temă o va aprofunda până în anul 2018, când va publica 3
volume ample pe această temă care vor fi premiate cu Premiul „Dimitrie
Cantemir” de Academia Oamenilor de Știință. Cele 3 volume „Brașovul și Marea
Unire” îl definesc pe profesorul univ. dr. Ioan Vlad ca pe un cercetător profund,
de mare anvergură, temeinic documentat.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
123
Ioan Vlad, un ofițer harnic și întreprinzător, a fost nevoit în 2001, urmare
a procesului de restructurare a Armatei Române, „să pună pușca-n cui” și „să
migreze” la Universitatea „Spiru Haret”, unde și-a continuat activitatea la cate-
dră, reușind în 2005 să devină profesor universitar doctor, un titlu ce-l onorează,
dar ca și cel de colonel în rezervă. Harnic, priceput și consecvent cum îl știu, s-a
adaptat noilor cerințe universitare, muncind cu devotament și râvnă la Facultatea
de Științe Juridice și Administrative (Brașov), îndeplinind în decanatul facultății,
funcțiile de prodecan (2001-2003), secretar științific (2003-2005) și din nou pro-
decan (2005-2015). La Facultatea de Științe Juridice și Administrative a predat o
serie de discipline din sfera istoriei și administrației, în total 8 obiecte de studiu
fiind apreciat de studenți ca un fin și valoros pedagog, psiholog și metodist.
Cunoscându-l și studiindu-l pe istoricul și publicistul Ioan Vlad, opera sa
publicată până în prezent ne dăm seama că avem de a face cu un iubitor, pasionat
și îndrăgostit al istoriei în sensul real și pozitiv al istoriografiei noastre naționale,
în care documentul istoric are prioritate, urmând apoi analizele și interpretările de
rigoare. Consider că din acest punct de vedere, prof. univ. dr. Ioan Vlad este un
istoric profund, o adevărată instituție pentru Brașov și împrejurimile sale,
oferindu-ne volume de istorie reală, de istorie națională, care îi fac cinste,
demnitate și onoare.
Istoricul și publicistul Ioan Vlad este o adevărată instituție privind
recuperarea istoriei Brașovului și a împrejurimilor sale. A adunat enorm de multe
documente privitoare la teza de doctorat cu titlul „Brașovul și Marea Unire”,
publicată în 1996 (318 pagini), publicând alte două volume: „Românismul
brașovenilor. Documente 1916-1919”, 1998 (518 pagini) și „Cărturari brașoveni
pentru România Mare”, 1999 (364 pagini). La acestea a mai adăugat alte 2 lucrări
inedite: „Ioan Șenchea – martirul Ardealului. Lupta Națională la Făgăraș pentru
Marea Unire”, 2004 (660 pagini) și „Văpaia din Munți. Bătălia din zona
Carpaților de Curbură, septembrie-noiembrie 1916”, 1999 (145 pagini). Putem
spune că din acest punct de vedere istoricul Ioan Vlad a făcut ordine în redarea și
cunoașterea istoriei Brașovului, așa cum au procedat înaintașii neamului nostru:
Andrei Mureșanu, Iacob Mureșanu, George Barițiu, Andrei Bârseanu, Ioan Bog-
dan, Tiberiu Brediceanu, Vasile Barbu, Ștefan Popovici, Aurel Mureșianu, Ioan
A. Lapedatu, David Urs de Margina, Maria Baiulescu, Ioan Șenchea, Ioan Ursu,
Ilarion Pușcariu, Nicolae Popovici, familia dinastică Radu Tempea și mulți alții.
Dar, Ioan Vlad, „moțul de la Lupșa”, nu s-a oprit aici. A continuat
cercetările, reușind în 2018, în cinstea Centenarului Marii Uniri (1918-2018) să
editeze 3 volume ample, care au fost premiate de către Academia Oamenilor de
Știință din România cu Premiul „Dimitrie Cantemir”. Concluzia ce se desprinde
de aici este consecvența sa în cercetarea istorică, dăruirea pentru a scoate în
evidență rolul Brașovului în lupta pentru unitate națională, un centru activ unde
românii de vază ai secolelor XIX-XX, din Moldova, Țara Românească și Ardeal
se adunau în chestiunile stringente ale refacerii DACOROMANIEI. De-a lungul
Ioan VLAD la 70 de ani…
124
secolelor, Brașovul împreună cu Șcheii Brașovului a avut un mare rol în
construcția unității naționale, alături de Iași, București, Alba Iulia, Arad, Cluj,
Sibiu, Oradea, Craiova, Blaj, Rm. Vâlcea și alte centre urbane.
O altă caracteristică a istoricului Ioan Vlad este aceea că el nu și-a uitat
obârșia, Lupșa lui dragă, unde a văzut lumina zilei în 19 februarie 1950, unde și-
a îndreptat pașii spre școală. De fapt, din ceea ce cunosc eu, el, precum și familia
pendulează între Brașov și Lupșa și invers. Puțini sunt istoricii, profesorii, ofițerii
ce fac acest gest. El nu și-a uitat locurile natale la care ține enorm de mult, le
iubește cu patos, chiar dacă la Lupșa și acum viața este cu mult mai grea, încă
sunt multe bariere ale insatisfacției de învins, aspect caracteristic majorității
localităților rurale, unde condițiile de trai sunt departe de cele de oraș.
În acest scop și-a dedicat câțiva ani buni pentru a face cunoscută comuna
Lupșa și cele 23 de sate componente, în jud. Alba, în Ardeal, în România și în lume.
Cele 4 volume monografice masive pe care am avut plăcerea să le
parcurg demonstrează încă o dată dragostea și respectul său față de locurile
natale, de Lupșa, comuna lui dragă, unde a învățat și primit lecții de limba româ-
nă, ale Abecedarului și Citirii și cele de Aritmetică, cele de Caligrafie, Istorie,
Geografie, Fizică și Chimie. Amplei lucrări monografice i-a dat un titlu sugestiv:
„Lupșa – aur și oameni. O comună din Țara Moților. Antologie monografică”,
Edit. Pastel, Brașov, 4 volume, 2006-2009, 1.977 pagini, format B5. Din câte
cunosc eu, este cea mai voluminoasă monografie din zona Munților Apuseni.
Ceea ce este semnificativ la această monografie, care cred că este cea mai
masivă și documentată din zona Apusenilor este faptul că el a lucrat în echipă,
cooptând aproape 40 de colaboratori, cărora le-a cerut părerile, valorificând și o
serie de lucrări de grad și multe documente de familie, ceea ce oferă lucrării un
caracter de concretețe și de respect față de munca dascălilor și profesorilor din
Lupșa, a altor oameni de seamă a acestei localități bine cunoscută în istoria
României, a cărei notorietate prin cele 4 volume va crește și mai mult. Din acest
punct de vedere, istoricul Ioan Vlad este un exemplu și un model demn de urmat.
În cele 4 volume ale Monografiei comunei Lupșa, pe care le-am parcurs,
a redat spre cunoaștere generațiilor de azi, multe nume de oameni deosebiți, de
lupșeni patrioți, care au pus mai presus de orice interesele generale (despre care
azi nu se mai vorbește), respectiv Neamul și Țara. Sunt prezentate peste 550 de
nume de dascăli, profesori, meseriași, cadre militare, preoți etc., care s-au ridicat
din această comunitate, ridicând nivelul de cultură, civilizație și confort al
locuitorilor exploatați, chinuiți și suferinzi în timpul regimurilor de ocupație
străină: Imperiul Habsburgic, imperiul austro-ungar, pentru care ei s-au răsculat
la 1784-1785 sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan și pe timpul Revoluției
Române de la 1848-1849 sub Crăișorul Avram Iancu.
De asemenea a realizat o binevenită monografie dascălului și pedagogului
Petru Șpan, născut la 4 iunie 1860, lupșan la origine, care în cadrul Asociațiunii
ASTRA și al învățământului în limba română, a avut merite deosebite ca
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
125
pedagog, autor de lucrări pedagogice și de manuale, punerea bazelor Școlii Civile
Superioare de Fete cu Internat, la Sibiu (1883), inclusiv ca director al Bibliotecii
Asociațiunii ASTRA (1888-1889), apoi ca profesor la Școala de Fete și la
Seminarul Andreian. Este o lucrare monografică temeinic documentată, care
deschide alte orizonturi pentru scrierea și tipărirea de noi monografii în acest
domeniu vast al ASTREI, unde este enorm de mult de cercetat, dar mai ales de
scris și publicat.
Ioan Vlad – „moțul de Lupșa” – a pus stâlpi temeinici cercetării în dome-
niul istoriografiei militare, afirmându-se în ultimii peste 30 de ani ca un pilon
brașovean de seamă în istoriografia militară. A cercetat și studiat o mulțime de
documente. Pe unele le-a repus în mișcare, redându-le publicului larg. Mă refer
la cele cu privire la mărturiile participării ostașilor români la eliberarea în august-
septembrie 1916 și în 1918 de sub dominația străină a Brașovului și împrejuri-
milor sale. Semnificativă în acest sens este volumul „Văpaia din munți. Bătălia
din zona Carpaților de Curbură, septembrie-noiembrie 1916” (1999) în care a
clarificat multe aspecte și episoade privind operația Armatei a 2-a pentru
apărarea cu orice preț a Carpaților de Curbură, limitându-se pătrunderea trupelor
austro-ungare și germane spre Câmpia Buzăului și Focșanilor, prin blocarea
pasurilor și trecătorilor.
A reliefat locul și meritul, jertfa femeilor pentru România Mare – eroinele
de la Olt, Maria Manciulea și LucrețiaCanja; participarea ostașilor și ofițerilor
români ardeleni în războiul Austro-Ungariei (1914-1918). A valorificat și
publicat o parte din memoriile și notițele de campanie ale generalului Vasile
Barbu, maior G.G. Garoescu; prima Ordonanță a autorităților române din Brașov,
17/30 august 1916; date despre funcționarea consiliilor și gărzilor naționale
române (noiembrie 1918-ianuarie 1919); cele 40 de zile de stăpânire românească
la Brașov; bătălia Brașovului din 7-8 octombrie 1916 și restabilirea autorităților
austro-ungare; brașovenii și fenomenul voluntariatului în Armata română;
Pompiliu Nistor și „prima Alba Iulia” ș.a.
Ioan Vlad s-a manifestat și este prezent și ca un publicist activ în plan
local și nu numai. A publicat, începând cu 1984 peste 60 de studii, 80 de articole
și a susținut un număr mare de comunicări, dovedind că este un foarte bun
comunicator, conferențiar și profesor universitar, cu experiență la catedră,
documentat, un bun orator, cu un discurs convingător și plin de empatie, uneori
cu un patos debordant. A susținut și publicat o serie de studii și articole valoroase
în presa locală brașoveană, în revistele „Plaiuri Săcelene”, „Iancule Mare”,
„Astra brașoveană” ș.a. A creat și condus, din august 1992, revista „Oastea și
Țara”, fiind publicate 12 numere, până în octombrie 1995.
Este membru al Despărțământului Brașov al ASTREI, vicepreședinte al
Despărțământului Zărnești al ASTREI, membru în colegiul de redacție al
ASTREI, membru în colegiul redacțional al revistei „Plaiuri Săcelene”. În luna
mai 1994 a fost ales președintele Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” al
Ioan VLAD la 70 de ani…
126
Filialei Brașov și președinte de onoare al Asociației „Cneazul Cândea” a Fiilor
satului Lupșa, județul Alba. Aceasta demonstrează încă odată că istoricul și
publicistul Ioan Vlad este o personalitate de seamă a Municipiului Brașov și
comunei Lupșa, un ofițer de înaltă ținută, temeinic pregătit în domeniul artei,
istoriei și științei militare cu o bogată activitate la catedra militară, timp de 22 ani
(1979-2001), plus alți 14 ani la Facultatea de Științe Juridice și Administrative,
Universitatea „Spiru Haret”, unde s-a bucurat de aprecieri și satisfacții deosebite.
Între anii 1980-1994 a fost o perioadă de întrerupere a legăturilor dintre
noi, urmare a faptului că am avut de îndeplinit și lucrat în sectoare și domenii
diferite: eu la trupe, domnul Ioan Vlad cadru didactic. Ne-am reîntâlnit „pe fir”
în 1994, când am avut satisfacția să particip la înființarea Filialei Brașov a
Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România.
Am avut o misiune comună: înființarea Filialei Brașov, eu venind din
partea Clujului, a Consiliului Național al Societății, iar Ioan Vlad era omul
locului, „moțul de la Lupșa”. A fost o activitate bine pregătită și condusă de prof.
Ioan Vlad. S-a desfășurat la Cercul Militar Brașov în data de 28 mai 1994, când
Ioan Vlad a fost ales președintele Filialei Brașov, de față fiind printre alții
academician Ștefan Pascu, conf. univ. dr. Ioan Teodor Stan, președintele
Societății, conf. univ. dr. Matei Pamfil, profesorul, scriitorul și poetul Vasile
Copilu-Cheatră, prof. univ. dr. Florin Salvan și alți președinți de la filiale.
A fost un moment plăcut și de neuitat. Prima întâlnire a avut loc pe
peronul gării C.F.R. din Brașov, unde a fost prezent și poetul Vasile Copilu-
Cheatră, moț la origine, un luptător ferm pentru cauza românilor ardeleni în
perioada 1940-1944, un contestator demn și hotărât împotriva Dictatului fascist
de la Viena (30 august 1940).
În calitate de președinte al Filialei Brașov, prof. univ. dr. Ioan Vlad a
desfășurat un număr mare de activități culturale și științifice, simpozioane,
evocări, lansări de carte, între care voi enumera doar două: a înălțat în Brașov o
statuie a Crăișorului Munților – Avram Iancu, iar în memoria acestuia și a
luptătorilor din Legiunea Brașovului a publicat lucrarea „Avram Iancu și
brașovenii săi”, apărută la Edit. Concordia din Brașov (1999). Lucrarea a fost
scrisă și tipărită și: „În memoria prof. univ. dr. Ioan Teodor Stan, creatorul și
întâiul președinte, deplin merituos al Societății Avram Iancu”.
Ioan Vlad este un om modest, harnic și întreprinzător, uneori mai retras,
dar care știe ce vrea. Este un bun familist și un foarte bun gospodar. De mic a
fost învățat de părinții săi de la Lupșa să prețuiască munca, știind să învingă
greutățile. De fapt este un om deosebit care-și cinstește locul prin muncă și fapte.
Îi plac faptele, nu vorbele.
Ca președinte al Filialei Brașov a Societății Cultural-Patriotice „Avram
Iancu”, prof. Ioan Vlad a avut rezultate deosebite, îndeosebi în prima perioadă
1994-2010, când filiala a fost mult mai activă, iar domnia sa a fost prezent în
paginile revistei „Iancule Mare”, unde a publicat mai multe studii și articole.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
127
Eforturile făcute, cercetările istorice întreprinse, cărțile publicate i-au fost
apreciate și recunoscute prin acordarea titlului de Cetățean de Onoare al
Comunei Lupșa, respectiv al Orașului Zărnești.
Ca unul care îl cunosc foarte bine, mă bucur și îl felicit pentru tot ceea ce
a realizat pe „FRONTUL MUZEI CLIO”, pentru cărțile scrise și publicate,
dorindu-i la această vârstă de 70 de ani împliniți, încă multă putere de muncă,
dăruire și împliniri, alături de familia sa deosebită, care l-a ajutat și înțeles spre a
fi de folos brașovenilor, zărneștilor, lupșenilor, moților și întregii noastre națiuni,
deoarece este unul dintre istoricii de bază care cunoaște și stăpânește „multe
chei” ale istoriei românilor din dragoste, respect și recunoștință.
La împlinirea vârstei de 70 de ani îi doresc multă sănătate, bucurii și
împliniri alături de cei dragi și apropiați. M-am bucurat și mă bucur de toate
realizările sale și-i transmit cu prietenie „moțului de Lupșa” tradiționalul LA
MULȚI ANI! Cu aleasă considerație și prețuire.
UN SINCER „VIRTUS ROMANA REDIVIVA!”
VIVAT DUHUL LUI IANCU!
PER ASPERA AD ASTRA: PE CĂI ANEVOIOASE SPRE STELE!
*
Dumitru PREDA
UN GÂND DE NEUITARE LA CEAS ANIVERSAR
Aniversările, am spus de mai multe ori, sunt popasuri în scurgerea
Timpului, stații necesare pentru re-apropierea, adesea, chiar dacă sunt mai
departe, de cei care au însemnat și reprezintă ceva în drumul tău prin viață.
Iată motivul pentru care la împlinirea unei frumoase borne – 70 de ani –
mă simt dator a așterne câteva gânduri, poate răzlețe, dar care vin din adâncul
inimii, despre colegul și prietenul meu brașovean Colonelul și Profesorul Ioan
Vlad. O prezență activă în viața cetății de la porțile Ardealului, căreia i-a dăruit
prin cuvântul scris și cel rostit cu vigoare și atitudine consecventă în multe
expuneri, inclusiv de la catedră, numeroase și semnificative file ale bogatei sale
istorii.
Pentru că Istoria și oamenii locurilor au fost acei determinanți care ne-au
strâns împreună în urmă cu peste trei decenii și care, până astăzi, au rămas
împreună cu sentimentele deschise de prețuire reciprocă și de prietenie
statornicite de-a lungul acestor vremi, dincolo de întâmplările care ne-au brăzdat
cărările vieții.
Ne-am cunoscut spre finele anilor 1980, la București, când Ioan Vlad
venise în Capitală să întărească echipa profesionistă și devotată a noii Reviste de
istorie militară. Iar figura și activitatea unui mare profesor de istorie român, plecat
Ioan VLAD la 70 de ani…
128
din comuna Cața de lângă Brașov – e vorba de Ioan Ursu – spre a se pregăti
temeinic în bătălia pentru Adevăr și pentru Întregirea Neamului ne-a unit și mai
mult gândurile și preocupările atunci, în preajma aniversării 70 a Marii Uniri din
1918, ca și mai târziu, aș spune pentru toată viața. La început de Nou An 1988,
stimatul meu frate în simțiri și năzuințe ținea să-mi scrie: „te felicit călduros
pentru Biografia… lui Ioan Ursu. E o reușită din toate punctele de vedere. E scrisă
admirabil, într-o viziune amplă și profundă, un model de restituire a unei opere și
a unei personalități”. În misiva lui de patru pagini, Ioan îmi vorbea și de un
proiect intitulat Cărturari brașoveni în lupta pentru Marea Unire, proiect ce avea
să se materializeze în ample articole și apoi în contribuții de valoare.
Legăturile noastre au continuat deopotrivă în colaborări diverse, printre
care și la un nou manual de istorie militară pe care l-am coordonat, apărut
imediat după 1989, dar și pe linia Comisiei Române de Istorie Militară. Amintesc
aici de o vizită întreprinsă la Brașov, în toamna anului 1989, când l-am însoțit pe
cunoscutul profesor și publicist belgian (fondator și director al revistei
„MEMO”) Dr. Roger Gheysens, un sincer prieten al României, admirator al
culturii noastre. În plus, un prieten și admirator al conducătorului meu de
doctorat Profesorul universitar Doctor Docent Titu Georgescu. Ajunși la
destinație, am avut un excelent ghid tocmai pe tânărul ofițer Ioan Vlad care ne-a
purtat prin locurile și casele încărcate de istorie ale cetății de la poalele Tâmpei.
Grație lui am trecut peste tensiunile și restricțiile datorate acelor zile de sfârșit ale
regimului de atunci.
În dorința de a-i arăta modul în care noi, românii, știm să ne întâmpinăm
oaspeții, îndeosebi pe cei apropiați, am făcut o scurtă oprire și la casa sa, depă-
nând amintiri și mai ales proiecte pe care le aveam pentru dezvoltarea relațiilor de
cooperare cu lumea istorică internațională, și firește cu Belgia. Nu cu mult timp,
de altfel, ne vizitase maiorul, viitor colonel profesor al Școlii militare regale din
Bruxelles și președinte al Comisiei Internaționale de Istorie Militară Comparată
(după 2000) Luc de Vos, un alt Prieten sincer al țării noastre. Dar în străduințele
noastre de a-l face pe distinsul nostru oaspete să se simtă cât mai în largul său,
fără formalisme și alte rețineri, uitasem să raportăm la comandamentul militar
pentru acest moment, despre care, ulterior profesorul Gheysens l-a reamintit cu
multă satisfacție. Înțelegerea șefului direct și mai ales evenimentele care au
survenit la scurt timp au eliminat amenințarea unor sancțiuni posibile!
În noul context de după decembrie 1989, am împărtășit împreună cu Ioan
Vlad, precum și cu mulți alți colegi, speranța în construirea unui nou cadru de
desfășurare a muncii de cercetare și a acțiunilor de propagare a valorilor istoriei
noastre militare. „Nădăjduim cu toții – îmi scria el de Ziua Unirii, la 24 ianuarie
1990 – că o lume nouă se naște și că ne vom depăși și noi în libertate și
demnitate”. În acele noi începuturi am contribuit personal la organizarea
Institutului de Istorie și Teorie Militară (cuvântul Național a fost eliminat de unul
din liderii de atunci ai României!) și mai ales a Comisiei Române de Istorie
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
129
Militară, cu filiale în principalele centre universitare. Unul dintre entuziaștii
ziditori a fost același neostenit Ioan Vlad la Brașov, precum Ioan Țepelea și
Constantin Moșincat la Oradea sau Vasile Tutula și Iulian Patca la Cluj-Napoca,
sprijiniți de comandanți locali. E o altă istorie trăită ce ar trebui scrisă, pentru ca
e plină de ostași-cărturari patrioți și de învățăminte.
Strădania celui pe care îl aniversăm acum s-a materializat, pe lângă
conferințe și reuniuni științifice și de popularizare, în merituoasa revistă „Oastea
și Țara” apărută între 1992-1995, o carte de învățătură pentru toate generațiile.
Proiecte și țeluri, sacrificii de tot felul ale autorului, ea a fost o prezență în viața
oamenilor din zonă, dezvăluind prin condeiul lui Ioan și al altor camarazi
momente, unele neștiute sau uitate, din contribuția armatei, a trupelor brașovene
și a locuitorilor la realizarea visului de Unire și la propășirea Țării, a comunității
Brașovului.
Plecarea mea în rândurile altei oștiri, cea a Diplomației române pe care
am slujit-o două decenii, și mai ales îndelungatele misiuni în străinătate au rărit
sensibil contactele mele cu Ioan Vlad, dar nu au șters sentimentele și amintirea
acelor momente când împreună, împărtășind aceleași valori spirituale, ne-am
sfătuit și… am visat, implicându-ne în dinamica societății românești.
De aceea, la această bornă cronologică, îi adresez sărbătoritului salutul
meu cordial ce însoțește gândul și amintirile nostalgice, mărturisindu-i respectul
și afecțiunea neștirbite prin trecerea anilor.
La Mulți, Binecuvântați și Fericiți Ani!
*
Ioan VLAD
CRITICILOR MEI, CU RECUNOȘTINȚĂ
Motto:
„Descălecarea d(umnea)lui (I. Vlad) de pe versantul Țării Moților…,
descălecare fructuoasă în inima României, la fel cum a fost pentru
înaintașii săi între ale luminării naționale ad integrum, formați
scriptologic în Brașovul inegalabil, mult iubit prin amprentele sale
spirituale. Mureșan și el, din echipa Mureșienilor.”
Daniel PIȘCU
La sfârșitul acestui capitol de mesaje aniversare, generoase, delicate,
elaborate cu migală, cu gânduri bune, optimiste și entuziaste vă rog să îngăduiți
și protagonistului o luare de poziție, o intervenție în acest demers editorial, care
mă țintește atât de onorant, de prietenesc, de cald și de tonifiant. Desigur,
aniversările sunt ocazii de sărbătoare, de întâlnire cu prietenii, colegii, cu cei
dragi, de petreceri cu delicatețuri culinare și bahice, cu veselie, vorbe frumoase,
Ioan VLAD la 70 de ani…
130
urări și uitare de cele neplăcute, neîmplinite, de cenușiul și dramaticul vieții,
pentru o fărâmă de fericire, de bucurie, cu cei de alături.
Gestul Excelenței Sale, d-l Lăcătușu, de a iniția și coordona acest volum,
ca și precedentele 29 din seria „Profesioniștii noștri” este unul de factură clasică,
cu antecedente celebre începând cu „Viețile paralele” ale lui Plutarh până la mult
doritul „Plutarh Nou” al lui Nicolae Iorga, care să omagieze făuritorii români de
civilizație și cultură modernă, vis încă neîmplinit până azi.
La Sfântu Gheorghe, însă, în ultimii zece ani, sub bagheta maestrului
Lăcătușu, se clădește acest „Plutarh Nou”, de Sud-Estul Transilvaniei, pe o
formulă originală și onestă, riguroasă și longevivă, care generează, nu doar
postum, o comunitate, un conclav elitist, lucrativ și creativ, pe ogorul alb al
literelor și ideilor.
Îi dorim seriei „Profesioniștii noștri”, acest „Plutarh Nou” al revirimen-
tului românesc, cultural și științific, ortodox și național, edificator de țară
românească în Covasna și Harghita, viață lungă și productivă, șansa să devină
model pentru împlinirea visului marelui istoric, N. Iorga, la nivel național, în
contemporaneitate. Iar creatorului, diriguitorului și întâi lucrătorului seriei
„Profesioniștilor…” să-i dorim pentru aceasta și multe altele, sănătate și viață
lungă și rodnică în brazda adâncă pe care o trage în cultura, publicistica și
militantismului național, pe un ogor arid, bolovănos și primejdios.
Sunt deplin îndatorat autorilor de mesaje de mai sus, prieteni, colegi și
mai mult decât atât, pentru că s-au aplecat meditativ asupra modestei mele
prezențe și lucrări în scrierea istoriei, dar mai ales pentru efortul de a alege doar
ce-i bun, poate însemnat în truda mea, de-a fi nu critici, ci doar laudativi,
admiratori și examinatori cu note mari. Înțeleg: cadrul festiv aniversar, barba
mea albă și prefixul dezolant pe care-l schimb, impun o îngăduință aristocratică
sau poate o concesiune de exigență, generoasă și încurajatoare pentru juvenila
mea senectute. Știm, cadourile și laudele sunt arsenalul aniversărilor pentru
copii, inclusiv pentru bunicii lor, care inevitabil redevin copii, ai copiilor lor dar
și ai prietenilor și colegilor.
Astfel că am o aniversare plină de cadouri, de bucurii, de urări, laude și
încurajări, iar cireașa de pe tort este acest volum, cu care mă voi mândri toată
bătrânețea mea copilărească, dar și dincolo în eternitate!
Colegul meu, Florea MARIN ridică „viețile (noastre) paralele”, prin
liceul și școala militară, dar și la Universitate, prin licență și doctorat în istorie, la
cota „Vieților…” lui Plutarh, cu o pană de maestru, bine strunită și exersată, în
poezie și proză, pe lângă scrisul de istorie; cu o evocare caldă și nostalgică a
cantemirismului din noi, a acelor ani de visare romantică, dar și de clădire
temeinică a unui viitor edificiu cărturăresc, cu dascăli hăruiți și dăruiți șantierului
nostru bine început acolo și atunci.
Colegul Marinică are generozitatea și delicatețea de a prețui cărțile mele,
cu deplină onestitate colegială, după o aplecare atentă și pătrunzătoare asupra lor
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
131
și fără urmă de slăbiciuni pe care noi ceilalți nu ni le putem stăpâni. Patrimoniul
brâncușian care-l umbrește la Tg. Jiu, ca și cromozomii moștenirii țărănești a
Olteniei profunde fac din el un înțelept, un monah al limbii române, al
simțământului național și al prieteniei generoase.
Acrostihul cu care mă dăruiește, o perlă poetică înainte de a fi cadoul
meu, un cadou fără precedent în panoplia mea și o piesă de colecție în cămara
mea artistică de colecționar înrăit, este și actul de înnobilare ca urmaș de cneji
„DE LUPȘA”. Nu știa nicidecum de descendența mea genealogică, recent
descoperită, din cnejii Lupșa, dar cu o intuiție profetică, venită poate din „mintea
de dincolo”, a marșat exact pe această idee, poetic și artistic.
Iar la ordinul: „Eu aștept acușa / Serii complete despre… Lupșa!”, îi pot
raporta că seria incompletă Lupșa („Lupșa – aur și oameni”) ajunge acum la vol.
11 și va continua, dar când va fi completă sau numai încheiată nu pot ști.
Distinsul săcelean Horia BÂRSAN are generozitatea de a-mi găzdui în
revista pe care o conduce o serie lungă de studii, de a le promova și prețui pentru
cititorii revistei. Dar are și generozitatea de a se apleca asupra lucrării mele, de a-
și aduna judecățile și aprecierile într-o amplă și aplicată recenzie, publicată în
revistă, cea mai elaborată recenzie la ediția a doua până în acest moment.
A rezonat și la ideea mea de a apropia și întâlni cele două surori gemene,
„satele” noastre natale, Săcele și Lupșa, atestate la 1366, cu același naș regal,
Ludovic cel Mare, idee, care, poate, destinul ne-o rezervă nouă, ca noi s-o
împlinim cândva.
Horia Bârsan, Fane Lupu și păr. Raul Șerban sunt liderii grupului meu de
prieteni săceleni, cu care abia aștept era postpandemie să ne revedem la o acțiune
și să facem o cântare….
Prietenul și colaboratorul Adrian Gabi TOTH, un discipol la care am
dăltuit cu rost, cu nume de secui dar cu simț național de moț, s-a dovedit apt să
prindă oferta de colaborare din zbor și s-o cultive cu pasiune și statornicie.
„Marea împărăție…” a lui A.A. Mureșianu l-a captivat și răpit definitiv
pentru un mare proiect editorial, de recuperare a unei opere uitate, de mare
valoare, pentru istoriografia brașoveană și națională, și de finalitate reparatorie
pentru repunerea lui A.A. Mureșianu pe piedestalul bine meritat în Pantheonul
brașovean.
Cu Costică MANEA, coleg militar, retrăiesc amintirile din anii de
dăscălie la Școala Militară de maiștri și acea vizită la Alba Iulia, pentru a 65-a
aniversare a Marii Uniri, cu elevii, cu care am retrăit aievea faptele Unirii, de
„parcă, spune Costică, vedeam intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în cetate”,
iar eu îmi simt și azi lecția de istorie împlinită, dacă și după decenii multe
reverberațiile ei mai flutură prin amintiri.
Nu mai puțin, alte lecții similare, prin Brașovul istoric, în Scheiul valah,
la Sf. Nicolae – catedrala românismului unificator, la Pantheonul din Groaveri, la
Bartolomeul martiric etc. au rămas în conștiințe și au renăscut în convingeri și
Ioan VLAD la 70 de ani…
132
fapte ale ostașilor țării, cu grade mari, cu gândul și inima la țară, la trecători și la
urmași.
La dr. Gheorghe VLAD mă bucură bucuria lui de a se regăsi cu
copilăria, cu cei dragi și cu satul natal în monografia Lupșei, pe care o ține la
căpătâi și-și oblojește nostalgiile și depărtările de lumea satului.
Simt că lumea de poveste pe care i-o relev în noul volum al cărții Lupșei,
cu castelul din Podireu, cu cavalerii medievali – cneji de Lupșa, cu înaintașii
noștri printre ei, acea lume nu fantastică ci istorică, nu aiurea ci prin curțile
caselor părintești, am trăit-o și noi chiar dacă nu nobiliar ci țărănește și o avem în
neliniștile noastre de nopți de veghe sau de visare.
Îl simt alături pe Deordica lui Lazăr în dăruirea pentru sufletul Lupșei,
pentru vestigiile și patrimoniul ei istoric, pentru prezentul și viitorul ei, pentru
grijile ei materiale și spirituale, la care pune umărul cu nădejde.
Pictorița Aurelia STOIE MĂRGINEANU, pe care am necăjit-o cu
insistențele mele de a-mi vinde ceva din comoara bine păzită a penelului său, are
generozitatea să spună despre colecționar că o făcea „cu un simț sigur pentru
trăsătura artistică și gestul original”dintr-o operă de artă sau din oferta pictorilor.
Apoi insistența colecționarului e mânată de dibăcia de a fi găsit „semnele
vocaționale” ale artistului și „puterea de a pune în valoare”. Sunt tonifiante aceste
asigurări față de modesta mea încredere în puterea de a selecta riguros valorile și
achizițiile pe care le fac.
Mi-a apreciat Tohănița, unde mi-a lăsat câteva acuarele, care-mi sunt tot
mai dragi și unde vede că am trudit „neobosit și vrednic” pentru a mă bucura de
„spectacolul fascinant al naturii”, pe care artistul l-a imortalizat într-o secvență,
dar care pentru proprietar, „prinde viață negreșit în fiecare primăvară”.
Colegul și prietenul Cornel LAZĂR probează, mai întâi, o înțelegere
matură a mecanismului cercetării și scrierii istoriei, din perspectiva cuprinzătoare
a unei formații filosofice.
Apoi, descoperind conceptul de „localism creator” l-a aprofundat atent și
m-a atașat istoriografic acestuia, cu o sentință categorică din titlu până la sfârșit,
suficient de convingător pentru ca verdictul său să determine titlul volumului.
Are chiar generozitatea de a afirma că propun un model pentru forța localismului
creator și mă pune în fruntea bucatelor, privind localismul creator în scrierea
istoriei. Mai vedem!
C. Lazăr descoperă și definește cei trei piloni ai localismului meu creator:
primul este Brașovul, pe componenta seculară de ascensiune prin luptă spre
Marea Unire; al doilea este Lupșa natală, pe o componentă monografică origi-
nală, în dinamică și în echipă, depășind zece volume; iar al treilea este Zărneștiul,
care m-a adoptat estival și nu numai, ca pilon înfipt în Hora brazilor, redescoperit
și pus în valoare ca monument de talie UNESCO, tot în fruntea unei echipe.
Și cei trei piloni, spune C. Lazăr, se înfig și jos și sus în național și în
universal, eludând astfel provincialismul și promovând localismul creator în zona
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
133
luminată a istoriografiei naționale. El înțelege și spune răspicat că „localismul
creator” nu este rudă săracă, sau „provincialul” printre istoricii de cuprindere
națională sau europeană.
Prejudecata că istoria locală ar fi o istorie minoră este considerată de
către N. Iorga un fals. Marele istoric acordă o mare importanță istoriei locale,
chiar și atunci când ea este „o istorie făcută de cei mici” adică oameni ai locului,
mulți anonimi tăcuți. Într-o comunicare la Academia Română intitulată „Istoria
țării prin cei mici”, publicată în „Revista Istorică” nr. 1-3, 1921, Iorga consideră
istoria locală, chiar așa măruntă, că „adesea este istoria cea mai adevărată și în
orice caz fundamentală și care reflectă istoria cea mare”.
Cu aceste convingeri N. Iorga a plecat adesea de la fapte și date de istorie
locală pentru a fundamenta mai temeinic considerațiile sale privind istoria
generală.
Analizând statutul meu profesional, C. Lazăr consideră că originea rurală,
pasajul obligatoriu prin cazarmă sau neviețuirea într-o metropolă universitară a
istoricilor și școlilor de istorie, doar aparent au fost niște impedimente, sau au
contat puțin, pe când virtuțile acestora, chiar mai greu de descoperit și fructificat,
I. Vlad le-a folosit din plin, a optat pentru „localism creator” considerat o șansă,
pe care l-a împins cât putut de departe și de sus etic și valoric. Oricum „este
exemplar”, crede C. Lazăr, și greu va putea fi egalat.
Mă bucur că a sesizat, ceea ce eu n-aș fi putut defini atât de clar,
„triunghiul hermeneutic trăire-expresie-interpretare” în scrisul meu, dar și
condiția asumată de „mărturisitor”, mai mult decât cronicar și analist, al
adevărului din slova și spiritul documentului istoric.
N-am avut niciodată teama sau obsesia provincialismului scriind istorie
locală, și-am simțit, fără s-o exprim, că localismul meu „îmbrățișează zările largi
și actuale ale marilor valori” (Al. Dima), cu atât mai mult cu cât triunghiul
Brașov – Lupșa – Zărnești, unde își au rădăcinile pilonii mei, își au fiecare în
parte valorile, prestațiile, făptuitorii și performanțele cu care frizează convingător
naționalul și universalul și odată cu ele și istoricul saltă la aceleași cote, dacă
împlinește acel triunghi hermeneutic.
În literatură, dar cred că și în istoriografie este la fel, „localismul creator”
a fost identificat și programat înainte sau separat de Al. Dima, care a creat
conceptul, de către O. Goga, care astfel cred că deține un onorabil pionierat în
acest fenomen cultural românesc, mai mult decât literar. „Eu am pornit, spune O.
Goga, în literatură de la o idee monografică a unui sat; am crezut că satul
reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor; satul reprezintă
prin sine expresia purității de rasă, să dau deci monografia sufletească a satului
cu toate frământările lui, cu tot ce e zvârcolire în el și atunci dau un petic de
generalitate, o pars pro toto”.
Dacă, alături de literatură, și istoria este icoana „sufletului acestui popor”
și localismul meu istoriografic a trudit pentru trei icoane de „monografie
Ioan VLAD la 70 de ani…
134
sufletească” a unui sat, a unui orășel și a unei metropole, nădăjduiesc să fi dat și
eu „un petic de generalitate”, o fărâmă din întregul științei istorice românești.
Distinsul condeier Mircea BRENCIU numește localismul meu
„patriotism local lucid și necesar”, act de curaj și de „superioară probitate”,
aventură intelectuală „adeseori epuizantă greu de ordonat”.
Ca brașovean neaoș de Schei, pe care-mi place să-l gratulez cu porecla
istorică, devenită renume, cea de „trocar”, Mircea Brenciu se simte apăsat de
responsabilitatea pentru destinul cultural al acestui „oraș magnific” și atașează
marii lui iubiri filiale față de urbea mamă „silnicia” mea de „cărturar autentic” al
Brașovului, deși „găgan” descălecat aici din Țara Moților, căruia-i recunoaște
„obstinația culturală” și „silnicia superbă”, probate în „Brașovul și Marea Unire”,
pe care prea exaltat o crede „o capodoperă în rândul studiilor istoriei moderne a
României”.
Cu scriitorul Daniel PIȘCU ne-am apropiat prin câteva pârghii, pictura,
poezia, antichitățile, adică „ceea ce se paralelizează cultural cu istoria”, am făcut
schimburi culturale de „valori scrise pe pânză” sau pe cărți. Cărțile mele, pe care
le citește „avid”, primite la schimb cu ale d-sale, crede că sunt scrise „cu o
pasiune debordantă”.
Apoi mai crede că vin dintr-o „istorie spirituală majoră”, cea a lui Iancu
și Horea, că am descălecat, chiar dacă nu din Năsăudul Mureșenilor, ci din Țara
Moților, în „Brașovul impecabil spiritual”, născător și crescător de luptători ai
neamului, și mă alătură, Mureșenilor, ceea ce cred că-i hazardant.
Bijuteriile lingvistice cu care-mi înrămează „Brașovul și Marea Unire”
mă onorează și mă încântă: „demers demiurgic”, (pentru care a avut premoniția
premierii de către A.O.Ș.R., nu Academia Română), o „carte tripletică… scrisă
cu acribie, simț al limbii și o abordare profesionistă în redactare, mult îngrijită și
ca tehnică editorială, documentată aproape exhaustiv”; „seriozitatea trainică a
elaborării”, cu „lucruri total inedite”, aduse la lumină „în iluminismul nostru
autohton” de dimensiuni seculare.
Îmi face și mărturisirea de colocvialitate că nu sufăr de „ursuzenia și
morga academică” a unora, nici n-aș avea combustie pentru ea, ba chiar crede că,
„poți călători pe diferite meridiane culturale și umane dialogale” cu împricinatul,
pe care, în final, îl pune în insectar „printre cărturarii originali, recognoscibili,
autentici, fecunzi, multilateral valorificați și scriptic”. Uau! Efuziune poetică?!
Acrobație la înălțime?!
Oricum Săru-mâna Coane! Mă bucur că te-am împins la acest exercițiu
literar elogiator deopotrivă pentru cel vizat, cât și pentru autor.
Colegul Gelu VARTIC, cu o frumoasă carieră la conducerea Revistei de
Istorie Militară, reconstituie pe scurt istoria acesteia și mă identifică episodic
acolo, ca primul ei redactor exclusiv, pe când era doar un supliment, iar apoi cu
câteva materiale, nu multe, pentru că, revenind la catedră în Brașov, am optat
pentru „localismul creator” și-mi valorizam rezultatele în presa brașoveană. Dar
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
135
îmi răscolește amintirile unui parcurs bucureștean spre publicistică și cercetare de
istorie mare, pentru care aș fi optat cu mari speranțe (și șanse) dacă problemele
sociale și familiale ar fi îngăduit-o. Cantonarea mea la Brașov în istoria „mică”
n-o regret, din contră, cred că aici trebuia să-mi caut calea, am găsit-o și am pășit
rodnic și cu finalități în mai multe planuri, pe care capitala nu mi le putea da.
Aparițiile mele în LÎP și RIM sunt singurele valorificări ale abordărilor
din lucrarea de licență, o monografie a Regimentului 1 roșiori, interesantă și
originală, care așteaptă de atunci să devină o carte și încă nu știu ce șanse-i mai
pot acorda.
Amintirile cele mai frumoase de la RIM, din epocile Ilie Manole și Gelu
Vartic, sunt hrisoavele cu care m-au gratulat și premiat pentru cărțile mele de
„localism creator”, care le-au stârnit interesul. Una a fost premiată iar a doua
nominalizată la „marele premiu”, pierzând la punctaj dar lângă premiant, acad.
Dinu C. Giurescu, ceea ce echivalează cu un premiu însemnat.
Apoi, sub umbrela RIM, mare organizator de evenimente științifice
naționale și internaționale, am ieșit și eu în lume, în lumea bună a istoriografiei
militare, cu câteva comunicări publicate în volumele sesiunilor dar și cu multiple
prietenii și legături profesionale notabile.
Întâlnirea „steag lângă steag” a lupșenilor mei lângă Columnă și Tezaur,
unde Gelu Vartic a fost invitat și s-a simțit bine, aș vrea să-i rămână ca o
compensație modestă la multele momente memorabile ale prieteniei și
colegialității noastre pe care el le-a organizat și le-a oferit.
Din „prietenia ce ne leagă: un moț și un argeșean. Nu e frumos?” au
rezultat și textele lui Ion POPESCU TOPOLOG din acest volum, mărturii ale
editorului la edițiile pe care mi le-a gestionat, texte cu valoare de certificate de
autenticitate pentru produsele mele din partea unei incontestabile autorități
brașovene din lumea literelor.
Eu am identificat în Hora Brazilor eroii și făuritorii Marii Uniri, cu
osemintele dedesubt și frunțile spre cer, Domnia Sa identifică o Horă de voievozi
iar eu – „unul din brazii aceia voievodali”, cu sabia istoriei vânturată prin mărun-
taiele dușmanului, obligat să respecte jertfa românească și dreptatea Marii Uniri.
Da, „documentarea e uriașă” iar elaborarea trilogiei este sisifică, dar
pălesc în fața trudei și jertfei, chiar și numai de sudoare, de suferință, de umilință,
de apăsare, răbdare și așteptare a celui mai neînsemnat luptător român pentru
visul neamului, pentru o fărâmă de libertate și dreptate. Dacă aș fi scris o Biblie a
jertfei neamului nu aș atinge nici măcar poala mantăii ciuruită de gloanțe a unui
soldat de la Bartolomeu.
C-am făcut-o „cu suflu evocator”?! Mi-au dictat Iancu și Horea din
sânge, strămoșii deopotrivă cneji și iobagi de Lupșa, mia de morți din 8
octombrie 1916, dimineața, din Brașovul românesc căsăpiți de honvezi și teutoni,
pe străzile din cartierul unde locuiesc azi, devenit românesc și prin sângele vărsat
atunci pe acest caldarâm.
Ioan VLAD la 70 de ani…
136
Pe Ion Popescu Topolog, deopotrivă ava și amicus, îl așez alături de
Ștefan Pascu și Ioan Aurel Pop – elevul său șagunist, în treimea cea mai de sus a
acreditării modestei mele lucrări în lumea lui Clio, iar în Hora voievozilor de la
Zărnești îi rezerv o lojă de descălecător voievodal în voievodatul literelor
transilvane.
Un mesaj aparte îmi adresează prof. Viorica POPESCU, un poem în
proză excedând de artificii poetice, de metafore și superlative, pe care istoricul
expresiei sobre, precise și prozaice le asimilează cu greu, dar pentru că istoria ca
lucrare livrescă este și iubirea poeților, a artiștilor, iar ca resursă a artei își are
poezia ei, și istoricul trebuie să rezoneze cu poezia, cu arta. Așa că n-am decât s-
o primesc, s-o cultiv și s-o prețuiesc, iar dacă mă vizează direct, o las să mă
încânte, fără s-o întreb de ce și pentru ce?
N-am să-i spun unei flori că excede în culoare, în miros, în armonie, în
frumusețe! O admir, o îngrijesc și o pun la butonieră sau la piept, s-o simt că mă
înfrumusețează.
Iar pagina de revistă, care semnalează premierea cărții mele din urmă, nu
este mai puțin poetică și elogioasă, iar în concluzie constat că sunt și azi, ca și în
istorie „oameni atât de valoroși și buni…, cu nume mari în virtute și dăruire”,
care „ne fac mândri de ei și de orașul nostru”. Mulțumesc autoarei că mă include
printre ei, după cum îi mulțumesc și pentru fragmentele extrase din paginile
mele, cu generozitatea de a le crede perle.
Ioan Gheorghe RAȚIU înregistrează alte „vieți paralele” de pregătire,
de carieră, de cochetărie cu istoria și publicistica, dar și de legături moțești sau de
familie prin păr. Lani, vărul său și „părintele meu spiritual”, pe lângă legătura de
sânge prin Căbulești.
În cercetarea de istorie, colegul Rațiu și-a asumat o monografie a
familiei, o familie numeroasă, seculară, subiectul unei lucrări masive în secolele
de istorie a Ardealului, nu ușor de deslușit, cercetare în care el a dus mult mai
departe și documentarea pentru Coriolan Sabău, așa încât după o primă abordare
a mea în monografia Lupșei, personalitatea marelui lupșean, slujitor al altarului
dar și al neamului românesc, capătă dimensiunile îndreptățite.
Îi mulțumesc pentru frumoasa pledoarie în favoarea „cărții” ca obiect al
urcușului nostru prin școală și prin civilizație, cât și pentru definirea și
delimitarea moților și mocanilor, dispută veche pe care am mai putea croșeta preț
de o damigeană de vin.
Cu pledoaria sa pentru „carte” am să-l pun pe prietenul meu lângă
pledoaria celebră a lui Alecsandri: „Nu mi se pare nimic mai interesant, mai
atrăgător, ca o colecție de foi tipărite, fățuite, aranjate în grup sub forma unui
volum și care cuprinde toată viața de inimă și de minte a unui om de elită. Este
condensare a parfumului tot dintr-o floare, într-o pastilă sau într-o picătură”.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
137
Cu doctorul Nicu VERGA, moldovean de inimă albastră și fiu de
profesor de istorie, ne-am găsit repede coardele comune și am hălăduit entuziaști
în lumea ideilor și al ispitelor lumești.
Îmi dovedește și aici că înțelege și exprimă frumos febra căutării, a
documentării și a scrierii paginii de istorie, că de la mesajul documentului, care
„sună”, este o cale lungă până la fapta împlinită a paginii de carte, care „tună”
(„Vorba sună, fapta tună!” – o zicere ca explozia unei ghiulele).
Combustia istoricului „în trăistuța inimii și minții lui”, nașterea „poveștii”
din lucruri, locuri, oameni, timpuri și fapte i se pare „treaba” pentru care istoricul
a venit pe lume, adică să dea „o carte de învățătură”, „de luare aminte”.
Că destinul meu de cronicar îi amintește de Gr. Ureche mă măgulește, ca
și aluzia la portretul Marelui Ștefan făcut de Ureche, Ștefan, „om nu mare la
stat”, ca și mine, că în rest nici citatul, nici aluziile nu mă ating!
Dacă și Cronicarul, și Profesorul, ăla de istorie din liceu, care a fost și
părintele lui de sânge, (pe care-l regăsește-n mine?) i-au dat prin povești și
informații, o „metodă” și un „drum”, cei doi și-au făcut datoria.
Eram tentat să cred, descoperindu-i măiastra pană, că medicina a răpit un
candidat cu aripi de înger la gloria literară, dar acum înțeleg că dacă „sănătatea
poporului român are o istorie”, ea trebuie să aibă și poezie și lucrare de artist pe
sufletul și pe trupul pacientului.
Finalul definește rostul cunoașterii istoriei, cum rar și doar prin inspirație
stelară s-a mai făcut: „Să legăm și să împletim trecutul cu prezentul, ca un
frumos covor pe care se zugrăvește viitorul”
Mai tânărul coleg, Claudiu V. VOLCOV, dascăl de istorie și director în
liceul în care am buchisit și eu primii doi ani de liceu, crede că monografia
Lupșei poate fi un model pentru tentative similare, ca soluție – antologie
monografică și ca metodă de realizare și editare.
El face o pertinentă punere în lumină a lucrării lupșenilor, cât și valențele
istoriei locale de a oferi substanță și măreție monografiei. Înțelege bine
complexitatea demersului monografic, cât și strădania autorilor de a da un produs
original, autentic și convingător, cu mijloace multiple, care depășesc uzanțele
istoriografice.
Dacă monografia Lupșei este un model de urmat rămâne de văzut, dar
abordarea autorilor este în bună măsură originală, perspectiva este largă, chiar
omnidirecțională, mijloacele și științifice, și literare, și artistice; personajele – „fii
satului”, bine creionați, uriașul material documentar – bine organizat și gestionat,
haina editorială ca și ilustrația – de sărbătoare; echipa de lucru reprezentativă și
cu postumi, nu doar antumi; cu sufletul lupșanului în carte – întreg și nuanțat;
respectul față de înaintași, de valori, de eroi este deplin și generos. Lupșenii apar
în constatarea lui C. V. Volcov ca „moți înzestrați cu spiritul altruismului,
virtutea răbdării și harul dăruirii”.
Ioan VLAD la 70 de ani…
138
Mă bucur că din dipticul „aur și oameni” care definește Lupșa, dascălul
băieșan a scos câteva „figuri providențiale” din monografie și le-a pătruns
destinul de luptători, pentru a le propune modele și apoi ca argumente că „aurul
cenușiu”al Lupșei este inepuizabil.
Scrisul ca și mineritul, spune Emil ROȘCA, cere mari sacrificii, să
trudești mult, să cerni cărți și școală, cum minerul cerne minereu cu tonele pentru
un grăunte de aur, „un talisman la gâtul țării”. „Extracție de aur este scrisul!”.
Truda mea cu scrisul la Cartea Lupșii o asemuiește cu căutările unui
agatârș prin nisipul Arieșului pentru „firișorul sclipitor de aur” sau pentru găsirea
omului – document care „poartă în afundul sufletului filoane… pentru marea lui
comoară…, care odată tipărită să se întoarcă pe masa lupșanului… cu lucruri
trăite de moșii și strămoșii lor”, demult uitate sau neștiute vreodată.
Mă bucur că-mi susține pledoaria pentru viitorul turistic al comunei și că
depune mărturie pentru cota turistică a „spectacolului sinistru” de la Geamăna,
unde turla de biserică, atrasă spre întunericul adâncului, aduce turiști mai mult
decât toate celelalte biserici ale Lupșei. Sper să agreeze și soluția mea cu biserica
plutitoare, în locul turlei pe butoaie, cum propune, pentru ca „spectacolul”
turistic să continue.
Cugetările lui Emil Roșca le primesc într-un ungher special al cămărilor
mele, pentru că vin de acolo din sat, din cătunul unde s-a trezit tata și unde apa de
la izvorul Bulzului e cea mai bună din lume, deci vin de acolo de jos, de la
obârșie, neelaborate, nepervertite, clătite doar cu roua florilor de păducel sau cu
apă vie din culducuțe răscoapte.
Dacă și cărțile mele intră în lecturile în stele și în izvoare ale sătenilor
lupșeni din clasa lui Emil, care le slovenesc ca pe Ceaslov, ele și-au împlinit
menirea și nu au moarte.
Profesorul astrist din Săcele, Liviu DÂRJAN, are generozitatea să-mi
recunoască descendența din Cetatea de piatră și de românism a lui Iancu, adopția
primită pe plaiurile brașovene, zărneștene și săcelene „ca fidel fiu al menirii lor
în tulburătoarea și eroica” lor dăinuire și ascensiune spre Unirea cea Mare, ca
apoi să mă așeze lângă Constantin Kirițescu, autorul celei mai valoroase lucrări
despre războiul nostru de întregire.
Cartea „Cărturarii brașoveni…”, singura pe care o vizează, piesă de suflet
„cu un inspirat autograf”, crede că este „un adevărat periplu brașovean” al celor
mari, mulți săceleni, care au făcut România Mare. Și-mi face surpriza să
completeze portretele a doi săceleni cu adaosuri semnificative, din imediata
apropriere a urmașilor, care depun mărturie.
Aprecierile d-sale au greutatea unui distins și productiv dascăl, săcelean,
autorul câtorva cărți de literatură și promotor notoriu al istoriei, literaturii și
culturii naționale în zonă, ca redutabil astrist și generos om al Cetății.
Prietenul și colaboratorul meu lupșan Mircea GOIA născut și crescut
lângă Podireul cnezial din Valea Lupșii, are azi în comună realmente un statut de
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
139
cneaz neîncoronat, dar omniprezent și omnilucrător în slujba urbei, cu brațul, cu
mintea și cu punga. Și obștea îl prețuiește, îl respectă și adesea-l sufocă cu
problemele ei, fără ca el să obosească sau să se retragă. În ofertele și inițiativele
mele pentru satul natal mă bazez prioritar pe Domnia sa, pe receptivitatea și
înțelegerea lui, mai ageră și degrabă săritoare spre făptuire. A pus umărul la
întreg proiectul cultural al comunei, la cel editorial, la cel de Centenar, pe care le
știu eu, dar și la multe altele pe care lupșenii le-au împlinit.
Mi-a înțeles și a marșat pe ofertele mele, am făcut echipă dar ne-am
întâlnit și-n iubirea responsabilă față de destinul satului natal, pe care-l înțelege
nu doar inginerește sau managerial, ci și cultural, ortodox, folcloric sau național,
cu vocația unui lider de cursă lungă.
Este primul la care am speranța c-aș putea încredința coarnele plugului,
cu care trag modesta mea „brazdă în veșnicia satului”, când nu voi mai putea
apăsa plugul în brazdă.
Ce-mi scrie aici este o cronică a prieteniei, prețuirii și parteneriatului
nostru, în care am tras după noi, cnezial, aș zice, obștea satului, prin ogorul
sufletului istoric al Lupșei, de la Baia Cirului și Muntele Sfânt al dacilor – Masa
Mărgăii, până la picioarele Columnei, lângă Tezaurul României, unde am
inventariat comorile Lupșei: aurul Lupșei din Tezaurul țării, lupșenii de pe
Columnă, Hrisoavele strămoșilor și Tricolorul lupșencelor din 1918, țesut și
vopsit de ele cu sânge, cu aur și cu cer senin, cum nu există altul. Și am depus tot
atunci în Tezaur: românismul nostru pur de Centenar, oful nostru rostit cu
Cântecul Iancului și cu tulnicul, credința martirilor lupșeni, Căbulea și Barstan,
pe care n-o slăbim nicicum și chiar slana și jinarsul, de care le era dor și
lupșenilor de pe Columnă, brandurile noastre de Țară (a Moților), care nu
așteaptă o omologare de marcă protejată, o au de la daci.
Ilustrația din text vorbește și mai bine despre dimensiunea cosmică a
spiritualității satului, prin simbolurile lui, prin Columna rezemată parcă de
Tricolorul lupșenilor, prin copiii din fața Altarului, între care cel cu tricolorul și
cu microfonul este strănepotul Ștefan, cântând „Deșteaptă-te Române”, prin
soborul de preoți sfințind tricolorul Centenarului, prin binecuvântarea ierarhului
locului și Hora cu Tricolorul în fața Columnei.
Dacă Mircea spune că lupșenii sunt mândri cu unul ca mine, și eu pot să-i
spun, apăsat și cu mâna pe inimă, că sunt mândru de lupșenii mei, cei de azi și
cei de ieri, de lucrarea lor istorică, dar și de cea de azi și de mâine și că sunt
mândru că sunt lupșan, dar și pentru că i-am convins pe mulți, prin cele scrise,
că trebuie să fie și ei mândri de asta.
Cercetător cu experiență și dascăl de-o viață, colega Corina BĂRĂGAN
SPOREA înțelege profund tripticul meu existențial: militar-dascăl – istoric și
crede că această înmănunchere este una reușită și productivă, cu implicații
formativ benefice, deopotrivă pentru învățăceii mei, viitori ofițeri, cât și pentru
cititorii scrierilor mele. Și probează, distinsa colegă, cu cartea „Istoria o armă de
Ioan VLAD la 70 de ani…
140
luptă”, în care găsește instrumentele dascălului pentru educația patriotică,
militară și națională, prin istorie, prin pilda și modelul înaintașilor, inclusiv al
moților din care educatorul se trage.
Lucrările mele de istorie brașoveană i se par colegei, care a pătruns
responsabil adevărurile istorice locale, lucrări complexe, cuprinzătoare, bine
raportate la autorii clasici ai domeniului și cu pași hotărâți ai autorului spre
limanul cercetării și al concluziilor certe.
Mă bucur că subliniază viziunea mea hotărâtă asupra relațiilor români-
sași în Brașovul istoric, dincolo de reținerile unei istoriografii aservite altor
imperative decât adevărul istoric.
Că românismul brașovean este o forță considerabilă și deplin angajată în
lupta națională, cu rezultate notabile în progresul spre Marea Unire, ceea ce crede
doamna profesoară că se demonstrează pe deplin în „Brașovul și Marea Unire”,
este și convingerea d-sale și trebuie să recunoască și istoriografia națională.
Mă bucur că salută insistența istoricului militar pe prețul de sânge al
ostașului român, vărsat la Brașov și-n Carpații de Curbură pentru eliberarea și
întregirea națională, crezându-mă îndreptățit profesional să adaug această pagină
în istoriografia zonei.
Colegialitatea și colaborarea noastră științifică se regăsește și în citările
reciproce, în întâlnirile la sesiuni și-n solidaritatea de breaslă.
Pledoaria din final mă onorează, propunerea și mai mult, dar nici steaua
de general, nici distincția de onorabilitate a urbei mele nu condiționează
atașamentul meu, angajarea mea pe viață în istoriografia brașoveană sau
prețuirea istoriei, culturii și sufletului românesc al mărețului Brașov.
Onorabilitatea mea față de Brașov o dovedesc cărțile mele, onorabilitatea
Brașovului, asigurată de Primărie, ține de slujbașii ei!
Cu dr. Valer RUS ne-am întâlnit în sfera de cuprindere istorică și
istoriografică a Mureșienilor, familia-subiect obligatoriu în orice abordare de
istorie modernă a Brașovului și Transilvaniei din perspectivă brașoveană și foarte
prezentă în lupta națională pentru Marea Unire.
Fără Mureșieni nu poți aborda și înțelege gândirea politică la Brașov,
prestația presei, a cercurilor culturale și politice din Cetate și din Schei. Precum
Mureșienii odinioară, Casa Mureșienilor de azi continuă să fie un focar de
activitate românească, culturală și istoriografică, unde istoricii și alții se
întâlnesc, comunică, conferențiază precum revoluționarii de la 1848, din toate
provinciile românești. Muzeul de azi nu este, mai puțin ca altădată, un loc de
întâlnire a liderilor culturali, a creatorilor de istorie și de cultură brașoveană, un
loc de cultivare și întreținere a sentimentului național și a reperelor culturale
pentru azi și pentru mâine, un loc de creație istoriografică, prin forțe proprii dar
și aliate, care pot susține cauza națională prin cauza Mureșienilor.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
141
Redescoperirea lui Aurel A. Mureșianu și publicarea unui prim volum din
opera sa este o realizare cu care sper să bucurăm pe toți cunoscătorii și iubitorii de
Mureșieni, în frunte cu cei din Casa Mureșienilor și din Brașovul românesc.
Cu distinsa colegă în ale publicisticii de istorie, Domnița RAȚIU, ne-am
cunoscut prin cărțile mele, precum mărturisește și abia mai apoi „face to face”,
când deja devenise o cititoare a mea și intrasem în bibliografia scrierilor d-sale.
Mă bucur că, iată, și cărțile-mi aduc prieteni și susținători, că doamna a dus peste
munți povestea de sânge de la Bartolomeu, uzând de pagini ale mele, adică a
dus-o aproape de baza de recrutare a acelui Regiment de Vlașca, jertfit în 1916 la
Brașov, apoi că înțelege „realismul” cu care i-am prezentat pe sași în relația de
forță și de asuprire seculară cu românii și că lectura paginilor mele se face „cu
plăcere”, „lejer”, precum lecția de la catedră a unui profesor pe care-l crede
„dăruit de Dumnezeu cu har”.
Sora mea Gina, Virginia TOADER, are șansa, după ce am necăjit-o luni
de zile cu tehnoredactarea la o parte din cartea încă netipărită „Lupșa și ispita
turismului”, are șansa de a-și fi format o imagine despre aceasta în avanpremieră.
Ea sesizează noutatea noii abordării în Cartea Lupșei, și mai ales că se
vizează un proiect concret, de turism cultural pentru comuna natală, cartea rele-
vând virtuțile de patrimoniu care ar face posibil un turism cultural riguros și la un
înalt nivel. Apoi sesizează și noutățile istoriografice ale volumului, reinterpre-
tările, reconstituirile surpriză, unele chiar revoluționare pentru comunitate
Și ea se rezumă la cele ținând de biserică, de credința lupșenilor:
descoperirea a doi martiri, abia menționați până acum în tradiție dar inexistenți în
cărți și documente; descoperirea și prezentarea destul de amplă a unui
Protopopiat de Lupșa cu o istorie de peste două secole, a unei școli și tradiții de
iconari și de pictori de biserici, lupșeni bine cunoscuți în jur, mai puțin la Lupșa;
un „meșter Manole”, mușcanul Ionăș, sacrificat ca Manole pentru arta și lucrarea
sa. Bisericile din Lupșa, cunoscute, mediatizate, în noua carte capătă dimensiuni
surprinzătoare care le sporesc considerabil valoarea patrimonială și turistică.
Lupșa, în ansamblul său, ca destin istoric, ca imagine în ochii localnicilor
și a străinilor va dobândi, prin noul volum din monografia ei, alte și alte
conotații, dimensiuni și atracții, inclusiv pentru consolarea tinerilor care n-au
plecat și au rămas în sat, luptând ca și înaintașii să-și clădească un proiect viabil
individual și de familie, să alimenteze veșnicia satului, veșnicindu-se și ei alături
de înaintași și urmași.
Proiectul propus pare viabil, realist cu șanse de înfăptuire, însă nu ușor și
nu peste noapte.
Părintele Ionuț VASII, parohul satului de centru al comunei natale, om
cu largă deschidere spre cele culturale și naționale, pe care în fruntea enoriașilor
le apropie și de altar, înțelege biserica și neamul, credința și conștiința națională,
creștinul și românul într-o unitate istorică și socială de nezdruncinat, unitate în
dinamică, la care trudește după puteri necontenit.
Ioan VLAD la 70 de ani…
142
Lucrurile care par civile sau mirene, cum este și discursul istoricului sau
lecția de istorie, le-a îngăduit să se săvârșească din fața altarului și n-a fost puțin
lucru pentru mine să primesc acest favor, să mă adresez sătenilor mei, după
sfânta liturghie, pe o temă de istorie locală sau un eveniment istoric la care eram
cu toții părtași, noi și „preoții cu crucea-n frunte”.
Cred că așa am înțeles cel mai bine mucenicia creștină și națională a
înaintașilor, la care s-au putut adăuga și lupșenii cu partea lor de jertfă creștină și
națională.
Cu lecția de istorie în fața altarului, favor pe care l-am primit la Centenar
în biserica din cartierul în care locuiesc, la biserica din comuna Părău, Făgăraș și
la biserica păstorită de părintele Vasii, mă simt un dascăl împlinit, predând istoria
și din amvon, nu doar de la catedră, confirmând încă odată paritatea biserică-
școală în educație și dovedind că în duhovnicia istorică a neamului dascălul și
preotul, cândva aceiași persoană, luptă pe același front.
Nădăjduiesc într-o frumoasă colaborare cu părintele Vasii și cu toți
preoții Lupșei, inclusiv cu cei risipiți prin zeci de parohii în țară și în străinătate,
că vom face front comun spre canonizarea celor doi martiri lupșeni, Căbulea și
Barstan, în valorificarea turistică și misionar ortodoxă a patrimoniului bisericesc
al comunei sau în ridicarea unei biserici plutitoare la Geamăna.
Îi mulțumesc în special pentru promisiunea unei aniversări de centenar,
mă setez pe această opțiune, ba, chiar, la fel de „sigur” promit să-i aștept și
aniversarea D-sale de centenar.
Colegul și prietenul Tănase JOIȚA, jurist și demnitar de top, universitar
brașovean respectat, mi-a fost alături, cu arme și bagaje, în acel Grup pentru
Centenar și constat și acum că a pus suflet în aspirațiile Grupului și putem plânge
unul pe umărul celuilalt neîmplinirile, ca să nu zic eșecurile.
Iar cărțile mele de Centenar nu sunt doar în biblioteca sa, ci și-n suflet,
poate chiar în degetul mic pe alocuri, dovadă că l-a prins flama Centenarului la
întâlnirile noastre, pe un fond sufletesc de foc mocnit al românismului, bine
strunit în timp.
Constat cu bucurie că nu i-a trebuit prea mult să interacționăm ca să mă
ghicească, să mă pozeze la detaliu. De, formație de viticultor de Ceptura, căruia
nu-i trebuie să bea un butoi, i-ajunge un pahar, pentru a califica vinul. El însuși o
personalitate clădită prin muncă, trudă, dăruire și har, are puterea să-l cuprindă
dintr-o privire pe celălalt, iar clișeul format să fie complet, atotcuprinzător până
la esențe.
Mă bucur că-mi este alături și-n speranța că obiectivele Grupului de
Centenar, pe care le rememorează aici, rămân în picioare și că mai au șansă la
generațiile viitoare, că poate ele sunt prea mari și generațiile de azi la putere prea
mici pentru a se întâlni spre făptuire. Cât timp „rămân pentru viitorime cărțile
istoricului” și „speranța rămâne intactă” că „se vor împlini cândva”. Sunt ale
mele, ale Grupului și a multor brașoveni de bine, dar sunt și prea frumoase și
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
143
generoase, prea apropiate măreției faptelor făuritorilor Marii Uniri, ca să nu se
împlinească!
Mă bucur că apreciază anvergura colegialității și prieteniei din jurul
sărbătoritului, gestul generos și aristocratic al prietenilor de la Centrul European
de Studii Covasna-Harghita și solidaritatea de breaslă în jurul meu la un bilanț de
etapă.
Toți avem slăbiciunea să ne lăudăm cu prietenii noștri, și nu doar atunci
când nu avem cu ce ne lăuda. Unii ne sunt mari prieteni doar prin supra de
măsură cu care încarcă balanța prieteniei, cu căldura și generozitatea aristocrației
din sufletele lor.
Cu anvergura istoricului de largă cuprindere, Petrică OTU, coleg de
promoție L.M.-ist, el ștefanist, eu cantemirist, coleg mai apoi o viață prin
învățământul militar și istoriografia militară, insistă pe „viețile (noastre)
paralele”, cu reflecții nostalgice și elogioase la activitatea de la catedră, cât și la
truda pe document și pe foaia albă a paginii de istorie. Și paralelismul nostru s-a
prelungit și-n aria de istoriografie – lupta națională și războiul românesc pentru
Marea Unire, eu cantonat în „localismul creator” brașovean, el pe „vieți” plutar-
hiene ale panteonului românesc de epocă.
„Localismul” meu primește o notă bună de la colegul istoric de istorie
„mare”, prin considerarea lucrării mele „Brașovul și Marea Unire” ca „o lucrare
monumentală”, sper că nu doar voluminoasă, ci și merituoasă.
Îi mulțumesc și pentru prețuirea trudei mele la Filiala Brașov a Comisiei
Române de Istorie Militară, unde el a fost și este de mulți ani președintele
național, cu merite speciale, cu acțiuni notabile, naționale și internaționale,
urmate de volume de studii, la care am participat și prin invitația lui personală.
Distinsa doamnă profesoară Steluța PESTREA SUCIU, istoric literar
brașovean și bijutier de limbă română, descoperă în întâlnirile noastre de vârstă
târzie, o chimie specială, spontană, dincolo de obișnuit, de formule bătătorite, în
care ne scăldăm cu o bucurie spirituală de împătimiți iubitori ai Brașovului
istoric, cultural, artistic, eroic și exuberant.
Am bucuria să descopăr că este și moață, prin părintele D-sale, descălecat
de la Bradul aurifer, mult risipitor de aur cenușiu printre șaguniștii brașoveni, aur
din care a dăruit cu generozitate și fiicei, pentru a-i continua misia în școala
brașoveană. Regret că atunci când lucram cartea „Avram Iancu și brașovenii săi”
nu ne cunoșteam să-i fi adăugat cărții și alte valori moțești din comunitatea
șagunistă. Încă nu-i foarte târziu pentru o a doua ediție!
O invidiez pentru șansa de a fi pășit prin casele, prin arhivele și prin
amintirile lăsate de multe din personajele mele, făuritori brașoveni ai Marii Uniri,
sau a generației imediat următoare, valori spirituale speciale pentru patrimoniul
brașovean. O invidiez pentru lumea artistică pe care a frecventat-o și promovat-o,
ca autor de cronici de expoziție sau de interviuri cu maeștri ai artelor plastice, de
Ioan VLAD la 70 de ani…
144
exemplu. Dacă eu mă laud cu un Mironescu sau Tarasov, o face și D-sa, dar în
plus i-a cunoscut personal în expoziții sau în atelier.
Aprecierile pe care le face la „Brașovul și Marea Unire”, cu „biografii
palpitante și evocări de fapte incandescente”, cu „vasta informație” și „stilul
acaparator”, le iau ca pe o notă de trecere obișnuită de la un examinator temut, de
care treci greu și după ce treci trebuie să te îmbeți.
Mi-e teamă că nu doar pandemia ne lipsește de întâlniri de grad zero al
„satisfacției intelectuale”, ci mai curând sărăcia globalizării, lipsa de identitate,
superficialitatea creată de fetișul digitizării și „on line”-ului, de potopul
divertismentului și a vulgarității.
Sper că și întâlnirea aceasta face proba acelei chimii speciale!
Colegul militar și prietenul colecționar, Eugen PELIN, rememorează cu
căldură, nostalgie și bucurie anii noștri de colaborare fie la radio, fie cu familiile
și prietenii, dar mai ales în patima căutărilor de colecționari pentru comori, prin
consignații, anticariate, prin casele și familiile vechi dispuse să colaboreze etc.
De la el am prins microbul, el era bine posedat, vroia să-și extindă sfera
de influență și la Brașov, hobby-ul s-a instalat, a devenit dependență și continuă
să se „agraveze”. Este într-un stadiu de conviețuire entuziastă, dinamică, de
acumulări și satisfacții specifice, cu colecții care cresc, cu mulțumirea salvării
unor valori, cu bucuria înfrumusețării mediului de viață, a conviețuirii cu
frumosul, cu lumea artei, a artiștilor, a muzelor.
Lumea trecutului pe care mi-am apropiat-o prin profesie și scris am
îmbogățit-o cu o istorie a artei intrată în posesie personală, pe real, fizic a unor
piese autentice din patrimoniul artistic al trecutului și al prezentului. Cotidianul
se îmbogățește astfel cu lumea expozițiilor, a consignațiilor, a colecțiilor și
colecționarilor, a târgurilor și licitațiilor, care dau farmec și prețuire clipei, anilor,
vârstei de exclusivitate de la pensie.
Dascălul meu în toate acestea a fost Eugen Pelin, cu microbul lui răpitor,
dar și cu condimentul trăirilor lui de poet, de boem hoinar prin frumos, poezie și
poveștile obiectelor adunate. Meseria de jurnalist radio printre militari, condeiul
autor de volume de poezie, prieteniile obligatorii cu proprietarii aristocratici de
antichități, toate catalizau spre lumea artei cu entuziasm, iar eu am fost prins
iremediabil în vârtej, cu vânt în pupă de la formația mea de istoric, de la un
evident simț al proprietății și a agoniselii și de la un nebănuit gust al negocierii și
al scormonirii prin arhivele de familie, inclusiv cele vii, pentru o istorie orală a
obiectelor.
Sper să-l conving odată pe maestru, dacă încă n-am făcut-o, că discipolul
se obrăznicește să-l depășească!
Cu Gabi BROTYA ne-am întâlnit pe cărările mai speciale ale
colecționarilor de antichități, artă brașoveană, vechituri, ciudățenii, hobby, care
crează sigur dependență: adică vrei tot mai mult, cauți și dacă găsești, iar cauți,
dacă cumperi, ai tot cumpăra, dacă dai peste cioburi de comori, alergi după
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
145
comoara întreagă, apoi după alta și așa la nesfârșit. Există o plăcere a căutatului,
scormonitului, a fugii după năluci și adesea le prinzi, o plăcere a negocierii
pentru achiziție, a echilibristicii în investiție, între cât face și cât dai, care-i
câștigul. Cine nu negociază, nu-i colecționar, ori nu se pricepe și dă cât se cere,
ori se pricepe foarte bine și dă pentru că știe că face mult mai mult. Se spune că
marile colecții se fac cu bani puțini sau fără bani, atunci când colecționarul,
strâmtorat cu banii, este obligat la o selecție riguroasă, la o negociere la sânge, la
soluțiile cele mai ingenioase pentru a descoperi valorile, la prima mână, și a le
achiziționa convenabil. Apoi din jocul vânzări-cumpărări să se mențină capitalul
de rulat și să crească colecția, cu acoperirea cheltuielilor inclusiv.
Gabi are experiență, are fler, cunoaște piața și lumea colecționarilor, are
dibăcie de comerciant de artă, cu experiență de galerie, este un bun comunicator,
generos ca sursă de informații și sfaturi profesioniste. De aceea îl frecventez, ne
sfătuim adesea, îmi place că nu mă concurează, el face multă artă pentru artă, de
„dragul meseriei”.
M-a încurajat să marșez pe achiziții dintr-o sursă specială, pe care am
folosit-o din plin, cu rezultate sper notabile! E în stare să se bucure chiar de
achizițiile mele, fără urmă de malițiozități. Multe achiziții ale mele au avizul
expres sau tacit al lui Gabi.
Păr. Ionuț MARGIN, parohul parohiei în care locuiesc, mi-a făcut o
mare bucurie cu un text admirabil de cald, de delicat, scris cu pană din aripă de
înger și cu o naturalețe debordantă.
O adevărată bijuterie literară, în care personajele și mediul sunt atât de
bine conturate și de expresive, de care sunt mândru să fie în acest volum. Primesc
cu mare surprindere rememorarea primei noastre întâlniri, o primire a preotului
paroh cu crucea de Bobotează, acasă, relativ obișnuită, dar iată cu conotații
speciale și pentru sfinția sa, care astfel aduce aici, în haine de gală și casa cu ale
ei, și masa mea de lucru cu dezordinea ei livrescă, bine organizată… Și pentru
mine acea întâlnire a fost un fericit început de colaborare, de prietenie chiar,
dincolo de neglijența mea de a fi prezent la sfânta slujbă.
Mă bucur și de mărturia publică a modestei mele contribuții, pe care
părintele o consideră esențială, la monumentul pe care l-a ridicat la Centenar, în
cimitirul Bisericii unde slujește. Îl rog pe Dumnezeu să-mi scoată în cale oameni
dăruiți, harnici și înțelepți ca pr. Margin, care să pună la fel în operă celelalte
propuneri și sugestii de monumente pentru eroi.
Mi-a făcut o mare bucurie invitându-mă să-mi prezint lucrarea „Brașovul
și Marea Unire”, în preajma Centenarului, pentru parohieni, în biserică, după Sf.
Liturghie. Am făcut-o cu mare emoție, era doar a doua oară când vorbeam din
fața Altarului, un loc sacru, de care nu mă vedeam vrednic. Aș fi vrut să iasă mai
bine prezentarea. Am făcut atunci mărturisirea, de care sunt și azi convins, dar nu
știu de ce atunci mi-a venit s-o fac, că adesea am simțit, scriind cartea, că scriu
după dictare, că cineva îmi conduce mâna, discursul și mintea în zone nebănuite.
Ioan VLAD la 70 de ani…
146
M-am bucurat de prietenia și colaborarea păr. prof. dr. Vasile
OLTEAN, cu mari beneficii pentru că după ce mi-a înlesnit accesul la
documentele din Șchei, m-a primit și în sufletul său generos și cald, în
vecinătatea laboratorului său de creație, în compania sa pe la sesiuni,
simpozioane, aniversări istorice, unde adesea am făcut echipă, poate un tandem
de complementaritate pe teme unde ne puteam întâlni.
Este prezent în acest volum și cu câteva recenzii la volumele mele, pentru
că le-a salutat și îmbrățișat prietenește și colegial, cu generozitate și bună
credință, la momentul respectiv.
A răspuns cu solicitudine invitațiilor la activități pe care le-am organizat
cu filialele Brașov pe care le conduceam, ale Comisiei Române de Istorie
Militară, a societății „Avram Iancu”, sau în cadrul Academiei Forțelor Aeriene
sau la Universitatea „Spiru Haret”, de fiecare dată dând strălucire și prestanță,
prin prezența și prestația D-sale.
Lecțiile vizită la Muzeul Primei Școli Românești cu elevii, studenții sau
cadrele, dar și cu colegii de promoție la întâlnirea de 45 de ani au fost
evenimente memorabile pentru participanți și un ajutor neprețuit pentru mine.
Adesea ne-am plâns pe umăr, unul altuia, soarta culturii brașovene, a
istoriografiei, a muzeului, a valorificării arhivei, a interesului pentru
spiritualitatea și sentimentul național, pentru Centenar și istorie în general.
L-am admirat și prețuit pentru slujirea jertfelnică a Muzeului, a Bisericii
„Sf. Nicolae” și a complexului muzeal din jurul ei, a culturii brașovene inclusiv
în Consiliul local, a bunei relații a Brașovului cu Mitropolia Ardealului etc.
Slujire în care, adesea, s-a bătut cu morile vânt, a îndurat lipsuri, umilințe,
indiferență păguboasă, sacrificii personale, de familie, materiale, jertfirea
aspirațiilor și a timpului strict personal.
Prietenia cu Vasile Oltean este una tonifiantă, este un privilegiu, o
ofrandă pentru aproapele, o bucurie pentru suflet.
Colega Dorica BUCUR DANCU, universitar brașovean pe istorie, evocă
anvergura activității mele în cercetarea istorică brașoveană, unde crede că și
calitatea de militar profesionist a contat ca un avantaj în truda pe document și o
bogată bibliografie veche pentru triumful adevărului istoric și sporirea
istoriografiei locale. Este interesant comentariul la pretinsa invazie a ofițerului
„neautorizat” în cercetarea de istorie, vehiculată de unii confrați, care primesc o
replică tăioasă de la „avocata” mea din oficiu. Am avut uneori, la începuturi,
sentimentul indus de intrus în acest mediu, dar n-a ținut mult. Alăturarea unui
militar în echipa istoricilor brașoveni ai generației noastre a fost un câștig și
rezultatele o confirmă. Cărțile mele, crede Dorica, contează în bilanțul acestei
generații.
Mă bucur că evocă strădania mea de a menține la Brașov duhul lui Iancu
și imaginea moțului luptător național, inclusiv prin pelerinaje ale brașovenilor la
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
147
Țebea sau Muntele Găina. Dorica a fost totdeauna alături, inclusiv în cartea
„Avram Iancu și brașovenii săi”.
Mulțumesc pentru prețuirea monografiei comunei natale, Lupșa, pe care
un alt Bucur, celebru exdirector al Muzeului ASTRA Sibiu, autoritate națională
incontestabilă în materie, a avut generozitatea s-o considere „model național” de
monografie sătească.
Doi Bucur-i mă îmbucură, prețuind micile mele bucurii livrești.
Cele câteva emisiuni la care m-a invitat distinsa doamnă de televiziune
Felicia POPA, la Antena 1 Brașov, în preajma Centenarului, au fost niște
„neuitări de studio” din cele mai plăcute în relația mea cu presa. Și asta datorită
interlocutoarei, o persoană distinsă, bucuroasă să te primească, să te pună în
valoare în fața publicului, să te asculte pe tine ca invitat și să vorbească doar
pentru a accelera motorul, să marșeze pe ideile tale, pe care le subliniază și le
întărește, să se bucure de florilegii și picanterii edificatoare, să facă emisiune „și
altfel”dacă invitatul îi propune ceva interesant.
Apoi dialogul nostru a alunecat și-ntr-o confruntare delicioasă, care a
îmbujorat-o, între pesimismul, chiar prăpăstios, al ziaristului privind politichia
cotidiană (strălucit manifestat și-ntr-o carte pe care mi-a dat-o) și optimismul
așezat și liniștitor al istoricului, care a mai văzut, în epoci, ce-i azi și știe că și
asta trece și România rămâne, cea esențială, cea profundă, care contează în
zbaterea secolelor.
Opiniile mele tonifiante despre prezent și viitor, puse în balanță cu faptele
istorice adesea teribil de grele, de dramatice pe care chiar generațiile părinților și
bunicilor le-au trăit cu mari jertfe, au bucurat-o mai ales pentru telespectatorii
care trebuiau să primească și o doză de oxigen, de optimism existențialist peste
toxicitatea excesivă a unei media otrăvită.
Presa pe care o face doamna Felicia Popa este una de cărturar ales, de
profesionist stilat, de gazdă aristocratică, pentru care florile musafirului trebuie
să fie foarte proaspete și superbe.
Dacă voi reține ceva în arhiva sufletului meu din ieșirile pe ecran, cele cu
F. Popa vor fi negreșit păstrate.
Consăteanul și prietenul meu mai tânăr, Marian MOCAN, universitar
timișorean, cu nume rotarian național, om de vază cu care Lupșa se mândrește,
are percepția corectă și cărturărească a proiectului monografic editorial, prin care
comuna noastră natală are o imagine publică națională, bine conturată, vizibilă și
accesibilă, o carte de vizită bine elaborată, științifică, promoțională, cum nu mulți
au. Este o realizare care, dincolo de imagine și popularizare, are niște virtuți
practice, foarte productive și potențial benefice pentru viitorul comunei.
Și Marian Mocan le definește și ne convinge că monografia a potențat
niște energii latente ale comunității, care astfel pot deveni active, forțe motrice
ale progresului local, și anume: un spor considerabil de mândrie locală, prin
faptul că Lupșa ni se relevă la alte dimensiuni și profunzimi decât o știam fără
Ioan VLAD la 70 de ani…
148
monografie; apoi un spor de interes și curiozitate pentru străini, care, dacă văd
cartea, vor vrea să facă pasul următor, să ajungă acolo și să vadă nemijlocit
valorile și frumosul semnalate în carte; apoi un așteptat și sporit interes al
oamenilor cu bani, investitori potențiali în valorificarea resurselor locale
materiale, patrimoniale, culturale, spirituale, istorice și nu în ultimul rând cele
umane.
Mă bucur că Marian Mocan înțelege corect și o exprimă promoțional, că
proiectul meu bate undeva cu precizie, vizează un obiectiv concret: prosperitatea
și progresul Lupșei prin valorificarea potențialului său propriu, lăsat de
Dumnezeu dar și cel clădit în secole de trudă de către lupșeni, moștenirea
istorică, patrimoniul cultural-istoric, cu o valoare mare, suficient de mare pentru
a asigura combustie pentru un turism cultural prosper, de cotă națională sau
peste, generator de bunăstare, renume, modernitate și progres general la Lupșa.
Proiectul monografic a fost realmente un factor de coagulare a energiilor
locale, a generat o Asociație a fiilor satului, dinamică și tot mai productivă,
câteva întâlniri cu fiii satului dezrădăcinați dar bucuroși să revină și să reînnoade
legătura cu rădăcinile, a stimulat producția de carte a Lupșei și azi avem zeci de
cărți în bibliografia comunei, iar seria monografică ajunge la volumul 11 și va
continua cu certitudine; lupșenii s-au dinamizat, s-au mobilizat, au inițiative
originale, s-au dedicat unor proiecte mari, ies în lume. Un Centenar al Marii
Uniri cum l-au făcut lupșenii n-a făcut nimeni, au făcut un arc peste timp la
aceeași amplitudine ca și generația de la 1918, ca să dau un singur exemplu.
Toți lupșenii dezrădăcinați, risipiți prin țară și prin lume, au prin cărțile
Lupșei o punte de legătură cu satul natal, l-au dus prin aceste cărți cu ei în lume,
îl prezintă și altora, îl promovează și sunt mândri că au ce arăta și înmulțesc
astfel prietenii Lupșei.
Pe unitatea și solidaritatea constructivă și generoasă a tuturor fiilor satului
trebuie să-și construiască Lupșa viitorul!
Mesajul prietenului și colegului Adrian LESENCIUC, fostul meu
student mă incită la câteva reflecții:
Orice discipol trebuie să-și depășească maestrul! Orice student trebuie să-
și depășească dascălul! O știm, e un imperativ clasic, o aspirație, o realitate
frecventă dar și o obsesie și pentru unul și pentru celălalt. Am trăit acest
sentiment și față de profesorii mei, un sentiment tonifiant, dar și față de studenții
mei, același sentiment tonifiant, de mândrie și împlinire indirectă prin reușita
discipolilor. Dar, nu neg, și un sentiment de îngrijorare, de temere: Oare cum se
vede peste ani, de la înălțimea experienței și performanței discipolului meu,
relația profesor-elev, din anii lui de școală, prestația mea de atunci, judecată azi,
cu maturitatea și expertiza performerului, fost învățăcel. E un examen, nu ușor,
pentru profesor și am sesizat-o și la întâlnirile peste decenii ale promoțiilor,
întâlniri la care participam fie ca fost discipol, fie ca fost profesor.
Relația mea cu A. Lesenciuc este exemplul cel mai expresiv în materie.
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
149
El este un discipol de o performanță uimitoare, cu cote de top la toți indicatorii
care definesc o reală personalitate, și asta azi când încă este foarte tânăr. Las pe
alții să facă analiza comparativă profesor-discipol, la concret, pe mine mă sperie!
Asta nu micșorează cu nimic prețuirea pe care i-o acord și mândria dascălului,
care se vede împlinit și-n performanța studenților săi.
Sigur că fiecare suntem produsul muncii noastre, profesorii și școala ne-au
dat cât s-au priceput. Partea pe care i-am dat-o eu este foarte modestă. O spune el
însuși că în anii de școală i-am dat foarte puțin și i-am mai dat în următoarele
etape și întâlniri în care viața ne-a adus aproape. Acest sentiment de neîmplinire
l-am avut adesea ca profesor, că am dat puțin studenților mei din cât aș fi putut da,
că totdeauna lecția ar fi putut fi mai bogată, mai profundă, mai prospectivă, că ar
fi trebuit să fie completată cu multe altele spre o mai bună cunoaștere, pentru a
face „școală” în jurul dascălului. E frustrarea fiecărui profesor!
Sunt mulți dintre studenții mei, dar nu destul de mulți, pentru care am
continuat să fiu profesor și după absolvire, prin cărțile mele, prin prezența
publică profesională, prin deprinderile de a cocheta, ei discipolii, cu istoria, cu
cărțile și revistele ei, cu istoricii.
Regăsesc la A. Lesenciuc, și sunt mulți ca el, percepția corectă și
tonifiantă pentru dascăl, a strădaniilor mele la catedră, într-o școală de factură
tehnică, unde cursul de istorie era în linia a doua și-mi trebuia multă dibăcie ca să
fac din cursul meu o vedetă, un violon d’Ingres pentru viitorii specialiști în
tehnică militară de vârf. Nu de puține ori am reușit, mai ales prin „școală altfel”:
lecții vizită la locuri interesante, întâlniri cu veterani, istorici, generali, colecția de
documente și analiza lor critică, revista „Oastea și Țara” etc.
Dacă am rămas până azi, pentru studentul meu, ajuns foarte sus pe scară,
„Profesorul”, „omul de la care să învăț, omul care continuă să mă surprindă”, mă
pot declara mulțumit și împlinit ca dascăl, chiar și dacă doar unul ar spune acest
lucru, dar acela este Adrian Lesenciuc.
Este momentul la care iau cunoștință de Prefața acestui volum și se
cuvine o reflecție specială față de autorul ei, distinsul cărturar, aprigul luptător
național din Curbura Carpaților, managerul cultural, spiritual și științific al unei
falnice armate de luptători pentru interesul național, într-o zonă de conflict
deschis, când rece, când cald, al gliei străbune, Ioan LĂCĂTUȘU.
L-am numit cândva „voievodul rezistenței românești din Secuime” iar,
curajoasa și destoinica-i luptă, „un război permanent, pe un front deschis, cu
sabia istoriei și culturii naționale, cu un inamic pervers, diabolic, o luptă a
neamului, dar în care este adesea singur și haita întreagă”. Îl îndemnam să
reziste, îi oferisem o carte de-a mea drept muniție de război și-i promiteam că
dacă-„i baiu” mare, să facă „foc pe munte, să-l vadă moții mei, că vin (ei și eu!)
cu Iancu-n frunte”.
Iată, vin acum, nu la semnalul cu focuri pe culmi, ci la generoasa-i
invitație de-a face parte din Ordinul cavaleresc aristocratic „Profesioniștii noștri”,
Ioan VLAD la 70 de ani…
150
pe care l-a creat și-l păstorește ca pe un stat major al armatei de rezistență aflată
în plină campanie. Mai mult, și-a asumat și coordonarea și prefațarea volumului
cu care mă înnobilează și mă îndatorează ca un veritabil suzeran.
Onoarea pentru mine este cu atât mai mare, cu cât, alături doar de alți 2-3
brașoveni, ne constituim într-o avangardă a Brașovului cărturăresc, care poate să
trimită o divizie în sprijinul rezistenței din Secuime. Precedentul există în ceea ce
I. Lăcătușu numește „Brașovul ca Ierusalimul românilor din Secuime”, o
colaborare frățească seculară, un sprijin prin școală, prin cărți, cultură, credință
pentru rezistența românească de acolo, fenomen care trebuie să continue în
multiple forme, inclusiv prin „Profesioniștii noștri” sau printr-un volum sugerat
de I. Lăcătușu „Brașovul și românii din Arcul Carpatic” – o provocare pentru
ambele părți: Brașov și Sf. Gheorghe.
Reacția mea spontană la prima lectură a Prefeței i-am transmis-o rapid și-
mi face plăcere s-o reiau și chiar s-o consider suficientă pentru acest comentariu.
„EXCELENȚĂ, MAESTRE! Este peste așteptări! Ați citit tot, ați pătruns
și asimilat tot, cu o înțelepciune de duhovnic și cu acuratețe de chirurg. Apoi ați
dispus sentințe și judecăți de autoritate incontestabilă, primele cu această înălțime
pentru mine, de care sunt mândru că vin dintr-un cuget profund, cu experiența
celor 29 de volume și virtuțile unui savant-luptător! MULȚUMESC!”
Prietenul meu zărneștean, prof. Miron BAIU, din celebri Baiulești ai
locului, dintre care măcar cinci sunt personaje ilustre ale cărților mele, prieten
care a acompaniat consecvent toată relația mea de vreo două decenii cu
Zărneștiul, rememorează momentul acordării titlului de „cetățean de onoare”, pe
care el a generat-o și a impus-o, ca un veritabil primar pe cultură al Zărneștiului,
cum realmente a fost o lungă perioadă de timp.
I-au plăcut cărțile mele și localismul meu creator, în care a regăsit și
Zărneștiul și a fost extaziat de „Ioan Șenchea – martirul Ardealului”, erou local
pe care-l încălzea de mult la sân, pusese o placă comemorativă pe casa natală și
încropise acolo chiar un început de casă memorială. Cartea mea îi dădea aripi și
combustie pentru arderi viitoare pe subiect. Și-a găsit calea lui de a mă răsplăti,
care m-a bucurat și mă bucură și azi. El a instituit titlul, procedura și i-a școlit pe
cei de la Primărie. Astfel s-au acordat mai întâi postmortem personalităților
istorice locale acest titlu, după care și unor personalități în viață, între care mi-l
amintesc în prima serie pe celebrul tenor Ion Piso, care la festivitate ne-a cântat
un cucernic „Tatăl Nostru”.
Eroii zărneșteni ai cărților mele, și cu argumentația mea din portretele
realizate au primit postmortem titlul de „cetățean de onoare”: Ioan Șenchea,
Pompiliu Nistor, Ioan Mețianu, Bartolomeu, Maria și Gheorghe Baiulescu, Ion
Alduleanu etc. Eu am primit titlul mai apoi, adică la apariția cărții „Ioan
Șenchea…”.
N-am știință dacă Miron Baiu a primit titlul. Dacă nu, el merită pe deplin
acest titlu pe care l-a instituit, l-a impus pentru foarte mulți zărneșteni și apoi a
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
151
trudit foarte mult în cultura zărneșteană, ca responsabil neoficial pentru cultură,
într-o vreme, după revoluție, când nimeni din autorități nu se mai interesa de
acest domeniu. Îl merită pe deplin și cei de la putere ar face bine să i-l acorde cât
timp se mai poate bucura de acest onor și recunoaștere din partea urbei.
Colega de Universitate și de leat – 1950, Elena DOVAL, îmi dovedește
că mai avem și altele în comun: prețuirea specială a istoriei și culturii brașovene,
ea ca localnic, eu venit aici; apoi sensibilități sociale și colocviale, gustul și
nostalgia sărbătorilor colegiale, aniversare sau altfel, cu decanatele sau toate
cadrele, la închegat și la spart catedra, intrate într-o tradiție bine întreținută și
deosebit de antrenantă, cu finaluri ponderat bahice dar suficient de euforice
pentru cântece de inimă albastră, de răbufniri în românisme cântate cu patos și
înflăcărare tricoloră, la care ne atașam cu toții.
Îi mulțumesc pentru prețuirea cărților mele și pentru că le crede
„pagini…edificatoare” pentru „istoria orașului…natal” iar pe autor îl așează
nemeritat „între marii istorici ai României”.
I-am prețuit totdeauna, și reiterez, verticalitatea morală și deontologică în
universitate și în profesie, performanța la catedră dar și în prestația managerială
la nivelul decanatului, dar și la nivelul rectoratului, singura dintre noi, cei de la
Brașov, care a ajuns acolo, și unde și-a menținut principiile și reperele valorice,
chiar cu prețul unor sacrificii și renunțări.
Cu Emil STOIAN, distinsul notar brănean, președintele Asociației Fiilor
și Prietenilor Branului și istoric înalt calificat, printr-un doctorat în istorie, și
consacrat de o frumoasă listă de lucrări științifice publicate, ne-am întâlnit, am
colaborat și ne-am împrietenit pe tărâmul cercetării și popularizării istoriei
Branului și Zărneștiului, două comunități puternice și generoase în a produce
fapte, personalități și istorii impresionante.
Mă bucur de această întâlnire, de spiritul de fair-play al competiției, de
complementaritatea preocupărilor și de satisfacția comună pentru progresul
istoriografiei zonei.
Ambele comunități mustesc de personalități, făuritori de istorie, repere
identitare și valorice, pionieri și creatori de talie națională și dacă-i adunăm doar
pe cei din cărțile noastre construim un Pantheon impresionant între Bucegi și
Piatra Caiului.
Provocarea din final involuntar este o capcană și vreau s-o ocolesc. Îl
înțeleg pe prietenul meu, brănean în toate cele, inclusiv ca istoric, să-l revendice
pe general pentru Bran și este îndreptățit s-o facă: da, s-a născut în plasa Bran,
când Zărneștiul era doar un sat al plasei ca și Tohanul Nou, cu un tată brănean și
mama localnică. Generalul s-a revendicat el însuși ca brănean și era profund
legat de Bran etc. Dar ce ne facem cu orădenii, că-l revendică vehement, îl
prețuiesc și-l omagiază ca pe tătucul lor? Ce ne facem cu bistrițenii, care-l fac
primii „cetățean de onoare”, dar și brașovenii au iubirea lor specială pentru
general, apoi, nu mai puțin, sibienii.
Ioan VLAD la 70 de ani…
152
Iar zărneștenii, azi când Tohanul Nou este cartier al orașului Zărnești, și-l
revendică, i-au dat o gară, halta de la Fabrică purtând numele generalului, dar și
titlul de „cetățean de onoare” al orașului.
Dar toate aceste revendicări locale, generoase, de bună credință și bine
argumentate trag în jos dimensiunea națională a marelui ostaș, a marelui general
din comandamentul românesc al Marelui Război, a marelui comandant din
Războiul Întregirii, inclusiv a campaniei din Ungaria, a mitului militar al epocii
de război, mit din seria lui Averescu, Prezan, Ferdinand, Regina Maria sau Ionel
Brătianu. Deasupra tuturor localismelor iubitoare de Moșoiu, generalul aparține
Națiunii, Neamului, Pantheonului național, României Mari, biruinței naționale.
Iar iubirea glorificatoare a sabiei oșteanului biruitor și unificator trebuie să fie
fără margini, exprimată plurivalent și nelimitat spațial, cum este și lucrarea
general națională a generalului.
Îngăduie…, iubite confrate, și Zărneștiului să se împărtășească de iubirea
și prețuirea generalului!
Maria ROȘCA, nepoata mea, vine pe ultima sută în această listă și
pagină de carte, spontan și din necunoscut, singura dintre juniorii-copii sau
nepoți, care răspunde la provocare, și vine cu un condei surpriză, dar și un om
surpriză.
Nu mai este demult un copil, dar eu continuam s-o văd doar pe acea
nepoțică timidă și extrem de tăcută, ascunsă după un paravan opac prin care n-o
puteai vedea, nu zăreai mare lucru, ba chiar mi se părea că nici nu prea ai ce
vedea, decât tăceri misterioase, complexe și angoase de adolescent neînțeles,
introvertit, detașat în colivia lui de nepătruns. Chiar la maturitate, măritată,
preoteasă și mamă, nu o vedeam desprinsă din acea stare și integrată în social și
în mariaj la nivelul așteptărilor.
Cum întâlnirile noastre au fost rare și pe fugă, eu n-am avut nici
inspirația, nici răbdarea să sparg pojghița și bariera pentru a o descoperi și
înțelege, impresia persista și vălul nu se ridica. La ultimul parastas al mamei, i-
am dat textul-portret să-l proceseze și să-l prezinte familiei întrunită, eu lipsind
de frica pandemiei, pe considerentul că ea a fost discipolul cel mai atașat al
moșicii. Totul a entuziasmat-o, l-a prezentat frumos, convingător, mi-a respectat
indicațiile de regie și surorile mi-au lăudat-o.
Am aflat că are și ea un text despre moșica, dar din modestie, și la
concurență „cu unchiu”, nu l-a prezentat. I l-am cerut, am constatat că-i
surprinzător de bun, l-am atașat la al meu și așa apare aici. Publicând textul meu
de opt martie, „Lumina” a preluat prima parte, scrisă de mine, dar alții, prin
Mădălina Diaconu, au preferat și preluat textul Mariei despre „moșica”.
I-am cerut apoi și un „mesaj” pentru acest volum, a prins repede ideea, în
două zile l-a făcut, i-am mai sugerat o completare, a răspuns prompt și iată ce-a
ieșit. Vălul s-a ridicat, chipul Mariei a devenit strălucitor pentru mine și surpriza
este atât de plăcută pentru că vechiul clișeu s-a spulberat, eroarea mea s-a dres și,
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
153
poate, cel mai important pentru interesul meu, este că Maria îmi pare a fi omul
din familie, din a doua generație, care ar putea prelua ștafeta și condeiul, înainte
de a-mi cădea mie din mână. Regret că n-a apucat să-și facă o pregătire
universitară adecvată pentru aceasta, cred însă că nu-i târziu, după cum cred și că
și-o poate face autodidact, cu bune rezultate.
Involuntar și indirect am lansat între juniorii din familie, copii și nepoți, o
provocare și o competiție selectivă, cu măcar zece vizați nemijlocit, care au
respins provocarea, unii chiar râtos, și doar Maria a marșat cu entuziasm în
modul cel mai surprinzător. Fie-ntr-un ceas bun!
Dar, nici aici, nimic nu-i întâmplător!
Și cheia e tot la mama, la moșica și lecția ei de a face fii ai lui Dumnezeu.
Acea lecție pare a fi cel mai bine asimilată de către Maria, de nepoată, mai mult
chiar decât de către fete. După laptele matern, Maria a continuat să se hrănească
sățios și abundent cu dulceața credinței de la moșica, înainte de orice alte oferte
lumești. Pe lângă „cei șapte ani de-acasă” care-și au, poate, scăderile lor, Maria
are alți șapte ani de creștere în rugăciune, pe file de psaltire, în tinda bisericii, în
veghe și metanii de noapte lângă pat cu moșica, șapte ani apoi alții de teologie
simplă dar profundă, cu o moșică aproape de sfințenie, care nu preda credință, ci
era credința însăși. Și puterea credinței și a rugăciunii bunicii e, poate, și mai
mare decât a mamei!
Șansa Mariei a fost de a fi absolvit acei ani de teologie cu moșica-dascăl
înainte de provocările celeilalte școli. Ea a intrat în adolescență cu cateheza
completă, desăvârșită, fără, cred, spasmele și buimăcelile obișnuite ale
adolescenței. Astfel a descoperit-o ușor un teolog și a făcut-o preoteasă și mamă,
într-o logică mai mult decât firească, pe un scenariu proiectat în acele nopți de
rugăciune ale moșicii, când o ținea în brațe ca pe un înger.
Cât de frumos a lucrat și în acest caz credința mamei, Hristos din
rugăciunile ei, ale moșicii, dascălul de credință cu învățăcelul său, prin harul
Celui de Sus!
Mă mândresc adesea cu dăscălia mea, cu discipolii mei, dar am oare
măcar unul să se compare cu acesta al mamei, dascălul de ortodoxie cu o
pedagogie infailibilă? Cu copiii mei n-am reușit să fiu nici măcar un pârlit de
profesor de istorie, nu cred că mi-a reușit nici o lecție de istorie cu ei, iar ca
dascăl de ortodoxie sunt un dezastru. Am ratat acei șapte ani de început din
nepricepere, iresponsabilitate și indiferență la credință, a lipsit dureros și o mamă
creștină, și o bunică creștină, rezultatul este deplorabil iar o recuperare nu mai stă
în puterea mea, ci doar în a Celui Atotputernic. Aș da azi orice, toate dulcegăriile
culinare, educaționale, citadine etc cu care i-am crescut, pentru dulceața credinței
pe care le-ar fi dat-o moșica, de care însă nu i-am lăsat să se apropie și pe care au
perceput-o, prin ochii altora, într-o imagine deformată, chiar malițioasă.
Sper ca Maria să fie revelația acestei cărți iar prezența ei aici un fericit și
binecuvântat început!
Ioan VLAD la 70 de ani…
154
Anii de dăscălie cazonă, pe care-i regăsesc secvențial în fragmentul de
jurnal al col. Ing. Ioan ȚURCANU își au farmecul lor, specificul militar firesc,
iar prin acesta și virtuți, nu de puține ori râvnite de orice școală civilă. În orice
școală s-a dorit, și-n unele chiar s-a impus, o disciplină fermă „ca la armată”, o
organizare riguroasă și eficientă, o autoritate reală și productivă a dascălului, o
ascultare și vrednicie de discipol real și profund implicat, o grijă părintească a
instituției și sistemului atât față de învățăcel, cât și față de dascăl etc. Eu sunt
recunoscător sistemului de învățământ militar care m-a format, inclusiv pentru
abilitatea pe care am dobândit-o de a descoperi și depăși limitele acelui sistem și
de a le înlocui cu virtuți ale învățământului civil. Nu mai puțin recunoscător sunt
pentru șansa de a fi dascăl în acest sistem, dar cred că performanța mea ține de
puterea de a nu fi captiv sistemului, de a-mi păstra independența, libertatea de
mișcare, soluția complementară de formație și de acțiune profesională, militară și
civilă, ambele zone aproximativ egal controlate și stăpânite, într-un mariaj bigam
greu, dar nu imposibil, de clădit și de eficientizat.
Colonelul ing. Țurcanu, și nu doar el, știu că a înțeles și prețuit acest
lucru la mine. Era greu și încă puțin obișnuit, pe vremea aceea, să ieși din
cazarmă. Sistemul închis își construia și-și apăra izolarea, oamenii lui trebuiau
să-i aparțină exclusiv, ieșirea era asemuită trădării și adesea impunea excluderea,
extirparea. Câte drame s-au născut pe această logică. Deschiderea s-a produs, dar
nu ușor și sunt mândru că aici, local, am provocat-o și am promovat-o, chiar
riscând la un moment dat extirparea.
Sigur că și sistemul militar de învățământ și-a avut scăderile lui și ale
oamenilor care-l gestionau, birocrația și rigiditatea uneori sufocante, căprăria și
șmotruiala, care trebuiau să ne călească, dar adesea deveneau uzurpătoare de
scop și de finalități, carierismul și lichelismul, nepotismul și intrigile carieriste,
întreținute „pe linie de partid”, de servicii – c.i., de pile și relații.
Relația mea cu col. ing. Țurcanu a fost una specială, un șef niciodată
conflictual, tolerant cu escapadele mele civiliste, bucuros la ieșirile mele în presă
sau pe la sesiuni, cititor atent al cărților mele; îmi spunea „Doctore”, prețuind
sincer titlul meu și faptul că eram primul și mult timp singurul „doctor” în școală.
Avea dibăcia de a ține bune relații cu toți subordonații, ținea cumpăna mereu în
echilibru, între cei de sus și cei de jos, asigura suficientă libertate de acțiune
subordonaților și promova o autoritate mai degrabă părintească și prietenească
decât cazonă. Este, poate, singurul dintre șefi, longeviv și statornic, care a lăsat
loc de „Bună ziua” pentru toți și în toate cazurile. A cultivat, cu el însuși și în
jurul său o stare de echilibru, de cumpătare, tonifiantă și optimistă, care, iată,
toate acestea-l țin în picioare, deși a rămas singur și cu mulți ani în spate.
Cu Vasile TUTULA am parcurs, tot așa, „vieți paralele”, fiind colegi de
carieră militară și în sfera slujirii istoriei, cu licență și doctorat în istorie, cu
misiuni similare, el la Cluj-Napoca, eu la Brașov, în relația cu Comisia Română
de Istorie Militară și pe căi apropiate în cercetarea de istorie și publicistica
Mesaje colegiale la ceas aniversar…
155
militară de istorie. Prin urmare, Vasile înțelege dipticul meu profesional: militar
de carieră și istoric, în deplină cunoștință de cauză, dar și pe cel de cercetător:
istoriografie brașoveană și cercetare monografică pe comuna mea natală, pentru
că și el a marșat parțial pe această schemă, dar și pentru că l-am implicat în
promovarea și recenzarea monografiei Lupșa, răspunzând în două rânduri, cu,
poate, cele mai ample și bine elaborate texte, ambele prezente în acest volum.
Ne-am întâlnit și ca activiști în cadrul Societății AVRAM IANCU, el în
structura centrală, eu aici în filială, el consecvent și dăruit până azi, eu foarte
atașat în perioada romantică (I. T. Stan) a Societății, mai apoi preferând un
atașament pe căi proprii, sper mai eficient, la idealurile Societății și la cultul lui
Iancu.
Mă bucur că a înțeles și apreciază implicarea mea în istoriografia
brașoveană și salută rezultatele publicate.
O altă zonă unde întâlnirea noastră rămâne semnificativă este atașamentul
nostru nostalgic la zonele noastre natale, la cercetarea lor monografică, și V.
Tutula având contribuții notabile la istoria zonei Bistrița-Năsăud și a Telciului
natal. Dar, surprinzător, ne întâlnim și în istoria martiriului ortodox ardelenesc, al
rezistenței românilor ortodocși ardeleni la agresiunea Uniației. El a pus umărul
semnificativ la demersurile pentru canonizarea sfinților năsăudeni iar eu am
șansa să deschid demersuri similare, după ce am făcut parțial lumină
istoriografic, pentru cei doi martiri ai Lupșei, Căbulea și Barstan, cu o contribuție
și o jertfă asemănătoare martirilor năsăudeni, cu aceiași adversari și aproape
același context istoric. Rog pe toți sfinții ardeleni să ajute cu rugăciunile lor
finalizarea fericită a acestui demers!
Cu Tache PREDA ne „revedem” după decenii și reluăm o colaborare
veche, episodică și atunci, dar semnificativă. Îl știu de la Centrul de Studii și
Cercetări de Istorie și Teorie Militară, unde avea un loc aparte în acel colectiv
preponderent militar. El era civilul cu ceva în plus față de ceilalți, era șeful de
promoție de la Istorie, era universitarul bine școlit și aplecat pe document și pe
scris, nu doar cu interes, la ordin, ci cu pasiune, nu doar conjunctural, ci cu bătaie
lungă.
Prima întâlnire semnificativă pe care o semnalează, prilejuită de apariția
monografiei lui și a Ioanei URSU asupra lui Ioan URSU, îmi rămâne memo-
rabilă pentru că împreună am vizitat-o pe o descendentă a familiei generalului
Eremia Grigorescu, care trăia la Brașov și cu care Tache colaborase în scrierea
cărții. Eram în perioada de lucru la „Cărturari brașoveni…” și cartea lui mi l-a
relevat pe Ioan Ursu. L-am inclus în lista mea de Cărturari…și principala sursă
de documentare în elaborarea portretului istoricului I. URSU, profund brașovean,
dacă nu exclusivă, a fost cartea lui Tache. Cred că i-am cerut îngăduința în
scrisoarea pe care o menționează, dar mult timp am simțit o jenă față de ce-o fi
zis Tache, văzând cum și cât m-am înfruptat din truda lui. Cred că fără cartea lui
nu l-aș fi descoperit pe Ioan Ursu și deci n-ar fi prezent în cartea mea.
Ioan VLAD la 70 de ani…
156
Episodul Roger Gheysens, istoricul belgian, din 1992, cred, confirmă o
veche prietenie și prin implicațiile nebănuite, mai ales din 1989, avea să frizeze
istoria. M-a surprins mult și plăcut atunci ușurința și naturalețea cu care Tache
comunica în limba franceză.
Pe istoricul olandez Luc de VOS aveam să-l revăd la Haga, chiar în
instituția în care lucra, întâmplator, în 1999, când, cursant la Nederland Defense
College, am fost duși acolo într-o vizită de lucru, iar el ca istoric a fost desemnat
să fie gazda și interlocutorul meu pe timpul acelei vizite. Regret până azi că
engleza mea modestă, mai ales pe limbaj de specialitate, nu mi-a îngăduit să
fructific la maxim acea fericită ocazie.
Mă bucură evocarea colaborării pe linie C.R.I.M., la Brașov, unde și
Tache a fost oaspete la întâlnirile noastre științifice, ocazii în care a văzut că și în
provincie trăia C.R.I.M. și chiar se făceau servicii semnificative istoriografiei
militare. „Oastea și Țara” a impus cu prioritate o asemenea percepție, și Tache a
afirmat-o cu onestitate.
M-a surprins despărțirea sa de istoricii militari și plecarea la Externe, am
sperat și s-a confirmat că a fost șansa lui pentru un salt spectaculos și deplin
fructuos. Nu i-am mai putut urmări traiectul, decât prin secvențe disparate, dar
acum, când îi sondez bilanțul din cariera diplomatică și științifică, sunt
impresionat de palmares și cu atât mai mândru de prietenia noastră.
Referințe…
157
Capitolul III.
REFERINȚE
A. IOAN VLAD ISTORICUL
Motto:
„E peste putință a descrie în cuvinte puține încordătoarea activitate ce se
dezvoltă în sânul celor 3 elemente naționale din Ardeal (români, maghiari și sași
– n. I.V.) însă acela care ar voi să dea o idee clară despre activitatea bărbaților
români și despre al lor curaj serios, determinat, condus nu de patimă, ci de o
convicțiune tare și neclintită, ar trebui să aibă în adevăr condeiul unui istoric
genial. Cititorul care ar trage la îndoială această aserțiune să binevoiască a
osteni cu noi până-n culmea celui munte de opt sute urme (aluzie la Muntele
Tabor, urcat spre nevoință de evrei pe 800 de trepte – n. I.V.) de unde să arunce
o căutătură strâns judecătoare peste toată patria noastră, să privească la
această luptă gigantică a spiritelor, să admire totodată între fiori cumplita
disproporțiune a puterilor” (subl. I.V.)
George BARIȚ, Gazeta Transilvaniei, 1861, nr. 28, p. 117
a) REFERINȚE LA CICLUL „BRAȘOVUL ȘI MAREA UNIRE”
Motto:
„Felicitări pentru tot ce a scris și a făcut pentru Lupșa, și, iată,
și pentru Brașov. Multă râvnă și participare sufletească!
Respectele mele, prof. Vlad!”
Prof. Elena RAIU, Lupșa,
din generația dascălilor
din gimnaziu ai prof. I. Vlad
● PREFEȚE ȘI POSTFEȚE
Acad. Ioan-Aurel POP
O ALTĂ CARTE DESPRE „BRAȘOVUL DE ALTĂDATĂ”
(Prefață la ediția a doua a vol. BRAȘOVUL ȘI MAREA UNIRE, 2018)
Dr. Ioan Vlad a scris, cu ani în urmă, o carte numită „Brașovul și Marea
Unire”. Ea se republică acum. Unii – grăbiți – se vor fi întrebat ce are atât de
special orașul situat într-o margine a Țării Bârsei, încât să merite o asemenea
Ioan VLAD la 70 de ani…
158
evocare plină, de altminteri, de căldură. Chiar și numai cuvintele lui Nicolae
Iorga, așezate drept motto („Unirea s-a plămădit în orașul de la poalele Tâmpei”),
ar putea să le dea de gândit acestor sceptici. Este drept că la Brașov nu s-a ținut
vreo reuniune românească precum Mărita Adunare Națională de la Alba Iulia.
Nici nu s-a pregătit în oraș vreun document precum Declarația de la Oradea. La
fel, Șcheii nu au găzduit Consiliul Național Român Central, cum a făcut Aradul.
În același sens, după Unire, Consiliul Dirigent și Marele Sfat Național au
funcționat în alte locuri, mai ales la Sibiu. Ce poate să aibă, atunci, Brașovul atât
de special încât să fie legat indisolubil – după cum reiese din această carte – de
destinul României Întregite? Pentru a avea un răspuns mulțumitor la această
întrebare, trebuie citită această carte, un adevărat prinos adus înaintașilor care au
făurit România.
S-au emis diferite ipoteze despre numele Brașovului și mulți au spus că
este un toponim slav. Nu. Este, se pare, unul slavo-român, fiindcă ni l-au
transmis în această formă, nu slavii etnici (asimilați demult), ci românii.
Regretatul istoric sas Thomas Nägler, de la Sibiu, a demonstrat – sau a susținut –
în mod convingător, că numele de „Brașov”, însemnând „orașul ienuperilor” a
fost tradus întocmai în săsește sub forma „Kranestadt” („Krane” este, în săsește,
„ienupăr”). Ulterior, când s-a născut legenda și orașul a primit privilegii regești,
din „Krane” nu a fost greu să se facă „Krone” (coroană), prin modificarea doar a
unei vocale! Astfel, „Orașul ienuperilor” a devenit „Orașul coroanei”, înălțându-
și astfel prestigiul, rangul, renumele. Odată cu această înălțare a orașului săsesc
înconjurat cu ziduri, s-a produs coborârea orașului românesc, devenit o suburbie
a înfloritoarei cetăți. Și, totuși, românii brașoveni nu s-au resemnat cu statutul de
supuși și au făcut istorie.
Brașovul nu este doar legat de Unire, ci este însăși Unirea! Brașovul i-a
unit pe toți românii cu mult înainte de a se pregăti în mod organizat și conștient
evenimentul de la 1 Decembrie 1918.
Situat în zona de confluență a celor trei Țări Române (numite în mod
legitim așa, chiar dacă una dintre ele nu a avut, până la 1918, conducere româ-
nească), Brașovul a găzduit, de-a lungul secolelor, cele mai reprezentative acțiuni
pan-românești din întreaga noastră istorie. La Brașov, în Șchei, în jurul Bisericii
Sfântul Nicolae, s-a închegat o comunitate urbană culturală românească solidă,
unica din Transilvania, până târziu. Românii brașoveni îi numeau în Evul Mediu
pe sașii din Cetate – cărora le erau, în chip oficial, supuși, deși nu recunoșteau
decât de silă acest statut – „cetățeni”, iar pe sine se chemau cu mândrie „orășeni”.
Apartenența lor la Transilvania era, de asemenea, formală și neconștientizată de
mulțime și de elită. Această apartenență era aproape neacceptată, din moment ce
conducerea oficială a voievodatului / principatului (ca și a „Cetății”) nu era
românească. De aceea, pentru ei adevărata „țară” era Țara Românească, unde
treceau fără să simtă și să perceapă granița, unde-și duceau turmele, mărfurile,
unde aveau moșii, rude, unde-și hirotoniseau preoții etc. Când treceau munții, ei
Referințe…
159
spuneau simplu: „Mergem în Țară”, iar când porneau spre nord-vest, ziceau:
„Mergem la Ardeal”. Tot în „țară” se simțeau și în Moldova. De altfel, cei mai
importanți și mai mulți ctitori ai Bisericii Sf. Nicolae erau domnii Țării
Românești și Moldovei. Nu cred că există în spațiul românesc vreun lăcaș de cult
cu atâția ctitori princiari munteni și moldoveni, deopotrivă, câți are pomenita
biserică din Șchei, devenită adevărat panteon național. În jilțul său sfânt a stat
însuși Domnul Primei Uniri – Mihai Viteazul.
Brașovul a fost martorul și protagonistul unora dintre marile premiere
culturale românești. Aici s-a născut și a funcționat în secolul al XVI-lea prima
școală românească de pe întreg teritoriul României (într-o vreme când România
funcționa doar în suflete!), adică prima școală în care se preda românește (cu litere
chirilice, firește). Aici s-a născut prima școală adevărată de copiști de manuscrise
(în secolele XIV-XV) și de traducători de texte slavone, grecești, latine în
românește. Fără această școală de copiști și de traducători, nici nu poate fi
imaginat tiparul coresian românesc, născut tot la Brașov. Trecând de la Târgoviște
la Brașov, diaconul Coresi a trecut „de la slavonie la rumânie”, tipărind, în a doua
parte a secolului al XVI-lea, primele cărți în românește, adică în limba poporului.
Indiferent dacă a imprimat în Cetate, indiferent dacă a fost stipendiat (susținut
bănește) și de sași ori de principii Ardealului, Coresi a răspândit cuvântul
Domnului printre români și în limba românească. Această limbă frumoasă și
armonioasă din sudul Transilvaniei și nordul Țării Românești (din patrulaterul
Brașov-Sibiu-Câmpulung-Târgoviște) avea să devină baza limbii literare româ-
nești, baza limbii normate, corecte, bune pentru cea mai largă comunicare. Tot la
Brașov avem prima școală de preoți, în care veneau elevi „din tot Ardealul”.
Scrisul istoric (cel puțin din Transilvania) în limba română este atestat
pentru prima oară tot la Brașov – prin „Cronica protopopului Vasilie”, elaborată
în prima parte a secolului al XVII-lea – înainte de Letopisețul vornicului Grigore
Ureche. Apoi, în secolul al XVIII-lea, „o dinastie de preoți și protopopi”, cu toții
numiți Radu Tempea, avea să dea substanță culturală la înalt nivel unui secol
iluminist ortodox românesc, ivit pe bogata tradiție medievală. Mai mult, mișcarea
de emancipare națională românească transilvăneană din mediile ortodoxe
(diferite de cele greco-catolice, ale Școlii Ardelene, instruite la Roma și la Viena)
s-a închegat tot la Brașov. Comunitatea înstărită a Șcheilor a cerut autorităților,
de la cele săsești și princiare locale până la cele înalte împărătești, drepturi egale
pentru națiunea română, prin extinderea asupra românilor transilvani a
privilegiilor „ilirice”, de care se bucurau sârbii din Imperiul Habsburgilor.
Pe acest fond, era de-a dreptul firesc să se nască la Brașov o adevărată
„universitate românească”, înainte de a ni se permite așa ceva și fără să ni se
îngăduie, de fapt, să avem universitate înainte de Marea Unire. Am numit
„universitate” Liceul „Andrei Șaguna” (azi, Colegiul Național cu același nume),
apărut la 1850, ca gimnaziu la început, susținut de Biserica noastră tradițională
răsăriteană (în vremea păstoririi înaltului ierarh care a fost Andrei Șaguna) și de
Ioan VLAD la 70 de ani…
160
comunitatea românilor brașoveni. În lipsă de universitate aprobată oficial – cum
s-a cerut de către revoluționarii de la 1848-1849 –, „Școalele Centrale Române”
de la Brașov au funcționat, cel puțin între 1850 și 1918, precum o universitate, de
fapt. Elevii și dascălii acestei școli au fost mari personalități ale culturii naționale,
de la Titu Maiorescu la Ciprian Porumbescu, de la Ioan Lupaș la Vasile Goldiș
sau de la Octavian Goga și Ștefan Octavian Iosif până la Lucian Blaga. Între
acești elevi și profesori brașoveni s-au aflat și făuritorii Marii Uniri de la Alba
Iulia, de la Oradea, de la Arad, de la Sibiu sau de la Cluj.
Brașovul a fost, astfel, începând cu Evul Mediu, „placa turnantă a
pământului românesc”, orașul în care meșterii și negustorii bogați – îmbogățiți
prin munca lor stăruitoare – au știut să fie și mecenați, să sprijine cultura, școala
și educația, pregătind națiunea pentru apoteoza Unirii.
Cartea domnului dr. Ioan Vlad scoate din uitare acest efort al brașovenilor
de a fi români și de a construi România. Accentul cade în lucrare pe ceea ce s-a
petrecut la 1918, adică pe „ora astrală” a poporului român, dar are mereu în
vedere rădăcinile despre care scriam mai sus. De aceea, vă îndemn să citiți
rândurile acestea și să-l prețuiți pe vrednicul autor, care aducând în atenție, cu
știință și conștiință, rolul unei capitale a românității în făurirea României
moderne și contemporane, binemerită de la noi toți.
Cluj-Napoca, 11 septembrie 2017
*
Acad. Ștefan PASCU
PREFAȚĂ LA EDIȚIA ÎNTÂI
(BRAȘOVUL ȘI MAREA UNIRE, 1996)
Contribuția Brașovului la făurirea României Mari este o problemă de cea
mai mare importanță pentru vremea petrecerii ei și, de asemenea, pentru vremea
noastră și nu mai puțin pentru vremurile viitoare. O problemă circumscrisă în
timp doar la patru ani și în spațiu la o zonă care, în titlu s-ar referi doar la un oraș,
în realitate e vorba de epicentrul, Brașovul, și la zona înconjurătoare care e o
„țară”, Țara Bârsei, cu sate compact românești, între care un grup dintre ele se și
numesc Săcele sau „Cele șapte sate”. Poate surprinde și de asemenea poate
genera întrebarea: cu ce a alimentat autorul, în cazul de față doctorul Ioan Vlad,
numărul celor peste 300 de pagini ale lucrării sale? Ce fapte au săvârșit
brașovenii în cei patru ani (1914-1918) pentru desăvârșirea politico-statală a
poporului român? Îndoielile și nedumeririle încep să cedeze locul înțelegerii
importanței evenimentului – erau anii celei dintâi conflagrații mondiale – și
locului unde se petrec evenimentele și trăiesc eroii acestora. Iar parcurgerea
textului, de la un cap la altul, face pasul următor, transformând întrebările și
nedumeririle în convingeri.
Referințe…
161
Convingerile susținute de realități, demonstrate de dovezi și argumente
bogate, convingătoare, pe care cercetătorul le evocă și le susține în „Introdu-
cerea” lucrării chiar, spulberând nedumeririle pe care le presupunea, după
recunoașterea că a înfățișa Marea Unire cu preliminariile, desfășurările și
urmările ei, din orice perspectivă, dar mai ales una brașoveană, este un act
temerar, datorită importanței temei, dar și o șansă, un privilegiu de a valorifica un
însemnat fond arhivistic documentar, puțin valorificat până acum.
Motivație ce mă îndeamnă să-mi inaugurez aprecierile referitoare la
lucrarea în cauză cu sublinierea mai întâi a aspectului material-cantitativ al
lucrării în discuție. Sunt câteva zeci de fonduri documentare de primă mărime și
însemnătate, constituite de personalități implicate direct și cu rol important în
evenimente, puțin sau deloc explorate până acum: fondurile George Moroianu,
Voicu Nițescu, Constantin Lacea, Pompiliu Nistor, Ioan Colan, „Gazeta Transil-
vaniei”, Axente Banciu, A.A. Mureșianu, Nicolae Căliman, Victor Braniște etc.
Îmbogățește fondurile respective cu alte două genuri de izvoare, nu îndeajuns
folosite până acum, nici acestea raportate la valoarea lor, de cei mai mulți istorici:
documente străine și interne, memorialistică, uneori și cea păstrată în familie,
ceea ce înseamnă inedită, din Brașov și împrejurimi, din care autorul și-a
îmbogățit informația: cea a generalului Vasile Barbu, Emil Colbazi, I.C. Panțu,
D. Renghea etc.
Și să mai adăugăm, pentru a acoperi pe deplin afirmația cu privire la
temeiul documentar, cele 118 lucrări, între care numeroase Anale și Anuare ale
liceelor din Brașov, altă categorie de izvoare prea puțin folosite în lucrările
științifice în raport cu importanța lor, jurnale de front ale unor oameni cu rol
important în desfășurarea evenimentelor. Dacă mai adăugăm celor amintite și
cele 15 periodice brașovene din zonă, cele 28 de studii publicate în reviste de
specialitate, toate referitoare la miezul evenimentelor, nedumeririlor le iau locul
de onoare certitudinile.
Pe temeiul acestora, doctorul IOAN VLAD își construiește lucrarea de la
Introducere până la ultimul capitol, cel de al V-lea. Introducere, care în cele
câteva pagini motivează mai întâi și introduce după aceea cititorul în temă,
situându-l așa cum stă bine unui militar-profesor, „cu inima la trecători”. Iar
pentru a fi pe deplin înțelese sau cât mai bine înțelese de către cititor cele
cuprinse în efortul său de ani de zile, cercetătorul prezintă în cel dintâi capitol al
lucrării aspectele esențiale ale problemelor național-politice cu care au fost
confruntați brașovenii și bârsenii în deceniile premergătoare marii conflagrații
mondiale, când măsurile autorităților vremii și ale locului au pregătit, prin acte
samavolnice, deznaționalizarea prin școală și biserică a românilor, crearea de
zone culturale prin dezrădăcinarea oamenilor pământului, de milenii locuitori ai
acestor locuri, și multe asemenea silnicii. Care nu au fost primite cu „seninătate”
și nici cu mulțumire de cei oprimați și, în consecință, s-au apărat cu tenacitatea
cunoscută și prin mijloacele de secole folosite împotriva nedreptăților și
Ioan VLAD la 70 de ani…
162
nedrepților. Se reactivează și mai mult tradiția luptei pentru unitatea națională a
Brașovului, puternic centru cultural românesc, cu școlile sale vestite de când
Gheorghe Bariț și Mureșenii conduceau aceste școli, continuați de Andrei
Bârseanu și Virgil Onițiu, de când alți mari dascăli și apostoli se dăruiau cu tot ce
aveau mai de preț emancipării poporului român, din starea nedreaptă în care-i
aduseseră nedrepții stăpânitori; cu Biserica Sf. Nicolae și școala din Șcheii
Brașovului, cea mai vestită școală românească din Transilvania secolelor XV-
XVI, cu două cicluri, trivium și quadrivium, biserică și școală ctitorite de domnii
munteni; cu șcheienii și negustorii harnici, cărăuși vestiți cei dintâi, cu avutele
companii comerciale ceilalți. Nu erau ei, românii din Brașov, cei care cu toate
opreliștile oficialităților acelor vremuri și acelor locuri, și care egalau ca număr și
importanță pe sași și secui, oamenii care să se lase cu ușurință și umilință
nedreptățiți, mai ales că în Țările Române se simțeau ca acasă, iar domnii și
boierii munteni îi socoteau semeni ai lor.
Brașovul, brașovenii și bârsenii erau, din aceste motive, socotiți, nu fără
îndreptățire, de către potrivnicii lor, periculoși pentru Puterile Centrale, în primii
ani de război (1914-1916), prin legăturile ce le aveau cu România. De aceea,
intelectualii și chiar țăranii au fost suspectați, terorizați, deportați, închiși sub
acuzația de legături cu România, neutră din 1914 până în vara anului 1916,
neutralitate „mai puțin binevoitoare” față de Puterile Centrale. Deoarece opinia
publică, întregul popor român, inclusiv brașovenii și bârsanii, făceau presiuni pe
lângă Guvernul României de a intra în război de partea Antantei, iar mulțimi de
români transilvăneni, civili și militari din armata austro-ungară treceau Carpații
pentru a scăpa de primejdiile ce le erau pregătite, sporind falanga antantiștilor,
regele Carol I, la Consiliul de Coroană din vara anului 1914, s-a trezit izolat,
alături de singurul său susținător, Petre Carp, de partea Puterilor Centrale.
Așa cum cerea subiectul lucrării, trei pătrimi înfățișează evenimentele
războinice din a doua jumătate a anului 1916, după intrarea României în război,
pătrunderea armatei române în Transilvania, prin trecerea batalioanelor peste
Carpați, luptele din Transilvania, primirea triumfală de către români și sași a
armatei române la Brașov, cele 40 de zile de stăpânire românească, din orașul de
sub Tâmpa, bătălia Brașovului (dintre armata română și cea austro-ungară),
represiunile împotriva românilor comise de către armatele de ocupație, după
retragerea armatei române și trecerea masivă a românilor din sudul Transilvaniei
în România și înrolarea acestora în armata română. Toate susținute de o
documentație bogată și în mare parte inedită. Ceea ce înseamnă un aport prețios
la reconstituirea unor evenimente cruciale din istoria poporului român, pentru
făurirea României Mari, una și nedespărțită.
Pe temeiul acestei noi și bogate documentări, se restabilește adevărul
prezentat deformat de istoriografia de până acum, ca de exemplu privind
„tranșeea morții de la Bartolomeu”, sau rolul brașovenilor, refugiați în Moldova
și Basarabia, la Unirea Basarabiei cu România, prin activitatea acestora între anii
Referințe…
163
1917-1918. Și nu se cuvine uitată contribuția privind activitatea prețioasă pentru
cauza românească a unor brașoveni în străinătate: Vasile Stoica, Ioan Podea,
George Moroianu, Alexandru Lapedatu etc.
Remarcăm, apoi, contribuția autorului la prezentarea aspectelor locale ale
evenimentelor revoluționare naționale din toamna anului 1918: pregătirea și
participarea brașovenilor și bârsanilor la Marea Adunare Națională de la Alba
Iulia; caracterul plebiscitar al Hotărârii de la Alba Iulia, demonstrat prin analiza
acțiunii de semnare și prezentare a credenționalelor românilor din zonă, prin
participarea masivă la Alba Iulia și la adunările locale de la 1 Decembrie 1918;
instalarea autorităților politice și militare românești în zonă și transformarea
acestui teritoriu și sub aspect politic și administrativ într-o „țară românească”.
Demersul științific al autorului s-a finalizat într-o lucrare de necontestată
valoare. Munca și strădania investite în această valoroasă lucrare, ca și numeroa-
sele studii și articole ale autorului, îl recomandă pe deplin iubitorilor de istorie.
*
Acad. Alexandru SURDU
PREFAȚĂ
(CĂRTURARI BRAȘOVENI PENTRU ROMÂNIA MARE, 1999)
Marea Unire a fost și a rămas cel mai important eveniment istoric al
românilor de pretutindeni, dar el a avut și mai are încă rezonanțe deosebite pentru
românii ardeleni și mai ales pentru românii brașoveni, pentru urmașii acelora
care, cu mult înaintea Unirii, au constituit „cea mai puternică obște românească
din Ardeal”, cum îi spunea Nicolae Iorga, o adevărată „republică românească”.
Trăind în umbra cetății Corona, care nu se putea lipsi de ajutorul lor
(mână de lucru, furnizori de materii prime, atelaje de transport etc.) românii
brașoveni au avut o soartă mai blândă decât a celorlalți ardeleni și s-au bucurat
de protecția și sprijinul domnitorilor munteni și moldoveni care întrețineau
legături comerciale cu cetatea săsească. S-a bucurat de un sprijin deosebit obștea
românească din Șcheii Brașovului, al cărei centru spiritual l-a constituit
întotdeauna Biserica Sfântul Nicolae. Aici a fost atestată și prima școală
românească, s-au făcut primele scrieri și tipărituri în limba română, iar, după
1850, a funcționat cea mai vestită școală ardelenească, Liceul „Andrei Șaguna”.
Aici au trăit, au învățat și au fost profesori unii dintre cei mai elevați cărturari ai
românilor. Tot aici se găseau edituri românești și gazete vestite în toată
Transilvania. Era deci firesc să trăiască aici valahii, considerați de către Simion
Bărnuțiu ca „cei mai lucrători și mai înflăcărați pentru națiunea română”. Exista
și o legendă a junilor brașoveni, după care, dacă un june va reuși să intre călare în
cetate, să ocolească de trei ori clădirea sfatului și să-i pună la intrare un brad,
atunci cetatea va fi din nou a românilor și pentru totdeauna. Or, se știe că acest
Ioan VLAD la 70 de ani…
164
lucru nu va fi posibil decât atunci când întreaga Transilvanie va fi a românilor,
când se va uni cu Țara. Brașovul a fost principalul focar al identității naționale a
românilor de pretutindeni, care, în preajma primului război mondial, avea ca
deviză: „Totul pentru unirea cu Țara!”.
Nu este de mirare că tema Unirii și a legăturii acesteia cu Brașovul, căci
brașovenii nu numai că au năzuit spre unire, ci au luptat efectiv, cu prețul a
numeroase vieți, a constituit subiectul cărții lui Ioan Vlad, „Brașovul și Marea
Unire”, Edit. „Dacia Europa Nova”, 1996. O lucrare bine documentată și apre-
ciată elogios de către istoricii noștri. În mod firesc, autorul acestei monografii a
simțit nevoia extinderii cercetărilor pe această temă, oferindu-ne lucrarea de față,
cu referință directă la lupta și jertfa cărturarilor brașoveni pentru Marea Unire.
Este vorba, de data aceasta, de o cercetare deosebit de amănunțită, care îl
trimite pe autor la documente de arhivă, la o investigație a întregii publicistici
brașovene din jurul evenimentelor, legate și acestea de zile și chiar ore din viața
cvasicunoscută a unor personalități culturale brașovene mai mult sau mai puțin
cunoscute: preoți, literați, pedagogi, oameni de știință, gazetari, unii dintre
aceștia completând lista cărturarilor brașoveni, despre care se tot intenționează
elaborarea unei monografii. În acest sens, putem susține, fără a intra în amănunte,
faptul că datele inedite pe care le oferă autorul despre viețile acestor cărturari pot
și ar trebui să figureze în anexele istoriilor literare, artistice, științifice etc., căci
implicarea în astfel de evenimente, majore pentru ființa națională a unui popor,
devin dătătoare de seamă pentru profilul spiritual al oricărui cărturar. După cum
și astăzi, atitudinea față de Marea Unire și de produsul acesteia, România Mare, a
rămas o piatră de încercare greu de urnit pentru cărturarii izolați, care luptă
împotriva mersului istoriei și a dreptei judecăți.
Autorul amintește și de soarta tristă a unor trădători de țară și o face, și de
data aceasta, bazat pe documente. Unul dintre aceștia, Nicolae Sulică, trebuie
amintit, căci el s-a făcut cunoscut nu numai prin scrierile antiromânești, publicate
în „Gazeta Transilvaniei”, după recucerirea vremelnică a Brașovului de către tru-
pele austro-ungare, ci și prin alte scrieri, cu aparență de probitate științifică, despre
„originea neromânească a românilor brașoveni”, teză convenabilă stăpânitorilor
străini care îl finanțau pe acest nevrednic cărturar brașovean. Să spui că cei mai
aprigi luptători pentru România Mare nu sunt de fapt români este într-adevăr un
lucru memorabil. Cărturarii brașoveni, în marea lor majoritate, sub stindardul
Astrei au pregătit Marea Unire și au luptat, alături de românii Brașoveni și din Țara
Bârsei, cu arma în mână, stropind cu lacrimi și cu sânge pământul sfânt al Țării.
Pe numeroase monumente ale eroilor căzuți în lupta pentru reîntregirea
neamului scrie: „Spuneți generațiilor viitoare că noi am dat jertfa supremă pe câm-
pul de onoare”. Ioan Vlad este unul dintre cărturarii brașoveni de astăzi care „spu-
ne generațiilor viitoare” că aceasta a fost și este datoria oricărui cărturar român, să
lupte pentru neamul românesc și să aducă cinstea cuvenită eroilor acestui neam.
*
Referințe…
165
Ion POPESCU TOPOLOG
MICĂ POSTFAȚĂ
(IOAN ȘENCHEA – MARTIRUL ARDEALULUI, 2004)
Dl. Ioan Vlad, conferențiar universitar la Universitatea „Spiru Haret”,
doctor în istorie în cadrul școlii istorice de la Cluj-Napoca, vine în fața
specialiștilor întru cele ale curgerii istorice, cu un nou opus, intitulat Ioan
Șenchea – martirul Ardealului, a specialiștilor, dar și a publicului larg cititor.
Noua și ampla lucrare (peste 600 pagini) se așază cu bogăția ei informațională
lângă celelalte cărți elaborate de istoricul, moț (prin naștere) și brașovean (prin
adopție), precum: Brașovul și Marea Unire (teză de doctorat), Pagini de istorie
brașoveană: studii și articole, Românismul brașovenilor, Documente 1916-
1918, Cărturari brașoveni pentru România Mare, Avram Iancu și
brașovenii săi etc. Sigur că le-am enumerat numai pe cela pe care le socotim
reprezentative, dar am făcut-o din alt motiv: consacrarea de către domnia-sa, dl.
colonel Ioan Vlad, cercetării pasionale a istoriei Brașovului, în context transilvan
și european, din perioada iluministă (a corifeilor Blajului) cu prelungire spre
pașoptismul revoluționar, apoi trecând prin lupta națională și culturală astristă și-
apoi eroică, în cadrul Primului Război Mondial, ca să vină până la punctul de
vârf: Marea Unire, consfințită la 1 Decembrie 1918.
Temerară întreprindere, dar și frumoasă izbândă! Căci nici un alt
cercetător contemporan sau din viitor nu va mai putea aborda istoria Brașovului
sau a Făgărașului, din perioada menționată, fără să ia în studiu documentar cărțile
istoricului Ioan Vlad. Nu numai pentru informație, dar și pentru stilul alert,
însuflețit de dragostea pentru acei ce s-au dăruit neamului lor, dar și de spiritul
umanist ce străbate judecata și cuvântul. Cât privește cartea de față, undeva
(poate în unitatea prezentării, în viziunea modernă asupra timpului și oamenilor
ce l-au traversat) e clar că le încununează pe celelalte.
Povestind viața cărturarului-martir Ioan Șenchea, de fapt, autorul scrie un
roman despre zbuciumul spre libertate al românilor transilvăneni.
*
Ion POPESCU TOPOLOG
MICĂ POSTFAȚĂ
(ISTORIA – O ARMĂ DE LUPTĂ, 2007)
Cunoscutul istoric, prof. univ. Ioan Vlad, adună în volumul de față cu
titlul „Istoria – o armă de luptă”, studiile și articolele elaborate de-a lungul a
Ioan VLAD la 70 de ani…
166
peste trei decenii și publicate în cele mai diverse reviste și ziare, de la „Viața
militară” la „Astra”, de la „Oastea și Țara” la „Gazeta de Transilvania” și altele.
Aceasta, pe de o parte, pe de alta, sunt republicate unele studii cuprinse în cărțile
anterioare ale Domniei-sale, sau capitole de sine stătătoare, cu bibliografia
adecvată, tot din cărțile apărute, unele monumentale, ca cea despre „Ioan
Șenchea – martirul Ardealului”. Dar ce impresionează în prezentul volum este
marea diversitate de probleme și uriașa informație. Se ajunge astfel la ceea ce am
numi o carte despre poporul român prin întâmplări și oameni, venind până în
zilele noastre, autorul-moț, deci fiu al Apusenilor, sărind și împotriva celor ce
amenință Roșia Montană cu cianurile, în goana lor după aurul de-aici, dar
neuitând nici „Arhipelagul Gulag al țărilor subjugate” sau pe Vasile Copilu-
Cheatră, poetul moților și-al celor mai iubiți fii ai acestora: Horia și Iancu (Vasile
Copilu-Cheatră este autorul romanului „Craiul munților”, apărut postum). Dar ce
este, de fapt, Transilvania aceasta despre care scrie cu atâta căldură istoricul Ioan
Vlad. Desigur, inima sa, care-și revarsă dragostea și dincolo de munți, conștient
că poporul român este unul și același, de la munte la mare, și oriunde se mai află.
E o mare iubire în scrisul acesta ce ni-l aduce în fața ochilor și citind pagină cu
pagină, n-ai cum să nu te lași cuprins în lumina ei, în fond, lumina cuvântului.
*
Ion POPESCU TOPOLOG
„SĂ FIE DE ÎNVĂȚĂTURĂ URMAȘILOR…”
(postfață la vol. BRAȘOVUL ȘI MAREA UNIRE, 2018)
După Prefețele semnate de academicienii Ștefan Pascu și Ioan-Aurel Pop,
autorul monumentalei lucrări de față, dl. prof. univ. dr. Ioan Vlad, brașoveanul
născut în Țara Moților, nu departe de Vidra de Sus a Craiului Munților, îmi cere
să-i scriu câteva rânduri pe coperta 4, ca postfață, cum i-am mai scris și la altă
carte – tot cu brașoveni în lupta lor națională. O fac și acum, cu plăcere și întru
totul onorat, fiindcă – iubire cititorule – în cartea aceasta e tot visul românilor de
unitate și toată lupta lor pentru împlinirea acestui vis. O luptă de o mie de ani –
cum i-a răspuns I.I.C. Brătianu – prim-ministru la 1918 – episcopului Iuliu
Hossu, care a adus la București Actul Unirii (Declarația de la Alba-Iulia): „Vă
așteptăm de o mie de ani, părinte, și, iată, ați venit.” La 100 de ani de la Unire,
prof. univ. dr. Ioan Vlad aduce și domnia-sa – prin cartea cea mare de față –
recunoștința de suflet și document celor ce cu pana, sabia și sfânta cruce – cum
spune poetul brașovean Gheorghe Pășescu în cartea sa exact cu acest titlu – au
luptat și s-au jertfit pentru împlinirea visului. E în această carte, în primul rând
Brașovul – ca punte de legătură între Ardeal și Regat, dar, implicit, toată
Transilvania în hotarele ei istorice. Ca șagunist, venit din Argeșul voievodal, prin
Referințe…
167
Sibiul lui Bărnuțiu și Clujul lui Sextil Pușcariu, n-am cum să nu fiu mândru de
ceea ce a realizat prof. univ. dr. Ioan Vlad, respectiv lucrarea monografică de
față. Un suflu cald, de vibrație umanist-națională trece prin toată această
desfășurare documentară în care-i vom întâlni pe cei care au crezut, au luptat și
au învins: înaintași și urmași, pe care istoricul de azi – autorul – îi privește și
scrie despre ei. Căci ei – înaintașii – au împlinit Marele Ideal, fie în tranșee –
armata română, care a trecut Carpații –, fie cu cuvântul rostit și scris. Sunt toți
aici în cartea profesorului Ioan Vlad, care a stat tot timpul cu ochii pe Tâmpa, ca
pe ceasul istoriei, ce s-a rotit și pentru neamul acesta al nostru, făcându-i
dreptate. Iar restitutorului contemporan să-i spunem și noi, precum boierul
Neacșu din Câmpulungul Muscelului, la 1521, judelui Brașovului: I BOΓ TE
BECEΛIT (I bog te veselit): Și Dumnezeu să vă bucure (să vă veselească) pentru
truda depusă, domnule moț brașovean.
*
Ion POPESCU TOPOLOG
HORA BRAZILOR – ICOANA LA ZĂRNEȘTI A MARII UNIRI –
STUDII ȘI ARTICOLE,
coordonator: prof. univ. dr. Ioan Vlad, Edit. Pastel, Brașov, 2019
(recenzie)
Hora cu brazi – vezi excelenta fotografie de pe copertă – e, deopotrivă,
un monument al naturii, dar și istoric. Al naturii, fiindcă, pe un platou din
apropierea localității Zărnești, chiar la poalele munților Piatra Craiului, localnicii
au sădit brazi în așa fel, încât, mărindu-se, să reprezinte exact Harta României
Mari. Sădirea, deci, s-a făcut după 1 Decembrie 1918, când s-a consfințit
România în hotarele ei istorice, spre neuitarea jertfei și înfăptuirii, simbolic și
comemorativ, fiindcă în zonă, în 1916, s-au dat lupte dârze de către armata
română ce trecuse Carpații pentru alipirea Transilvaniei la patria-mamă. De-a
lungul timpului – și, iată, a trecut o sută de ani – brazii au tot crescut,
configurația a devenit tot mai evidentă, încât azi acolo e, cu adevărat, o
reprezentare istorică. Intrată în tradiția locală, ca reper comemorativ, la Ziua
Eroilor și la 1 Decembrie. Copiii, cu dascălii lor, cu părinții și preoții, toată
obștea, ba chiar și fete mari de la Capitală, vin aici pentru o aducere-aminte. Nu
mai spunem că un localnic întreprinzător a ridicat și-o pensiune generoasă, chiar
cu acest nume: Hora cu brazi. Frumoasă și trainică îngemănare. Dar avem și
cartea cu toată Povestea, datorată unui mănunchi de cărturari inimoși, din partea
locului sau veniți și stabiliți aici, precum prof. univ. dr. Ioan Vlad, cunoscut
istoric dedicat istoriei Țării Bârsei, dar și Lupșei lui natale din Munții Apuseni.
Fiindcă domnia-sa e autorul proiectului și coordonatorul de lucrare, cu cea mai
Ioan VLAD la 70 de ani…
168
mare contribuție – vezi Introducerea (de mare cuprindere și informație); Cap. I.
La Zărnești, pe făgașul luptei naționale în Evul Mediu și în zorii Epocii Moderne;
Cap. II. Zărneștiul în anii Războiului de Eliberare și Întregire Națională și
împlinire a Idealului Național. Celelalte capitole au ca autori pe conf. univ. dr.
Cornel Lazăr – și domnia-sa venit în Zărnești tocmai din partea Ileandei –, cu
studiul „Asasinatul politic – soluție extremistă. Cazul zărneșteanului Ioan
Șenchea, martirul Ardealului”, asasinat de către poliția austro-ungară (8 sept.
1916); apoi cercetătorii locali: dr. Emil Stoian – cu excelentul portret făcut
publicistului Ion Clopoțel, promotor al Marii Uniri; Ciprian Baiu, cu studiul
despre mitropolitul Ioan Mețianu – zărneșteanși el; Miron Baiu, tot despre
zărneșteniși mitropolitul lor; Monica-Ioana Radu, cu studiul bogat despre
avocatul tohănean dr. Spiridon Boita, în lupta pentru România Mare, sau studiul
lui Gheorghe Benga despre generalul Ioan Băncilă, luptător cu spada pentru
același ideal. Tot prof. Ioan Vlad îi aparține Cap. IV. In memoriam – Făuritorii
Marii Uniri, cultul eroilor și monumente ale Marii Uniri la Zărnești, generalul
Traian Moșoiu, figura emblematică a Branului și-a Marii Uniri și nu în ultimul
rând, excelentul grupaj folcloric din zona Zărnești-Râșnov-Bran, legat tot de
timpul istoric al Unirii. Cap. V constă dintr-o Antologie istorico-literară și
Documente istorice legate de localitatea Zărnești și personalitățile ce le-a dat.
Sunt aici nume intrate în istorie, precum I.D. Soricu, Gheorghe Pășescu, Horia
Lazăr, Ioan Turcu, Adrian Scripcaru, Ioan Lepădatu, Cornelia Băncilă-Anganu
și, neapărat, N. Iorga cu scrierea: Zărneștiu la 1906. În final, autorii așază o
bogată ilustrație cu tot ce are reprezentativ această așezare românească vegheată
de mărețul munte Piatra Craiului și având ca emblemă Hora cu brazi. La care
adăugăm acum și documentarul scris cel mai cuprinzător, cartea de față. Toată
lauda realizatorilor lor, în frunte cu profesorul-istoric Ioan Vlad.
Brașov, 13.06.2019
Referințe…
169
● RECENZII
Vasile OLTEAN
Brașovul în anii Marii Uniri. Universul unei cărți*
Lansată vineri, 20 septembrie a.c., la Biblioteca „G. Barițiu”, cartea
profesorului dr. Ioan Vlad, „Brașovul și Marea Unire”, apărută la Edit. Dacia
Europa Nova, 1996, restituie publicului larg, interesat de cunoașterea istoriei
devenirii noastre întru Marea Unire, mărturii documentare de mare preț. În
monumentalele cărți semnate de istoricii Ioan Lupaș, Nicolae Iorga, A.D.
Xenopol ș.a. marele act al Unirii a fost prezentat de la înălțimea și perimetrul
întregii țări cu evidente aprecieri sintetice, reunind într-un ansamblu informativ
fapte și întâmplări oferite istoricilor de publicațiile timpului și de actele oficiale.
Cercetătorul Ioan Vlad a preferat soluția inversă, apelând la documente
locale („istoria scrisă de cei mici”) care vin să confirme contribuția Brașovului la
înfăptuirea marelui act al Unirii. Documentele din Arhivele Bisericii Sf. Nicolae
din Șcheii Brașovului, Arhivele Statului, Biblioteca G. Barițiu, precum și un
impresionant număr de fonduri documentare (Pompiliu Nistor, I.C. Panțu, G.
Bideț, Gh. Dragoș, Emil Colbazi, C. Măerușan, Alexandru Bogdan, Pompiliu
Dan, R. Cristoloveanu ș.a.) la care se adaugă cele 118 lucrări speciale și generale,
au permis cercetătorului o cât mai bună redare a acelor vremuri de puternică
trăire patriotică.
Caracterul trinitar al lucrării este evident, cel puțin din două puncte de
vedere. Pe de o parte, autorul, în acest prim volum, ne oferă în sinteză întregul
rezultat al cercetărilor sale, promițând, pentru următoarele două volume, să ne
ofere documentele și respectiv „cărturarii brașoveni aflați în lupta pentru Unitate
Națională”, folosindu-se în acest sens și de culorile tricolorului românesc pentru
supracopertarea cărții. Pe de altă parte, lucrarea oferă cele trei momente ale
evenimentului: pregătirea în condițiile războiului mondial, actul Unirii și
desfășurarea acestuia prin luptă diplomatică națională și universală.
În acest plan compozi
țional, autorul, utilizând în egală măsură armele
istoricului și ale scriitorului, urmărește evenimentele Brașovului, confirmând prin
documente contribuția orașului de la poalele Tâmpei la cel mai mare eveniment
istoric național pentru care ne-am pregătit cu toată istoria noastră.
Cutremurătoare sunt paginile închinate zilelor de represalii din perioada de
ocupație a Brașovului, zguduitoare este „tranșeea morții de la Bartolomeu”, care
până acum era cunoscută doar sumar prin informațiile din presă, dar mai ales
* Primăria Brașovului, nr. 70-71, 1-30 sept. 1996.
Ioan VLAD la 70 de ani…
170
dramatică este soarta celor nevoiți să se refugieze pe meleaguri străine. Pe firul
evenimentelor, autorul poposește cu afecțiune pentru a contura biografic
personalitățile acelor timpuri, remarcând contribuția și jertfa lor deosebită în țară
și peste hotare: Vasile Stoica și Ioan Podea în S.U.A., George Moroianu, Ioan
Ursu, AI. Lapedatu la Paris și în alte capitale occidentale. Remarcăm grija cu
care autorul îmbracă în cuvinte frumoase mărturiile documentelor, îmbinând
textul documentului cu limbajul adecvat, manifestând aplecare pentru
metamorfozarea titlurilor, care corespund și subliniază conținutul: „Brașovul
trăia sufletește în România”, „Liceul Șaguna – cetatea Ierusalimului românesc”,
„Statuia lui Arpad de pe Tâmpa – simbolul unui fals mileniu”, „Cu inima la
trecători”, „Ploaia de flori asupra soldaților”, „Gazeta Transilvaniei – vocea
românismului eliberat”, „Bucuria învierii”. În așteptarea celorlalte două volume,
urăm prezentului volum o cât mai mare receptivitate publică, căci – după
aprecierea marelui istoric Nicolae Iorga: „un popor care nu-și cunoaște istoria
este un popor sărac!”.
*
Horia SALCĂ
Historia magistra vitae. Brașovul și Marea Unire*
De puțină vreme a apărut la Edit. „Dacia Europa Nova” din Lugoj,
volumul „Brașovul și Marea Unire”, semnat de Ioan Vlad. Autorul este doctor în
istorie din 1991, colonel și conferențiar universitar la Academia Aviației și
Apărării Antiaeriene „Henri Coandă” din Brașov. Lucrarea la care ne referim
dezvoltă teza de doctorat „Brașovul în lupta pentru unitatea politico-statală a
poporului român în anii primului război mondial (1916-1918)” care a fost
susținută la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, avându-l ca
îndrumător științific pe acad. Ștefan Pascu. Volumul de față este primul dintr-o
trilogie pe această temă pe care și-o propune autorul, cel de-al doilea fiind
definitivat și în pregătire pentru tipar. Sinteza frumoasă pe care o realizează dl.
dr. Vlad depășește, ca problematică și interes, ceea ce ar părea că este: o temă de
istorie locală, a Brașovului. Ea completează, în mod fericit, pe același principiu
ca și jocul de puzzle, tabloul luptei naționale pentru împlinirea unirii. Pornind de
la un studiu minuțios al arhivelor brașovene încă necercetate, al unor fonduri
documentare de mare importanță pentru temă (am aminti fondurile George
Moroianu, Voicu Nițescu, Constantin Lacea, Pompiliu Nistor), autorul își
realizează cele cinci capitole ale primului volum. Trecând în revistă tradiția
luptei pentru unitate la Brașov, înainte de primul război mondial, Ioan Vlad intră
în problema contribuției brașovene la războiul de eliberare și reîntregire
* Transilvania Expres, 7 oct. 1996.
Referințe…
171
națională, cu ecourile locale ale marelui succes de la 1 Decembrie 1918 și
ajungând apoi la prima perioadă a integrării în România Mare, la etapa unificării
administrative, economice și culturale. Autorul se dovedește un excepțional
specialist în acest domeniu și realizează o admirabilă lucrare monografică, de
peste 300 de pagini, indispensabilă celor ce își propun să scrie competent despre
Marea Unire, în general. Pe lângă documentarea temeinică, col. dr. Ioan Vlad
reușește să realizeze niște pagini de o frumusețe deosebită, dovedindu-se un
talentat scriitor. Ne face o deosebită plăcere să recomandăm această carte tuturor
celor interesați de istoric și de Brașov, de imaginea veridică și documentată a
componentei brașovene a luptei naționale pentru unitate.
*
Ioanichie DUMBRAVĂ
Eveniment editorial de excepție. Ioan Vlad, Brașovul și Marea Unire*
A apărut în librării o carte de referință pentru istoria națională –
„BRAȘOVUL ȘI MAREA UNIRE” de lt. col. conf. univ. dr. Ioan Vlad cu o
prefață semnată de acad. Ștefan Pascu. Rod al unor minuțioase și pasionante
cercetări documentare, autorul reconstituie printr-un material vast și în mare
parte inedit, epopeea Războiului de întregire a neamului în această parte a țării,
cu legendarele acte de eroism, de vitejie și de jertfe ale ostașilor și ofițerilor
armatei române, încununată însă cu cel mai luminos capitol din istoria noastră
națională: înfăptuirea visului milenar al unității naționale prin făurirea României
Mari. Prin contribuția brașovenilor la acest mare act istoric înfățișată de Ioan
Vlad, această carte depășește profilul unei lucrări de „istorie locală” cum ar fi
poate ispitiți să creadă unii prin simpla enunțare a titlului, ci se încadrează între
operele de referință ale istoriei naționale.
În primul capitol sunt evocate tradițiile luptei pentru unitatea națională a
Brașovului. Aici s-au făurit arme și s-au tipărit primele cărți pentru toate
ținuturile românești, a apărut primul ziar politic al românilor ardeleni și a
funcționat gimnaziul care a dat țării cel mai mare număr de academicieni ridicați
dintre elevii și profesorii săi. Prezenți în toate mișcările revoluționare, brașovenii
au menținut în permanență legăturile cu mișcările patriotice de peste Carpați și au
fost în fruntea luptei împotriva politicii de asuprire și deznaționalizare din
vremea regimului dualist austro-ungar.
Cu un bogat material documentar și cu o evidentă vocație evocatoare și
expresivă, autorul ne prezintă intrarea trupelor române de eliberare în Brașov în
* Cuget românesc, 11 oct. 1996. Articolul reproduce coperta 1 și fotografia autorului din
coperta 4. Ioanichie Dumbravă – pseudonim al lui Ștefan PIETRARU.
Ioan VLAD la 70 de ani…
172
1916 și apoi luptele eroice și jertfele grele de la „Tranșeea morții de la
Bartolomeu” și din încleștarea de pe stâncile munților. Sunt amintite asasinatele,
întemnițările și internările în lagăre ale patrioților români de către autoritățile de
represiune ale imperiului aflat spre sfârșitul său inexorabil.
Ca într-un măreț răsărit de soare, asistăm în continuare prin lectura
acestei cărți, la pregătirile și prezența brașovenilor la marele act istoric de la Alba
Iulia de la 1 Decembrie 1918, cu cântecele patriotice a căror geneză este legată
de acest oraș: DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE și STEAGUL NOSTRU. Brașovenii
și-au adus contribuția la înfăptuirea acestui mare act istoric ca voluntari în armata
română dar și prin alte misiuni și împrejurări la Viena și la Paris, în America și în
ghețurile Siberiei prin unitățile de voluntari care se pregăteau pentru frontul
românesc.
Cartea se încheie cu un tablou al Brașovului și al Țării Bârsei după Marea
Unire. Bogăția de fapte evocate se referă nu numai la Brașov ci și la Țara Bârsei
și la cea a Făgărașului.
Scrisă cu toată rigoarea științifică, cartea lui Ioan Vlad nu este totuși
lipsită de sensibilitate patriotică. Autorul vine doar din Munții Apuseni de acolo
de unde Horea și Avram Iancu mai sunt cântați în doine și balade iar chipurile lor
sunt privite de țărani ca cele ale sfinților de pe icoane.
Această carte nu trebuie să lipsească din nici o unitate militară, din nici o
bibliotecă publică sau particulară, din nici o școală. Le recomandăm cu căldură
această carte și celor care se mai ridică și astăzi împotriva ideii de stat român
unitar ignorând lecțiile aspre ale trecutului.
*
Vasile OLTEAN
Ioan Vlad, Cărturari brașoveni pentru România Mare, Edit. Academiei
Aviației și Apărării Antiaeriene „Henri Coandă”, Brașov, 1999*
Din perspectiva unei trinități naționale, prin prisma căreia lt. col. prof.
univ. dr. Ioan Vlad a extras din documentele zăgăzuite sub colbul mărunt al
timpului pentru a rememora brașovenilor mărețe timpuri ale Marii Uniri din
1918, astăzi a apărut pe piața culturii cea de-a treia carte înscrisă în tripticul
proiectat. După volumul, Brașovul și Marea Unire”, apărută ia Edit. „Dacia
Europa Nova”, în 1996 (o veritabilă sinteză a evenimentelor petrecute pe
meleagurile brașovene), urmat de „Românismul brașovenilor – Documente
1916-1919”, apărută la Edit. „Transilvania Expres”, Brașov, în anul 1998,
cercetătorul brașovean completează fericit spațiul rămas liber în monografia
* Transilvania Expres, 25 martie 1999.
Referințe…
173
evenimentelor prin cartea dedicată cărturarilor brașoveni, care s-au implicat în
evenimentele Marii Uniri.
Se simțea de mult nevoia să-i cunoaștem pe cei ce au ținut prin propria
lor jertfă simțământul și conștiința trează a istoriei, aducând, nu numai prin forța
armelor de luptă, cât mai ales prin argumentele diplomatice, grefate pe mărturiile
drepturilor istorice, marea sărbătoare de la 1 Decembrie 1918. Cărturarii
brașoveni, născuți la Brașov sau în spațiul Țării Bârsei, alții formați la Brașov, se
regăsesc în spațiul bine compartimentat al cărții și în imposibilitatea unei
exhaustivități, bogatul aparat bibliografic al cărții creează celui interesat în
profunzimea subiectului posibilitatea cunoașterii detaliilor. Autorul își declară
intenția de a-l creiona pe fiecare cărturar în parte, atașând titlului ideea centrală
prin care acesta rămâne în panteonul celor care au făcut Marea Unire.
Cităm câteva asemenea titluri: „Cazul David Pop sau un proces al
românilor ardeleni în preajma Marii Uniri”; „Pompiliu Nistor și prima Alba
Iulia”; „George Moroianu – apostolul românismului în occident”; „Dr.
Alexandru Bogdan – între măreția și inutilitatea jertfei” (mort pe front); „Dr.
Ioan Șenchea – martirul Ardealului” – și lista poate continua.
Insistând pe evenimentele care au generat Marea Unire, autorul nu omite
nici elementele biografice ale cărturarilor prezentate monografic, din păcate atât
de puțin cunoscuți. Puțini au avut șansa de a fi catalogați în ghidul bio-
bibliografic editat în 1972 sub egida Bibliotecii Județene și a Comitetului de
Cultură, „Cărturari brașoveni”, carte supusă unui tensionat interes de epurare,
cartea cercetătorului brașovean este în parte un restitutio „im partem” a acestei
cărți, care își cere demult drepturile reeditării și mai ales a completării ei.
Au rămas în documentele și publicațiile timpului întâmplări
cutremurătoare, pe care noua carte le așază la loc de cinste, în baza unei
aprofundate documentări. Este cazul complexului monumental de la Bartolomeu
(„Tranșeea morții”), al „Gazetei de Transilvania – între agonie și extaz” și chiar
cazul lui Ilie Cătărău, „unul din avangarda războiului sfânt de întregire a
neamului”, ale cărui fapte se scaldă încă în legendă, privind aruncarea în aer a
statuii lui Arpad de pe Tâmpa.
Doar circumstanțele de spațiu i-au oprit autorului posibilitatea de a
adăuga cărții și alte pagini monografice dedicate numeroșilor cărturari, care au
trăit și au activat cu dăruire în perioada marilor evenimente care pregăteau și
făureau Marea Unire.
*
Ioan VLAD la 70 de ani…
174
Ion ITU
Ioan Vlad. Drumul eroilor*
A treia carte a domnului locotenent colonel conf. univ. dr. Ioan Vlad.
apărută de curând la Edit. Academiei Aviației și Apărării Antiaeriene „Henri
Coandă”, continuă cercetările sistematice întreprinse de autor cu deosebire în
arhivele Brașovului, de-a lungul câtorva decenii. După lucrarea Pagini de istorie
brașoveană (studii și articole), apărută în 1991, continuată în plan editorial cu
Brașovul și Marea Unire, 1996, ultima carte, intitulată Cărturarii brașoveni
pentru România Mare încheie și consacră o trilogie esențială pentru destinul
politic al Brașovul și, în fond, al sud-estului transilvan, dacă nu al Transilvaniei
românești în întregul său.
Concepută ca o culegere de studii și articole, cartea redesenează cadrele
marelui sanctuar brașovean consacrat luptei și jertfei naționale pentru întregirea
țării. Sub forma unor medalioane lucrate cu emoție și validate de o documentație
bogată, autorul reînvie paginile dramatice de eroism strămoșesc, destinate gloriei
trecute și, totodată, memoriei generațiilor viitoare. Paginile redactate la
temperatura scrisului înalt reînvie câteva cazuri celebre în literatura eroică a
timpului românesc de la începutul veacului XX: jertfa eroilor din Bartolomeu,
destinul grupului David Pop, condamnați la moarte și salvați de ofensiva
devastatoare a istoriei, epopeea prizonierilor transilvăneni în pădurile Rusiei,
pentru redeșteptare națională, actele de eroism suprem săvârșite pentru țară de
poetul „dintre vânturi și orizonturi” Mihai Săulescu, de doctorul Ioan Șenchea,
contribuțiile istorice de strategie și tactică militară ale generalului legendar
Traian Moșoiu, de doctrină politică și diplomatică ale unor personalități ca
Nicolae Iorga, George Moroianu, Victor Braniște, Vasile Stoica sau Alexandru
Lapedatu. Redactarea îngrijită, cu stil literar autentic, plină de dinamism și de
farmec evocator, face lectura fluentă și înscrie volumul între documentele
didactice de importanță covârșitoare pentru lumea interesată de evoluțiile din
învățământul național de toate gradele.
Pledează pentru o asemenea situare în centrul interesului educativ
plasarea Brașovului, în conștiința națională a românilor, ca un izvor mereu
reîntineritor de vibrație patriotică, potrivit cu definițiile emblematice formulate în
acest sens de Simion Bărnuțiu, care-i considera pe brașoveni „cei mai lucrători și
mai înflăcărați pentru națiunea română”, și de Mihai Eminescu, care scria:”
Arătați-mi la noi un oraș patriotic ca Brașovul”.
Esențiale mi s-au părut, odată parcurse paginile acestui „dicționar”
antologic, conceptele teoretice și structurile de idei care fondează arhitectura
* Ion ITU, Cronici de tranziție, Edit. „Orientul Latin”, Brașov, 2002, p. 304-306.
Referințe…
175
doctrinară a volumului. Sunt caracteristice în acest sens lecțiile substanțiale
despre lupta pentru înfăptuirea idealurilor naționale, despre strategia românească
de autodeterminare pe baza principiului de națiune, conform cu normele
wilsoniene care au dus la sfărâmarea temniței popoarelor europene, numită și
kakania prin expresia Iui Robert Musil. Participarea intelectualilor în avangarda
interesului național, caracterul popular „de la vlădică până la opincă”, forța
memorabilă a înțelepciunii exprimate prin concepția diplomației naționale,
inițiativa condeielor în marea ofensivă publicistică de renaștere a idealurilor
solare de unitate națională sunt alte câteva lecții de identitate, adresate cititorului
în acest zbuciumat prag de mileniu european.
Cum e și normal, textele trebuie citite grupat, în raport cu alte articole și
volume ale autorului și cu alte cărți de gen.
Cum ar fi Cărturari brașoveni, în legătură cu care așteptăm în continuare
vestea unei retipăriri cu datele științifice aduse la zi. Deși, cunoscând bine
eforturile domnului colonel pentru rezolvarea problemelor de finanțare,
cunoscând bine condițiile în care au fost editate alte volume importante pentru
conștiința publică a Brașovului (Imnul Național „Deșteaptă-te, române”,
Colinde din Țara Bârsei ș.a.) cunoscând și dezinteresul absolut al autorităților
locale pentru păstrarea memoriei unor simboluri eroice ale orașului (și dau aici
numai situația în care a fost abandonat complexul monumental de la
Bartolomeu), cunoscând și găurile negre pe care se duc banii bugetului cultural
local, mă tem că speranțele vor trebui serios cenzurate. De altfel, cartea, ca și
cele numite mai sus, a putut vedea lumina tiparului prin generozitatea și conduita
civică a unor sponsori înzestrați cu simțăminte alese, care-și cunosc datoria față
de neam și de țară, ca să mă exprim cu formularea acad. Alexandru Surdu.
președintele Despărțământului ASTRA Brașov, prefațatorul volumului. Iată
grupul de sponsorizare care a finanțat cartea, exclusiv din fonduri de capital
privat: Metrom – prin director general inginer Ioan Cristoloveanu, Fartec – prin
director general inginer Gheorghe Seghete, Romradiatoare – prin director general
inginer Panait Niculescu.
*
Mihaela CHICOMBAN
O carte de simțire românească*
Săptămâna trecută, la Biblioteca „George Barițiu” a avut loc lansarea
volumului „Cărturari brașoveni pentru România Mare”, avându-l ca autor pe
conf. univ. dr. Ioan Vlad. Apărută la Edit. Academiei Aviației și Apărării
Antiaeriene „Henri Coandă”, lucrarea completează demersul legat de conturarea
* Bună Ziua Brașov, 1 aprilie 1999.
Ioan VLAD la 70 de ani…
176
contribuției Brașovului la făurirea statului național unitar român, început de autor
în primele două cărți ale sale: „Brașovul și Marea Unire” și „Românismul
brașovenilor. Documente 1916-1919”. În prezența unui numeros public,
evenimentul a fost onorat de prezența prof. dr. Vasile Oltean, directorul
Muzeului Primei Școli Românești, a profesorilor Ion Itu și Ion Popescu Topolog,
a scriitorului Petru Istrate, precum și a unor cadre de conducere ale Academiei
„Henri Coandă”.
„Panteon al cărturarilor brașoveni”, cum a numit-o Ion Popescu Topolog,
cartea evocă în mod obiectiv personalitatea unor importanți oameni – preoți,
literați, profesori, oameni de știință, gazetari – a căror viață, activitate și sacrificiu
au fost legate de spațiul cultural brașovean, precum generalul Traian Moșoiu,
George Moroianu, „apostolul românismului în Occident”, dr. Alexandru Bogdan,
Aurel Ciortea, „profesorul comandant”, Andrei Bârseanu, Alexandru Lapedatu,
Constantin Lacea, Gheorghe Baiulescu, „întâiul primar și întâiul prefect român la
Brașov”, Gheorghe Dima etc.
Autorul nu ignoră contribuția unor personalități ca Nicolae Iorga,
„luptător cu condeiul în anii războiului nostru de eliberare și întregire națională”,
și Octavian Goga, „o flacără vie în zilele Mărășeștilor”, chiar dacă lupta lor pe
plan cultural nu a fost decât tangențial legată de Brașov. Un capitol inedit al cărții
se referă la „militanți ai românismului în uniforma armatei austro-ungare”, dar
Ioan Vlad amintește, bazându-se pe documente inedite, despre soarta tristă a unor
trădători de țară, precum Nicolae Sulică, cunoscut prin scrierile antiromânești
publicate în „Gazeta Transilvaniei”.
Vasile Oltean a remarcat caracterul foarte cuprinzător al cărții și
acuratețea aparatului critic de care uzează autorul, accentuând importanța și
necesitatea unei astfel de cărți pentru completarea bibliografiei istorice a
Brașovului.
La rândul său, Ion Itu l-a caracterizat pe Ioan Vlad drept un scriitor
talentat, cu vocație, dovedind măiestrie în ilustrarea portretelor personalităților
evocate.
Vorbitorii au apreciat la unison că lucrarea „Cărturarii brașoveni pentru
România Mare” completează în mod fericit o altă lucrare cu aceeași tematică,
apărută cu greu acum 27 de ani, însă retrasă de pe piață de cenzura comunistă.
Nota editorului: Aluzie la Cărturari brașoveni. Ghid biobibliografic, incompletă și
cenzurată, dar rămasă totuși pe piață și utilă ca instrument de lucru, în bună măsură.
*
Referințe…
177
Ștefan VACARENCO
Militar devenit istoric
Născut la 19 februarie 1950, Ioan Vlad este primul din cei opt fii ai unui
țăran din satul Lupșa din județul Alba. „Visam de mic să devin intelectual.
Armata era cea mai buna opțiune pentru mine, deoarece părinții mei nu aveau
posibilități materiale” își amintește Ioan Vlad.
După ce a absolvit Școala Militară a fost încadrat ofițer de artilerie
antiaeriană. Între timp însă, avea să urmeze și cursurile Facultății de Istorie din
Cluj. În anul 1979, când a venit la Brașov, Ioan Vlad a abandonat cariera militară
operativă și s-a orientat către latura didactică devenind profesor de istorie
militară și istoria artei militare la Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”. În
urmă cu doi ani, a ales să predea în învățământul civil, optând pentru catedra de
istorie de la Universitatea „Spiru Haret”. Așa cum singur recunoaște,
„Orientarea de la militar către istoric a început prin a fi un refugiu. Pot, însă,
spune că pregătirea militară m-a ajutat în cercetare completând-o prin
cunoștințele specifice”.
Șase cărți și 200 de articole pe această temă
„Când am venit la Brașov am descoperit o arhivă impresionantă
referitoare la evenimentele de aici din preajma realizării României Mari, dar
care era puțin cercetată. Așa că am găsit de cuviință să studiez această
problematică legată de cel mai mare eveniment din istoria neamului
românesc”, ne-a declarat conf. dr. col. (r) Ioan Vlad. Și roadele a peste 20 de ani
de studiu nu au întârziat să apară: șase cărți și peste 200 de articole și studii de
istorie, majoritatea referitoare la contribuția brașovenilor la realizarea Marii
Uniri. În cărțile sale – dintre care amintim „Brașovul și Marea Unire”,
„Românismul brașovenilor” sau „Cărturari brașoveni pentru România Mare” –
Ioan Vlad a reușit să reconstituie efortul unor personalități ale vremii implicate în
lupta națională. De asemenea, activitatea sa publicistică a scos la lumină
documente ale contribuției brașovene la actul înfăptuirii României Mari, unele
dintre acestea publicate în premieră, Ioan Vlad a reușit să reconstituie în detaliu
și jertfele Armatei Române și ale populației la Brasov și Țara Bârsei, în timpul
Primului Război Mondial. În fine, a făcut o amplă prezentare a participării
brașovene, pe persoane cu credenționalele aferente, la Marea Adunare Națională
de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918). „Am vrut să arăt care a fost contribuția
generației brașovene de la 1918 la realizarea idealului național”, ne-a mai
declarat Ioan Vlad. Cercetările efectuate asupra personalităților brașovene din
Ioan VLAD la 70 de ani…
178
prima conflagrație mondială l-au condus și la alte preocupări conexe:
colecționarea de medalii, carte veche brașoveană și monede.
Proiecte pentru zona Făgărașului
În prezent, Ioan Vlad cercetează zona care în perioada interbelică
constituia județul Făgăraș. El a început deja să scrie o carte cu acest subiect.
manuscrisul fiind redactat în proporție de peste 50%. „Vreau să realizez și la
Făgăraș ceea ce am realizat aici, pentru că și acolo există o contribuție
serioasă a românilor la Marea Unire”, ne-a mai declarat colonelul.
În fine, ca istoric, a mai atins și aspecte legate de activitatea
personalităților brașovene în cel de-al Doilea Război Mondial. „De cea de-a
doua conflagrație mondială m-am ocupat mai puțin, documentația fiind mai
săracă în zona noastră. Cea mai importantă acțiune în acest sens este
publicarea, în colaborare, a memoriilor generalului brașovean Ion
Dumitrache, fost comandant al Diviziei de vânători de munte pe frontul din
Uniunea Sovietică, iar după august 1944 cel care a condus Corpul vânătorilor
de munte în luptele pentru eliberarea părții de nord a Ardealului”, a încheiat
Ioan Vlad.
*
Cătălin BADEA-GHERACOSTEA
Românismul brașovenilor. Documente 1916-1919*
Edit. „Transilvania Expres” își confirmă interesul pentru publicarea unor
cărți care să contribuie la o corectă înțelegere a istoriei naționale: „Românismul
brașovenilor. Documente 1916-1919” este îngrijită de către dr. Ioan Vlad,
realizatorul monografiei de mare importanță „Brașovul și Marea Unire”.
În „Notă asupra ediției”, distinsul istoric își motivează gestul prin care a
dezvăluit „elementele primare ale laboratorului de creație a istoricului” cu
dorința de a dărui publicului, cât și istoricilor viitorului, „parfumul de epocă al
documentelor” a căror forță este dată de „varietatea mijloacelor de expresie, de la
rigiditatea unui act administrativ birocratic, până la efuziunile literare cele mai
selecte ale memorialisticii sau articolelor de presă”.
Astfel, interpretarea unui esențial capitol de istorie națională, cu
decupajul Brașovului și al brașovenilor din acel interval de timp zbuciumat, este
făcută posibilă fiecărui cititor. Este o„istorie de grad zero”, o noutate și un semn
de însănătoșire a istoriografiei românești după 1990, deoarece nici un fel de
ideologie, nici măcar cea naționalistă, nu impietează această carte.
* Transilvania Expres, 14 oct. 1998.
Referințe…
179
Pentru brașovenii adevărați (atât de puțini astăzi) volumul dr. Ioan Vlad
este o dovadă că bunicii și străbunicii lor au trăit ardent războiul și Marea Unire.
Pentru brașovenii cărora Brașovul le-a devenit a doua vatră, cartea le confirmă că
au fost primiți în inima României.
*
Ioan POPA
Carte de referință. Românismul brașovenilor. Documente 1916-1919**
Cu părere de rău trebuie să constatăm că Brașovul are, totuși, puțini
cercetători în probleme de istorie. Iar cercetători care să și publice mai puțini.
Context în care demersurile științifice și publicistice ale lt. col. conf. univ. dr.
Ioan Vlad devin și mai meritorii, domnia sa impunându-se, încet și sigur, ca orice
ardelean care se respectă, în rândul istoricilor de prestigiu ai țării. Am, întru
susținerea acestui punct de vedere, suficient de multe argumente. Pe unele dintre
acestea le-am menționat atunci când am salutat, cu multă satisfacție, apariția
lucrării monografice „Brașovul și Marea Unire”, prin care istoricul Ioan Vlad se
impune ca o „voce” distinctă în câmpul, destul de „îmburuienat” din păcate, în
momentul de față, al istoriografiei românești.
Carte deosebit de densă documentar și ideatic, rod al unor îndelungi și
stăruitoare eforturi de cercetare în biblioteci și arhive. „Brașovul și Marea Unire”
este o admirabilă reconstituire istorică a unor evenimente de crucială importanță
în istoria neamului. Grație acestei cărți, Brașovului i se recunoaște rolul și locul
pe care, de drept, le merită în înfăptuirea idealului sfânt al UNIRII.
Cu onestitatea care-l caracterizează, istoricul Ioan Vlad („slujit”
îndeaproape de atuurile probate ale omului „de condei”) a ținut să dea la iveală și
o parte, cea mai semnificativă, a surselor sale documentare, fără de care
alcătuirea monografiei n-ar fi fost posibilă. A adunat astfel, între coperțile unei
excelente cărți, texte, unele publicate, altele rămase zeci și zeci de ani sub colbul
arhivelor, care depun laolaltă mărturie pentru ceea ce autorul a numit
„românismul brașovenilor”. Sintagmă ce poate unora nu le „sună” prea bine, dar
care exprimă nu se poate mai exact o realitate istorică. Iar dacă formula aleasă
pentru titlul lucrării ar putea avea ceva conotații, acestea nu sunt și nici nu pot fi
de natură politică, ci mai degrabă… didactică, cititorul de astăzi, brașoveanul
îndeosebi, fiind indirect obligat să încerce a se vedea pe sine în „oglinda”
înaintașilor. Mărturisesc, am citit cartea cu „sufletul la gură”. Și deși unele texte
îmi erau cunoscute, am trăit aceleași emoții ca atunci când, grație unui dascăl de-
al meu într-ale istoriei; mi-a fost dat să citesc pentru întâia oară monumentala,
inegalabila istorie a lui Kirițescu.
** Gazeta de Transilvania, 16 nov. 1998.
Ioan VLAD la 70 de ani…
180
Sunt în carte, aș spune, texte antologice, texte ce păstrează în ele
„parfumul”, „atmosfera” epocii în care au fost scrise. Texte care. indivizibil
„regizate” de dr. Ioan Vlad, sunt asemeni paginilor unei cărți, curg dintr-una în
alta în modul cel mai firesc, fără să se vadă aproape că nu doar o singură mână
le-a scris. Unitatea deplină a cărții rezultă, cred, din știința alcătuitorului selecției
de a pune textele alese în pagină, pe de-o parte, și, pe de altă parte, din
încărcătura de simțăminte proprie fiecărui text, pe care o simți chiar și atunci
când citești un proces-verbal sau o listă de nume dintr-un „credențional”.
„Românismul” fiind, altfel spus, liantul și focul sacru ce dă unitate,
monumentalitate și – de ce nu? – chiar frumusețe acestei cărți.
Cartea este, îndrăznesc să spun, un fel de premieră în istoriografia mai
nouă. Un test în plus de competență, liber asumat, pe care dr. în istorie Ioan Vlad
l-a trecut cu brio. Nu mai puțin importantă este „Introducerea” cărții, din care
cititorul află. în doar câteva pagini, chintesența evenimentelor spre care istoricul
și-a îndreptat atenția. Celor care vor avea bucuria de a parcurge paginile acestei
cărți, mi-aș permite a le sugera o „formulă” de lectură: „Introducere”, texte
antologate și din nou „Introducere”. Procedând astfel, vor înțelege de ce titlul
cărții este cel menționat și nu altul. În același timp. îndrăznesc să le sugerez
cititorilor cărții să-și îndrepte un gând de recunoștință și spre cei care au făcut
posibilă apariția acestei căiți, cărora, cu un cuvânt care mie, personal, nu-mi
place deloc, li se spune „sponsori”.
*
Petru ISTRATE
O sărbătoare a cărții*
În ziua de 20 ianuarie 1998, orele 11.00, somptuoasa Sală a Coloanelor
de la Cercul Militar din Brașov, a găzduit, în prezența unui impresionant public,
format din ofițeri de la Vânătorii de Munte, veterani de război din cadrul
Asociației, ziariști, astriști, reprezentanți ai televiziunilor locale, invitați, lansarea
primului volum din memoriile generalului Ion Dumitrache, intitulat „Divizia de
cremene” pe frontul de Est. Memorii de război.
Cei care au luat cuvântul au subliniat valoarea acestei lucrări, capacitatea
generalului, strategia și patriotismul de care a dat dovadă. Alocuțiunile au fost
rostite de domnii: general Silvestru Hanganu, dr. Margareta Susana Spânu, lt.
colonel Ioan Vlad, Marius Petrașcu, jurist, general Lițu Constantin, general
Sitaru Aurică, Sora I., Radu Ștefănescu, director al Muzeului Județean de istorie
și îngrijitorul cărții împreună cu Margareta Spânu și comandor Postolache
Andrei prof. univ. dr. din București. Lansarea a fost sponsorizată de Consiliul
Județean și câteva firme brașovene, printre care „Sfinx”, manageri ing.
* Cuget românesc, 23 ian. 1998.
Referințe…
181
Alexandru Crișan jr. și economist dr. Alexandru Crișan, care a cumpărat și a
donat Asociației Veteranilor de Război din Brașov, 150 de exemplare din tirajul
de 2000 de cărți, un gest nobil pentru care merită felicitările și prețuirea noastră.
De altfel, cartea are un strălucit motto, semnat de mareșalul Ion
Antonescu, în 1943, și anume: „Să fi fost de la început cu «Divizia de cremene»
a generalului Ion Dumitrache înseamnă mai mult decât orice hrisov de vitejie,
înseamnă și mirul norocului odată cu harul eroic”. Am aflat cu bucurie și
satisfacție din partea prezentatorilor lucrării, că memoriile și numeroase
documente au fost donate și puse la dispoziția muzeului de doamna Aurelia
Dumitrache și se intenționează și apariția altor volume.
Apărută sub egida Muzeului de istorie, în condiții grafice de excepție,
bogat ilustrată, cu hărți valoroase și numeroase, indice de nume, indici
geografici, lucrarea constituie un valoros document istoric.
După cum subliniază îngrijitorii acestei ediții, dr. Margareta Susana
Spânu, Marius Petrașcu și conf. dr. Ioan Vlad, care semnează și o foarte
valoroasă introducere, „Generalul Ion Dumitrache a fost una dintre cele mai
ilustre figuri ale corpului ofițeresc din timpul celui de-al Doilea Război Mondial
și pentru faptele sale glorioase de arme, marele soldat român a fost decorat cu
numeroase distincții militare române, germane, finlandeze și sovietice”.
Participanții la această manifestare de suflet au trăit clipe de mare
satisfacție și emoție asistând la o adevărată sărbătoare a cărții.
Să reținem că manifestarea a fost organizată de Asociația Națională a
Vânătorilor de Munte, Consiliul Județean Brașov și Muzeul de istorie.
În final, aș aminti un vers plin de semnificație scris de marele Tudor
Arghezi din poezia „Ex libris”: „Carte frumoasă, / Cinste cui te-a scris”.
*
Carmina MAREȘ
Conducătorul unei mari unități de elită a armatei române,
Ion Dumitrache, a fost victima guvernului antinațional și prosovietic de
după război. Marți, 22 ianuarie, la Cercul Militar Brașov va fi lansat
volumul său de memorii*
Primul volum din memoriile de război ale generalului Ion Dumitrache va
fi lansat marți, 20 ianuarie, la Cercul Militar Brașov.
Prin publicarea cărților de memorii, poate fi suplinită o parte din lacunele
istoriografiei militare mondiale, care conține prea puține date despre participarea
României la cele două războaie și, în special, la operațiunile de pe Frontul de Est.
* Bună ziua Brașov, 19 ianuarie 1998.
Ioan VLAD la 70 de ani…
182
Ediția îngrijită de dr. Margareta Susana Spânu și Marius Petrașcu este intitulată
„Divizia de cremene, pe frontul de Est”, pornind de la aprecierea elogioasă a
Mareșalului Ion Antonescu, rostită în iunie 1943, care constituie și motto-ul
cărții: Să fi fost de la început cu Divizia de cremene a generalului Dumitrache
înseamnă mai mult decât orice hrisov de vitejie, înseamnă și mirul norocului
odată cu harul eroic.
La baza alcătuirii lucrării stă fondul documentar „General Ion
Dumitrache”, păstrat în arhiva de istorie contemporană a Muzeului de Istorie
Brașov. Manuscrisele generalului fac referire la operațiunile militare ale Diviziei
2 Munte, pe frontul de Răsărit, în războiul purtat de această mare unitate de elită
a Armatei române împotriva trupelor sovietice. Volumul se încheie cu
documente privind arestarea și cercetarea generalului, după încheierea celui de-al
Doilea Război Mondial, perioadă în care Ion Dumitrache a suferit persecuțiile
guvernului antinațional și prosovietic, instaurat în România postbelică. Declarat
„criminal de război”, de propaganda sovietică, generalul și-a probat cu
documente nevinovăția, în ceea ce privește faptele grave care s-a pretins că le-ar
fi săvârșit cu ocazia cuceririi orașului Nalcik, din Caucaz. După război, Ion
Dumitrache, una dintre cele mai ilustre figuri ale corpului ofițeresc român, a
petrecut timp îndelungat în închisorile comuniste, fără a se putea dovedi nici un
cap de acuzare împotriva sa. La postul de radio Moscova se afirmase după război
că generalul Dumitrache, comandantul Divizei 2 Munte, ar fi dat ordin, după
cucerirea orașului Nalcik, să fie executați 600 de prizonieri, partizani, femei și
copii. În acest sens, documentele sunt edificatoare. Nu numai că, niciodată, în
nici o etapă a operațiunilor militare, generalul nu a ordonat represalii împotriva
civililor sau a prizonierilor, dar a avut ca preocupare constantă ajutarea populației
civile și a impus un comportament civilizat, conform legilor războiului, față de
prizonieri. Pentru faptele sale glorioase de arme, generalul a fost decorat cu
numeroase distincții militare române, germane, finlandeze și sovietice.
„Din motive de servilism politic și fără argumente juridice, mai ales că, în
cursul primei anchete s-a dovedit cu prisosință nevinovăția generalului”, organele
Securității reîncep persecuțiile în toamna anului 1948, proaspătul pensionar fiind
chemat tot mai des la interogatorii. În februarie 1949, Ion Dumitrache este reținut
la dispoziția Securității București. Deși nici de această dată nu a putut fi reținută
nici o acuzație împotriva sa, nu s-a finalizat nici un dosar și nu s-a pronunțat nici
o sentință judecătorească, generalul a mai petrecut încă un an și opt luni de
detenție chinuitoare, în închisorile comuniste. În octombrie 1959 avea să fie
eliberat și s-a întors la Brașov, unde și-a petrecut restul vieții retras, uitat și lipsit
de resurse materiale, preocupat numai de redactarea memoriilor sale. Nu a avut
norocul să le vadă publicate în timpul vieții, deși o parte a lucrării figura în
planul editorial al Editurii Militare. (…)
În momentul în care editorii au condiționat publicarea memoriilor de
scoaterea unor capitole în care se critica strategia rusească, prin care s-a ajuns la
Referințe…
183
sacrificarea inutilă și în deplină cunoștință de cauză a mii de ostași români,
generalul a refuzat cu o demnitate exemplară, preferând să doneze textul
Muzeului de Istorie Brașov. Uitat de lume și obosit, constrâns la un nemeritat
anonimat, hărțuit însă constant de angajații Securității, care-l supravegheau nu
pentru ce ar mai fi putut înfăptui, ci pentru bogăția de istorie acumulată în
memoria sa vie și pentru pilda de patriotism curat pe care ar fi putut-o da atâtor
generații de tineri și de militari, generalul Ion Dumitrache s-a stins din viață la 6
martie 1977. Așa cum și-a dorit, își doarme somnul de oștean în cimitirul
Groaveri, din Brașov”.
Nota editorului:
I. Vlad ne spune că nu își asumă scăderile cu care apare acest volum.
Îngrijitorii ediției, Margareta Spânu, din partea Muzeului Brașov, ca deținător al
fondului Dumitrache, a avut un rol secundar și puțină aplecare profesională, iar
ziaristul Marius Petrașcu, autorul real al postfeței și a restului, a avut rolul hotărâtor în
publicarea volumului, editare, tipărire și costuri dar i-au scăpat multe detalii tehnice, de
corectură și procesare tehnică. Pe I. Vlad l-au dat la o parte deși el pregătise
manuscrisul pentru tipărire și l-a pus la dispoziție, inclusiv introducerea. Nu l-au mai
solicitat până la tipărire și astfel cartea nu-i după chipul său, cum o proiectase.
Peste ani, I. Vlad primește o lovitură dureroasă din partea lui Florian BICHIR,
un șarlatan bucureștean, care publică din nou textul lui Dumitrache, însușindu-și-l și
punându-se el pe copertă în locul generalului.
*
Mitel POPESCU
Eveniment editorial dedicat Zilei Naționale a României
„Ioan Șenchea – martirul Ardealului”*
Dedicat Zilei Naționale a României, evenimentul editorial găzduit ieri
de Muzeul de Istorie Brașov a reunit o serie de specialiști, dar și alți brașoveni
interesați de cele mai recente mărturii publicistice care configurează amplul
tablou al luptei românilor pentru unitate națională. Cartea lansată are ca autor pe
conf. univ. dr. Ioan Vlad și se intitulează „Ioan Șenchea – martirul Ardealului”,
cu un subtitlu sugestiv: „Lupta națională la Făgăraș pentru Marea Unire”.
Autorul mărturisea ieri că a simțit nevoia cercetărilor pentru elaborarea acestei
monografii constatând un mare gol prin lipsa unei lucrări despre acest patriot
făgărășean cu o contribuție de excepție în susținerea ideii de unire a tuturor
românilor între aceleași granițe.
„Lucrarea este un cadou de preț oferit de autor, iar rădăcinile acestei cărți
se află în cele anterioare, în toate acestea lupta politică fiind încorporată în cea
* Obiectiv, 1 decembrie 2004.
Ioan VLAD la 70 de ani…
184
socială și mai ales culturală”, aprecia, la rândul său, pr. prof. dr. Vasile
Oltean. În calitate de consilier editorial (cartea a apărut la Edit. Pastel din
Brașov, având-o ca directoare pe Gabriela Daraban), scriitorul Ion Popescu
Topolog afirmă, în „Mică postfață”: „Domnul Ioan Vlad, conf. univ. la
Universitatea «Spiru Haret», doctor în istorie în cadrul școlii istoric de la Cluj-
Napoca, vine în fața specialiștilor întru cele ale curgerii istorice cu un nou opus,
intitulat «Ioan Șenchea – martirul Ardealului», a specialiștilor, dar și a publicului
larg cititor. Noua și ampla lucrare (peste 600 pagini) se așează cu bogăția ei
informațională lângă celelalte cărți elaborate de istoricul, moț (prin naștere) și
brașovean (prin adopție), precum: «Brașovul și Marea Unire» (teză de doctorat),
«Pagini de istoric brașoveană, studii și articole», «Românismul brașovenilor.
Documente 1916-1919», «Cărturarii brașoveni pentru România Mare», «Avram
Iancu și brașovenii săi» etc. Sigur că le-am enumerat numai pe cele pe care le
socotim reprezentative, dar am făcut-o din alt motiv: consacrarea de către
domnia-sa, domnul colonel Ioan Vlad, cercetării pasionate a istoriei Brașovului,
în context transilvan și european, din perioada iluministă (a corifeilor Blajului)
cu prelungire spre pașoptismul revoluționar, apoi trecând prin lupta națională și
culturală astristă, și-apoi eroică, în cadrul Primului Război Mondial, ca să vină
până Ia punctul de vârf: Marea Unire, consfințită la 1 Decembrie 1918.
Temerară întreprindere, dar și frumoasă izbândă! Căci nici un alt
cercetător contemporan sau din viitor nu va mai putea aborda istoria Brașovului
sau a Făgărașului, din perioada menționată, fără să ia în studiu documentar cărțile
istoricului Ioan Vlad. Nu numai pentru informație, dar și pentru stilul alert,
însuflețit de dragostea pentru acei ce s-au dăruit neamului lor, dar și de spiritul
umanist ce străbate judecata și cuvântul. Cât privește cartea de față, undeva
(poate în unitatea prezentării, în viziunea modernă asupra timpului și oamenilor
ce l-au traversat) e clar că le încununează pe celelalte. Povestind viața
cărturarului-martir Ioan Șenchea, de fapt autorul scrie un roman despre
zbuciumul spre libertate al românilor transilvăneni”.
Opiniei mai sus redate i se adaugă aprecierile făcute de prof. Cornel
Lazăr, prieten și coleg cu autorul, considerându-l pe Ioan Vlad „un reputat istoric
cu mult talent scriitoricesc”.
În partea finală a manifestării de ieri, de la Muzeul de Istorie, prof. Petre
Istrate, secretar al Despărțământul Central Brașov al Asociațiunii Culturale
ASTRA, a subliniat rolul deosebit al lui Ioan Șenchea în activitatea astriștilor
făgărășeni. Evenimentele omagiate ieri – Ziua Națională a României, martiriul
lui Ioan Șenchea și împlinirea a cinci veacuri de la moartea domnitorului Ștefan
cel Mare și Sfânt – au fost cinstite și prin creațiile prezentate de trei poeți astriști:
Ioan Suciu, Nicolae Dărăbanț și Gheorghe Pășescu.
*
Referințe…
185
M.D.
Volum dedicat martirajului lui Ioan Șenchea
Deputat, ziarist și cărturar, el și-a dedicat 24 de ani împlinirii
visului Marii Uniri*
Muzeul Județean de Istorie Brașov a găzduit ieri lansarea cărții „Ioan
Șenchea – Martirul Ardealului” scrisă de conf. univ. dr. Ioan Vlad și apărută la
Edit. Pastel. Lansarea acestei căiți a fost un preambul la Ziua Națională a
României, pentru care Ioan Șenchea a luptat de-a lungul timpului, chiar dacă nu a
mai avut șansa să-și vadă visul împlinit
Autorul a dorit să mai evidențieze prin acest volum lupta pe care au dus-o
făgărășenii, singurul oraș din județul Brașov în care românii erau majoritari în
jurul anului 1900, și contribuția pe care a avut-o acel avocat. Datorită faptului că
provenea dintr-o familie bogată, Șenchea a avut șansa de a conduce gruparea
deputaților români și de a putea apăra interesele românilor în forma de consiliu
județean care exista la acea vreme.
Autorul l-a numit martir pentru că a murit ucis de autoritățile austro-
ungare în noaptea de 7 spre 8 septembrie 1916, tocmai pentru faptul că făcuse
auzit glasul românilor din Ardeal și în special din Țara Făgărașului, atunci când
românii se aflau sub dominație. El speră că pe viitor va putea găsi documentele
care să descopere adevăratele cauze pentru care Șenchea a fost ucis. Astăzi încă
nu se știe dacă a fost îngropat sau dacă a fost aruncat în Olt după ce a fost
asasinat „Contribuția lui Șenchea la realizarea Marii Uniri de la 1918 este una
directă, pentru că el s-a implicat pe deplin din 1892 până în 1916 în această luptă,
conducând la Făgăraș tot ceea ce s-a petrecut și împlinit pentru realizarea unității
politico-statale.
A condus atât unități culturale, cât și politice, așa că a fost implicat în
realizarea unirii prin felul în care a acționat El a făcut presă foarte bună în
Făgăraș, a fost proprietarul, directorul și administratorul la ziarul «Olteanul», care
a apărut în Făgăraș din 1909 până în 1916”, ne-a declarat conf. dr. Ioan Vlad.
(Nota edit: Se publică și coperta volumului cu explicația: Ioan Vlad a scris o adevărată
monografie a luptei făgărășenilor.)
*
* Transilvania Expres, 1 decembrie 2004.
Ioan VLAD la 70 de ani…
186
Harald ODĂȚEANU
Ioan Șenchea – martirul Ardealului. Volum memorialistic, scris de Ioan
Vlad, este prima carte dedicată marelui patriot și susținător al unirii
tuturor românilor într-un singur stat*
În ziua Sfântului Andrei, ocrotitorul României, la Muzeul Județean de
Istorie a fost lansat volumul memorialistic „Ioan Șenchea – martirul Ardealului”
scris de Ioan Vlad, prima carte dedicată marelui patriot și susținător al unirii
tuturor românilor într-un singur stat.
Monografia, de peste 600 de pagini, se ocupă pe larg de activitatea
publicistică a lui Ioan Șenchea, prin ziarele „Țara Oltului” și „Olteanul”,
Șenchea putând fi considerat întemeietorul presei românești din zona
Făgărașului. Volumul prezintă și o monografie a zonei Făgărașului în timpul și
după primul război mondial. Despre cartea apărută la editura brașoveană Pastel,
profesorul Vasile Oltean a spus că reprezintă un cadou oferit cu generozitate de
singurul istoric care a îndrăznit să abordeze tema activității lui Șenchea.
„Documentele prezentate de Ioan Vlad sunt foarte bine puse în valoare,
autorul cărții deschizând multe uși care până acum au stat foarte bine ferecate.
În această carte, o monografie a monografiilor, autorul nu devine victima
documentelor, ci oferă cititorului interesat esențialul din acestea”, a subliniat
directorul Muzeului Primei Școli Românești. Cu prilejul lansării monografiei
„Ioan Șenchea – martirul Ardealului”, muzeograful Măriuca Radu a anunțat că în
Muzeul Județean de Istorie va fi deschis în curînd un colț dedicat patriotului
făgărășean.
*
Ioan POPA
La editura „Transilvania Expres” – 1 Decembrie 1918 – studii și evocări*
Nu știu dacă multe orașe din țară (orașe cu oarecare pretenții vreau să zic)
se pot lăuda cu apariții editoriale proprii legate de împlinirea a 80 de ani de la
Marea Unire. Brașovul aduce la ceas aniversar două contribuții de certă valoare.
Mă refer la volumul „Românismul brașovenilor”, datorat conf. univ. dr. Ioan
Vlad (autorul excelentei monografii „Brașovul și Marea Unire”) și, în al doilea
rând, la volumul „1 Decembrie 1918 – Studii și evocări”, apărut sub egida
Fundației „Transilvania Expres”, la editura cu același nume, ediția fiind îngrijită
de prof. dr. Florin Salvan.
* Monitorul Expres, 2 decembrie 2004.
* Gazeta de Transilvania, 30 nov. 1998.
Referințe…
187
Volumul se dorește a fi, după expresia autorului „Cuvântului înainte”,
publicistul Horia Salcă, „o modestă contribuție la evocarea și cercetarea celui
mai de seamă eveniment al istoriei românilor din secolul XX”. De fapt este mult
mai mult. Pentru că între coperțile sale sunt adunate studii și evocări de mare
valoare științifică și documentară, semnate de nume de prestigiu ale istoriografiei
românești, precum acad. Camil Mureșan, prof. univ. dr. Nicolae Ciobanu, conf.
univ. dr. Ioan Vlad, lector univ Dorica Bucur, prof. dr. Vasile Olteanu, prof.
Valentin Bodea, prof. dr. Florin Salvan.
Comunicate la simpozionul organizat anul trecut de Ziua Marii Uniri,
lucrările ce dau substanță volumului abordează teme de mare importanță pentru
înțelegerea evenimentelor la care se referă. Este vorba, între altele, de rolul și
locul literaturii române ardelene în procesul de făurire și afirmare a idealului
național, de rolul Armatei române în înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri din
1918, de participarea brașovenilor la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia,
de poziția minorităților față de întregirea României, în 1918, de mentalități și
atitudini (ca expresii ale unei anume ideologii) ale maghiarilor din Brașov
privind drepturile naționale și unitatea românilor, de mărturii scheiene despre
evenimentele din Brașovul anilor 1916-1918. La toate acestea se adaugă textul
(considerat inedit) Raportului întocmit de Traian Vuia, în calitate de secretar
general al Comitetului Național al Românilor din Transilvania, Banat și
Bucovina, prezentat în cadrul Conferinței de pace de la Paris, la 9 aprilie 1919.
Text comunicat și adnotat de ziaristul Horia Salcă (documentul aflându-se în
arhiva tatălui său).
Beneficiind și de rezumate în limba engleză ale studiilor, volumul
reprezintă, considerăm noi, o contribuție de mare valoare la o mai bună
cunoaștere a evenimentelor, o contribuție de care de acum încolo orice cercetător
al istoriei Marii Uniri are obligația să țină seamă, lată de ce, se cuvine, credem
noi, ca brașoveni, să aducem cuvânt de mulțumire fundației care a făcut posibilă
apariția cărții și, desigur, celui ce, cu știuta-i probabilitate profesională, a asigurat
îngrijirea ediției, prof. dr. Florin Salvan.
*
Ion ITU
Avram Iancu și brașovenii săi*
Comemorarea a 175 de ani de la nașterea lui Avram Iancu crează prilejul
unor ample ceremonii consacrate marelui luptător pentru libertate. Între ele,
apariția cărții Avram Iancu și brașovenii săi trebuie considerată un act de
* Ion ITU, Cronici de tranziție, Edit. Orientul Latin, Brașov, 2002, p. 306-308.
Ioan VLAD la 70 de ani…
188
excepție. Editarea este pusă sub egida Filialei Brașov a Societății „Avram Iancu”
(președinte de onoare ing. Ioan Cristoloveanu, director general la METROM SA,
principalul sponsor al activităților) care dedică volumul în memoria prof. univ.
dr. Ioan Teodor Stan, „creatorul și întâiul președinte al societății”.
Volumul, tipărit la Edit. Concordia, este coordonat de locotenentul
colonel conf. univ. dr. Ioan Vlad, un eminent scriitor de istorie, cunoscut prin
volumele sale: Pagini de istorie brașoveană (studii și articole), apărută în anul
1991, Brașovul și Marea Unire, 1996, și, lansată de curând, Cărturarii brașoveni
pentru România Mare, care consacră o cercetare esențială pentru destinul politic
al Brașovului și, în fond, al sud-estului transilvan, dacă nu al Transilvaniei
românești în întregul său.
După cum se află consemnat în Cuvântul înainte, cartea reunește „texte
reprezentative scrise la Brașov sau de către brașoveni, dela 1848 până azi, despre
Avram Iancu, din generația sa, participanți la revoluție, și, desigur, despre
brașovenii din generația sa de astăzi ai lui Avram Iancu, moți instalați în Brașov
sau simpatizanți ai lui Avram Iancu, membri ai Filialei Brașov a Societății
„Avram Iancu”. Ea dă o expresie publicistică masivă amploarei cu care a fost
receptată memoria crăișorului în Brașov, pe de o parte ca centru semnificativ al
publicisticii românești, care a făcut ca peste 10 la sută din lucrările despre Avram
Iancu să fie scrise și tipărite la Brașov, iar pe de altă parte ca spațiu esențial de
identificare cu idealurile naționale pentru care s-a jertfit pe sine Craiul Munților.
Între coperțile acestui volum de peste 400 de pagini sunt grupate texte
fundamentale de George Bariț despre Avram Iancu și despre Revoluția de la
1848 în Brașov și în Țara Bârsei, de Ioan Cavaler de Pușcariu, de Axente Sever
și de Aurel A. Mureșianu, alături de cercetări ale unor autori contemporani ca
Florin Salvan, Ion Nicoară, Dorica Bucur, Vasile Oltean, Titus N. Hașdeu, Ștefan
Petraru, Vasile Cioara și Ioan Vlad, rezervând un capitol special, deosebit de
bogat, creației literare consacrate lui Avram Iancu de Vasile Copilu-Cheatră:
fragmente din romanul Craiul munților, poezii din ciclul Cântecul moților și
cântece populare închinate marelui tribun, culese de Vasile Copilu-Cheatră din
folclorul moților. Cartea se încheie cu o cronică a activității Filialei Brașov a
Societății „Avram Iancu”, în care este înserată o cuprinzătoare bibliografie
brașoveană despre Avram Iancu, epoca și idealurile sale.
Model esențial pentru conștiința istorică a Transilvaniei, personalitatea
lui Avram Iancu și a oștirii sale populare a fost, probabil, una din imaginile cele
mai intens legendarizate în creația neamului românesc.
Comemorarea de astăzi de la Brașov – omagiu pios în memoria marilor
predecesori, readuce pe buze imnurile înălțătoare ale gloriei străbune, invocate
pentru a fortifica sufletul neamului prin vremurile de cumpănă istorică ce le
trăim: „Pe dealul Feleacului / Merg carele Iancului / Nu merg cum merg carele /
Strălucesc ca soarele.”
*
Referințe…
189
Horia BÂRSAN
Recomandare de lectură.
O istorie a luptei naționale a brașovenilor*
Motto:
„Sunt toți aici în cartea profesorului Ioan Vlad, care a stat tot
timpul cu ochii pe Tâmpa, ca pe ceasul istoriei, ce s-a rotit și
pentru neamul acesta al nostru, făcându-i dreptate (…) și
Dumnezeu să vă bucure (să vă veselească) pentru truda depusă,
domnule moț brașovean.”
Ion POPESCU TOPOLOG
Începutul lunii august a prilejuit săcelenilor participarea la un eveniment
cultural de excepție: prezentarea lucrării monografice „Brașovul și Marea Unire”,
o lucrare monumentală despre participarea orașului Brașov și a localităților din
jurul său la pregătirea, desfășurarea și consolidarea procesului de realizare a
României Mari între hotarele căreia s-au regăsit, uniți, toți românii.
Lucrarea aparține domnului prof. univ. dr. Ioan Vlad, unul dintre cei mai
valoroși istorici brașoveni, născut în Țara Moților și stabilit în Brașovul care l-a
adoptat cu dragoste și pe care îl iubește necondiționat din moment ce i-a dedicat
ani buni pentru a scoate în evidență rolul pe care acesta l-a avut ca punte de
legătură între Principate și Transilvania. Pe această punte au circulat dintr-o parte
în cealaltă visurile, năzuințele și speranțele tuturor românilor, care s-au văzut
împlinite în astrala duminică de 1 Decembrie 1918.
Pentru că despre asta este vorba în „cartea cea mare de față”, cum spunea
Ion Popescu Topolog în postfața de la sfârșitului volumului III, despre
evidențierea „filonului brașovean al luptei, jertfei și biruinței naționale”,
începând cu „Plămădirea” acesteia, continuând cu convingerea de nestrămutat a
românilor transilvăneni că „Fără Dacia nu este mântuire!” și încheind cu
„Biruința națională” realizată în Decembrie 1918.
O asemenea carte, care și-a propus și a reușit într-un mod admirabil să
prezinte felul în care românii brașoveni au contribuit la realizarea celui mai măreț
proiect de țară din istoria noastră, este o întreprindere curajoasă și, mai ales, plină
de răspundere pe care domnul profesor Ioan Vlad și-a asumat-o ca pe „o datorie
morală, atât față de înaintași cât și față de urmași” și pe care a dus-o la bun-sfârșit
într-un mod admirabil. A rezultat o lucrare exhaustivă, rotundă și importantă,
demnă de momentul istoric celebrat de români în acest an: Centenarul Marii
Uniri de la 1 Decembrie 1918.
* Plaiuri săcelene, nr. 97 din 2018, p. 13-14.
Ioan VLAD la 70 de ani…
190
Valoarea demersului este asigurată de modul în care autorul vede această
problematică în strânsă legătură cu lupta dusă secole de-a rândul de români
pentru libertate, drepturi și independență națională, culturală, politică și
religioasă, în tot acest proces dureros de lung o importanță covârșitoare având
intelectualitatea românească, Școala, Biserica, presa românească și o mulțime de
alte instituții, apărute pe rând și cu rol important în împlinirea și maturitatea
națiunii române.
Primul volum al acestei monumentale lucrări se numește sugestiv
„Plămădirea” pentru că autorul găsește în afirmația lui Nicolae Iorga: „Unirea s-a
plămădit în orașul de la poalele Tâmpei” temeiul întregii construcții pe care o
realizează pe parcursul a peste 1500 de pagini ca un omagiu adus contribuției
valorilor unioniste ale Brașovului pe întreaga durată a Evului Mediu și a istoriei
noastre moderne, până în 1918. Este vorba despre aproape 800 de ani de
confruntare totală între populația românească băștinașă și populațiile străine,
venite ulterior, o confruntare pentru supraviețuire prin unire, pentru români, și
împilare prin subjugare, pentru ceilalți.
Sunt trecute în revistă eforturile românilor de a rezista la maghiarizare și
catolicizare până în 1701, precum și la ofensiva habsburgilor, magnaților unguri
și patriciatului săsesc contra neamului românesc și sunt evidențiate dovezile
incontestabile ale acestei rezistențe, jertfele și sacrificiile ei, precum și acele
resorturi lăuntrice, culturale sau politice care au sprijinit această rezistență.
Principalul reazem în toată această luptă a fost dăinuirea noastră
autohtonă în acest spațiu, mult înainte de venirea sașilor, secuilor sau ungurilor,
la care s-au adăugat, în timp, alte puncte de sprijin, nu mai puțin importante, ca:
politica transilvană favorabilă românilor a domnitorilor din Țara Românească,
dintre care se evidențiază Constantin Brâncoveanu, „domn de pământ” în
Transilvania, și bogata activitate a Bisericii „Sf. Nicolae” a românilor din Șchei,
de vestită instituție creștină, socială, școlară, națională care, prin slujitorii și
enoriașii săi, devenise „o punte peste Carpați a spiritualității naționale (…) a
formării și întăririi generațiilor de luptători pentru interesul național, pentru
unitatea politică a românilor”.
O abordare foarte interesantă este cea a Brașovului secolului XIX ca
„centru firesc al conștiinței românești” (N. Iorga), unde „s-a înfiripat mai de
timpuriu și mai temeinic unitatea culturală a românilor”, în acest sens o
importanță capitală având presa românească de aici, reprezentată de „Gazeta
Transilvaniei”, un organ al tuturor intereselor naționale. Cât de mult a însemnat
acest ziar, înființat de George Bariț în 1838 și condus de el până în 1850, pentru
unirea noastră națională! „Școală politică și literară a toată Dacia”, „Gazeta” va
străbate anii grei ai afirmării naționale a românilor, condusă fiind de Iacob
Mureșianu (1850-1877) și Aurel Mureșianu (1877-1909).
Casina Română, ca „exercițiu de românism”, Liceul „Andrei Șaguna”, la
ridicarea căruia „tot românul a contribuit”, Reuniunea femeilor române,
Referințe…
191
asociațiunea ASTRA, teatrul național ca „mijloc pentru înălțarea spiritelor și a
mândriei naționale” sunt tot atâtea repere distincte ale drumului pe care românii
brașoveni l-au străbătut cu hotărâre și inspirație pentru a ajunge la Marea Unire.
Volumul II al lucrării se distinge prin modul convingător și bine
argumentat științific și documentar în care autorul evidențiază marile inițiative
naționale ale Brașovului și zonei sale și participarea locuitorilor lui la momentele
de vârf ale istoriei moderne românești. Este vorba despre Revoluția de la 1848, în
timpul căreia Brașovul „a alimentat zi de zi ideea unității naționale”, despre
Războiul de Independență din 1877 ale cărui etape au fost trăite la Brașov cu
intensitate maximă datorită, în primul rând, „Gazetei Transilvaniei”, care a inclus
în cuprinsul său evocarea cu regularitate a mersului luptelor, a faptelor de vitejie
și tributului de sânge adus de ostașii români pe câmpiile Bulgariei, dar și a
admirabilelor fapte de solidaritate al brașovenilor cu frații lor angrenați în război,
pentru care au fost organizate colecte în bani și materiale sanitare. De altfel,
pentru toți românii transilvăneni războiul aprinsese flacăra speranței într-o
„Plevnă transilvană” care să elibereze populația românească de cumplitul jug
habsburgic și maghiar.
Un alt moment de vârf al luptei naționale românești de la sfârșitul
secolului XIX, la care Brașovul și-a adus contribuția sa incontestabilă, este
mișcarea memorandistă a cărei evoluție a fost masiv și hotărâtor marcată de
contribuția a doi brașoveni de frunte: George Bariț și Aurel Mureșianu. Primul
este autorul a 8 memorande, iar al doilea al unui proiect de memorand care ar fi
trebuit să fie trimis la Viena. Din păcate, s-a trimis o altă variantă, dar atât
George Bariț cât și Aurel Mureșianu, prin activitatea în acest domeniu, au dat
dovada unui militantism dinamic și eficient, cu argumentații istorice, juridice și
sociale de nezdruncinat.
În lupta națională dusă de românii brașoveni se înscrie la loc de cinste și
„războiul condeelor”, adică războiul dus de cărturari, scriitori, preoți-cărturari,
poeți și predicatori care au ținut aprinsă, timp de trei secole, flacăra care a
alimentat ideea unității naționale în sufletul poporului român transilvănean. Este
vorba despre oameni de cultură admirabili ca: Ioan Lapedatu („punctul culminant
al expresiei poetice și profetice din Transilvania”), Virgil Onițiu („ziditorul de
idealuri”), Diamandi Manole („un mecenate de mâna întâi, o mare energie
românească”), Alexandru Ciurcu (ziarist, om politic, orator, martir expulzat), dr.
Ioan Șenchea, colonelul David Urs, Andrei Bârseanu („un nume «pe-al nostru
steag»”), universitarul Ioan Ursu (savantul patriot), Sextil Pușcariu („savantul în
lupta națională, animat de o dragoste aprinsă de neam, dusă până la jertfă”),
părintele protopop Vasile Saftu (cărturarul care nu a abdicat de la rolul de preot –
păstor al neamului său, conducând destinele românilor brașoveni în grelele
momente al pregătirii și consolidării Unirii), Virgil Nistor („un adevărat apostol al
Bisericii și neamului”), Virginia Braniște („simbol de bine al neamului nostru”),
Ioan VLAD la 70 de ani…
192
Maria Baiulescu (apriga conducătoare a femeilor brașovene în lupta națională),
Maria Popescu-Bogdan (pedagogă și scriitoare) și mulți, mulți alții încă.
Volumul al III-lea cuprinde încununarea întregii lupte naționale a
românilor transilvăneni, este volumul „biruinței naționale”, al împlinirii visului și
consolidării Unirii Transilvaniei cu Țara Mamă. El cuprinde pagini de înălțător
eroism al ostașilor români în timpul războiului, insistând asupra impactului
acestuia atât în perioada de neutralitate a Regatului Român (1914-1916), cât și în
timpul războiului de eliberare și întregire națională (1916-1918). Sunt admirabil
surprinse momentele cheie ale acestor două etape importante, cu febra
mobilizărilor în armata austro-ungară, raporturile speciale româno-maghiare din
acea perioadă, efortul de război depus de Brașov și zona din jurul acestuia,
atmosfera înălțătoare a întâlnirii cu frații veniți să elibereze Transilvania, apoi
greutățile și jertfele după respingerea armatei române, refugiul asumat de mulți
români din acest spațiu, fenomenul voluntariatului în armata română și, în sfârșit,
strigătul de bucurie la victoria finală și participarea Brașovului la Marea Ctitorie
Națională de la 1 Decembrie 1918.
Monumentalitatea lucrării d-lui profesor Ioan Vlad este evidentă, fie
numai din succinta prezentare de mai sus. Dar, câte alte episoade și dovezi ale
luptei naționale a românilor, câte gânduri, sentimente și trăiri pot fi surprinse prin
lectura acestei lucrări care impresionează prin vastitatea ei, prin analiza lucidă și
atent documentată a unui proces istoric de câteva secole, asumat, pregătit și
împlinit și de românii brașoveni!
Cititorul temerar care va avea răbdare să parcurgă cele peste 1500 de
pagini va ajunge la sfârșitul lor uluit de mulțimea de informații interesante pe
care le-a aflat despre jertfa și lupta înaintașilor care au trăit în acest spațiu pentru
împlinirea unui vis născut odată cu primele semne ale conștiinței lor naționale și,
beneficiind de bogata argumentare folosită cu probitate științifică de autor, și va
înțelege de ce Academicianul Ioan Aurel Pop spunea cu toată convingerea că
„Brașovul nu este doar legat de Unire, ci este însăși Unirea!”
Pentru noi, săcelenii, cartea d-lui profesor Ioan Vlad este foarte
importantă din cel puțin două motive speciale: primul este acela că și noi suntem
brașoveni în sensul dat de autor în carte pentru că Săcelele face parte din salba de
localități ale căror istorie și devenire se leagă strâns de aceea a orașului-cetate,
apoi pentru că în paginile cărții regăsim numeroase referiri la săceleni și la
contribuția celor 7 Sate la Marea Unire din 1918. Autorul rezervă rânduri
admirative unor personalități de pe aceste meleaguri pentru aportul lor la lupta
națională. Să ne referim doar la: părintele episcop Nicolae Popeea („simbol al
împreunării credinței cu vitejia, a crucii cu spada”), fratele acestuia, părintele
Radu (un patriot-intelectual desăvârșit), Alex. I. Lapedatu (istoricul-militant
pentru cauza românismului, cu rol important în timpul războiului, dar și în
calitatea de consilier tehnic pentru chestiuni de istorie și etnografie pe lângă
delegația română la Conferința de Pace), George Moroianu (cu o contribuție
Referințe…
193
semnificativă, amplă și eficientă, ca diplomat și om de știință, pentru informarea
opiniei publice din Apus și convingerea personalităților și oamenilor politici de
acolo despre justețea cauzei naționale a românilor din Transilvania). Îl mai putem
aminti pe juristul Voicu Nițescu, comandantul Corpului al doilea al voluntarilor
transilvăneni, bănățeni și bucovineni, aflați în Siberia, o „armată națională cu
steagul ei”, care să lupte pentru destrămarea Austro-Ungariei și realizarea unirii
provinciilor românești. Tot Voicu Nițescu este cel care, alături de Victor
Braniște, renaște spiritul „Gazetei” în Siberia prin tipărirea ziarului „Gazeta
Transilvaniei și Bucovinei”, într-o perioadă în care, la Brașov, aceasta fusese
pusă la dispoziția autorităților străine de către doi intelectuali renegați. Autorul
nu-l uită nici pe eroul aviator Ioan Peneș, săceleanul care, cu avionul său
„Satulung”, a fost primul care a trecut munții spre Transilvania, într-o misiune de
recunoaștere, în august 1916.
„Brașovul și Marea Unire” nu este însă o simplă lucrare monografică,
înțesată de date și informații, ci are, datorită talentului autorului ei, numeroase
fragmente ce pot fi cu ușurință încadrate în genurile literare epic și eseistic. Cu
siguranță, este și o utilă lucrare didactică, ce poate fi folosită cu succes în orele
de istorie medie și modernă.
Ea mai este, totodată, o admirabilă probă de patriotism, de atașament
profund pentru valorile naționale românești, de simpatie și admirație pentru
eforturile și jertfele depuse de românii din Transilvania în lupta lor continuă
pentru libertate și afirmare culturală, religioasă, socială și politică pe un teritoriu
pe care au trăit necontenit, dar pe care au fost considerați tolerați de națiuni
străine, venite aici mult mai târziu. Te impresionează revolta îndreptățită cu care
sunt prezentate încercările prin care patriciatul săsesc și nobilimea maghiară au
ținut deoparte, fără drepturi și șanse de afirmare, națiunea română din teama ca
aceasta să nu-și valorifice superioritatea numerică și dreptul ce-l avea din statutul
de autohtonie în acest spațiu, în detrimentul privilegiilor pe care ei singuri și le
acordaseră. Privilegiile comerciale acordate de regii maghiari sașilor brașoveni,
împiedicarea românilor de a intra în breslele meșteșugărești, interdicțiile la
stabilirea în orașe, iobagizarea românilor ca alternativă la catolicizarea căreia li s-
au opus din toate puterile, exclusivitatea patriciatului săsesc asupra culturii,
școlii, artelor, gradului de civilizație, iată doar câteva dintre exemplele care se
pot da în susținerea ideii de mai sus.
Fără îndoială, cele trei volume ale lucrării „Brașovul și Marea Unire”
constituie o lectură necesară pentru oricine dorește să înțeleagă complicata
existență a românilor în acest spațiu transilvan. Cu toate acestea, ei au avut o
contribuție atât de importantă la evoluția demersului național, ceea ce conferă
Brașovului vocație națională, întâietate și un statut special în lupta națională!
Evidențierea acestor calități este admirabil susținută de domnul prof.
univ. dr. Ioan Vlad în lucrarea domniei sale, o lucrare monumentală, așa cum am
mai spus și înainte, care se înscrie cu cinste în tradiția istoriografică brașoveană,
Ioan VLAD la 70 de ani…
194
în rândul marilor cărți de istorie ale Brașovului, realizate la momente aniversare.
Autorul ei face cinste actualei generații de istorici brașoveni, căpătându-și un loc
de onoare alături de nume de prestigiu ca Andrei Bârseanu, Ion Colan, O.
Șuluțiu, Ion Podea, I. Lupaș, autori la rândul lor al unor extrem de valoroase cărți
despre trecutul Brașovului.
*
● Adrian Gabi TOTH
Destinul unei cărți și dedicațiile care-l deschid sau experimentul
promoțional și de marketing al unui autor
Interviu cu Ioan Vlad, autorul cărții Brașovul și Marea Unire, 3 volume,
Edit. Pastel, 2018, 1543 pagini
Motto:
„Frumos! Și binemeritată apreciere!” (premiul A.O.Ș.R.)
„Soldatul de pe frontul istoriei a meritat steaua de general!” –
Corina Bărăgan Sporea, oct. 2020
Primind cartea cu autograf de la autor și descoperind apoi coperțile
interioare cu „Lista prenumeranților”, coroborând și cu solicitarea anterioară a
autorului, deslușesc aici o tactică promoțională și de marketing, care mă incită,
prin noutate și originalitate, cel puțin pentru mine. Constat că și exemplarele
comandate pentru apropiații mei au autografe, complet diferite, atent elaborate și
chiar particularizate cu atenție de către autor. Analizez lista prenumeranților
(termen pe care doar acum l-am întâlnit și apoi l-am înțeles!), vorbesc cu unii
cunoscuți și le văd dedicațiile. Mi se confirmă originalitatea, acuratețea, precizia
și asortarea la destinatar a dedicațiilor și-mi propun să duc mai departe ancheta
mea. Așa s-a născut acest interviu cu autorul, care m-a captivat și încălzit
considerabil, se pare că și pe autor, și iată ce-a ieșit. Întrebările și răspunsurile
curg din unul în altul, firesc, natural, mai ales că autorul a făcut o treabă
riguroasă. Având din timp lista, a putut elabora dedicațiile în liniștea
laboratorului său, anticipat, nu sub presiunea timpului și cititorilor la o lansare,
nu se repetă, nu bâjbâie, fiecare dedicație are un mesaj, o metaforă, o idee forță,
spune ceva distinct și limpede.
Cred că în ansamblul lor, dedicațiile vizează niște teme, niște ținte
promoționale ale cărții și mesajului ei. Lucruri care în carte se definesc pe
pagini la rând, sau printre rânduri, în dedicații autorul le afirmă direct,
transparent și explicit.
Demersul acesta, prezentarea și analiza dedicațiilor, cu comentariile
autorului au rol întregitor, adesea lămuritor pentru cititor, cu mesaje
Referințe…
195
promoționale fericite pentru o masă de cititori, foarte diferiți, mai mult sau mai
puțin apropiați cărții de istorie, mesajului generațiilor trecute, luptătoare pentru
un ideal, și realităților istorice pe care nu le-au cunoscut nemijlocit, iar lecturile
lor nu abundă pe problematica trecutului național.
Experimentul cu prenumeranți
Întrebare: A.G. Toth:Cum s-a născut ideea experimentului cu
prenumeranții?
Răspuns: I. Vlad: Sistemul nu este creația mea. Îl știu din uzanțele
publicistice din Transilvania ale autorilor români, înainte de 1918, autori obligați
să-și procure resursele pentru tipărirea unei cărți sau pentru tipărirea unei
publicații cu anticipație, prin precomandă sau abonament, chiar cu depunerea
prețului, pentru a putea plăti manopera, și cu livrarea produsului după tipărire și
acoperirea cheltuielilor. Îl credeam un sistem al vremii, depășit, dar un coleg și
consătean, de la Sibiu, l-a pus în uz cu o carte de a sa (I.N. Popa, „Comoara de pe
Arieș”, Cluj-Napoca, 2017), ceea ce m-a inspirat, l-am adaptat și îmbunătățit și
iată că a dat rezultate.
A.G. Toth: Adică, cum l-ați îmbunătățit?
I. Vlad: În alcătuirea listei, am grupat prenumeranții pe câteva clase: mai
întâi sponsorii, cei care au comandat un număr mai mare de exemplare și i-am
pus în ordinea descrescătoare a ofertei, ceea ce cred că a contat; apoi gruparea s-a
făcut pe localități, într-o logică explicită, cred, cu motivații distincte asupra
cărora o să revin, și în final, în clasa PRIMA i-am pus pe cei foarte apropiați,
familia, care au și sponsorizat, și comandat, și ajutat în felul lor tot demersul
meu. Și îmbunătățirea principală – elaborarea atentă și recunoscătoare a unei
dedicații pentru fiecare prenumerant, un semn particular de mulțumire și atenție,
o întărire semnificativă a relației cu cititorul, la care sunt sigur că ține și
beneficiarul în mod special.
Dedicația – o bijuterie – medalion pe un decolteu
A.G. Toth: Ce sunt de fapt dedicațiile, cum le-ați perceput în acest gest?
I. Vlad: Dedicațiile țin de genul scurt, texte laconice, foarte concentrate,
spontane, la cald într-o lansare de carte; un text de echilibru între politețea,
curtoazia autorului pentru cititor, complimente pentru cititor și pentru carte,
echilibru între modestia autorului și tentația orgoliului, tentația umorului, a auto-
ironizării, a excesului de modestie, dar și a autodefinirii, autorului și opulului.
Dedicația poate fi o carte de vizită pentru autor dar și pentru destinatar –
cititor, cu formule sintetizatoare și tușe dintr-un portret pentru ambii, dar mai ales
pentru cititor. Este o comunicare tainică, discretă, de curtoazie între autor și
cititor, consemnată solemn și la loc de cinste pe o foaie de titlu. Ea dă
Ioan VLAD la 70 de ani…
196
suplimentar unicitate acelui exemplar de carte, este un act de proprietate dar și un
certificat pentru posesor a relației speciale cu autorul.
Dedicația poate fi o bijuterie, un medalion pe un decolteu, unde trebuie să
strălucească, să atragă privirea, să spună ceva frumos despre cine-l poartă, dar și
despre cel care l-a dăruit. Este bijuteria care înfrumusețează dar care are și
valoarea ei intrinsecă, atât pe decolteu, cât și separat, singură. O bijuterie care în
timp își sporește valoarea, o sporește și pe a purtătoarei, ajunge piesă de colecție,
și cele două ajung la cotă mare într-o competiție a valorilor de acest gen, cota
autorului, cota cărții, dar și cota dedicației – bijuterie.
A.G. Toth: Cum s-a produs elaborarea dedicațiilor, astfel încât să evitați
monotonia, formulele stereotip, repetițiile și banalul?
I. Vlad: Existența listei de prenumeranți, deci o relație anticipată cu
cititorul, pregătită în timp, a permis și a impus elaborarea și consemnarea
dedicației în liniștea laboratorului meu de acasă, fără apăsarea stresului de după o
lansare, cu cititorii la coadă pentru autografe, cu amenințarea plecării lor dacă nu
le vine repede rândul, cu obligația amânării acelui minim dialog cu cititorul la
înmânarea exemplarului cu autograf, care produce adesea frustrare pentru
cititorul care nu-ți poate spune tot ce-ar vrea, la fel ca și autorul.
Desigur că acea atmosferă creată la o lansare, emoțiile care o încălzesc,
febra autorului, dar și a cititorului sunt stimulatoare, efervescente pentru
elaborarea pe loc a autografelor, dar se pot și epuiza. Pe când, acasă, în liniște,
echilibrul emoțiilor și febrei este mai ușor de controlat, condeiul își păstrează
inspirația și eficiența, poate fi reîncărcat și strunit în liniște.
Iar la lansare, oferirea cărții cu dedicația făcută, în atenția întregii
asistențe, oferă autorului șansa unor gesturi elegante, a unui dialog relaxat cu
cititorul, o strângere de mână fără grabă, precum și un cadou reciproc al vorbelor
frumoase, al complimentelor, dar și înregistrarea publică a momentului, inclusiv
prin filmare și fotografiere. Dacă textul dedicației este redat integral prin lectură
publicului, momentul este cu atât mai bogat și mai memorabil.
Importanța și valoarea în timp a dedicației merită această trudă de
elaborare, această cheltuială de inspirație, de atenție asupra esențelor, a nuanțelor
și sugestiilor, făcute în liniște cu bună rânduială.
Cititorul – și el pe copertă
A.G. Toth: Rigoarea demersului autorului se vede de la primul pas, acea
„Solicitare”, pe care ați adresat-o prezumtivilor sponsori și prenumeranți.
Scenariul era pregătit în toate detaliile.
I. Vlad: Da, „Solicitarea” s-a vrut un text scurt, deplin convingător și
suficient de stimulativ. Am început cu un compliment pentru cei vizați, cu o
premisă de la care plecam, prețuită și respectată de mine, pe care am definit-o
astfel: „atașamentul dvs. la ideea națională, la măreția Marii Uniri și a
Referințe…
197
Centenarului acesteia, la cultura și istoria neamului, la cinstirea făuritorilor
brașoveni ai Marii Uniri”. Cine își poate refuza o astfel de opțiune la un moment
istoric – Centenarul?!
I-am solicitat să participe „la ultimul act al trudei mele” pentru această
carte, editarea și tipărirea, prin „comandare anticipată”, urmând ca „fiecare
sponsor și prenumerant” să primească „un exemplar cu autograful autorului” și
să se regăsească „pe coperta interioară a cărții” (deci pe copertă!!!), unde „va fi
lista tuturor sponsorilor și prenumeranților”. Iar în final îi asiguram și garantam
„pentru deontologia și standardul academic al demersului meu istoriografic,
pentru satisfacția intelectuală pe care lectura cărții o aduce iubitorilor de istorie și
pentru utilitatea ei educativă și formativă a generațiilor de azi și de mâine”.
Reiterez oricând aceste garanții pentru oamenii de bună credință, pe care i-am
numit aici „iubitori de istorie”.
Am atașat la „Solicitare” Prefața, scrisă de către academicianul Ioan
Aurel POP, care între timp devenise și președintele Academiei Române, piesă
care a întărit considerabil garanțiile mele, și apoi am adăugat „Cuprinsul” cărții,
din care se putea înțelege complexitatea problematicii și modul de abordare.
A.G. Toth: Răspunsurile la „Solicitare”, se vede, au fost precomenzile,
care au dus la listă. Dar ați avut și surprize, adică ceva mai mult decât abonarea
cărții?
I. Vlad: Da, pe lângă comandă, unii solicitanți au făcut unele aprecieri
sau comentarii la carte și la ofertă.
Ioan Lăcătușu de la Sf. Gheorghe m-a felicitat „pentru noua izbândă
editorială…, lucrare de referință în istoriografia românească” și a comandat două
exemplare. N. Coliban mă felicită și „admiră” pentru „această inițiativă și muncă
fără menajamente” puse în slujba Centenarului. I. Scutaru, coleg militar, se
bucură că voi scoate „o nouă carte dedicată istoriei Brașovului” și oferă o
sponsorizare. Emil Goga se crede „onorat” că va avea cartea iar „citind cuprinsul,
am înțeles valoarea ei și abia aștept să-i citesc conținutul”. Mă felicită „pentru
profesionalismul lucrării” și pentru munca depusă. Răzvan Andronic, coleg la
Academie ca și la Universitate, azi profesor universitar și psiholog redutabil, îmi
amintește că l-am sfătuit să nu se facă arheolog, și-mi spune, știindu-mă bine, că
nu o să mă opresc din scris cu această carte.
Cea mai plăcută surpriză, lucrativă și generoasă, am avut-o de la colegul de
școală militară, Florin Marin, de la Tg. Jiu. El a redistribuit solicitarea mea către
prietenii săi din spațiul virtual, prezentându-mă într-o lumină deplin favorabilă,
lăudând „roadele căutărilor (mele) de peste un deceniu”, felicitându-mă că la
Centenar, într-o societate dezbinată etc. am găsit „timpul… și puterea” să scriu
„pagini adevărate de istorie națională”, pe o „amplă documentare, în trei volume,
cu o prefață semnată de un academician” și cu „un cuprins consistent”. Invocă
iubirea de istorie a prietenilor săi și-i roagă să sprijine prin prenumerare, el
angajând trei exemplare din carte.
Ioan VLAD la 70 de ani…
198
I.A. Pop – coleg de admitere. El a intrat, eu nu!
Motto:
„Sunt succese care te înjosesc
și înfrângeri care te înalță.”
N. Iorga
A.G. Toth: Cred că merită să ne spuneți și cum ați obținut colaborarea,
prin Prefață, a academicianului Ioan Aurel Pop, un om foarte ocupat și solicitat,
cu siguranță, pentru asemenea favoruri?
I. Vlad: Am mizat pe legătura D-sale cu Brașovul, cu istoria și cultura
lui, ca absolvent șagunist, cu mulți ani trăiți la Brașov, cu cărți de istorie
brașoveană. Apoi am mizat pe puterea de convingere a textului meu, a cărții pe
care i-am trimis-o electronic și pe oferta mea puțin obișnuită la momentul
Centenarului, de care, ca istoric, având și șefia secției de istorie a Academiei, era
interesat. Am mizat și pe unica noastră întâlnire colegială, pe care dacă a uitat-o
eu i-am amintit-o, competiția de 17 pe două locuri la admiterea la doctorat din
1985, la acad. Șt. Pascu. El a intrat și eu am căzut. Chiar pierdută, acea
confruntare mă onorează, mai ales peste ani, am avut competitori onorabili (cel
de-al doilea reușit a fost un asist. univ. de la Timișoara, nu mai știu cum îl
cheamă) iar performanța profesională și academică a lui I.A. Pop dă și mai multă
valoare amintirii mele din 1985. Eu și colegul Păun de la Cluj, azi profesor
universitar, am fost următoarea serie de admiși, în 1989, deci după patru ani fără
admitere la doctorat, la o concurență puțin mai mică.
Îmi place să cred că textul meu a fost suficient de convingător, mi l-a pus
alături de al lui S. Pușcariu și a titrat: „O altă carte despre Brașovul de altădată”,
iar unele din aserțiunile d-sale despre unire și locul Brașovului (v. alin. 1 și 3, de
exemplu) în lupta națională au făcut epocă în media brașoveană, fiind preluate
chiar din „Solicitarea” mea, fără menționarea sursei, desigur.
A.G. Toth: Există niște repere, niște valori pe care le putem descifra din
dedicații, cum ar fi: aprecieri ale autorului asupra cărții, autoaprecieri, definiri
și redefiniri ale autorului asupra produsului oferit cititorului, un semnal ofertant
asumat cu modestie dar transparent, o arvună mobilizatoare înainte de lectură,
pe care autorul o vrea confirmată de cititor.
I. Vlad: Da, este în uzanțe, ca vânzătorul să-și prezinte și laude marfa, să-
l încânte pe cumpărător. De exemplu, unui prieten și colaborator pe antichități,
de etnie maghiară, îi prezint cartea ca fiind „o carte de istorie brașoveană,
naționalistă, poate, dar care se vrea știință și nu politică, cu fața la viitor, nu la
trecut, care promovează pacea, înțelegerea și nu confruntarea în Ardealul nostru
comun”. Cred că mesajul meu a țintit bine și pentru că soția lui este româncă și
lucrează într-un muzeu brașovean. Lui V.Oltean, distinsul cărturar al Scheiului,
Referințe…
199
cu gândul la „verdictul profesionistului” și apelând la modelul cronicarului, care-
i este cunoscut, îi precizez că lucrarea este „scrisă nu cu mâna de înger, ci cu una
de țărână stricăcioasă”, care a putut și greși, sau ezita, sau exagera!
A.G. Toth: Adesea vă raportați la calitatea cititorului, o definiți, o
calificați, dați un verdict valoric printr-un compliment, de regulă măgulitoare,
poate cu supralicitare, menită să sublinieze prețuirea destinatarului, a prieteniei
sau relației cu el. O faceți și în cazul discipolilor, între care mă aflu și eu.
I. Vlad: În cazul unui discipol, puțin aplecat spre lecturi de istorie, jurist
promițător, îmi exprim speranța că „forța de convingere” va funcționa de la
primele pagini și-i va impune cititorului o lectură asumată cu patimă, iar dacă nu,
cartea își merită soarta, să rămână „un obiect uitat pe noptieră”. Și cititorul este
somat să-i spună apoi sincer „povestea lecturii” lui. Unui discipol, care-mi
stârnește prețuirea „dascălului care-și vede discipolul împlinit și prosper
profesional”, îi încredințez speranța că paginile cărții vor fi „o fericită continuare
a orelor de curs, o nouă pledoarie pentru frumusețea și utilitatea cunoașterii
istoriei”, pentru „asimilarea învățămintelor” și pentru „cultul formativ și educativ
al pildei înaintașilor”. În cazul altui discipol, ajuns la performanță de top ca
scriitor, ca militar și universitar, reiterez „bucuria dascălului care-și vede
discipolul ridicându-se și depășindu-l, prin creație și demnități, clasicul deziderat
în competiția școlii, cu atât mai onorabil în mediul militar”. Și aici supralicitez
mesajul, apelând la metamorfoza învățământului militar de la Școala militară
spre Academia militară. Sistemul militar, în care eu eram actor și militant iar el
elevul care aspira la studenție, „a asimilat cu greu modelul universitar și a
deschis târziu porțile cazărmii pentru valorile culturii și științei, iar școala
militară a intrat anevoios în rând cu lumea universitară”. Dar acest lucru s-a
petrecut și visul generației mele de dascăli în uniformă s-a împlinit. „Acest din
urmă plăpând copil în anii ’90, hrănit și ocrotit la sân de câțiva din generația mea,
mă bucură la maturitate ca o odraslă în care mi-am pus toată nădejdea”, și-l
provoc, în final, pe discipolul și onorabilul meu coleg de azi, să confirme (o face
oricum!) că „saltul de la mine la dumneata este istoria acestei metamorfoze! Hai
să depunem mărturie!”
Istoria –„le violon d’Ingres” pentru ingineri
A.G. Toth: Mulți prenumeranți, surprinzător, sunt ingineri, oameni ai
tehnicii, deci aparent detașați de muza Clio, de istorie. Dar constat că ați
descoperit la fiecare o filiație, o fibră care-i leagă de istorie, de moștenirea
trecutului. Dați-ne câteva exemple!
I. Vlad: O filiație cu istoria o are aproape oricine, poate n-o știe nici el și
n-o văd nici ceilalți. Și asta la orice specialist, aparent la mare distanță de știința
istoriei. Dar în cazul inginerilor există parcă, o aplecare mai aparte spre studiul
istoriei, dusă adesea până la cercetare, la publicistică de istorie și chiar la
Ioan VLAD la 70 de ani…
200
contribuții notabile. În multe cazuri, pentru ingineri, istoria este acel „le violon
d’Ingres”. Între prenumeranții mei este cazul de notorietate al ing. Ștefan Casapu,
din Săcele, aplecat cu dăruire spre cercetarea de istorie, cu contribuții personale
demne de luat în seamă de către specialiști, cuprinse în lucrări publicate – studii,
cărți apreciate și luate în seamă de lumea științifică.
Ing. Goga, săcelean și el, „cu istoria-n nume și-n sânge, și cu românismul
mocanilor trecut prin școală și prin cărți”, dovedește un românism solid și matur,
prin cunoaștere, mai ales a istoriei.
Ing. Horia Bârsan, urmaș al lui Andrei Bârseanu, redactor șef la „Plaiuri
săcelene”, este „cărturar săcelean cu rădăcini în istorie și cu o misie responsabil
și onorabil asumată pe o strălucită tradiție a „Plaiurilor…”, o misie de om de
cultură, de creație publicistică cultural-istorică și deloc inginerească.
Inginerul militar Mihai Schlupek este prețuit pentru „saltul de la inginerie
la o pasiune reală și productivă de promovare a istoriei, prin activitatea la „Cultul
Eroilor”, Brașov, dar și pe căile întortocheate ale NET-ului”.
Ing. Viorel Bajora, colecționar și comerciant cândva de artă, este prețuit
„pentru calitatea convertirii ingineriei în expertiză de artă și colecționarea de
valori artistice, domeniu în care ne-am întâlnit și am colaborat fructuos fără să
pot spune care din noi doi, inginerul sau istoricul, era mai profesionist în
comerțul de artă.
A.G. Toth: Obiectivul strategic al cărții pare să fie demonstrația că
Brașovul este „oraș al Marii Uniri”, sintagmă mult monetizată de către autor,
pe care acesta produce o bogăție de variațiuni, menite să întărească și să
realizeze adevărul din ea, să convingă, să invite la lectură pentru a se confirma.
Vă rog să comentați.
I. Vlad: Este adevărat și multe dedicații vizează această finalitate. În
dedicația pentru G. Cluceru substanța cărții este definită ca „fermecătoarea
poveste brașoveană a luptei naționale, un roman fabulos, pe care trebuia să-l scrie
un Tolstoi, nu un biet istoric, poate grăbit, poate prea mărunțel la slovă, la verb,
la simțire…”
Ideea revine când mă adresez unui scriitor, Daniel Pișcu, pe care-l provoc
să descopere în carte „poezia tragică a neamului românesc, luptând mai mult
pentru dăinuire și unire decât să alinte muzele, să descopere personajele unui
roman fabulos, încă nescris, personaje rămase doar personalități istorice sau
luptători de rând, care populează doar o carte de istorie, în așteptarea
romancierului din clasa lui Tolstoi”.
Lui Ciprian Hugianu îi argumentam că Brașovul este oraș al Marii Uniri
pentru că „la Brașov s-a plămădit, că aici s-au format rădăcinile și apoi a crescut
arborele falnic al unității naționale, prin mari personalități, prin instituții
fondatoare și luptătoare, prin atașamentul la Regatul român, copac care apoi și-a
extins înrâurirea peste întreg cuprinsul românesc și a dus în final la marea ctitorie
națională din 1918. Asta spune cartea mea!”
Referințe…
201
Lui N. Turcu îi relevam „o carte a românismului brașovean luptător
pentru eliberare și unitate națională, victorios prin Marea Unire și Centenarul
României întregite, o virtute a neamului pe care dacă o apărăm și cultivăm ne
asigură și România milenară!”
Dedicația către D. Popescu viza „o carte cu povestea brașoveană gravă,
dureroasă și jertfelnică a luptei naționale pentru eliberare și unire, cu adversari
răi, hapsâni și adesea criminali, dar cu un sfârșit fericit, în România Mare sau
„marea împărăție românească”, cum o numea istoricul brașovean Aurel A.
Mureșianu”.
Biserica la temelia Marii Unirii dar și a Centenarului
A.G. Toth: Oamenii bisericii ortodoxe, mulți printre prenumeranți, au
ceva special în dedicații.
I. Vlad: Da, odată pentru că Biserica cu preoții și ierarhii ei, ortodocși și
greco-catolici, luptători pentru Marea Unire, au o contribuție remarcabilă și
cartea o relevă pe măsură. Apoi Biserica Ortodoxă Română a dat Centenarului
Marii Uniri mai mult decât orice instituție de stat, dimensiunea istorică pe care o
merita. În dedicațiile către oamenii bisericii sunt cu ochii deopotrivă spre trecut,
în prezent și către viitor.
Dedicația către Î.P.S. Laurențiu a fost prilejuită de întâlnirea la Teatrul
Dramatic Brașov, într-un simpozion organizat de Școala 19 Brașov, 23 nov.
2018, iar cartea mea, ca și „Centenarul brașovean…”, au fost dăruite de către
gazdă, cu autografele mele, celor șase participanți – invitați la simpozion.
Oferind mitropolitului „cartea luptei și jertfei brașovenilor pentru Marea Ctitorie
Națională din 1918” afirmam apăsat că „biserica ortodoxă, cu enoriașii, preoții și
ierarhii ei, este coloana vertebrală luptătoare, jertfitoare și biruitoare iar
mitropoliții de la Șaguna la Mețianu sunt corifeii edificiului național
transilvănean, alături de câțiva mireni străluciți, precum brașovenii Bariț și
Mureșenii, pe care s-a așezat temeinic Marea Unire”.
Iar în dedicația de pe „Centenarul brașovean…”, „cartea unor speranțe ale
brașovenilor la Centenar”, îl rugam să le binecuvânteze și să le sprijine, spre
împlinire. Mai ales restituirea valtrapului marelui Voievod Mihai ne stă la inimă,
cu creștinească speranță că ajutorul Î.P.S. Voastre este hotărâtor! Dumnezeu să
ne ajute!” Nădejdea la Cel de Sus, că Î.P.S. n-a mișcat un deget!
M-a învrednicit Dumnezeu cu încă două dedicații către un ierarh. P.S.
Galaction al Alexandriei și Teleormanului, mare numismat, prezent la Brașov la
un congres al numismaților, iar colegul Șt. Samoilă i-a făcut cadou cărțile mele.
Între altele mi-am afirmat „admirația pentru felul în care BOR sărbătorește
Centenarul”, cât și dezamăgirea că inițiativele brașovene pentru Centenar, menite
să-i dea „mai multă strălucire și măreție… poate la cota apoteotică din 1918”,
cad „într-o societate apatică și suficientă, în care sentimentul național se
Ioan VLAD la 70 de ani…
202
neglijează, mai ales din partea autorităților, cu o vinovăție evidentă și parcă
asumată” și conchideam că „Istoria neasumată și ignorată se răzbună!”
Părintelui protopop Gh. Benga îi spuneam în dedicație că „biserica
ortodoxă a neamului este stâlp de lumină, reazem al rezistenței și luptător
martiric – pildă pentru generațiile de azi și de mâine ale dăinuirii noastre”. În
cealaltă îi semnalam inițiativele „pentru obiective demult restante, care rezolvate
la Centenar, i-ar da mai multă strălucire iar cei care le împlinesc cinstesc concret
și onorabil ctitoria generației 1918, care binemerită de la noi toți!”
Părintelui Raul Șerban, în dedicație, îi exprimam „pioasa mea
recunoștință slujitorilor bisericii noastre drept credincioase, enoriașilor ei, pentru
rezistența seculară în ortodoxie, pentru truda la progresul și împlinirea idealului
național, pentru martirii, eroii și făuritorii Marii Uniri din sânul Bisericii, pentru
reazemul cel mai trainic pe care Biserica strămoșească îl oferă României întregite
și centenare. Doamne binecuvântează România!”
În dedicația pentru Biblioteca bisericii din Brașovul Vechiu veneram
„preoții slujitori de-a lungul istoriei aici, eroi și luptători pentru libertate și
unitate de credință și de neam, care-și dorm somnul de veci la umbra acestui
altar, mulți prezenți și-n aceste pagini, și cu nădejdea că, în jurul bisericii noastre
strămoșești, cu credință și brațe tari, vom apăra România centenară să ajungă
milenară!”
Istoriografia are nevoie de juriști
A.G. Toth: În dedicațiile pentru prenumeranții juriști le formulați niște
imperative aparte, legate de dreptul istoric și de nevoi de cercetare în materie de
drept pe lupta națională. Vă rog să detaliați.
I. Vlad: Simt de mult nevoia unei abordări juridice a luptei naționale, a
unei perspective din zona dreptului națiunilor și din cea a dreptului istoric, a
reperelor științelor juridice pe epoci istorice, pentru problemele luptei românilor
pentru eliberare și întregire. Istoriografia are puține contribuții din partea istoriei
dreptului sau a juriștilor istorici pe lupta națională și emulația de Centenar ar fi
trebuit să scoată la iveală și astfel de abordări.
Adresându-mă colegului, I. Iordache, avocat de vocație și universitar,
oferindu-i „o carte de istorie, în bună măsură, de istoria dreptului și drepturilor”
revendicate de români, exclamam: „Cât este de necesară și ce câmp de cercetare
ar fi, o perspectivă juridică completă asupra luptei naționale pentru Marea
Unire!”
Judecătorului Gh. Blindaru îi ofeream cartea „unui proces istoric, într-un
fel și juridic… al neamului românesc care-și caută dreptatea, luptă martiric
pentru ea sute de ani, cu dușmani răi și puternici, pe muchie de cuțit, cu toate
argumentele dreptului istoric și nu numai… pentru ca la 1 Decembrie 1918 să
Referințe…
203
vină sentința dreaptă, confirmată de lumea civilizată, democratică și așezată pe
dreptul popoarelor”.
Imperativul juridic pentru juriști îl invocam și în cazul av. D. Diaconu,
considerând cartea mea „o istorie… a luptei pentru dreptul istoric românesc,
pentru dreptul nostru în dreptul popoarelor, o perspectivă juridică insuficient
aprofundată pe un teren unde specialiștii dublu calificați – istorie și drept lipsesc
și unde, pe lângă o șansă specială de cercetare, există un imperativ major al
istoriografiei românești!”
Într-o altă dedicație consideram lupta națională și o luptă „juridică, adică
pentru drepturi și libertăți, pentru dreptul istoric al românilor, adesea și în
instanțe, în epoci de injustiție și nedreptate strigătoare la cer, dominate de forțe
antiromânești oficiale, legalizate și instituționalizate, care lucrau pe față la
distrugerea noastră!”
Pe un procuror general, D. Vasilache, de la C.A. Brașov îl solicitam ca în
cazul David Pop din carte să găsească „soluția practică a reabilitării lui juridice,
pe o cale procedurală legală, adecvată și convingătoare, uzând de argumentele
mele și poate de altele pe care le întrevedeți. Sufletește aș avea, cea mai mare
mulțumire la Centenar! Succes!” N-am nici un semnal până astăzi, am mai
provocat și alți juriști, chiar un procuror general al țării și „mulțumirea” așteptată
tot nu mai apare.
Modelul „Mecena” și modelul „Waterloo”
A.G. Toth: Să continuăm cu oamenii de afaceri. Aveți multe dedicații
pentru această categorie de cititori dar și o pledoarie bine ochită, cu
antecedente în deceniile de istorie transilvăneană a românilor înainte de 1918,
pe care le invocați ca modele pentru cei de azi.
I. Vlad: Modelul de epocă al omului de afaceri român din Austro-
Ungaria este cel care, individual și în masă, a susținut cu bani cultura, biserica,
școala, arta, literatura etc. ale românilor, într-un stat care nu da un bănuț pentru
acestea, deși românii erau cei mai buni și mai numeroși contribuabili ai statului
austro-ungar.
Gelu Dumitru primea cartea odată cu speranța autorului că va regăsi la
antreprenorii de azi „spiritul național, cărturăresc și civic al negustorimii și
„industriașilor” români brașoveni”, din alte vremuri, „care susțineau toată
spiritualitatea românească a Ardealului, (cu banii lor!), într-un stat austro-ungar
potrivnic”.
Un alt antreprenor, V. Citre, era invitat să constate că în carte oamenii de
afaceri „sunt la loc de cinste, cu contribuții însemnate, fie cu mintea, cu brațul,
adesea cu sângele, dar mai totdeauna cu punga pentru nevoile neamului, într-un
stat… care nu dădea un bănuț pentru nevoile românilor”.
Ioan VLAD la 70 de ani…
204
Cam același lucru îl spuneam și regretatului N. Pișcu, om de afaceri, și-i
precizam că „Proba de românism (a antreprenorilor de azi) va fi realizarea
monumentului Marii Uniri la Brașov!”
Lui M. Butuza, pe care l-am complimentat generos ca om de afaceri, în
speranța deșartă că avea să susțină proiectul meu editorial, i-am semnalat
modelul înaintașilor, „care au dus pe umerii și pe punga lor toată cultura, arta,
școala, biserica Ardealului, într-o Austro-Ungarie, care nu dădea un bănuț
românilor, pentru a-i ține în ignoranță și supunere eternă!”
A.G. Toth: Pledoaria din dedicațiile adresate militarilor cu grade mari
vizează un alt obiectiv bine definit și abordarea dvs. este tranșantă. Vă rog să
comentați.
I. Vlad: Da, pun problema în carte a ridicării la Bartolomeu-Brașov a
unui monument al Marii Uniri pe Dealul Sprenghi, pe modelul Waterloo, prezint
un proiect detaliat și reiau riguros în „Centenarul brașovean…” acest obiectiv ca
imperativ la Centenar. Ca actori principali ai realizării proiectului propun grupul
brașovean al militarilor, ofițeri superiori și generali pensionari, cu pensii
onorabile, cu cariere strălucite de militari, care n-au fost o oră pe front și n-au
tras un glonte împotriva inamicului. S-ar putea revanșa în fața țării și a onoarei
militare prin recunoștința specială față de înaintașii eroi, căzuți pentru idealul
național.
Cea de-a doua categorie urmau să fie moldovenii de la Brașov, urmașii
tecucenilor din Regimentul 24 Tecuci, căzuți la Bartolomeu și în oraș cu sutele,
în 8 oct. 1916. Am pledat și am încercat să-i mobilizez și pe unii și pe alții, dar
deocamdată nu se întâmplă nimic.
Militarii din grupul gen. Ionaș, aduși în număr mare în listă și la lansare,
s-au entuziasmat public, au promis organizarea pentru proiect dar aici au rămas
lucrurile.
Generalului M. Bucur îi semnalam că făuritorii Marii Uniri „cei mai
mulți generali, cu grade sau fără, ai eroismului. jertfei și dăruirii fără margini”,
merită să-i cinstim „cum se cuvine” de către generația noastră de generali și
colonei „fără o zi pe front, fără strop de sânge dat țării”, fapt datorat „și acelei
generații jertfelnice”.
Gen. I. Aron afla din dedicație că militarii din acea generație „au fost în
fruntea luptei naționale, cu mari merite, cu jertfă de sânge și de viață, pe
osemintele lor ridicându-se România centenară”. Iar „Bartolomeul de la Brașov
este o culme a acestei jertfe, pe care noi militarii avem datoria s-o cinstim și
omagiem în primul rând!”
Către gen. Fl. Oprea lansam sentința că România Mare este „clădită pe
osemintele celor de la Bartolomeu și a tuturor celor aproape un milion. Altfel ne
vor străluci stelele și tresele” pe umăr dacă ridicăm monumentul!
Pe I. Adam, universitar și jurist de prestigiu, îl provocam „să pledeze în
forță” pentru monument, „cu motivație și finalitate… de natură juridică, de drept
Referințe…
205
istoric, într-un Brașov românesc pentru marea sa jertfă în slujba idealului
național”.
În altă dedicație (Dan Vele) consideram monumentul „provocarea
(maximă!) pentru generația Centenarului”.
Apatia Centenarului la Brașov și în țară a compromis pentru moment și
acest proiect, dar eu sunt convins că totuși timpul lucrează pentru el. E prea
frumos ca să nu renască în opțiunea unei viitoare generații!
Sub colegialele „furci caudine”
A.G. Toth: Unele dedicații vizează pe confrații istorici și este vizibilă
emoția dvs. la întâlnirea cu spiritul vigilent și critic al specialistului, cu expertiza
cercetătorului și autorului de cărți de istorie. Credeți că v-ați asigurat prețuirea
lor sau le-ați stârnit doar resentimente? Uneori ne este greu să suportăm
succesul altora!
I. Vlad: Resentimentele, invidia, critica malițioasă sunt mai greu de
descifrat, deși unii nu reușesc să și le mascheze. Eu în dedicații am mizat
deopotrivă pe apreciere și pe critică, le-am provocat să se pronunțe. Cele
receptate sunt pozitive, ceea ce nu înseamnă că nu există și celelalte. Eu mi-am
luat măsuri și cred că n-am riscat prea mult. Sigur că analizele profunde,
responsabile și competente se vor produce în timp și mai ales în generațiile
următoare.
Acad. Alexandru Surdu, recent plecat dintre noi, îi destăinuiam „emoția
expertizei academice asupra lucrării mele de la autoritatea cea mai înaltă a
exegezei brașovene actuale!” N-am avut fericirea de-a vedea rezultatul acestei
exegeze pe cartea mea, cu siguranță a răsfoit-o cel puțin, și-a format o părere, dar
important este dacă a și materializat-o cumva. Public, la Kron-Art, la o lansare, a
fost provocat de către I. Petrescu să se pronunțe în numele Academiei și chiar „s-
o premieze!” Disputa a fost chiar o altercație, din care a reieșit promisiunea
amândurora privind premierea. I. Petrescu știu că a făcut demersul și el s-a
finalizat. În privința lui Alex. Surdu, nu știu dacă voi afla vreodată dacă a făcut
sau nu următorul pas. Le sunt recunoscător și le doresc prețuirea urmașilor și
neuitarea publică!
Colegului P.Otu, specialist „la nivelul de sus al comunității militare”, în
slujba „științei și publicisticii de istorie; îi exprimam speranța că lucrarea mea
„răspunde așteptărilor și exigențelor expertizei de specialitate a unei reale
autorități științifice, expertiză pe care o aștept cu emoție”. În termeni similari și
cu aceeași emoție aștept și expertiza critică realistă, la rece, prietenească, adică
exigentă a colegului clujean V. Tutula.
Aceleași păreri critice exigente aștept de la istoricii brașoveni: Elisabeta
Marin, lucrător „de-o viață în slujba istoriei brașovene, cu frumoase rezultate”;
Corina Bărăgan Sporea, dascăl cu multe contribuții publicistice, „multe chiar pe
Ioan VLAD la 70 de ani…
206
problematica luptei naționale”; Dorica Bucur, mult truditoare „pe tărâmul
promovării și cercetării istoriei brașovene, cu rezultate remarcabile (unele
prezente și-n bibliografia acestei cărți”; Ioan Halmaghi, „dascălul și publicistul,
promotor al istoriei locale brașovene cu rezultate remarcabile”; Emil Stoian,
notar, dr. în istorie, care a realizat „fericita îmbinare, eficientă și productivă, a
profesionalismului juridic-notarial cu pasiunea profesionalizată și autentificată
pentru publicistica științifică de istorie”, cu care „adesea ne întâlnim pe teme și
abordări istoriografice” și ambii suntem convinși că „e loc destul pentru noi,
pentru alții și pentru urmași în câmpul cercetării de istorie”; prof. Ludmila
Breban este provocată să întărească „frontul istoriografiei brașovene cu luptători
devotați, cu pricepere și voință tare, cu hărnicie până la jertfă, cu suflet românesc,
rezistent la globalizare, la demitizare, la deromânizare!”
A.G. Toth: În unele dedicații este vizat rolul istoriei, a lecției de istorie,
a cărții de istorie, a istoricului în cetate, a educației prin istorie și adesea se nasc
formulări și definiri interesante, inspirate, chiar originale, care merită reținute.
I. Vlad: Da, sunt necesare aceste definiri și redefiniri pentru fiecare
generație. Rolul istoriei în cetate, în formarea noilor generații variază de la o
epocă la alta, după conjuncturi, după gravitatea încercărilor și sudoarea
reușitelor. În epoca noastră, de pace îndelungată, de relativă liniște și
prosperitate, lecția istoriei și valoarea modelelor scad în uzul actului educativ,
recursul la istorie, la resursele ei educative este mai modest în folosul unor
influențe și modele exotice, excentrice.
Prof. A. Anghel din colegiul frecventat de copiii mei, îndatorat și
recunoscător, îi ofer cartea „cu speranța că mesajul cărții acesteia ajunge unde
trebuie (adică la copii) prin căldura lecției de istorie, făcută cu har și inimă
românească, în ciuda vremurilor care o veștejesc! Sângele apă nu se face și
istoria rămâne magistra vitae”!
Pentru prietenul de familie Aron Țigăeru, care a comandat un exemplar
pentru fiul său și altul pentru nepot, ambii minori, am apreciat „gândul părintesc
înțelept de a-i oferi fiului o carte”, un dar aparte pentru viitorul său, viitor „care
dacă se așează pe cărți… are toate șansele să fie unul strălucit, care să-i facă și pe
părinți fericiți”. Iar lui Luca, puștiul, îi spuneam vorba cronicarului cu „plăcuta
zabavă” pe „cetitul cărților” și-l asiguram că „nu exisă o lume mai frumoasă
decât lumea cărților”.
Apoi îl prețuiam pe „unchiul care vrea (precum N. Baiu din carte!) să-și
căpătuiască nepotul cu domnie și cultură”, pe Andrei, nume de sfânt dar și de
mare cărturar, oferindu-i un cadou care ar putea „să-i marcheze opțiunea pentru
viață, o opțiune pentru lumea fericită a cărților”.
Unui discipol, C. Mânzatu, director de vamă, „prosper profesional,
împlinit și mulțumit de beneficiul învățăturii” îmi exprimam convingerea că în
studenție a învățat „mai ales să învețe, continuă să o facă și o va face și prin
cartea de față ca brașovean iubitor de istorie”.
Referințe…
207
A.G. Toth: Formula de adresare către cititor, aparent monotonă, se vrea
deplin reverențioasă, din arsenalul manierelor aristocratice clasice, cu utilizarea
atentă a titlurilor și calificărilor cititorului. Nu este prea sobră, prea prețioasă?
I. Vlad: Când este oferită celuilalt, nu! Când o primești este un cadou, o
recunoaștere oficioasă și manifestă, care dă bine! Nu doar că respectă uzanțe
elegante, bune maniere, dar atinge măgulitor sensibilități, așteptări, este
tonifiantă. Chiar foarte generoasă, poate exagerată, nu este respinsă, o primim
chiar și cu rezerve, iar dacă o primim și începem să credem în ea. Politețea, cu
bună credință și bună cuviință, nu este niciodată exagerată, nu produce
contrareacții.
Repet, poate, reflecția lui G. Brotya la autograful meu: „Domnule
profesor, ați exagerat cu aprecierile și complimentele, dar nu m-am supărat, ba
din contră mi-a căzut așa de bine!”.
A.G. Toth: Unele dedicații sunt adevărate portrete ale cititorului,
laconice, esențializate, schițate, spontane dar foarte expresive.
I. Vlad: Da, tușe portretistice sunt în multe dedicații, dar puține schițe
portret. Poate a lui Fane Lupu, din Săcele: „prețuire pentru lucrarea măiastră de
uriaș cu aripi de înger, profund națională și culturală, valorificare și promovare a
istoriei prin tradiție, pentru performanța de a trăi istoria cotidian, pătimaș, cu
toată dragostea pentru valorile ei și târând prin artă populară după el masele într-
o lucrare admirabilă. „Zestrea săceleană „este opera de maestru a unui suflet
generos, alintat de multe muze, ispitit ca pictorii de multe modele, vlăguit de
multe risipiri în creație și-n iubire de semeni, de arte, de spectacolul vieții și al
eternității, dar și de istorie românească, de ctitoria noastră centenară!”
Copleșitorul model „Braniște”
A.G. Toth: Aveți câteva dedicații adresate unor urmași de personalități
istorice, prezente în carte, iar transferul de valori peste generații pare să fie nu
doar o aspirație, ci chiar o forță motrice în istorie.
I. Vlad: Din păcate sunt puține aceste cazuri, dar cele pe care le-am prins
le-am cultivat pe măsură, le-am frecventat și promovat în discursul meu scris sau
vorbit. M-a fascinat familia Braniște, cu bărbați viguroși în istoria neamului, cu o
mamă, apoi bunică și străbunică Maria Vlad, cu fete una și una, românce
adevărate, luptătoare eroice lângă soți celebri, cu reprezentanți străluciți în toate
cele cinci generații, pe care istoria le reține, cu cărămizi trainice în edificiul
național modern puse de această familie. I-am prins în viață și i-am cunoscut
direct pe Valeria Căliman, fiica lui Valeriu Braniște, pe copiii ei, dr. Sânziana
Migia și pe Călin Căliman, toți plecați dintre noi, și pe Mădălina Migia, căs.
Dumitrescu, ultimul vlăstar. Cei din generația 1918, măcar cinci (Valeriu, Victor,
Veturia, Victoria, Virginia) și doi gineri (Virgil Onițiu și Pompiliu Nistor)
populează pe spații mari cartea mea.
Ioan VLAD la 70 de ani…
208
Dedicația pentru d-na dr. Sânziana Migia începea „cu o pioasă prețuire
pentru tot ceea ce reprezintă familia Braniște în istoria Brașovului și a
Ardealului, în făurirea Marii Uniri”, continua cu admirația pentru cum vajnica
urmașă își asumă azi „această onorantă dar grea moștenire” și, în final o
asiguram că „îi veți regăsi pe toți ai dvs., ai noștri și ai neamului – Braniște și
Căliman în paginile cărții cu contribuții de luptă și jertfă admirabile”. Nu mă
puteam abține să nu remarc că și o… Vlad este la rădăcina acestui falnic arbore
genealogic!”
Aceeași recunoștință și prețuire am pus-o și în textul către Mădălina
pentru înaintașii ei, găzduiți „la locuri de cinste” în carte, dar și nădejdea „că
ștafeta a fost preluată de brațe tari și-n generațiile de azi, ca astfel să-i cinstim și
prețuim pe cei vechi!”
Un urmaș de altă natură, este ing. Romulus Jinga, „nepot al marelui cărtu-
rar și universitar Victor Jinga, atât de prezent în această carte”, prin valoroasa sa
lucrare de istorie „Probleme fundamentale ale Transilvaniei”, „lucrare de căpătâi
pentru cercetarea mea”. Nepotul Romulus, trecut la cele veșnice recent, este în
grupul de prieteni săceleni, mândru de unchiul său, despre care mi-a povestit
episodul cu securitatea și arderea celei mai mari părți din tirajul „Problemelor…”
(Deci, iată, cât este de valoros exemplarul meu din prima ediție!)
În dedicația către Domnița Rațiu remarcam că atât numele cât și
prenumele o „obligă la un atașament special la istoria națională”, și chiar dacă
nu-și revendică o descendență Rațiu, să fie mândră că „Umbra Marelui Rațiu a
sălășluit și în Brașovul românesc!”
În schimb colegul meu, I.Gh. Rațiu este un urmaș militant și productiv în
promovarea moștenirii familiei Rațiu, nume „simbol în istoria Ardealului
martiric, simbol și moștenire pe care le porți cu cinste și mândrie”și pentru care a
consacrat preocupări de cercetare istorică riguroasă. Rațiu, alături de Bariț și
Mureșeni au strălucit în lupta națională și-i recomand să regăsească această
strălucire și-n cartea mea, ca să putem spune amândoi: „Ce vremi, ce bărbați ai
neamului!”
„Nepoții vor culege roadele”
A.G. Toth: Aveți și dedicații pentru cei din familie?
I. Vlad: Da! Prima, cea tipărită pe fila de gardă de la vol. I, este textul
prin care dedic cartea nepoților mei, cu convingerea că ei „vor culege roadele”
(Carpent tua poma nepotes, preluând vorba lui Virgiliu), într-o formulare simplă
dar cuprinzătoare: „Nepoților mei, Anuni, andrei și Vlăduț (Ștefan era pe drum,
n-a prins Centenarul, decât în a 14-a zi!), generației lor și următoarelor,
învățămintele trecutului spre biruința viitorului!”
Apoi, în ajun de Centenar și Sf. Andrei, la onomastică, Andrei și părinții
lui, cu aniversări apropiate (22 oct. și 5 dec.) primeau „cartea lui Bubu la
Referințe…
209
Centenarul Marii Uniri”, carte la care toți erau parte „în diferite feluri, acum și în
viitorul ei, un viitor care va conta pentru ei (voi), cu speranța că veți fi primii fani
ai cărților lui Bubu – o moștenire spirituală, un reper de familie dar și ștafetă pe
care să v-o asumați cu trudă, cu dăruire și cu demnitate!”
Tot la o aniversare, 16 feb. 2019 Anuni și Vlăduț primeau exemplarul și o
dedicație repetată pe această carte, cu speranța că ei vor fi „cei mai aplecați în
viitor pe mesajul ei”, iar părinții lor „în speranța recuperării lecturii de istorie,
atât de benefică”, și pentru toți, „spre asimilarea învățămintelor și raportarea
obligatorie la valorile neamului și la jertfa înaintașilor!”
Includ în familie și pe nașii de nuntă și de botez ai lui Mihai…, familia
Nicu, Mihaela și Catinca, fiica lor, Verga, medici și universitari bucureșteni, cu o
dedicație „în amintirea părintelui dvs. (a lui Nicu!) profesor de istorie”, pentru
„bunele noastre relații de familie”și „cartea românismului brașovean, luptător și
victorios…, prin înfăptuirea… României depline, aproape împărătească, în care
ne regăsim liberi și prosperi, cu strămoșii și părinții, în care ne-am împlinit și ne
creștem copiii și nepoții”…, „să fim demnii ei apărători, la cota de românism a
generațiilor care au făurit-o!”
A.G. Toth: Este „Brașovul și Marea Unire” o carte naționalistă? Ce
lămuriri dați în dedicații?
I. Vlad: Da, am simțit nevoia și în dedicații să ating subiectul și cred că
se conturează o opinie proprie asupra naționalismului pe care-l promovez și de
care nu mă feresc.
În dedicația către T. Tănase ofeream „o carte naționalistă”, într-o eră a
globalizării și eurointegrării, „care fuge de naționalism ca dracu de tămâie”. Dar
cred că „asta o impun cei care au făcut din naționalism imperialism, militarism și
totalitarism, ori al nostru a fost și rămâne un naționalism pozitiv, onorabil, de
apărare a gliei, neamului și dreptului nostru, un naționalism cu care ne mândrim,
cu care n-am atins interesele nimănui și-l putem purta la rever!”
Centenarul nostru a șchiopătat și n-a avut strălucire, la comandă externă, de
la marii europeni, care n-aveau ce sărbători la acest Centenar, din contră, se temeau
că li se va spune sărbătorește ce pățiseră cu 100 de ani în urmă, unde dusese
„naționalismul” lor. Uitați-vă doar la unguri cât de vehement au reacționat la
Centenarul nostru, li s-a părut că trebuie să retrăiască umilința din 1919, cu cireașa
de pe tort – opinca olteanului Iovan, care răzbuna o umilință milenară a românilor.
Într-o dedicație mă întrebam dacă naționalismul din carte este „nostalgia
trecutului glorios sau lumina de neepuizat a națiunii române?!”
Unui cititor necunoscut îi ofeream, „cu salutul naționalist temperat –
cartea naționalismului pozitiv și frecventabil și-n Europa sec. al XXI-lea!” Altuia
îi ofeream „cartea românismului brașovean de la 1918, model peren pentru orice
generație”. Apoi speram că acel model 1918 de românism „rămâne un reper și un
suport de la România centenară până la România milenară!”
Ioan VLAD la 70 de ani…
210
Mitul spulberat al sașilor
A.G. Toth: Relația români-sași în istoria Brașovului este o temă
sensibilă, puțin frecventată în ultimele decenii în istoriografie tranșant și
responsabil; dumneavoastră o faceți insistent în carte, ceea ce nu-i puțin lucru și
nu va cădea bine multora, mai ales celor foarte „integrați” și „globalizați”!
Cum transpare ea în dedicații?
I. Vlad: În dedicații doar deschid discuția, dezbaterea ar urma după lectura
pasajelor pe subiect din carte.
Dedicația pentru o profesoară de la liceul Honterus, care poate fi
săsoaică, dar nu pare, îi semnalează că primește „o carte de istorie brașoveană în
care veți găsi și lumea lui Honterus, liceul, opera și etnia sa în relația cu românii
brașoveni, o relație complexă și complicată, pe care brașovenii de azi au uitat-o,
ceea ce parțial e bine, dar istoria, care trebuie să spună adevărul, nu poate s-o
uite. Honterus, ca savant, ne-a făcut servicii speciale, dar politicienii sași nu l-au
înțeles și nici ascultat!”
Colegei, Iuliana Veber, juristă și universitară, munteancă de Muscel, care
și-a amestecat sângele cu un neamț, într-un menaj pasager, dar nu se mai poate
desprinde de blazonul teuton, îi ofeream „o carte de istorie brașoveană, care nu
poate ocoli adevărul istoric al relațiilor români-sași, relații atât de defavorabile
românilor! Folclorul cu sașii care ne-au educat, civilizat, europenizat, modernizat
etc., din păcate, nu se confirmă, precum nici acuzațiile care ni se aduc privind
destinul lor în sec. XX (plecarea). Nu-i vina istoricului dacă, spunând adevărul,
spulberă mitul!”
Tema m-a încălzit, chiar înfierbântat în scrierea cărții, mi-am definit o
opinie clară, o argumentație, dacă nu originală, cel puțin adusă la zi, o abordare
poate riscantă în noua echilibristică de putere europeană, dar singura conformă
cu adevărul istoric.
Dedicații deturnate
A.G. Toth: Ați avut și surprize neplăcute în relația cu cititorii, deci
dedicații deturnate de destinatari, care v-au dezamăgit?
I. Vlad: Din nefericire, da! Mașinăria n-a funcționat impecabil până la
capăt, dar asta în zona relației cu puterea locală. Cele două cărți ale mele, asta și
„Centenarul…” speram să devină baza științifică și un fel de ghid al Centenarului
la Brașov. Am semnalat din timp oferta mea, m-am străduit să fac un parteneriat
cu Primăria și mă așteptam la o întâmpinare entuziastă și ofertantă din partea lor.
Sigur că-și aveau planurile lor de Centenar, ofertele instituțiilor specializate, dar
încăpeam și eu, mai ales că ofeream ceva și ceream foarte puțin. D-na Cecilia
Doiciu, șefă la Cultură și Evenimente, în Primărie, mi-a promis achiziționarea a
100 de exemplare din cele două titluri. Era onorabil!
Referințe…
211
În această logică i-am făcut dedicația și i-am oferit exemplarul personal:
„Cu calde mulțumiri pentru sprijinirea acestui proiect editorial și cu speranța că
și această carte va sprijini ampla sărbătoare a Centenarului Marii Uniri de la
Brașov, pe măsura contribuției istorice impresionante pe care Brașovul a avut-o
la lupta națională pentru biruința din 1918!”
Dar d-na director a cotit-o, a refuzat până la capăt, deși am insistat, să-și
onoreze promisiunea și să achiziționeze cele o sută de exemplare. Nu mi-a achitat
nici măcar exemplarul pe care l-a primit! Ba, mai mult, prin C. Bontescu, au
preluat și pus pe site-ul Primăriei, Calendarul meu de Centenar, pe tot parcursul
anului 2018, un timp fără să precizeze autorul, au promis că-mi plătesc acest
produs dar n-au făcut-o până azi. Și tot d-na Doiciu a păstorit și înșelătoria asta.
Centenarul la Brașov a fost modest, apatic, denaturat, alunecat pe piste
discutabile, iar oferta mea n-a contat, n-a fost utilizată. Sigur că a contat comanda
centrală, de la guvern, și cea europeană pentru un astfel de Centenar, dar a contat
mult și ignoranța locală, și lipsa de instinct și sentiment național, de orgoliu și
mândrie locală pentru valorile și jertfele brașovene. Oameni prea mărunți pentru
un moment istoric măreț cum trebuia să fie Centenarul, iar mesajul meu, așa
naționalist cum era, nu era doar greu digerabil dar și greu de asimilat, iar
obiectivele Grupului de inițiativă… erau de-a dreptul revoluționare, intangibile și
de neînțeles pentru o administrație birocratizată, superficială și leneșă, inaptă să
fie patriotică măcar la Centenar, vândută ideologic globalismului, înrobită
tehnicismului, lipsită de originalitate și creativitate, de viziune reformatoare.
Și primarul G. Scripcaru a fost sensibilizat direct pe oferta mea. A primit
cartea, oferită de Școala 19, la Teatrul Dramatic iar dedicația mea îi semnala că și
„Primăria românească a Brașovului este centenară în anul Centenarului Marii
Uniri”, dar și „speranța unui măreț Centenar pentru ambele, pe măsura măreției
Ctitoriei naționale din 1918 și a așteptărilor românilor brașoveni, altădată „cu
inima la trecători”, azi cu inima la trecătorii politicieni! Brașovul – oraș al Marii
Uniri – merită un Centenar grandios”!
Nu știu până astăzi dacă sămânța a căzut pe un teren arid, bolovănos și nu
a răsărit sau n-au lăsat-o buruienile și înghețul vremurilor!?
Primarul primea tot atunci și „Centenarul brașovean…”, „cartea unei
inițiative civice brașovene la Centenar, prin care dorim să dăm Centenarului o și
mai mare strălucire spre cota impusă la Brașov de jertfa, creativitatea și dăruirea
națională a generației Marii Uniri”. Iar în final: „Vă chemăm alături, d-le
primar!”, alături de Grupul de inițiativă pentru sărbătorirea la Brașov a
Centenarului Marii Uniri.
Același apel îl făceam și către inspectorul general școlar, Ariana Oana
Bucur, „pentru a da Centenarului brașovean concretețe, măreție și anvergură
națională, pe măsura modelului generației Marii Uniri!”
Ioan VLAD la 70 de ani…
212
D-na avocat Adina Durbacă, consilier local, era sensibilizată că în
„Centenarul brașovean…” Consiliul local va găsi „câteva provocări speciale, pe
care le vedem rezolvate și cu atașamentul și lucrarea Consiliului local Brașov”.
Iar d-na Diana I. Baston, consilier parlamentar, primind cartea, va
înțelege că ea „va da sugestii și va deschide direcții de și mai multe manifestări
centenare la Brașov, spre cuvenita amplă cinstire a înaintașilor și a lucrării lor!”
O amară dezamăgire mi-a produs și un prosper om de afaceri, dar și
animator al vieții culturale, creștine și naționale la Brașov, entuziasmat de
inițiativele Grupului…, care a promis un însemnat sprijin material pentru
tipărirea cărții (apărând în consecință, în lista prenumeranților!)dar apoi a cotit-o,
n-a mai răspuns la telefon… Am pățit-o și mai dur în cazul cărții „Hora
brazilor…” cu un zărneștean care promitea sponsorizarea, el și prietenii lui, a
întregii cheltuieli pentru tipărirea „Horei…”. A cotit-o și el, am înghițit-o și m-
am răcorit doar semnalând faptul pe dosul foii de titlu: „Am avut un sponsor
„sigur”, dl. A.N., care a promis… dar când am terminat cartea, ne-a lăsat cu ochii
în soare… Am pe limbă o filipică la adresa oamenilor de afaceri, vis-à-vis de
cultură și interesul național, dar mă abțin, însă cred că nu scapă. Constat doar
micimea lor față de înaintașii din Austro-Ungaria, care au ținut cu sacrificiile lor
cultura, învățământul, cartea, arta, biserica etc. ale românilor ardeleni, timp de
secole, și, prin acestea, eliberarea și întregirea, pe care s-a clădit România
întregită și prosperă de azi, în care prosper și afacerile lor. Sau micimea față de
acel contemporan, nu foarte mare om de afaceri, care susține cercetarea la
Moscova, aducerea în țară și tipărirea operei lui Dimitrie Cantemir, în vreo 60 de
volume. O TEMPORA, O MORES!”
Premiul academic „spune că și Neamul Nostru e bucuros”
A.G. Toth: Să ajungem și la premierea cărții, Premiul „Dimitrie
Cantemir”, Secția de istorie și arheologie a Academiei Oamenilor de Știință din
România, pe anul 2018, conferit în ședință publică festivă în Aula Bibliotecii
Centrale Universitare, la 24 sept. 2020, într-o Gală pe 2018 a premiilor A.O.Ș.R.
Bănuiesc că vă este cunoscut demersul până la premiere, vă rog să ni-l
prezentați și în, două cuvinte, prezentați și instituția care v-a premiat!
I. Vlad: A.O.Ș.R., numită de unii Academia mică, cea mare fiind
Academia Română, ca for academic oficial, cu o lege care-i reglează statutul și
activitatea, este situată între Academia Română și Academiile de ramură
(Academia de Științe Medicale, Academica de Științe Agricole și Silvice etc.) A
fost creată în timpul lui Carol al II-lea, existentă și în epoca postbelică cu numele
puțin schimbat, a renăscut după 1990 și, oarecum, după logica din sport, este o
ligă a doua, în condițiile în care Liga I, Academia Română, este limitată
cantitativ, numeric pentru o societate științifică și universitară amplificată de zeci
de ori, poate, față de secolul al XIX-lea când se năștea Academia Română.
Referințe…
213
Demersul spre premiere a pornit de la acea lansare a cărții, nu prima, de
la Kron-Art, pomenită mai sus. Prof. I. Petrescu a fost consecvent promisiunii
publice, l-a convins pe președintele Filialei Brașov a A.O.Ș.R., prof. univ. dr.
Ivan CISMARU, m-au chemat să-mi prezint cartea într-o ședință a filialei, prin
februarie 2020, apoi au trimis cartea și propunerea la București. A trecut mult
timp, prof. Cismaru la o altă întâlnire prin vară mi-a dat de înțeles că să-mi iau
gândul, că bucureștenii își au socotelile lor, pentru ca tot el să-mi anunțe prin
septembrie premierea, pe care nici unul nu o mai așteptam.
Nu știu cum au decurs lucrurile, l-am întrebat pe prof. univ. dr. Ion
SOLCANU, președintele secției de istorie și arheologie, cine a făcut referatul și
propunerea în cadrul secției. Nu știa dar mi-a precizat că există un referat scris și
o propunere scrisă și argumentată. Prof. Solcanu m-a invitat și primit la
festivitatea de premiere, el a prezentat premiile Secției, mi-a înmânat premiul, a
vorbit și mi-a dat cuvântul.
Cred că am început cu ideea din dedicația către prof. Solcanu, „cu
îndatorate mulțumiri pentru bucuria aprecierii acestei cărți și a conținutului ei din
partea unui istoric al Iașului – oraș al Marii Uniri, titlu la care râvnește și
Brașovul, prin pledoaria făcută de această carte. Votul Iașului, prin
dumneavoastră, și al Bucureștiului, prin premierea cărții, sper să fie un fericit
început pentru dobândirea titlului de „Brașov – oraș al Marii Uniri!”
Am mai prezentat câteva argumente ale pledoariei mele în cele câteva
minute acordate.
A.G. Toth: Cum mediatizarea Galei, mai ales la Brașov, a fost modestă,
cred că era cazul să-i anunțați dvs. pe cititori, prenumeranți și alți prieteni
asupra evenimentului, care-i privea ca posesori ai cărții și cunoscători ai
conținutului, mai ales că premiul sporea și cota trofeului pe care-l posedau –
cartea, cât și mândria de-a fi mizat pe valoarea ei, cu anticipație. Cum ați
procedat?
I. Vlad: Am găsit de cuviință să-i anunț pe e-mail, „cu bucurie, cu
mândrie dar și cu modestie,… că am primit un premiu valoros” pentru cartea pe
care o aveau, „premiul anului de Centenar”, 2018, cu o producție impresionantă
de carte de istorie dedicată evenimentului, deci „la capătul unei competiții de
anvergură” între ofertele istoricilor. Premierea cărții mele, „sporea considerabil”
prin amploarea competiției. Spuneam apoi că „sunt fericit pentru recunoașterea
muncii mele” dar și mai mult pentru că „un for academic a asimilat și promovat
pledoaria mea pentru recunoașterea Brașovului ca oraș al Marii Uniri, pe baza
unei contribuții istorice impresionante, pe care am putut-o prezența convingător
pentru mediul și exigențele academice”.
Cu atât mai mult speram ca lucrarea mea „să-și justifice locul în
biblioteca și opțiunea spirituală” a cititorilor mei și să-și împlinească menirea
educativă și formativă „panromânească și panbrașoveană a brașovenilor”. Dar, în
Ioan VLAD la 70 de ani…
214
final, mărturiseam că „primul premiu” primit de cartea mea „a fost frumoasa listă
de prenumeranți și cititori, care m-au răsplătit cu căldură și prețuire!”
A.G. Toth: Cred că și reacția cititorilor a fost una de entuziasm și
satisfacție la aflarea veștii. Cum au răspuns la e-mailul dvs.?
I. Vlad: Da, cu toții au înțeles și au împărtășit bucuria mea, și am primit
felicitări, aprecieri frumoase și urări entuziaste, eu, cartea mea și premiul.
Eu am primit „o binemeritată recunoaștere a erudiției și importanței unei
opere majore a istoriografiei românești” (Al. Popescu), „o recunoaștere a
meritelor” (R. Neagu), „o recunoaștere a muncii (care) devine un stimulent
pentru viitor” (R. Șerban), „mediul academic recunoaște contribuția dvs. la
dezvoltarea istoriei Brașovului și nu numai” (H. Bârsan), „ca o împlinire, ca o
încununare a muncii de cercetare” (I. Scutaru), „acestei lucrări monumentale,
care e încununarea muncii de cercetare de o viață” (G. Daraban), „un premiu
bine meritat, cu multă muncă în spate” (A. Babonea), „binemeritată apreciere (C.
Sporea), „recunoașterea valorii lucrării pe care ați muncit-o din greu, …o mică
răsplată a străduințelor și un îndemn pentru a persevera” (I.N. Popa).
Și cartea, spun e-mail-urile, „cu adevărat este valoroasă” (D. Bucur), „ne
bucurăm și mai mult de exemplarul primit cu dedicație” (G. Gămălie); „Mă
bucur că am cumpărat și studiat cartea dvs, …cu dedicație. Mi-a fost de mare
folos lucrărilor mele (v-am citat). Are deja un loc de cinste în biblioteca mea” (D.
Rațiu); „și cartea, de mare preț, își are locul ei în bibliotecă” (R. Neagu).
Premiul primit este o „distincție – care vă răsplătește și vă onorează” (N.
Schiaucu), „felicitări pentru primirea prestigiosului premiu” (D. Ionescu);
„Minunată veste! Așa da! Mă bucur enorm!” (Mădălina C. Diaconu).
Mă simt obligat și onorat să reproduc unele confesiuni integral:
Al. Popescu, universitar la Oxford: „Felicitări! O bine meritată recu-
noaștere a erudiției și importanței unei opere majore a istoriografiei românești,
prilejuită de Centenarul Unirii din 1918. Mă bucur enorm și vă îmbrățișez! Cu
drag, Alexandru (4 oct. 2020, după 2 ore de la trimiterea e-mail-ului meu; prima
reacție! A cumpărat cartea la Bran, Castel, 15 aug. 2018, la o manifestare pe
Centenar, în timp ce eu vorbeam la microfon, m-a căutat după, ne-am împrietenit
brusc, am făcut un simpozion pe Țuțea – specialitatea sa și Moșoiu – generalul,
în feb. 2019 la Casa Armatei și de atunci prietenia noastră crește, crește!)
Elena Doval, prof. univ. dr., colegă: „Felicitări din toată inima. Întreaga
familie ne bucurăm de succesul dvs., de recunoașterea muncii depuse și de
rezultatele ei excepționale!”
A.G. Toth: „Felicitări d-le profesor! Mă bucur că munca dvs. a fost
recunoscută și răsplătită și nădăjduiesc că și munca la proiectul Aurel A.
Mureșianu se va bucura de aceleași aprecieri” (proiect comun de restituire a
operei marelui istoric brașovean. Vol. 2 e pe terminate!)
N. Verga: „Suntem fericiți și mândri pentru succesul dvs., iubite al nostru
Domn Profesor! Eram mândri și înainte de acest „accident” plăcut (cum spunea
Referințe…
215
un laureat al Premiului Nobel!). Recunoașterea și din partea Academiei spune
însă că și Neamul Nostru e bucuros! Cu mare drag, Catinca, Mihaela și Nicu”.
Corina Bărăgan Sporea: „Frumos! Și binemeritată apreciere! Soldatul de
pe frontul istoriei a meritat steaua de general! Generațiilor viitoare de cercetători
le-ați dat informații prețioase, gata adunate, îmbrăcate în straiele dragostei de
neam și glie. Cu bucurie și prețuire!…”
Pr. Ionuț Margin: „Doamne ajută! Vă felicit din suflet și vă împărtășesc
bucuria! Să vă țină Bunul Dumnezeu sănătos și bucuros!”
Gica Cluceru, conf. univ. dr.: „Felicitări d-le profesor! Sunt onorată că vă
cunosc! Vă doresc multă sănătate!”
Și închei cu misiva sorei mele, Gina: „Felicitări, dragul meu frate pentru
frumosul premiu și pentru toată munca ta pe care o faci în acest domeniu. Un
premiu mai mare va trebui să primești pentru toate cărțile care le-ai scris pentru
Lupșa și pentru lupșeni. Bunul Dumnezeu să-și dea Binecuvântarea în toată
munca ta!”
Și pentru că am ajuns la Lupșa, trebuie să menționez că anunțul privind
premiul, a fost postat de Mircea Goia pe facebook: „cu bucurie și mândrie… un
eveniment care ne face mare cinste nouă lupșenilor și nu numai. Distinsul
profesor…, istoric brașovean și fiu al satului a fost premiat… transmitem sincere
felicitări! Ne mândrim cu astfel de lupșeni! Doamne ajută!”
La comentarii, distinsul prieten dr. Gheorghe Vlad și soția, din Sibiu,
transmit „Sincere felicitări… marelui prof…, cu care întotdeauna ne-am mândrit
și ne mândrim”. Iar prof. de istorie, Claudiu Volcov, director adjunct la Liceul
din Baia de Arieș, mă onorează cu: „Sincere FELICITĂRI! MÂNDRIA și
ONOAREA de a fi un lupșean de primă clasă și un caracter excepțional. Respect
pentru tot ceea ce a realizat publicistic și nu numai!”
Cu deosebită mulțumire semnalez cuvintele d-nei prof. Elena RAIU, din
generația dascălilor mei, prin care îi îmbrățișez cu deplină recunoștință pe toți:
„Felicitări pentru tot ce a scris și a făcut pentru Lupșa, și iată și pentru Brașov.
Multă râvnă și participare sufletească! Respectele mele, prof. Vlad!”
Sărut mâna și omagiul meu tuturor dascălilor lupșeni!
Mă felicită și sora Valeria cu adaosul „Suntem mândri de tine!”
Sper să răsplătesc prețuirea și așteptările lupșenilor și cu noua carte a
Lupșei: „Lupșa și ispita turismului”.
Ioan VLAD la 70 de ani…
216
● DEDICAȚII
selecție făcută de A.G. Toth
Motto:
Cărțile „Iată profesorii care ne instruiesc fără
vergi, nici cătușe, fără cuvinte aspre, nici
mânioase, fără să ceară daruri, nici parale.
Dacă te apropii de ei nu dorm, dacă-i întrebi
nu-ți ascund nimic, dacă-I prețuiești nu se
plâng niciodată, dacă ești ignorant nu pot să te
ia în batjocură.”
Richard DE BURY, episcop englez (sec. al XII-lea)
x D. Sale d-lui acad. Ioan-Aurel POP, președintele Academiei Române,
Cu caldă prețuire pentru tot ce face în slujba zeiței Clio, în slujba școlii și
științei istorice, în slujba neamului.
Cu profundă mulțumire pentru Prefață, pentru aprecieri și încurajări și cu
speranța că lucrarea aceasta va avea destinul scontat, va promova Brașovul ca
oraș al Marii Uniri, va da o perspectivă credibilă Centenarului, va impune fapte,
personalități și contribuții la locul meritat în istoria națională, va impune reparații
multiple în atitudinea autorităților locale dar și centrale față de simbolurile,
memoria și cultul trecutului brașovean în lupta națională. Și toate acestea și cu
ajutorul Academiei Române.
x Excelenței sale d-lui acad. Alexandru SURDU, vicepreședinte al
Academiei Române,
Cu toată admirația și prețuirea autorului pentru marele cărturar al
Brașovului și al culturii române, pentru măiastra sa operă filosofică dar și cea de
istorie și cultură brașoveană, cât și pentru strădaniile de promovare, animare și
valorificare a creației, culturii și artei brașovene contemporane; și cu emoția
expertizei academice asupra lucrării mele de la autoritatea cea mai înaltă a
exegezei brașovene actuale!
x Bibliotecii Despărțământului „Frații Popea” al ASTREI, Săcele,
Cu speranța că cei doi slujitori ai Altarului, episcopul Nicolae și preotul
Radu, patronii Despărțământului, au și-n cartea mea dimensiunea istorică și
națională pe care și-au creat-o în spiritualitatea săceleană și-n istoria națională,
susțin călduros pe slujitorii Despărțământului, care l-au așezat pe umerii celor doi
și pe principiile naționale ale faptelor lor. Părinte Raul Șerban, doresc Săcelelor
să aibă în fiecare generație de preoți măcar „un popă de Săcele”, apt de „lecții de
românism” ca sfinția sa părintele Radu!
Referințe…
217
x D. Sale d-lui Adrian Gabi TOTH, funcționar public, prieten și
colaborator devotat pe un mare proiect,
Cu bucuria descoperirii unei reale pasiuni pentru istorie, pentru
publicistica de istorie și pentru cele naționale în promovarea valorilor trecutului,
a eroilor și martirilor, în transferul către tânăra generație a responsabilităților și
militantismului național.
Proiectul Mureșianu – Vivat, crescat, floreat!
x Sfinției sale d-lui pr. protopop Dan BENGA, Brașov
Cu caldă mulțumire pentru interesul manifestat față de autor și carte; Cu
evlavioasă recunoștință înaintașilor slujitori brașoveni ai bisericii ortodoxe,
cărora sper să le fi ridicat în carte un monument nepieritor pentru lupta și jertfa
lor în ortodoxie și-n cauza națională și cu speranța că modelul lor este și azi viu
pentru slujitorii altarului și ai neamului.
Vă doresc, d-le părinte protopop, să aveți tăria de credință și demnitate
preoțească, precum Saftu, și să-i spuneți unui rege, mare cât Ferdinand, să
îngenuncheze în fața evangheliei lui Hristos!
x D. Sale d-nei prof. univ. dr. Elena DOVAL,
Cu caldă prețuire colegială pentru încununarea unei strălucite cariere
universitare și manageriale, în verticalitate și demnitate cu adevărat academice și
cu plăcuta surpriză a descoperirii unei aplecări adânc românești asupra istoriei
naționale. Sper ca și cartea mea să fie o fericită întâlnire cu înaintașii, cu valorile
trecutului, cu frumusețile, chiar tragice și dureroase, ale poveștilor din străbuni!
x D. Sale d-nei conf. univ. dr. Gica CLUCERU,
Cu caldă prețuire colegială pentru o frumoasă carieră universitară,
muncită și respectată în măreția și frumusețea ei, cu bucuria întâlnirii, prin
această carte, în fermecătoarea poveste brașoveană a luptei naționale, un roman
fabulos, pentru care trebuia un Tolstoi să-l scrie, nu un biet istoric, poate grăbit,
poate prea mărunțel la slovă, la verb, la simț…
x D. Sale d-nei conf. univ. dr. Camelia OLTEANU, decan, Universitatea
„Spiru Haret”, Brașov
Cu bucuria dascălului care-și vede discipolul depășindu-l, deci clasicul
vis împlinit, dar și cu speranța de-a fi creat în jurul lui o școală și un model…
Contez pe forța de convingere de la primele pagini pentru o lectură asumată cu
patimă, dacă nu, cartea își merită soarta: „un obiect uitat pe noptieră!” Fii sinceră
și spune-mi povestea lecturii tale!
x D. Sale d-lui prof. univ. dr. Răzvan ANDRONIC,
Acum când văd ce a ieșit, regret, pentru știința istorică faptul că nu te-am
lăsat să te faci arheolog! Dar știe Cel de Sus ce face! Și-n cazul meu el a decis.
Eu mă vedeam altceva. A ieșit ce-a vrut EL și eu îi mulțumesc. În aceeași logică
pot înscrie tot destinul neamului, descifrat modest aici, și Marea Ctitorie azi
centenară o văd ca răsplata divină pentru un neam crucificat, martirizat două
milenii, tare în credință și-n suferință, mântuit și înviat la 1 Dec. 1918.
Ioan VLAD la 70 de ani…
218
x D. Sale d-lui prof. univ. dr. Stelian PÂNZARU,
Cu colegială prețuire pentru frumoasa carieră militară și universitară, în
care ne-am acompaniat o lungă perioadă cu bună colaborare și prietenie și cu
speranța regăsirii în paginile cărții cu spiritul înaintașilor, cu valorile lor, cu
aspirațiile lor, cu care ne înlănțuim generație de generație la temelia destinului
neamului românesc spre dăinuirea lui în eternitate!
x D. Sale d-lui lt. col. conf. univ. dr. Adrian LESENCIUC, prorector,
scriitor, președintele U.S.R. filiala Brașov,
Cu bucuria dascălului care-și vede discipolul ridicându-se și depășindu-l,
prin creație și demnități, clasicul deziderat în competiția școlii, cu atât mai
onorabil în mediul militar, care a asimilat cu greu modelul universitar și a deschis
târziu porțile cazărmii pentru valorile culturii și științei, iar școala militară a intrat
anevoios în rând cu lumea… universitară. Acest din urmă plăpând copil în anii
’90, hrănit și ocrotit la sân de câțiva din generația mea, mă bucură la maturitate
ca o odraslă în care mi-am pus toată nădejdea! Saltul de la mine la d-ta este
istoria acestei metamorfoze! Hai să depunem mărturie!
x D. Sale d-nei prof. Steluța PESTREA SUCIU, scriitor și publicist
brașovean,
Cu caldă prețuire pentru condeiul și sufletul dvs. brașovean, atașate
profund urbei, culturii și valorilor istorice abundente aici și cu așteptarea
emoționată a confruntării paginilor mele cu așteptările și exigențele unei
autorități în materie, deopotrivă avizată în istorie, în cultură și patrimoniu
brașovean, cât mai ales în estetica acestei comunicări publicistice. S-aștept
verdictul ca pe o bardă?!
x D. Sale d-lui prof. Daniel PIȘCU, scriitor,
Cu caldă prețuire pentru condeiul poetului și romancierului, citit și
apreciat, și cu speranța întâlnirii, în aceste pagini, cu poezia tragică a neamului
românesc, luptând mai mult pentru dăinuire și unire decât să alinte muzele, cât și
cu personajele unui roman fabulos, încă nescris, personaje rămase doar
personalități istorice sau luptători de rând, care populează doar o carte de istorie,
în așteptarea romancierului din clasa lui Tolstoi
x D. Sale d-lui prof. Nicolae DAICU, sculptor, președintele UAP, Brașov
Cu toată prețuirea, maestre, pentru arta Măriei Tale, și mai ales a celei
monumentale, istorice, atât de amplă și de răspândită; cu caldă mulțumită pentru
falnicul Avrămuț nemurit în piatră la poarta de răsărit a Brașovului și-n atâtea
alte locuri, și cu speranța că și portrete, modest creionate de istoric în această
carte, vor primi strălucirea deplină în momente măiestru dăltuite de Măria Ta!
x D. Sale d-lui col. r. Dumitru STRATANOV, președinte „Cultul
Eroilor”, Brașov
Cu admirație pentru tot ce face instituția pe care o păstorește în urbea
noastră, cu speranța că va reuși să apere și să refacă măreția Monumentului de la
Bartolomeu și că prezenta lucrare îi va fi de real folos în susținerea la Brașov a
Referințe…
219
unui generos și amplu cult al eroilor, cum l-a proiectat cpt. I. Iorga acum aproape
100 de ani.
x D. Sale d-nei Felicia POPA, ziarist, Antena 1 Brașov
Cu sinceră admirație pentru verva, mai ales scrisă, cu care veștejește
politichia noastră nătângă, hoția, minciuna, micimea culturală și sufletească a
multor infatuați și îmbuibați din vârful statului, dar și delicatețea aristocratică a
dialogului cu interlocutorul, pe care chiar îl prețuiește pentru profesionalismul
său și-l pune în valoare.
Sper ca lectura acestei cărți să-i potolească pesimismul (politic și
național) și să constate că ce este a mai fost și mult mai rău decât atât! Dar „Nu
mor caii când vor câinii / Nici românii când vor unii!
x D. Sale d-lui lt. col. r. Nicolai GAVA,
Cu amintirea plăcută a unor ani comuni de carieră militară în Academia
militară brașoveană, cu nostalgia acelor „lecții” de românism, la un pahar de
vorbă, prin cântecul ardelenesc („Tu Ardeal…”, „Balada lui Iancu”, „Noi
suntem…”) care ne fierbeau sângele și ne oțeleau brațul, prin interpretarea
măiastră a lui Nicolai… Sper ca și lectura acestor pagini să tindă spre aceeași
cotă de românism și de „brațe tari”, încă atât de necesare, destinului românesc,
chiar la umbra NATO și UE! „Unde-i Avram Iancu?! Să mai frângă rangul /
Celor ce Ardealu-l vor pustiu?…”
x D. Sale d-nei prof. ist. Ludmila BREBAN,
Cu salutul colegial al autorului și cu nădejdea că profesorii de istorie
brașoveni se apleacă tot mai atent spre istoria locală, spre cercetarea arhivelor
locale inepuizabile, care le oferă o șansă nesperată de lucrare și afirmare spre
binele personal, al școlii și al științei istorice. Trebuie întărit frontul istoriografiei
brașovene cu luptători devotați, cu pricepere și voință tare, cu hărnicie până la
jertfă, cu suflet românesc, rezistenți la globalizare, la demitizare, la
deromânizare!
x D. Sale d-nei prof. Codruța CĂTANĂ, om de afaceri,
Cu mândrie moțească pentru o moață de la Lupșa, brașoveancă de succes,
ea și copiii ei, cu mulțumiri pentru sprijinirea promovării acestei cărți și cu
speranța că asimilarea trecutului de luptă al românilor brașoveni peste moștenirea
istorică din sângele nostru moțesc va crea un aliaj sufletesc oțelos și mereu
biruitor. Moții și-au marcat onorabil prezența la Brașov!
x D. Sale d-șoarei Andrea POCOL, muzeograf, Muzeul de artă Brașov,
Cu tot dragul pentru o fată faină, talentată și harnică de la Cluj, brașo-
venită cu succes, dar fără brașoave, aplecată și spre cercetare de istorie, pe lângă
cea de artă și cu nădejdea că va intra în elita brașoveană a școliților la Cluj, spre
clujizarea cărturărească a Brașovului, încă muncitoresc și miticizat!
x Măriei Sale Ion PETRESCU, voievodul științei manageriale brașovene
de la cumpăna mileniilor,
Ioan VLAD la 70 de ani…
220
Cu plecăciune și prețuire, Excelență, pentru voievodatul de cărți, de
discipoli și de școală managerială peste care domniți, încălecat pe două secole și
două milenii, cu braț tare și gravă cumpănire monarhică, spre respectul
contemporanilor pizmași și recunoștința urmașilor uzufructuali ai trudei cu pana
și cugetul Măriei Tale! Supus cronicar al vremuirilor, Ioan VLAD
x D. Sale d-șoarei jr. Anamaria FĂGĂRAȘ, manager Clinica
ONOCARD, Brașov
Cu caldă prețuire și admirație pentru ceea ce face personal în performanța
profesională și socială ONCOCARD, cu sinceră mulțumire pentru buna
colaborare (cu noi!) și cu amintirea unei întâlniri, prima, devenită, în câteva
clipe, spontan și exploziv, o prietenie pe un liant mirific, care, dacă n-ar fi căzut
pe generații diferite și distante, ar fi fost un coup de foudre. Așa, este ceva mult
mai mult! Ferice de cei care vă au mereu aproape!
x D. Sale d-lui col. r. ing. Florea BRANDENBURG, oltean de Dăbuleni
doar aparent nemțit,
Cu toată prețuirea pentru calda colegialitate și prietenie de familie, pentru
colaborarea generoasă și onestă, pe un filon comun străvechi de la Dunăre până
la Muntele Mare, o carte de istorie sper aptă să-l scoată din poezia matematicii
pentru o meditație la suferința, lupta și biruința neamului, pentru o Românie
liberă și Mare în care, iată, ne-am crescut copiii și nepoții… Matematica
destinului românesc, ce grozăvie!
x Măriei Sale, dr. Ioan LĂCĂTUȘU, voievodul rezistenței românești din
Secuime,
Cu moțească prețuire pentru curajoasa și destoinica Măriei Tale luptă, în
război permanent, pe un front deschis, cu sabia istoriei și culturii naționale, cu un
inamic pervers, diabolic, o luptă a neamului dar în care ești adesea singur, și haita
întreagă. Generalul din linia I are nevoie de ostași, dar comandamentul doarme
sau a trădat! Ține steagul sus, Măria Ta, proptește-l și cu cartea mea, iar de-i
baiu, fă foc pe munte să-l vadă moții mei, că vin cu Iancu-n frunte!
x Bibliotecii Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan”, Sf. Gheorghe
Cu prețuire și solidaritate cu ceea ce faceți pe frontul rezistenței românești
în Secuime, un front cu foc continuu și un adversar îndărătnic și cu speranța că și
cartea mea vă oferă muniție de luptă, iar autorul luptă umăr la umăr, chiar dacă în
linia a doua, cu condeiul și dreptul istoric. Nu mor caii când vor câinii, / Nici
românii când vor (h)unii! – Spune un cântec popular. Un mare adevăr!
x D. Sale d-lui pr. prof. dr. Vasile OLTEAN, omul integral al culturii și
istoriografiei brașovene,
Cu admirație și prețuire pentru generozitatea cu care se risipește în
promovarea culturii, istoriei brașovene, a patrimoniului material și spiritual pe
care-l păstorește în Șchei; cu mulțumire pentru buna și rodnica noastră
Referințe…
221
colaborare și cu emoție pentru verdictul profesionistului în expertizarea acestei
cărți, scrisă nu cu mână de înger, ci cu una de țărână stricăcioasă.
x D. Sale d-lui ing. Ciprian HUGIANU, autorul monografiei „Poiana
Sărată”,
Cu cele mai bune gânduri ale autorului și cu speranța de a putea convinge
pe cât mai mulți că Brașovul este oraș al Marii Uniri, că la Brașov s-a plămădit, că
aici s-au format rădăcinile și apoi a crescut arborele falnic al unității naționale,
prin mari personalități, prin instituții fondatoare și luptătoare, prin atașamentul la
Regatul român, copac care apoi și-a extins înrâurirea peste întreg cuprinsul româ-
nesc și a dus în final la marea ctitorie națională din 1918. Asta spune cartea mea!
x D. Sale d-lui prof. Nicolae MUNTEANU, scriitor
„Înainte a fost cuvântul!” Cuvântul scris, tipărit, deci literatura, presa,
luptătorii cu „pana” în „Biblia” luptei naționale românești au deschis drumul, au
pregătit spiritele, cugetele pentru ca apoi să acționeze brațul pentru făptuire. Să
sperăm că și-n ascensiunea României centenare spre cea milenară „cuvântul” va
fi totdeauna înainte! Războil condeielor pentru Marea Unire a durat trei sute de
ani, crede I. Lupaș.
x D. Sale d-nei Maria ZBARCEA, secretara Asociației „Izvorul”, Săcele,
Cu caldă prețuire pentru activitatea dvs. și a Asociației, în care văd o
lungă tradiție culturală și națională și o legătură cu „asociațiunile”și „societă-
țile”românești dinainte de 1918, pe umerii cărora și pe bănuții din colecte și
cotizații stătea toată cultura, școala, biserica, artele etc ale românilor transilvăneni,
fără un bănuț de la stat, deși românii erau cei mai buni contribuabili. Și totuși am
răzbit! Aici stă măreția României centenare!
x D. Sale d-lui prof. Costin TEȘILEANU, fost antrenor ski, Săcele,
Cu prețuire pentru sportul muntelui și oamenii lui, pentru tenacitatea și
dârzenia sportivilor, care, astfel, cred, înțeleg mai bine dârzenia luptei seculare a
neamului pentru eliberare și întregire, pentru „trofeul”național de la Alba Iulia,
pentru podiumul de la Paris – 1919 și pentru controlul centenar al „terenului de
joc”hotărnicit în 1918.
x D. Sale d-nei ec. Christina LENCUȚA, cercetător asociat al Academiei
Române, președinte Cluster ETREC,
Cu mulțumire pentru interesul manifestat față de carte și de istoria
locurilor natale, Săcelele istoric și cu speranța împlinirii așteptărilor, prin
întâlnire cu strămoșii luptători pentru libertatea și unitatea națională, săcelenii și
bârsanii cu o contribuție notabilă, distinctă și originală ca oieri transhumanți,
descălecători de țară, marcatori cu oile și cu doina a hotarelor României Mari,
desțelenitori și românizatori în Dobrogea dar și lideri culturali și politici în
intelighenția ardeleană luptătoare pentru România deplină din 1918.
x D. Sale d-lui ing. Septimiu NECHIFOR, Săcele,
Cu caldă prețuire pentru săcelenii de azi, ca și pentru cei de ieri, prezenți
în aceste pagini: moș Vasile, al lui Moroianu, prototipul oierului înstărit, mare
Ioan VLAD la 70 de ani…
222
întreprinzător, producător și furnizor; G. Moroianu – cărturarul militant de
anvergură europeană, V. Jinga – economistul devenit istoric și jurist al cauzei
Transilvaniei în anii 1940; Gh. Dragoș – gardistul de ispravă din 1918, frații
Popeea – Nicolae și Radu, de-o noblețe națională aparte, frații Lapedatu – Oltul
și Mureșul Ardealului luptător, preotul Sântion și mulți alții!
x D. Sale d-lui ing. Nicolae COLIBAN, Săcele, ex director Electrica
Brașov
Câte energii ați gestionat, d-le director, la Electrica! Dar vă rog să
constatați câte magice, tainice, telurice și astrale energii a gestionat neamul
românesc, prin generațiile luptătoare, ca timp de secole să ducă o luptă
necurmată, pe față și ascunsă, cu toate armele minții și brațelor, cu adversari
multipotenți la toate punctele cardinale, care-i vroiau nici mai mult, nici mai
puțin decât moartea, cu imperii, cu alianțe, cu conjurații potrivnice! Și totuși a
rezistat, a luptat, a învins și a triumfat! Triumful și biruința națională – România
Mare!
x D. Sale d-lui prof. Miron BAIU, cneazul culturii, artei și cultului eroilor
la Zărnești
Cu prețuire specială pentru activismul și militantismul național, cultural
și spiritual pe care le închină zărneștenilor de ieri, de azi și de mâine cu
generozitate și osârdie de mucenic; cu caldă mulțumire pentru buna noastră
colaborare; cu urări de sănătate deplină și succes în proiectul comun „Hora
brazilor – icoana la Zărnești a Marii Uniri”!
x D. Sale d-lui Tiberiu TĂNASE, om de afaceri,
Cu stima și gândurile cele bune ale autorului – o carte naționalistă într-o
lume globalizată și eurointegrată, care fuge de naționalism ca dracu de tămâie.
Asta o impun cei care au făcut din naționalism imperialism, militarism și
totalitarism, ori al nostru a fost și rămâne un naționalism pozitiv, onorabil, de
apărare a gliei, neamului și dreptului nostru, un naționalism cu care ne mândrim,
cu care n-am atins interesele nimănui și-l putem purta la rever!
x D. Sale d-lui ing. Mihai MORARU, președintele Societății Junilor
Brașovecheni,
Cu toată prețuirea autorului pentru „mândri voievozi” de ieri și de azi ai
Brașovului, pentru care am scris câteva pagini de care sunt mândru și pentru care
propun o altă viziune istoriografică, dincolo de cea folclorică, populară, de
spectacol, anume cea de „fața văzută a armatei românești transilvănene dinainte
de 1918”, bine disimulată, dar potențial luptătoare, așa cum a dovedit-o Ilie Birt!
x D. Sale maestrului Gabriel STAN, artist plastic și promotor – galerist al
artei brașovene
Cu caldă prețuire pentru arta sa picturală, pentru arta gestionării mișcării
artistice brașovene pe un palier propriu, pe un discurs original persuasiv, pentru
buna noastră colaborare în tentativa urnirii Centenarului brașovean și pentru
generoasa prietenie cu care mă îndatorează! Aștept cu emoție expertiza
Referințe…
223
condeiului său experimentat și a cărturarului brașovean, nu doar de obârșie ci
bine adăpat la cultura urbei!
x D. Sale maestrului Mircea BRENCIU, scriitor, vicepreședintele Filialei
Uniunii Scriitorilor, Brașov,
Cu caldă prețuire pentru cărturarul brașovean, pentru condeiul său ager,
pentru buna colaborare la Grupul de urnire a Centenarului la Brașov și cu stresul
expertizei unui trocar colțos, poate ofuscat că eu, un găgan, le dau lecții de istorie
a Șcheiului, mai ales că știe că, în materie pot fi un nou Vasile Goldiș sau Valeriu
Braniște, care le-au scos din cap patriotismul trocăresc! Ce oameni, ce vremuri!?
x D. Sale maestrului Doru MUNTEANU, scriitor
Cu caldă prețuire pentru marele cărturar brașovean, pentru discursul lui
scris și vorbit, pentru „Duminica Mare”, concurentul literar imbatabil al
„istoriei”mele, pentru moțul turdean ajuns înaintea mea la Brașov (și mai sus!),
pentru calda prietenie pe care mi-a acordat-o! De la Lupșa la Turda, de la
„Duminica Mare”, la Duminica Nunții (v. vol. III, motto!).
x D. Sale d-nei prof. univ. dr. Roxana ȘTEFĂNESCU, Universitatea
Spiru Haret, Brașov,
Cu caldă prețuire colegială pentru frumoasa carieră universitară, cu
mulțumiri pentru interesul arătat cărții mele și cu speranța unei lecturi cu folos
cărturăresc și sufletesc pe o zonă de istorie națională de maxim interes și de încă
actuală miză pentru cei care, timp de un secol, nu s-au împăcat cu eliberarea
noastră din jugul lor!
x D. Sale d-nei conf. univ. dr. Iuliana VEBER,
Cu caldă prețuire colegială și sincere complimente – o carte de istorie
brașoveană, care nu poate ocoli adevărul istoric al relațiilor români – sași, relații
atât de defavorabile românilor! Folclorul cu sașii care ne-au educat, civilizat,
europenizat, modernizat etc. din păcate nu se confirmă, precum nici acuzațiile
care ni se aduc privind destinul lor în sec. XX (plecarea). Nu-i vina istoricului
dacă, spunând adevărul, spulberă mitul!
x D. Sale d-lui prof. matem. Gheorghe RADU, Academia F.A. „H.
Coandă”,
Cu caldă prețuire colegială pentru specialistul în științe exacte,
performant și de succes, dar în egală măsură aplecat spre cultură și istorie, cu
dăruire și pasiune, o carte de istorie brașoveană, la Centenarul Marii Uniri,
pentru o mai corectă și profundă înțelegere a măreției actului de la 1 Decembrie
1918 și a jertfei seculare a întregii națiuni pentru marea ctitorie națională –
România Mare!
x D. Sale d-lui col. r. prof. univ. dr. Petre OTU, președintele C.R.I.M.,
Cu caldă prietenie și colegialitate, cu prețuire pentru tot ce face în slujba
științei și publicisticii de istorie, la nivelul de sus al comunității militare, cu
mulțumire pentru buna noastră colaborare și cu speranța că oferta mea răspunde
Ioan VLAD la 70 de ani…
224
așteptărilor și exigențelor expertizei de specialitate a unei reale autorități
științifice, expertiză pe care o aștept cu emoție!
x D. Sale d-lui col. r. prof. dr. ist. Vasile Șt. TUTULA, voievodul
istoriografiei militare clujene,
Cu caldă prietenie și prețuire pentru laborioasa trudă istoriografică,
remarcată și apreciată, pe căi originale nebătătorite, cu mulțumire pentru buna
noastră colaborare și cu speranța că lucrarea mea răspunde așteptărilor și
exigențelor științifice și publicistice ale unui specialist exersat și exigent. Aștept
cu emoție expertiza critică realistă la rece, prietenească, adică foarte exigentă!
x Domniilor lor prof. univ. dr. med. Nicolae VERGA, UMFCD Bucu-
rești, d-nei dr. med. Mihaela VERGA și d-șoarei Catinca VERGA,
Cu calda prețuire și prietenie a autorului, în amintirea părintelui dvs.,
profesor de istorie; cu mulțumire aleasă pentru bunele noastre relații de familie –
o carte a românismului brașovean, luptător și victorios, alături de neamul întreg,
prin înfăptuirea Marii Ctitorii naționale din 1918, România deplină, aproape
împărătească, în care ne regăsim liberi și prosperi, cu strămoșii și părinții, în care
ne-am împlinit și ne creștem copiii și nepoții. României să-i dorim, la Centenar,
să ajungă milenară, iar noi să fim demnii ei apărători, la cota de românism a
generației care a făurit-o!
x D. Sale d-lui prof. Ion POPESCU TOPOLOG, scriitor, editor, voievod
al militantismului cultural și artistic la Brașov
Cu caldă prețuire pentru condeiul și pentru discursul de maestru, cu
mulțumire sinceră pentru editorul acestei cărți, prin minunata Gabi Daraban, cu
speranța că și pentru Editură, dar și pentru Cartea brașoveană de istorie, opul
meu să fie un reper, pe care să-l prețuim deopotrivă autor, editor și cititor! Și eu
vă spun, maestre, același lucru ca și boierul Neacșu, dar cu vorbele lupșeanului
meu, țăran simplu, adică nobil, care se potrivea la vorbă cu boierul muntean:
Dumnezo te-mbucure!
x D. Sale d-lui arh. Daniel CINCU,
Cu toată prețuirea și prietenia autorului, cu mulțumiri pentru buna
colaborare, cu admirație pentru ceea ce știu că a făcut în urbanismul brașovean ca
arhitect șef al urbei și cu speranța regăsirii aici a Brașovului istoric, inclusiv ca
urbanism și arhitectură sub incidența istoriei și a timpului, cât și a românismului
luptător pentru eliberare și întregire în edificarea României Mari, a celei
Centenare spre cea Milenară!
x D. Sale d-lui col. ing. r. Ioan ȚURCANU,
Cu caldă prețuire și colegialitate pentru anii comuni de carieră militară
didactică în învățământul militar brașovean, pentru profesionalismul științific și
didactic pe care l-a promovat dar și pentru o specială aplecare spre istoria
neamului, spre cartea de istorie și cinstirea valorilor înaintașilor! Cu mulțumire
specială pentru aprecierea și respectarea muncii mele, pentru încurajări și sprijin,
Referințe…
225
pentru relația prietenească, aproape părintească, pe care mi-a acordat-o ca șef
onest, de caracter, de verticalitate și demnitate!
x D. Sale d-lui prof. univ. dr. Cristinel MURZEA, decan, Univ.
„Transilvania”, Brașov
Cu toată prețuirea colegială pentru o frumoasă carieră universitară în
sfera dreptului dar și al istoriei – o carte a Marii Uniri din perspectivă
brașoveană, nesperat de amplă și de complexă (sper că nu doar multă, ci și
mare!), și asta datorită substanței brașovene seculare a luptei pentru marele ideal
și datorită rolului de pionierat, de înainte mergător și de lider al urbei noastre în
progresul cauzei naționale! Sper să răspundă așteptărilor și exigențelor în materie
ale unui distins specialist!
x D. Sale d-lui c-dor conf. univ. dr. Gabriel RĂDUCANU, Comandant –
rector al Academiei F.A. „H. Coandă”,
Cu toată prețuirea autorului pentru misia pe care și-a asumat-o față de o
instituție de elită a armatei române și a învățământului militar, cu o istorie și o
moștenire istorică fabuloase, cu un corp didactic elitist și de top în învățământul
militar – o carte născută în bună măsură din acumulările anilor din A.F.A.H.C.,
din metodologia cercetării asimilată atunci și menită să cinstească și prestigiul și
contribuțiile științifice ale instituției formatoare.
x Sfinției Sale pr. Pavel CHIRIȚĂ, de Grecia, vecinul de Tohănița –
Zărnești
Cu plăcuta surpriză a dobândirii unui vecin care promite o caldă
vecinătate, care sper să fie și o reală prietenie; o comuniune spirituală în
ortodoxie, de care mă bucur sincer; o colaborare familială și gospodărească
bilateral folositoare; o întrajutorare creștinească și toate acestea la umbra troiței
din lemn, care l-a îndemnat, se pare, să se instaleze aici! Fii binevenit, părinte, d-
ta și familia D-tale! O carte necesară și suficientă pentru „botezul” întru
românism brașovean și ardelenesc al oricărui nou venit!
x D. Sale d-șoarei Gabriela DARABAN, directoare Editură, editoarea mea
preferată,
Cu caldă prețuire pentru performanța profesională, pentru anvergura
culturală, lingvistică, istorică etc. Pe care o dovedește ca editoare, pentru dibăcia
managerială și comunicațională a politicii editoriale și cu mulțumirea reușitei în
colaborarea noastră – o carte de care, sper, să fie și ea mândră ca editoare, ca
brașoveancă și ca româncă la Centenar!
x Domniilor lor dr. Marcela BÂRSAN și maestrul Mircea Vladimir
BÂRSAN – Vova,
Cu cele mai bune gânduri ale autorului, cu bucuria unei calde vecinătăți
pe Spartacus, cu o lungă colegialitate a doamnelor în profesia medicală și o
inevitabilă întâlnire a domnilor în cultura brașoveană – o carte a Centenarului
brașovean al Marii Uniri și a românismului cu atât de frumoase roade în orașul
din inima României Mari!
Ioan VLAD la 70 de ani…
226
DEDICAȚII PE CARTEA
„Centenarul brașovean al Marii Uniri”
x D. Sale d-nei prof. Ariana Oana BUCUR, Inspector general școlar
Cu toată prețuirea autorului pentru școala brașoveană și slujitorii ei, pe
care-i păstoriți acum la Centenar – o carte brașoveană a Marii Uniri, în care școala
românească confesională și dascălii ei, înaintașii noștri sunt ctitori jertfelnici și
martirici ai marii ctitorii naționale de la 1 Decembrie 1918! Pilda și icoana lor de
mucenici ai cărții și ai neamului pot fi și azi și mâine călăuza școlii românești!
x Pr. protopop D.Gh. BENGA,
Cu cele mai bune gânduri și urări ale autorului – o carte a luptei, jertfei și
biruinței naționale ale românilor brașoveni pentru Marea Unire, în care biserica
ortodoxă a neamului este stâlp de lumină, reazem al rezistenței și luptător
martiric – pildă pentru generațiile de azi și de mâine ale dăinuirii noastre!
x D. Sale d-lui George Scripcaru, primarul municipiului Brașov
Cu toată prețuirea autorului pentru Primăria românească a Brașovului, și ea
centenară în anul Centenarului Marii Uniri, cu speranța unui măreț Centenar
brașovean pentru ambele, pe măsura măreției Ctitoriei naționale din 1918 și a
așteptărilor românilor brașoveni, altădată „cu inima la trecători”, azi cu inima la
trecătorii politicieni! Brașovul – oraș al Marii Uniri – merită un Centenar grandios!
x Sfinției Sale pr. prof. dr. Vasile OLTEAN,
Cu caldă prețuire a autorului pentru tot ce face în slujba istoriei și culturii
brașovene, a școlii și bisericii, pe urmele celebrilor înaintași brașoveni, luptători
martirici pentru idealul național, pentru marea biruință azi centenară, pe care ne
străduim să-i așezăm în icoane pe altarele noilor generații spre pilduire și urmare
pentru dăinuirea acestui neam!
x Î.P.S. dr. Laurențiu STREZA, arhiepiscopul Sibiului și mitropolitul
Ardealului,
Cu calda prețuire a autorului – cartea luptei și jertfei brașovenilor pentru
Marea Ctitorie Națională din 1918, în care Biserica ortodoxă, cu enoriașii, preoții
și ierarhii ei, este coloana vertebrală luptătoare, jertfitoare și biruitoare iar mitro-
poliții de la Șaguna la Mețianu sunt corifeii edificiului național transilvănean,
alături de câțiva mireni străluciți, precum brașovenii Bariț și Mureșienii, pe care
s-a așezat temeinic Marea Unire!
x D-lor lor prof. Angela ALBU și Tatiana MOROZOV, din R. Moldova,
Cu calde, colegiale și frățești gânduri și urări ale autorului, cu bucuria
regăsirii la Brașov în mijlocul geografiei românești, la Centenarul Marii Uniri, a
noastră și a voastră, voi basarabenii care ați început-o și noi ardelenii care au
desăvârșit-o și cu speranța – certitudine că Centenarul început de noi îl veți
desăvârși și voi cu o nouă măreață Mare Unire!
*
Referințe…
227
● Florea MARIN
I. VLAD – Fragmente memorabile selectate și adnotate după
Brașovul și Marea Unire
Parcurgând cu multă atenție interesanta lucrare a colegului și prietenului
meu, răsfoind-o din nou cu ocazia volumului aniversar, m-am gândit să fac o
selecție a unor fragmente, nu lungi, dar foarte expresive, bine scrise, cu valoare
poate de concluzie, de definiție, de citat notoriu sau poate de cugetare, pe o temă
adesea surprinzătoare sau de maxim interes.
Cu siguranță și alții vor fi găsit astfel de fraze, fragmente pe care vor să le
rețină ca texte reper, de referință pentru adevărul cuprins în ele, într-o formă
reușită, inspirată, texte care în timp au șansa să devină memorabile.
Iată câteva, pe care le numerotez doar pentru a le distinge, cu indicarea
paginii pentru ca cititorul să se ducă la sursă, dacă vrea să înțeleagă contextul, iar
cu bold am marcat, ceea ce în original nu există, tema citatului, conceptul sau
ideea centrală a acestuia.
Sper să fie și acesta un îndemn la lectură și o cale spre adevăruri
însemnate, scrise apăsat de către istoric.
1. O istorie a luptei naționale a brașovenilor, la Centenarul Marii Uniri, este o
datorie morală, atât față de înaintași, cât și față de urmași, dar și o tradiție
istoriografică, inclusiv a brașovenilor. (p. 30).
2. Titlul cărții, simplu și laconic, asociază două nume de vârf în mentalul
românesc, Brașovul – marele, interesantul și râvnitul oraș al României de azi și,
poate, cel mai complex, mai bogat, mai încărcat oraș românesc, în istorie, de
românism, de inițiative și instituții naționale, de luptă și jertfă, de îndurare și de
speranță în urcușul idealului național. Marea Unire este, indiscutabil, momentul
de vârf al istoriei naționale, împlinirea maximă a visului secular al neamului. (p.
31).
3. Lupta pentru unitate trece prin cea de eliberare, prin cea pentru autonomie,
pentru drepturi și libertăți, pentru recunoașterea nației, a religiei ortodoxe, prin
lupta de rezistență la maghiarizare, la catolicizare, la calvinizare, la uniație,
lupta pentru limba română, pentru școală, presă, cultura națională etc. Unitatea
politico-statală sau statul național unitar presupun dobândirea tuturor acestor
aspirații, o împlinire de vârf, de maturitate politică a unei națiuni, chiar dacă nu
cea mai de sus, desăvârșirea. (p. 31).
Ioan VLAD la 70 de ani…
228
4. Clișee din ultimele decenii ale secolului XX, privind rolul pozitiv, civilizator al
sașilor și o anume doză de amnezie, de uitare și iertare (creștinească și firească
până la un punct) au făcut ca această parte din lupta națională a românilor, cea
cu crâncena dominație săsească, să lipsească aproape complet din istoriografie.
(p. 32).
5. Propunerea mea de periodizare a luptei naționale a românilor brașoveni,
parte a fenomenului național, definește cinci etape distincte: rezistența
antimaghiară, adică la catolicizare, iobagizare și calvinizare, până la 1691;
rezistența și lupta împotriva habsburgilor, magnaților și patriciatului săsesc în
secolul al XVIII-lea; lupta pentru unitatea culturală și formarea conștiinței
naționale moderne, până la 1914; etapa luptei armate – războiul de eliberare și
întregire națională și ctitoria națională de la 1 Decembrie 1918; etapa
recunoașterii, consolidării și apărării Marii Uniri, după 1918. (p. 33).
6. Prețuirea de care ne bucuram noi, românii, în istoriografia săsească o
dovedește și monografia de mari proporții, intitulată „Das Burzenland”, în
patru volume, publicată de învățați sași în perioada interbelică, din care vol. III
(1928), vizează orașul Brașov. S Pușcariu constată că „românii sunt inexistenți
în această carte, unde despre (Biserica) Sf. Nicolae găsim o singură pagină de
text”. (p. 35).
7. Particularitățile date de relația românilor cu sașii de-a lungul a peste șase
secole, confruntarea permanentă, suferința surdă și adesea explozivă a
românilor, creșterea puterii, averii, patrimoniului și a gradului de modernizare a
sașilor pe spinarea românilor, dreptul istoric românesc călcat în picioare,
dominația voit și vădit corozivă a sașilor etc. sunt sesizate, analizate și judecate
detașat, dar tranșant. (p. 39).
8. Prima condiție pentru înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România a fost
existența și dăinuirea românilor în Transilvania, continuitatea lor neîntreruptă
de-a lungul secolelor și mileniilor, identitatea lor națională, chiar
nerecunoscută, dar reală, evidentă, menținerea caracterului românesc al
Transilvaniei, toate aceste atribute ale neamului românesc, împotriva cărora s-
au ridicat forțe și arme distrugătoare de neimaginat, în valuri după valuri, cu o
îndărătnicie diabolică, pe viață și pe moarte, angrenând regate, imperii,
papalitate, alianțe și conjurații, în conflicte, nu de ani sau de decenii, ci într-un
război continuu, într-o agresiune generalizată. (p. 41).
9. Am trecut prin mari adversități cu neamurile ce permanent au vrut să ne
înghită, să ne măture din spațiul nostru geografic, ca să se așeze ei liniștiți, să se
lăfăie în patul altuia, fără niciun fel de scrupule. De aceea, rezistența
Referințe…
229
românească la această agresiune s-a impus din zorii istoriei noastre și este
coloana ei vertebrală, fenomenul cel mai amplu, cel mai impresionant și deplin,
hotărâtor pentru toată ascensiunea noastră alături de celelalte neamuri. (p. 41).
10. Marea ctitorie națională de la 1918 se așează pe această coloană istorică
milenară, rezistența, condiție primordială și vitală a unității, altfel n-aveam ce
uni în 1918, o Transilvanie înstrăinată, maghiarizată, germanizată, catolicizată
sau calvinizată era definitiv pierdută. (p. 41).
11. Sunt suficiente argumente indubitabile, pentru oamenii de bună credință,
care demonstrează prezența românilor în Țara Bârsei la venirea ungurilor și
sașilor, în număr mare, în structuri politico-statale românești specifice,
autonome, circumscrise depresiunii omonime, dar și întinse peste Carpați la
românii buzoieni, vâlceni etc., cu care brașovenii conviețuiau și rezistau în
uniune. Însăși reușita instalării sașilor aici și ascensiunea lor spre prosperitate
și prestigiu sunt determinate de prezența și potențialul economic, social și
cultural al românilor. A nega acest lucru înseamnă a-și nega propria lor
condiție și dăinuire. (p. 42).
12. Alternativa la catolicizare a fost iobagizarea românilor. Apărându-și
ortodoxia, românii și-au asumat iobagizarea, și-au pierdut clasa politică,
boierimea, care a căzut victima catolicizării, maghiarizării, și-au pierdut
calitatea de „stare” sau națiune recunoscută și îndreptățită, au devenit un popor
de țărani tolerat și marginalizat, dar românii au rezistat agresiunii, au îndurat,
au luptat și au nădăjduit la o renaștere. (p. 42).
13. Când Eminescu, foarte tânăr și după un contact scurt cu realitățile
brașovene, a numit Brașovul – „cetatea nedreptăților de veacuri” – el a pătruns
cu genialitatea sa și a sintetizat exemplar o realitate istorică de lungă durată, de
mare dramatism, care nu putea fi mascată pentru ochiul lui pătrunzător de
modernitatea și urbanitatea occidentală a orașului, de prosperitatea vizibilă a
românilor sau de cosmopolitismul marelui oraș. (p. 43).
14. Dacă Brașovul și Țara Bârsei „se munteniseră binișor” la 1821, ca și-n alte
vremuri de bejenie politică, era pentru că muntenii, boierimea, clasa politică de
la București sau Iași se simțeau la Brașov ca acasă și mulți chiar veneau
„acasă”, adică în casele lor brașovene. Brașovul era, în bună măsură, capitala
„de dincolo” sau în refugiu a Țării Românești. (p. 45).
15. La această scară, Biserica Sf. Nicolae este instituția centrală a
românismului brașovean, comandamentul care „guvernează” interesele
românești transcarpatice, care gestionează potențialul material și spiritual al
Ioan VLAD la 70 de ani…
230
cauzei naționale, o parohie cât o episcopie și o biserică cât o catedrală, un
consiliu parohial autoritar cât un sfat al țării, cu o politică „internă” temută de
Magistratul săsesc și cu o politică „externă” ageră în toate capitalele din jur, cu
emisari până la împărăția rusă și trimiși permanenți la Curtea de la Viena, cu
preoți care sunt deopotrivă logofeți ai Cetății săsești, emisari diplomați pe lângă
voievozii din Principate, cărturari autori, cronicari, traducători, tipografi,
dascăli din prima linie ai culturii românești, cu un palmares incredibil al
rezistenței la catolicizare, calvinizare, uniație, dominația săsească și
maghiarizare, pe o durată de circa opt secole, rezistență neînfrântă, mereu
martirică, dar biruitoare și parte meritorie a victoriei finale din 1918. (p. 45).
16. Mișcarea petiționară a românilor brașoveni a precedat atât mișcarea ilumi-
nistă, cât și mișcarea Supplexului, poate a fost chiar un antecedent pregătitor,
deci ea n-a beneficiat de clarificarea ideologică adusă de Școala Ardeleană și
atunci când românii au asimilat valoarea argumentelor privind originea romană,
vechimea și continuitatea românilor în tot spațiul românesc, ei au avut o
adevărată revelație pe care au numit-o „marea deșteptare a minții”. Era o armă
de luptă care le dădea încredere în viitor și în victoria cauzei lor. (p. 47).
17. În secolul al XIX-lea, secolul națiunilor, putem situa Brașovul între două
naționalisme extreme, cel maghiar din perioada premergătoare revoluției de la
1848, ajuns la cote maxime și antrenând o politică de „maghiarizare nebună”,
mai aprigă și decât cea din deceniile dualismului, și puseul naționalist săsesc
reinstalat după 1860, ca o sfidare evidentă a liberalismului instalat pentru câțiva
ani în Imperiul Habsburgic. (p. 47).
18. Mai toate instituțiile naționale nou-create la Brașov sunt de pionierat în
spațiul românesc: „Gazeta Transilvaniei”, „Casina Română”, Liceul „A
Șaguna”, Reuniunea Femeilor Române etc. Ele devin repede ale tuturor
românilor ardeleni, și nu numai activitatea și produsele lor devin foarte impor-
tante, dar și mai importantă este valoarea lor de simbol național românesc, de
drapel înălțat pe un câmp de luptă pentru călăuzirea luptătorilor. (p. 48).
19. Brașovenii mai au meritul de a fi înțeles paritatea biserică-școală,
complementaritatea celor două în formarea pentru viață. Una ne învață „să fim
buni, să fim drepți”, prin exemplul și învățăturile lui Hristos, cealaltă, „să fim
înțelepți”, prin cunoaștere și instruire. Și toate acestea și spre mântuirea
neamului românesc, crucificat de secole de un dușman crud. (p. 49).
20. Liceul românesc brașovean, cu dascălii și absolvenții lui, cu întreaga lui
operă națională, a fost un stâlp strașnic, de neclintit al ctitoriei naționale
sfințită la 1 Decembrie 1918. (p. 50).
Referințe…
231
21. Așa cum capodoperele, se știe, nu se nasc în lumea bunăstării depline, a
confortului și îndestulării aristocratice, prin creatori îmbuibați și fericiți, ci mai
degrabă în suferință, în sărăcie, în zbuciumul material, social și politic etc., așa
și rezistența românilor la maghiarizare, o „capodoperă” a luptei noastre
naționale, cred, s-a născut dintr-o mare suferință, dintr-o durere profundă, dintr-
o umilință năucitoare a întregii națiuni române, dintr-un păcat greu în fața
umanității și a divinității. (p. 56).
22. Un prim mare rezultat al luptei naționale a românilor brașoveni, foarte
vizibil la cumpăna secolelor XIX-XX, și frumos exprimat de Valeriu Braniște, era
acela că deja „Brașovul trăia în România”, se desprinsese sau nu fusese
niciodată pe orbita Vienei sau a Budapestei și gravita pe o orbită a Bucureștiului
din vremuri medievale, dar acum trăia realmente în România. (p. 57).
23. O altă dimensiune a gravitării Brașovului spre România o reprezintă
lucrarea „descălecătorilor” în cultura și școala din Principate și apoi din
Regat, între care brașovenii, bârsanii, făgărășenii constituie un detașament
considerabil. Ei au dus dincolo de școala națională, o cultură unionistă,
demnitate națională, solidaritate, dăruire și hărnicie pentru progresul neamului
și al idealului său prioritar. (p. 57).
24. „Războiul condeielor”, sintagma lui Lupaș, cu care a denumit „munca și
osârdia” timp de peste 300 de ani, după năprasnicul sfârșit al lui Mihai Viteazul,
a tuturor cărturarilor scriitori cu tiparul, cronicari, preoți, poeți, predicatori și
mulți alții, care au frământat „aluatul cel nou: ideea unirii naționale” în
cugetul și sufletul poporului român, i-au trezit „conștiința valorii și puterii sale”,
după secole de umilințe și suferințe, i-au luminat un viitor de „dreaptă
răsplătire”. (…) O listă lungă, dar totuși foarte scurtă față de cea reală, pentru
războiul de 300 de ani în care cărturarii brașoveni au fost în linia întâi și la
punctul de comandă al frontului. (p. 59).
25. Războiul românesc de eliberare și întregire națională, în campania din
Transilvania, a avut Brașovul în centrul desfășurărilor militare ofensive și apoi
defensive, atât din rațiuni operativ-strategice, cât și prin intensitatea impactului
politic și psihologic al eliberării, unirii cu România, a reocupării marelui oraș, o
dinamică năucitoare, de la extaz la agonie, a unei mari comunități în războiul
modern. (p. 61).
26. Episodul dramatic de la Bartolomeu, o adevărată crimă de război a
adversarului, departe de a fi doar rezultatul greșelilor noastre, este dovada
spiritului de jertfă eroică a ostașului român, dar și cruzimea premeditată și
Ioan VLAD la 70 de ani…
232
sistematică a trupelor austro-ungare răzbunătoare și nepăsătoare la uzanțele
morale și juridice, reglementate, ale războiului. (p. 62).
27. Ceea ce a urmat după reocuparea Brașovului, împotriva populației
românești a fost ceea ce E. Lovinescu numea în epocă „terorism teutonic”, un
pretins justificat și necesar „terorism de război” al învingătorilor împotriva
învinșilor… (p. 62).
28. Brașovul își poate revendica și importanta virtute de a fi condus, prin două
personalități brașovene – Pompiliu Nistor și Voicu Nițescu, întregul fenomen al
voluntariatului în spațiul rusesc, cele două Corpuri ale voluntarilor români, de
la Darnița și din Siberia, structurile și realizările cele mai ample și
reprezentative în acest fenomen. (p. 63).
29. În acțiunea românească din străinătate pentru promovarea ideii naționale
s-au implicat și câțiva români brașoveni, cu contribuții remarcabile în America
și Franța și cu rezultate hotărâtoare pentru evoluția înțelegerii aspirațiilor
românești în marile capitale și obținerea sprijinului acestor țări la conferința
păcii. (p. 64).
30. Finalul apoteotic al luptei naționale din toamna anului 1918 și realizarea
marii ctitorii naționale de la 1 Decembrie 1918 s-au derulat și la Brașov în chip
revoluționar și democratic, dar și foarte alert, într-o mare învălmășeală de
interese etnice și naționale, de forțe vechi și noi, de structuri și instituții care
apar și dispar, de ingerințe de la noile și vechile organe centrale, într-o
confruntare adesea pe muchie de cuțit între pașnic și războinic, între democrație
și dictatură, între toleranță și dominație, între autodeterminare și conservarea
statu-quo ante sau ambele într-o formulă salvatoare pentru Ungaria, între
acceptarea românilor la putere și păcălirea lor încă o dată sau undeva pe la
mijloc, fără pierderea frâielor și privilegiilor. (p. 67).
31. Momentul de vârf al guvernării de la Brașov al lui Mihai Viteazul a fost
primirea la 9 martie (1600) a soliei otomane, care aducea domnitorului și fiului
acestuia, din partea sultanului, recunoașterea domniei și însemnele acesteia.
Mihai Viteazul, în fruntea a 4000 de călăreți, a întâmpinat solia otomană la
Ghimbav. (p. 178).
32. Relația lui Radu Șerban (1602-1611), domn al Țării Românești, cu
Brașovul și cu judele primar Michael Weiss este una foarte strânsă, de prietenie
și colaborare politico-militară, mai ales în apărarea Brașovului împotriva
secuilor lui Moise Szekely și a principelui agresiv și destrăbălat Gabriel
Referințe…
233
Bathory. Două victorii pe câmpul de luptă și două lungi sejururi la Brașov
consfințesc solida legătură a voievodului muntean cu Brașovul. (p. 180).
33. În materie de artă, în epoca și stilul care poartă numele domnitorului,
Brașovul a jucat un rol deosebit. Brâncoveanu a descoperit valoarea
meșteșugurilor brașovene, potențialul lor artistic, cota de influență a meșterilor
orfevrăriei din sud-estul Germaniei, a școlilor din Nürnberg, Augsburg și nordul
Italiei, capacitatea brașovenilor de a îmbina în mod admirabil formele
transilvănene de Renaștere și baroc cu elementele artei bizantine, filtrate de
specificul țărilor române și cu arta românească însăși, aflată în epoca
brâncovenească într-o etapă de mare dezvoltare. (p. 192).
34. Concepția despre daci și Dacia a lui Honterus, „viziunea dacică” despre
continuitatea românilor de la Dacia antică la țările române, contemporane lui,
inclusiv Transilvania, au o valoare foarte mare pentru imaginea românilor în Eu-
ropa, a Daciei străbune, pentru ideea unității românești. Cartea care le conținea,
„Cosmografia” (Descrierea lumii) – nu doar cea mai importantă a cărturarului
brașovean, ci și una din marile opere ale culturii europene a secolului al XVI-lea
– a fost foarte răspândită în lume și profund asimilată. (p. 352).
35. Cel de-al doilea mare cărturar al sașilor, realist și obiectiv în privința româ-
nilor, a fost preotul Stephan Ludwig Roth. Într-una din lucrările sale, publicată
la Brașov, a recunoscut că românii formează majoritatea populației din Ardeal
și a numit limba română „limba tainică a țării”, a Transilvaniei. (p. 353).
36. Pledoaria lui Simion Ștefan, pentru unitatea limbii române și împotriva sla-
vismului, este în același timp și o armă de apărare împotriva „străinismului”, a
limbilor străine cu care venea reforma religioasă în Transilvania. Slujba
religioasă, rugăciunile și cântările pentru români, în limba străină, sunt „în
deșert” și „înaintea lui Dumnezeu încă nu-s voite”, se spune în prefața
„Psaltirii” tipărită la Alba Iulia la 1651. (p. 556).
37. Cât privește gradul de înavuțire și cultivare a limbii române, Bariț
precizează că avem o literatură română care „merge îndărăt până la 1572”, că
în limba română sunt traduse de mai multe ori numeroase cărți rituale ortodoxe,
o mare parte a literaturii bisericești, dar și celei clasice din secolele IV-VII, că
limba română, persecutată și reprimată, atât în Transilvania, cât și în
principate, mai ales în plan religios, totuși are o literatură „civilă”, cel puțin de
80 de ani vechime, are „vreo opt dicționare”, dintre care unul este quadrilingv.
(p. 561).
Ioan VLAD la 70 de ani…
234
38. Alături de „Deșteptă-te, române” și „Pe-al nostru steag” mari cântece
patriotice născute la Brașov din părinți brașoveni, cântecul patriotic de luptă
mai înregistrează un succes special prin marșul eroic „La arme”, pe versurile
poetului brașovean Șt. O. Iosif și muzica italianului Castaldi. În acordurile
acestui marș au pornit ostașii noștri în ceasul cel mare războiul pentru
întregirea neamului. (p. 590).
39. Secolul premergător Marii Uniri poate fi definit ca o epocă a „descălecă-
torilor” ardeleni pentru învățământul și cultura din Principate, fără ca
fenomenul să lipsească și din alte domenii, sau să nu aibă și un sens opus,
dinspre Principate spre Transilvania. Explicația pe care o dă Nicolae Iorga
acestui fenomen ar viza deschiderea pe care o îngăduia regimul Regulamentelor
Organice în Principate pentru întemeierea de școli de toate felurile: primare,
secundare, gimnazii, școli de preoți și chiar învățământul superior, prin acele
clase complementare, din care, atât Academia Mihăileană, cât și Școala de la Sf.
Sava, aveau să se formeze cele două universități. (p. 744).
40. Dacă brașovenii sunt „agenți” ai Ligii, „Gazeta Transilvaniei” poate fi
considerată „oficiosul” Ligii Culturale. Și asta pentru că legăturile erau
strânse, știrile despre Ligă sunt aproape în fiecare număr al „Gazetei”, arhiva
Mureșenilor deține o bogată corespondență cu Liga (în parte, inedită), cu
conducerea bucureșteană sau cu filialele din țară și din străinătate. (p. 761).
41. „Mitul bunului împărat” la românii ardeleni reprezintă o realitate istorică
semnificativă în gândirea și politica românească în cele peste două secole de
control al Imperiului Habsburgic, apoi Austro-ungar, asupra Transilvaniei.
Evoluția mitului urmărește cu fidelitate evoluția fenomenului istoric central și
sud-est european, relațiile românilor cu Viena și Budapesta, cât și traiectul
ascendent al luptei naționale românești. Sensul de evoluție de la mitul
împăratului spre mitul națiunii, de la loialitatea dinastică spre loialitatea
națională este logic-obiectiv, deplin justificat și ireversibil. (p. 770).
42. Plecarea la război, jalea rămasă în urmă, grija familiei și a jugului lăsat în
brazdă, nesiguranța viitorului apropiat generează scenariul de sute de ori
repetat de țăranul român în lunga lui istorie, cu atâta răbdare. (p. 1052).
43. Pe parcursul întregului război (1 august 1914 – octombrie 1918), prin cele
19 cercuri de recrutare românești și de honvezi, s-au recrutat și trimis pe front
580.000 de români, la care se adaugă cei 71.000 încorporați la 1 august 1914 și
se ajunge la 651.000 de oameni încorporați în infanterie și honvezi. La celelalte
arme au ajuns alți 37.578 de militari. Din totalul combatanților transilvăneni în
armata austro-ungară, românii înrolați reprezentau aproape 53%, pe când
ungurii 26%, sașii 4%, iar ceilalți 10%. (p. 1053).
Referințe…
235
44. Populația românească a Transilvaniei a primit cu o satisfacție deosebită
vestea intrării României în război și a spulberării graniței nedrepte din Carpați.
Adeziunea românilor la această acțiune era completă și unanimă. Trupele
române sunt primite peste tot sărbătorește, în cadrul unor festivități simple dar
sincere, spontane și emoționante. (p. 1138).
45. După retragerea armatei române din Brașov și ocuparea orașului de către
armatele austro-ungare și germane, situația social-politică, economică și
națională revine, în bună parte, la rânduielile anterioare actului eliberator
românesc din august 1916. (…) Învingătorii, ca și autoritățile austro-ungare
instalate, jignite în orgoliul lor de acțiunea statului și armatei române, se lasă
stăpâniți de sentimente și acțiuni vindicative, repun în practică năravurile
naționaliste, șovine, deznaționalizante anterioare, dar în forme paroxistice și cu
urmări dintre cele mai dramatice. (p. 1171).
46. În ziua de 1 Decembrie 1918, pe când la Alba Iulia „se pecetluia soarta
neamului românesc”, în bisericile brașovene s-a sărbătorit cu profundă evlavie
această măreață zi. La biserica Sf. Nicolae s-a ținut „marea slujbă divină”,
după cum apreciază „Glasul Ardealului”, încheiată cu admirabila cuvântare a
preotului Ioan Prișcu și cu un întreit „Trăiască România Mare”, urmată de o
explozivă „Deșteaptă-te, române”. La toate bisericile s-au bătut clopotele și
toaca. La mormântul lui Andrei Mureșianu, absolvenții și elevii școlilor medii
românești, în prezența gărzii naționale și a unui numeros public, au depus o
cunună de flori cu tricolorul românesc. (p. 1380).
47. La Alba Iulia, duminică, 1 Decembrie 1918, s-a oficiat NUNTA Regatu-
lui Român cu Transilvania! PEȚIREA s-a făcut la Brașov, timp de 300 de ani!
Ca-n Shakespeare, adversitățile au fost uriașe și voiau mai degrabă
siluirea miresei sau moartea mirilor, dar IUBIREA LOR MILENARĂ A ÎNVINS!
Anunțul nupțial s-a făcut la Oradea, la 12 octombrie 1918, iar alaiul a
pornit de la Viena și Budapesta, s-a închegat la Arad și a pornit spre Alba Iulia.
Nuntașii, ca-n Coșbuc, câtă frunză, cătă iarbă, din toate orizonturile românimii,
cu patalama (credențional) sau fără, au venit sărbătorește și voinicește la nunta
împărătească. Nașii, două rânduri – suveranii României, Regele Ferdinand și
Regina Maria, dar și Antanta – au lipsit motivat, dar au organizat CALEA
MARE la Paris, în palatele Versailles și Trianon, le-au dat binecuvântarea și
cadoul de nuntă. Și iar petrecerea mare cu și mai mulți invitați!
Aniversarea centenară a NUNȚII ne dă încredere în trăinicia acestei
ctitorii, care va prinde și NUNTA DE AUR în România milenară! (Motto, Vol.
III).
Ioan VLAD la 70 de ani…
236
b) REFERINȚE LA CICLUL „LUPȘA – AUR ȘI OAMENI”
Motto:
„Eu am pornit în literatură de la o idee monografică a unui sat;
am crezut că satul reprezintă prin sine unitatea organică a
sufletului acestui popor; satul reprezintă prin sine expresia
purității de rasă, să dau deci monografia sufletească a satului
cu toate frământările lui, cu tot ce e zvârcolire în el și atunci
dau un petic de generalitate, o pars pro toto.”
O. GOGA
● Recenzii la vol. I și II (2006)*
Ion MĂRGINEANU
Aura unei Antologii monografice
Recent, spre bucuria lupșenilor, oamenii aceștia tăcuți, scoborâtori din
cuiburile brazilor și izvoarelor pistruiate cu ouă pentru Sfintele Paști, în seva
zgârcită a pământului roditor, îmbujorați de cântec și cerul senin, torși pe furcă în
șezători și sărbători, participanți la marile vâltori ale vremii cu pecete legendară,
de Horea, Cloșca și Crișan, Avram Iancu, de 1 Decembrie 1918 și nu numai, a
apărut o Monografie în două volume… voluminoase, cu titlu „Lupșa – aur și
oameni – o comună din Țara Moților”, în coordonarea prof. univ. dr. Ioan Vlad,
sub patronajul Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” – Filialele Brașov și
Lupșa, cu sprijinul special al prof. lupșănean Sabin Andrieș, un „mărșăluitor”
prin bucuriile și lacrimile Apusenilor, prezent în periodice de specialitate, în Dic-
ționarul „Oameni din Munții Apuseni – Județul Alba” (autor Ion Mărgineanu).
Autori: 32 – implicați cu articole, eseuri, însemnări despre tradițiile,
obiceiurile și datinile din Țara de Piatră, apărute în presa vremii contemporane,
atât cotidiană, cât și națională. Printre ei profesori, folcloriști, scriitori, poeți,
cercetători, muzeografi: Monica Albu, Adina Andrieș, Radu Bellu, Sabin și
Maria Cioca, Elena și Ana-Maria Cîra, Mihaela Chicomban, Romulus Felea,
Eugen Goia, Maria G. Rădulescu, Mircea Goia, Doina Goia Vlăzan, Ioan Horga,
Gheorghe Iancu, Cornel Lazăr, Dumitru Mălin, Ion Mărgineanu, Ion Iulian
Morcan, Iuliana Morcan, Elena Raiu, Emil Roșca, Laurențiu Roșca, Sandu
Selagea, Mărioara Scurtu Șpan, Melhisedec Ungureanu, Ioan Vlad, Sabin Vlad.
* Aceste recenzii sunt preluate din vol. IV, al seriei, p. 899-916.
Referințe…
237
Antologia monografică este structurată pe capitole: istoric, cadru natural,
demografic, economic, toponimic, obiceiuri, legende, povestiri, iar volumul II
cuprinde studii, articole, destine, portrete (Petru Șpan, Coriolan Sabău, Pamfil
Albu, Gh. Vlad, Petru Șerban, Viorel Șerban, Sabin Vlad, Ioan Vlad, Ioan Horga,
Marian Mocan, Sava Nuț, Al. Măcăieț, Maria și Sabin Cioica, preoți de ieri și
azi, interpreți de muzică populară românească, poezii etc.).
Senzația că te afli în fața unui „conglomerat” te părăsește încet, încet,
odată cu parcurgerea celor 933 de pagini, însoțite de un nucleu imagistic
binevenit, care acoperă un spațiu și timp populate deopotrivă de duhul
pământului, de pasiune și cântec, de trudă, întrebări și speranțe răsfrânte ca o
ploaie de vară hrănitoare și ocrotitoare, curajul de a te mândri cu aura obârșiilor,
luate ca pâine a noastră cea de toate zilele. Felicitări domnului prof. univ. dr.
Ioan Vlad!
*
Vasile ALBU ANDRIEȘ
O carte monument…
Cine știe de când lupșenii au săpat galerii în stânci și au strecurat pe
hurcă și în șaitroc prundișul din apa Arieșului în căutarea filonului sau a
grăuncioarelor de aur, cu perseverență și dârzenie. Stau dovadă coptele și
galeriile săpate în stâncile și dealurile comunei Lupșa, precum și movilele de pe
malurile Arieșului.
De câțiva ani, doi urmași ai acestor căutători ai aurului, prof. univ. dr.
Ioan Vlad și profesor Sabin Andrieș, cu perseverența și dârzenia acelor aurari
care săpau galerii în stâncă cu dalta și vărtălăul, au început să scormonească
istoria și arhivele, să caute în folclor și în amintirile bătrânilor și încet-încet, din
petice de istorie, acte din arhive, frânturi de cântece, poezii, povestiri și aduceri-
aminte bătrânești, au sculptat în file de carte înfățișarea satului nostru.
Când mi-a spus profesorul Sabin Andrieș că lucrează la o monografie a
comunei noastre, mi-am zis: ușor lucru. Te închizi într-o bibliotecă bine dotată,
cauți scrierile câtorva istorici despre Transilvania și, în câteva zile, sau, cel mult
în câteva săptămâni, dai gata cele 10-20 de pagini cât poate cuprinde o
monografie sătească. Dar n-a fost așa. M-am înșelat. Cei doi istorici au avut o
idee genială. Au reușit să entuziasmeze încă 30 de intelectuali lupșeni, care au
început și ei să scormonească, să studieze cărți de istorie, arhive, folclorul
comunei Lupșa, amintirile bătrânilor și, astfel, această înfățișare a comunei
noastre a devenit un monument istoric, etnografic, cultural, tipărit în cartea
„Lupșa, aur și oameni”.
Deschid cartea și citesc despre moșii și strămoșii lupșenilor până la peste
o jumătate de mileniu.
Ioan VLAD la 70 de ani…
238
Deschid cartea și, citind, îmi amintesc de întâmplări, de locuri pe care
îndelungata mea înstrăinare le învăluise în ceața uitării. Brazii de sub stânca
Mărgăii unde, copil fiind, pășteam primăvara mieii, Măgura, Șerboiul unde,
fecior fiind, coseam cu tata iarba rară. Și altele, și altele, locuri redevenite în
memorie, locuri atât de dragi copilăriei mele.
Deschid cartea și îmi apar în față oloșii, acei uriași ai mitologiei lupșene,
care făceau să sune uriașa Piatră Cântătoare în cazuri de primejdie.
Deschid cartea și citesc frânturi din literatura talentelor lupșene, citesc cu
drag dulcea poezie a lui Dumitru Mălin, particip la nunta lupșenească, la cererea
miresei de către trimișii mirelui, un veritabil teatru popular.
Deschid cartea și mă regăsesc pe mine, unul dintre lupșeni, cu obiceiurile
noastre, cu munca și lupta noastră pentru o viață mai bună.
Închid cartea și-mi zic oftând: Of, Doamne, dar și eu am trăit în Arcadia!
Turda, 27 sept. 2006
*
Vasile Șt. TUTULA
O monografie impresionantă
Două volume ample și impresionante alcătuiesc antologia monografică:
LUPȘA AUR ȘI OAMENI, O COMUNĂ DIN ȚARA MOȚILOR (vol. I = 478
pagini; vol. II = 455 pagini, în total = 933 pagini), ambele format B5, tipărite sub
egida Editurii Pastel, Brașov, 2006, coordonator prof. univ. dr. Ioan Vlad, de
baștină din renumita comună Lupșa, județul Alba, istoric cunoscut și apreciat
pentru studiile și lucrările sale de mare anvergură despre zona Brașovului și Țara
Făgărașului, de istorie și artă militară. Deși la origine este moț, s-a confundat
aproape deplin în scriitura istoricească cu Brașovul, Țara Bârsei, Șcheii
Brașovului, zona Zărnești-Bran și Țara Făgărașului, desțelenind multe clipe și
pagini de istorie memorabilă, în legătură intrinsecă cu frații noștri de peste munți,
dând, după anul 1990, o nouă coeziune și coerență împreună cu alți istorici
brașoveni pentru trăinicia Neamului Românesc. Ioan Vlad este un istoric cu tentă
națională, echilibrat și foarte documentat.
El, moțul, profesorul universitar Ioan Vlad, doctor în istorie, fost colonel
activ în Ministerul Apărării Naționale, a simțit însă că nu-i bine să-și uite locurile
natale, de care este legat prin mii de fire, considerându-se cel mai abil și diplomat
de drept, dintre lupșeni, a trecut la fapte temerare, reușind într-un timp scurt, circa
4-5 ani, să ne ofere un model de monografie, de tip antologic, ce ar putea servi ca
inspirație pentru multe din localitățile frumoasei văi a Arieșului, văduvite până în
prezent de o asemenea lucrare. Afirm aceste lucruri în cunoștință de cauză, dar
mai ales că sunt printre puținii cititori ai celor două volume, care m-au pus pe
Referințe…
239
gânduri prin profunzimea, acuratețea și modul de abordare. Se știe de către mulți
istorici, că a face o monografie istorică de tip pluridisciplinar este una dintre cele
mai mari și grele responsabilități, o adevărată „pedeapsă”, căci presupune să ai o
gândire de ansamblu, întemeiată pe analize și sinteze foarte cuprinzătoare. În al
doilea rând, pe timpul documentării și cercetării, se creează imaginea reală că nu-i
mai dai de capăt, descoperind noi și noi informații și aprecieri, care uneori te
înăbușe ca varietate și stil, iar unele repetitive, ce-ți distrag atenția, nereușind
uneori să desprinzi esența și aspectele specifice.
Ori, profesorul universitar dr. Ioan Vlad nu s-a lăsat sedus de greutatea ce
i-a stat în față în realizarea acestei antologii monografice, care este
impresionantă, însă și creează o impresie plăcută cititorului ca mod de
structurare, sistematizare și instrument de lucru. Impresionează numărul mare de
autori, respectiv 32, fiecare, însă, cu o misiune precisă, pe capitole și subcapitole,
în raport de pregătirea de specialitate și preocupările profesionale și publicistice.
Autorul-coordonator a reușit astfel să valorifice tot ce s-a scris despre Lupșa și
cele 23 de sate componente, aici intrând și o serie de cătune și pâlcuri izolate de
case de-a lungul văilor, iar, mai rar, al unor creste. De menționat că până în anul
1968, Lupșa număra 30 de sate. Șapte dintre ele au dispărut ca urmare a politicii
PCR în perioada 1969-1989 de sistematizare teritorială și economică, având în
vedere că Lupșa se află situată într-o zonă auriferă renumită, cea a Băii de Arieș,
unde, după 1990, exploatarea aurului a fost oprită și pusă „pe chituci” din cauza
lipsei fondurilor financiare. Nu este întâmplător nimic. La mijloc se află și mari
interese internaționale, unele oculte, asupra cărora trebuie meditat foarte mult de
către fiecare moț, bun patriot. Concluzia este una singură: nu trebuie vândute
suprafețele existente, pământul trebuie prețuit și păstrat pentru generațiile
viitoare, bineînțeles cele autohtone.
În acest scop, coordonarea monografiei a valorificat la maximum toate
studiile întocmite, cercetările, eseurile, lucrările de istorie de diplomă și de
licență, cursuri de perfecționare etc., scrise, publicate sau nepublicate (în
manuscris), perioada 1971-2006 aparținând cu predilecție celor 32 de autori, dar
și a altor specialiști, cercetători istorici, nelegați direct de comuna Lupșa. Această
chestiune transpare și din bogata Bibliografie selectivă, inclusă în volumul doi,
care însumează un număr de 127 de studii și lucrări, printre care cele ale lui Geo
Bogza, Constantin Căzănișteanu, Csánki Dezsö, N. Densușianu, Silviu
Dragomir, Nicolae Drăganu, Nicolae Edroiu, Frâncu Teofil, Gheorghe Candrea,
Ladislau Gyémánt, Keith Hitchins, Nicolae Iorga, I. Kovács, Ioan Lupaș, Liviu
Maior, Ștefan Meteș, Vasile Netea, Ștefan Pascu, T.V. Păcățianu, Marius
Porumb, David Prodan, Ioan Ranca, Ion Rusu Abrudeanu, Coriolan Suciu,
Andrei Verres, V. Wallman, Valeriu Butură, Nicolae Dunăre, E. Hulea, Nicolae
Josan, Simion Retegan și alții. Toți aceștia, în calitate de scriitori, istorici și
cercetători, au scris pagini memorabile despre istoria zonei Munților Apuseni, în
care la loc de cinste este pomenită și comuna Lupșa cu cele 23 de sate din
Ioan VLAD la 70 de ani…
240
componența sa. Meritul istoricului Ioan Vlad este că a urmărit ca aceștia să fie
incluși și în aparatul de cercetare științifică.
Antologia monografică a comunei Lupșa a fost structurată în 2 volume:
volumul I = 6capitole; volumul al II-lea = 3 capitole. Volumul I cuprinde: cap.
I „Istoricul comunei Lupșa” (autor prof. Sabin Andrieș, 124 pagini); cap. II:
„Cadrul natural, demografic și economic” (autor prof. Laurențiu Roșca, 81
pagini, inclusiv studii semnate de profesorii Adina Andrieș, Elena Raiu și Ioan
Raiu); cap. III: „Elemente de etnografie ale comunei Lupșa” (autor prof. Doina
Goia-Vlăzan, 47 pagini); cap. IV: „Toponimia comunei Lupșa” (autor prof.
Maria Goia-Rădulescu, 61 pagini); cap. V: „Monografia toponimică a satului
Mușca” (autori, prof. Maria Cîra și prof. Elena Maria Cîra, 11 pagini); cap. VI:
„Lupșa – obiceiuri, legende și povestiri” (autor Emil Roșca, 58 pagini):
Volumul al II-lea cuprinde 3 capitole. Primul capitol: Lupșa și lupșenii
– studii și articole, în total 26, se referă la o multitudine de aspecte, precum:
„Lupșa în lumina toponimiei și a documentelor medievale”; „Cnezatul din
Lupșa”; „Biserica Sf. Nicolae de la Mănăstirea Lupșa”; „Un exemplar din Noul
Testament de la Bălgrad din 1648 la Lupșa”; „Școlile din Lupșa la 1936”;
„Cântecul pâinii”; „Nunta și obiceiurile de nuntă la lupșeni”; „Păstoritul ca sursă
de folclor” etc., cele mai multe semnate de Sabin Vlad, Monica Albu-Rotaru,
Sabin Andrieș, Petru Albu, Sabin Cioica, Maria Cioica ș.a. Totuși, un studiu te
fascinează: Cândva Lupșa a avut gară și cale ferată, autor ing. Radu Bellu, care,
după 1990, a fost dată uitării și supusă demolării și distrugerii. Păcat! Mare păcat!
Cine n-o fi încăput de ea?! Putea rămâne și ca obiectiv turistic și istoric. Se știu
autorii, răufăcătorii distrugerii. Nu-i vom pomeni aici, pentru că nu merită…
Capitolul al doilea, intitulat Lupșenii, risipiți prin lume, prin istorie, prin
științe, prin cultură. Destine, portrete, împliniri, recunoștință… Acest capitol
cuprinde în 27 de studii, C.V.-uri și portrete, numele, viața și activitatea a peste
100 de personalități, multe de talie națională, altele cu semnificație și valoare
locală sau regională. Majoritatea studiilor din acest capitol sunt semnate de prof.
univ. dr. Ioan Vlad (15 studii), Sabin Andrieș (6 studii), Ion Mărgineanu (2
studii), Eugen Goia, Cornel Lazăr, Mihaela Chicomban, Sandu Selagea și Emil
Roșca, unele studii, portrete sunt semnate de către doi autori. Sunt prezentați în
studii distincte preoții de ieri și de azi ai comunei, interpreții de muzică populară
românească, primarii, notarii, dascălii și profesorii de seamă etc. Dintre
personalitățile de talie națională pomenim aici pe dr. Petru Șpan, mare cărturar,
preotul dr. Coriolan Sabău – patriarhul moților, dascălul Pamfil Albu, creatorul
Muzeului etnografic din Lupșa, medicul dr. Gheorghe Vlad, dr. ing. Viorel
Șerban, prof. univ. dr. Ioan Vlad, generalul Nicolae Oprea, profesorii universitari
Marian I. Mocan și Sava Nuț, doctorița Valerica Goia (căsăt. Vlad) ș.a.
Cel de-al treilea capitol, Lupșa – poezie și folclor, este presărat cu poezii
semnate de Dumitru Mălin, Sabin Cioica; Legende despre Lupșa și satele
componente, culese de Maria Cioica; Elemente de folclor; Craii sau irozii…
Referințe…
241
(cules de Valeria Vlad); Vechi jocuri cultural-sportive pentru copii și tineret și
Străvechi mâncăruri și rețete de bucătărie din Lupșa (culese de M. Cioica), în
total 35 de pagini.
Volumul al II-lea se încheie cu o vastă bibliografie și inedită iconografie
(fotografii alb-negru = 107 și color = 64), ceea ce conferă lucrării un aspect
estetic plăcut, îngrijit și armonios. La finele copertei a 3-a, într-un buzunăraș
special se află 2 hărți foarte sugestive: prima, Harta toponimică a comunei Lupșa
și a doua, Harta cu planul urbanistic general al comunei Lupșa. Sunt două hărți
ce pot fi luate drept model privind conținutul și calitatea lor, format A 3, pliate.
Cele două volume sunt prefațate printr-o substanțială Introducere în temă
(28 pagini), semnată de prof. univ. dr. Ioan Vlad, un fiu inimos al satului, fiind
primul care, printr-o muncă asiduă, reușește să facă lumină în monografierea
Lupșei, să aducă un dar de bucurie fiilor acestor meleaguri, dar mai ales să-i
înarmeze pe tineri cu istoria, tradițiile și frumusețea acestor străvechi plaiuri
românești, rămase moștenire de la Burebista, Decebal, Horea, Cloșca și Crișan,
cneazul Cândea, Avram Iancu și străbunii lor. Ioan Vlad crede că prin cele două
volume va suda conștiințele și fiii comunei, care ar trebui să-și constituie o
asociație Asociația Cneazul Cândea, care să organizeze întâlniri anuale ale fiilor
comunei și satelor, să desfășoare o gamă diversă de activități cultural-artistice,
distractive și educative, întâlniri ce au fost renăscute după 1990 în multe comune
și sate ale României de azi. Sperăm ca lupșenii să țină la comuna lor, să se adune
și să-și fondeze Asociația Cneazul Cândea, care să prindă viață și să devină cât
mai puternică și cunoscută în zonă și în toată țara. Să sperăm! Doamne ajută!
Un cuvânt aparte merită și cei 20 de sponsori nominalizați la începutul
fiecărui volum, ce au făcut posibil acest amplu demers științific și publicistic.
Desigur, antologia monografică a Lupșei ridică spre meditație o
multitudine de aspecte, de istorie locală, tradiții ce ar merita a fi revigorate într-o
lume atât de diversă, care prin globalizare afectează grav specificul și identitatea
noastră națională, fără să vrem și să ne dăm seama, lăsându-ne furați de vraja
unui Occident discutabil ca valori de cultură și moralitate, unde la ordinea zilei
domină bogăția, nonșalanța, dezmățul, egoismul, drogurile, pornografia și lipsa
de moralitate. Este un Occident curios, cu bisericile aproape goale, dar plin cu
restaurante și baruri, discoteci.
Țin să-l felicit pe autorul-coordonator al acestei frumoase reușite, prof.
univ. dr. Ioan Vlad, dorindu-i multe succese și împliniri în plan istoriografic,
istoric și familial.
VERBA VOLANT, SCRIPTA MANENT! Un sincer „VIRTUS
ROMANA REDIVIVA” (Virtutea Romană Reînviată) cu urări de noi satisfacții
spre tăria și coeziunea Neamului Românesc.
*
Ioan VLAD la 70 de ani…
242
Lucia SIMIONAȘ
Monografia Lupșei – imaginea unei lumi de care nu putem fi decât mândri
În urmă cu doi ani am aflat despre existența unei monografii a comunei
Lupșa și mi-am procurat îndată cele două volume existente atunci. Le-am primit
parcă necrezând că sunt reale, apoi le-am răsfoit cu sfială, cu bucurie și multă
recunoștință față de cei ce trudiseră la înfăptuirea lor.
Mă număr printre aceia care au deschis ochii asupra lumii acolo, în
locurile străjuite de Muntele Mare și străbătute dintotdeauna de apele purtătoare
de aur ale Arieșului, RÂUL moților; sunt și eu dintre cei care, purtați de
împrejurările vieții, s-au îndepărtat de leagănul copilăriei, dar au tânjit mereu în
adânc după tot ce a însemnat acesta, iar acum, iată, primeam un dar neașteptat și
fără de preț: putința de a afla lucruri neștiute îndeajuns despre rădăcinile mele,
ale părinților și moșilor mei; putința de a revedea parcă aievea văile și munții, și
dealurile, și casele cu oamenii, așa cum îi știam de mică. Îmi este greu să spun ce
anume a fost atunci și ce este acum mai puternic din tumultul de trăiri pricinuite
de întâlnirea cu această lucrare: bucuria de a afla răspunsuri la întrebări despre
meleagurile copilăriei?, surpriza, încărcată de admirație, de a descoperi cât de
vrednici și de serioși pot fi colegii mei de breaslă lupșeni?, recunoștința pentru ce
mi se oferea?, regretul de a nu mă fi numărat printre cei ce s-au ostenit la
înfăptuirea lucrării? Erau și sunt toate la un loc.
Cine sunt inițiatorii și realizatorii schiței monografice a comunei noastre
și care a fost motivația întreprinderii lor? Aveam să aflu din ampla și însuflețita
Introducere, semnată de d-l prof. univ. dr. Ioan Vlad, originar din Valea Lupșii.
Domnia-sa mărturisește că principalii „vinovați” sunt regretatul prof. Sabin
Andrieș și el însuși. „Mânați și stimulați de ceva subteran și greu de definit” –
spune autorul – cei doi prieteni au „alintat” ani în șir visul de a găsi o cale prin
care să adune laolaltă pe toți fiii satului. Și primul pas pe această cale părea a fi,
după o întâlnire a tuturor acestora, realizarea unei monografii a comunei Lupșa,
cu istoria ei, cu valorile culturale și umane ale satului străvechi. Pasul următor
trebuia să fie constituirea unei asociații etno-culturale a fiilor meleagurilor
lupșene, cu statut, misiune și obiective care să vizeze viitorul comunității,
dinamica vieții ei economice, sociale și culturale, în conformitate cu imperativele
vremurilor pe care le trăim.
Finalitatea primului proiect, acela al realizării unei monografii a Lupșei
cu satele aparținătoare, este limpede. Lucrarea trebuie să ofere, în primul rând
fiilor comunității, posibilitatea unei cunoașteri temeinice a ceea ce a fost istoria
locului, a ceea ce au creat oamenii de aici în plan material și spiritual de-a lungul
istoriei, astfel încât să fie îndreptățiți să considere spațiul lupșean drept o entitate
bine definită în interiorul lumii care se numește Țara Moților.
Referințe…
243
Asumându-și rolul, deloc ușor, de coordonator al lucrării, avându-l alături
pe vrednicul și inimosul Sabin Andrieș, d-l I. Vlad a găsit soluția științifică și
publicistică pentru realizarea acesteia: „o monografie printr-o antologie”, cum o
numește el însuși. Monografia a prins contur prin valorificarea unor materiale
existente, în majoritate, lucrări de grad didactic sau de licență, semnate de către
dascălii din comună și de alți fii școliți ai comunei, precum și contribuții ale unor
persoane din afară, care cunosc anumite realități ale locului. Materialele oferă o
mare bogăție de informații care reconstituie veridic și emoționant imaginea
trecutului și prezentului comunei Lupșa. Întreaga lucrare transmite cititorului
dragostea, atașamentul și mândria autorilor față de lumea moților, căreia îi
aparțin și pe care o evocă într-o multitudine de aspecte.
Cele două volume tipărite în 2006 sub îngrijirea d-lui Ioan Vlad, poartă
titlul „Lupșa – Aur și oameni”, sugestiv pentru esența lucrării, care reușește pe
deplin să pună în lumină ceea ce este emblematic pentru comunitatea umană
evocată, creatoare a unor valori materiale și spirituale deosebite și profund
marcată de îndeletnicirea milenară a mineritului.
Fie că evocă istoria locurilor (S. Andrieș, I. Horga), fie că se referă la
cadrul natural, demografic și economic (L. Roșca, Adina Andreș, E. Raiu, S.
Cioica) ori pun în discuție toponimia ori aspecte ale etnografiei comunei (M.
Goia-Rădulescu, M. și E. Câra), autorii oferă informații valoroase, obținute în
urma unor cercetări temeinice, și reușesc să contureze imaginea unui spațiu
românesc definit nu numai prin vechime, statornicie, luptă încrâncenată pentru
supraviețuire și păstrarea identității naționale, ci și prin frumusețea naturală a
locurilor. Este chipul „Țării de piatră”, cu toate fețele sale, reflectat într-o
multitudine de oglinzi. Studiile și articolele care alcătuiesc vol. I și, parțial, al II-
lea al schiței monografice, aduc argumente științifice specifice diverselor
discipline, cu privire la tot ce înseamnă existența acestei comunității.
Paginile semnate de prof. Sabin Adrieș refac istoricul meleagurilor
lupșene, din preistorie până la Marea Unire din 1918, subliniind prezența activă
și masivă a lupșenilor la toate evenimentele marcante ale istoriei Transilvaniei.
Că aici au trăit și au exploatat aurul strămoșii daci, apoi daco-romanii, că aici și-
au continuat existența urmașii acestora, care și-au spus „romanus”, adică români,
o demonstrează convingător toate documentele istorice. Studiile semnate de cei
doi autori insistă asupra unui moment de maximă semnificație din istoria locului,
când românii din arealul Lupșa se impun în fața regalității ungare și a coloniștilor
sași, cnezii din familia Cândea rezistând mult timp în fața presiunilor de tot felul,
venite din partea acestor străini. Autorii subliniază valoarea artistică și
documentară a două monumente istorice – bisericile românești, care durează din
acele vremuri până azi, una în centrul Lupșei și alta la Mânăstire, ambele
dovedind nivelul de dezvoltare atins de comunitate în sec. al XV-lea.
Despre calvarul vieții moților, deci și a lupșenilor, tot mai împovărați de
fiscalitate și tot mai furați de drepturile lor de către nobilimea maghiară, apoi de
Ioan VLAD la 70 de ani…
244
către stăpânirea austriacă, vorbesc nu numai studiile și articolele de specialitate,
care evocă evenimentele istorice, ci și legendele și cântecele locului, puse în
discuție de către autorii schiței monografice (M. Goia, I. Vlad, E. Roșca, S.
Andrieș). Se insistă mai ales asupra momentelor de răbufnire a revoltei și mâniei
moților, când lupșenii sunt implicați masiv, fiind alături de Horea, apoi de Iancu,
pe care îi sprijină și cărora le păstrează cu pioșenie amintirea peste veacuri.
Lupșenii s-au solidarizat cu toți aceia care, mai apoi, au apărat demnitatea
românilor transilvăneni, până în 1918, când delegații lor au trecut munții cântând
„Deșteaptă-te, române” și au semnat actul unirii cu Țara.
De reală valoare științifică, părțile care abordează specificul etnografic,
toponimia, cadrul natural, demografic și economic al comunei susțin ideile de
bază ale studiilor istorice: vechimea așezării Lupșa, originea latină a limbii și
continuitatea existenței românilor aici, ca urmași ai dacilor și romanilor. Astfel,
studiile privitoare la toponimia spațiului lupșean relevă păstrarea numelor
locurilor existente înaintea venirii ungurilor aici, arătând că în alcătuirea acestora
revin mereu cuvinte din vocabularul fundamental de origine latină și slavă (cele
mai frecvente fiind munte, deal, vale, râu). Acestea atestă existența unei populații
românești în timpuri mult anterioare ocupației maghiare. Legendele despre vâlva
băilor și alte vâlve – care circulau în lumea minerilor din partea locului, chiar și
dincoace de jumătatea secolului al XX-lea, își au originea în credințe vechi ale
strămoșilor daci, susține Sabin Cioica. Numeroase exponate din muzeul
etnografic din Lupșa sunt unelte specifice din timpuri foarte vechi, a căror
înfățișare și destinație se regăsesc și în uneltele folosite de căutătorii de aur din
nisipurile Arieșului, până spre mijlocul veacului trecut.
Sunt nenumărare dovezile despre importanța spațiului lupșean în istoria
mineritului, apoi în istoria evului de mijloc și mai târziu.
Că Lupșa s-a aflat pe loc de frunte în mersul istoriei Munților Apuseni, o
dovedesc și studiile referitoare la interesul trăitorilor de aici pentru cultură și
învățământ. Un subcapitol urmărește istoria învățământului din aceste locuri
până la 1821 și evidențiază faptul că, pe lângă biserica ctitorită de Cândești,
exista, încă de la începutul sec. al XV-lea, o școală românească. În secolul al
XVIII-lea existau două școli, una ortodoxă, alta unită, și o altă școală pe lângă
biserica din Mușca. Este evidențiată strădania localnicilor de a asigura accesul
copiilor la lumina școlii, în condițiile inexistenței unui învățământ de stat și al
dependenței de autoritățile austriece, apoi austro-ungare. După 1848, un șir de
învățători, cel mai adesea preoți-învățători, au făcut eforturi uriașe pentru a avea
localuri de școală modeste în Lupșa, Valea Lupșii, Mărgaia, Șasa-Vința
(Sebastian Ciapa, Petru Șpan, Petru Sabău. Pamfil Giurgiu din Mușca a cutezat
acțiuni uimitoare: cursuri de alfabetizare, echipă de teatru, Casină pentru dascăli,
cărți gratuite pentru popor, bancă populară).
Cu venerație sunt evocate figurile învățătorilor și profesorilor cărora li se
datorează înflorirea învățământului lupșean după Unirea din 1918, când vechile
Referințe…
245
opreliști nu mai existau. Vârstnicii și mai tinerii de azi întâlnesc deja numele
dascălilor care i-au învățat scrisul, cititul și mândria de a fi români. Cu cinstire
deosebită este amintit numele învățătorului Pamfil Albu, căruia i se datorează
existența Muzeului Etnografic care îi poată numele.
Și ca pentru a demonstra că din trunchiul sănătos al unei comunități ca a
noastră nu pot crește decât mlădițe viguroase, o bună parte din volumul al II-lea
al monografiei se constituie dintr-un lung șir de portrete ale unor „lupșeni risipiți
prin lume, prin istorie, prin științe”, despre care d-l I. Vlad afirmă că „întregesc
cât se poate de convingător al doilea termen al binomului de pe copertă – aur și
oameni –, cu moneda forte, oameni de aur.”
Trăgându-și „rădăcinile și seva” din „solul natal”, un număr impresionant
de pui de moți din Lupșa, Mușca, Valea Lupșii, Geamăna ori Hădărău, Valea
Șesii sau Mărgaia, au devenit personalități cu realizări remarcabile în domenii
multiple ale științei, culturii și artei. Profesori universitari, cercetători în diverse
științe, medici de renume, cadre militare cu grade înalte, scriitori, ziariști,
avocați, ingineri cu invenții recunoscute la scară națională și mai departe, dascăli
de toate categoriile, ridicați din familii modeste, care fac cinste părinților și
locurilor de obârșie, sunt prezentați cu mândrie legitimă ca oameni împliniți prin
munca și realizările lor.
Acestora li se alătură, prezentați cu aceeași prețuire, oameni simpli, dar
remarcabili prin vrednicie, pricepere sau talent, într-un domeniu sau altul. Doar
lipsa informațiilor despre alți și alți fii valoroși ai satului explică absența
portretelor lor din acest capitol.
Consider că merită să fie subliniată valoarea tuturor autorilor de studii și
articole care alcătuiesc substanța acestei monografii. Se pot aduce obiecții
privitoare la respectarea sau nerespectarea cerințelor impuse unei monografii. Co-
ordonatorul lucrării precizează în introducere că această lucrare nu este o carte de
autor, care și-a propus să dea o monografie completă, și că s-a născut din studii,
articole și eseuri existente anterior. Spre bucuria noastră și spre lauda autorilor,
aceste materiale oferă o mare varietate și bogăție de informații, care conturează
imaginea trecută și prezentă a unei lumi de care nu putem fi decât mândri.
De remarcat, prin valoare și volum, este contribuția regretatului S.
Andrieș, prezent de la început până la sfârșit, alături de I. Vlad, ca unul din cei
doi inițiatori și constructori ai „edificiului” lucrării la care s-au angajat cu
entuziasm. Și fiindcă nu am făcut-o încă, doresc să-mi exprim admirația sinceră
față de arta de portretist a d-lui I. Vlad, evidentă chiar și atunci când reînvie
personalități ale istoriei, a căror imagine cade adesea în clișeu. Rar mi-a fost dat
să întâlnesc chipul Craiului moților atât de… omenește văzut într-o lucrare
științifică, destinată în primul rând informării cititorului, cum reușește să îl
reînvie I. Vlad. Puternic individualizat, Iancu este omul – om, viu, adevărat,
trăind aievea mânia și durerea, și revolta, și hotărârea de a-și câștiga dreptatea
vitală unui neam oropsit.
Ioan VLAD la 70 de ani…
246
Izvorât din altfel de simțăminte, dar tot atât de impresionant, este
portretul altui erou, al omului „de rând”, un lupșean purtător al eternelor virtuți
ale tuturor eroilor necunoscuți. Statura lui dreaptă și dârză, neîncovoiată în timp,
este construită doar din voință tenace și putere de a lupta, ca să iasă mereu și
mereu deasupra necazurilor și nevoilor de tot felul. Este „povestea” unui tată,
istorisită cu dragoste filială și cu adâncă prețuire de feciorul umblat prin școli și
ajuns nesperat de sus, „de la roata morii, la roata istoriei”. Cuvintele pline de
simțire ale acestuia îl imortalizează nu numai pe „baciul Niculae”; acesta putea fi
și baciul Ion, „părintele tău, sau al tău, sau al tău, oricare până la cneazul Cândea
și de-atunci încoace”, cum spune atât de frumos I. Vlad. Vii, puternic
individualizate, uneori chiar fascinante, sunt și portretele unor colegi sau ale unor
oameni de seamă, pe care îi evocă același I. Vlad.
Cred cu tărie că principalul scop al prezentei schițe monografice,
formulat în introducere, va fi atins.
Entuziasmul și încrederea domnului I. Vlad în posibilitatea de a face din
meleagurile lupșene o zonă prosperă, sunt molipsitoare, fiindcă se întemeiază pe
realități și se exprimă în formulări de acțiuni concrete. Totul este favorabil unor
proiecte pentru progresul zonei. Vestigiile istorice, natura generoasă, cultura
populară, tradițiile etnografice, folclorul, vrednicia oamenilor oferă temeiuri
solide pentru proiecte și acțiuni de promovare a turismului și agroturismului
ecologic, care să aibă drept scop și consecință înflorirea economică, socială și
culturală a comunei. Este nevoie doar de acțiune ferm și înțelept coordonată, de
oameni cu inițiativă, pricepere și dăruire, deciși să folosească toate șansele pentru
a aduce schimbări, în acord nu numai cu tradiția, ci și cu cerințele și valorile erei
integrării și globalizării.
Deci, fii ai satului, întoarceți-vă cu dragoste și recunoștință spre locul
binecuvântat al obârșiei voastre și dovediți că știți să înmulțiți „talantul” ce v-a
fost încredințat.
*
Ana GOȘA
Lupșa – aur și oameni
sau ceea ce ar dori un lupșan să afle lumea despre el
În 4 aprilie 2007, când profesorul Sabin Andrieș – fie-i veșnică amintirea
– mi-a dat cartea, am frunzărit-o dintr-o nedisimulată curiozitate spontană,
încercând să regăsesc câteva imagini familiare din anii (puțini la număr) petrecuți
efectiv la Lupșa. Surprinzător, tot ceea ce recompuneau paginile parcurse, îmi era
cunoscut și foarte apropiat: locuri, oameni, obiceiuri, tradiții. Evident, acest lucru
m-a îmboldit să mă aplec cu multă atenție asupra cărții, zăbovind cu ochii minții
asupra a tot ceea ce înseamnă ea. Am parcurs-o cu interesul crescând al
Referințe…
247
cititorului care-i percepe spiritul: sentimentul de mândrie și de demnitate al celor
născuți și crescuți pe meleagurile Lupșei, în bătălia cu vremea și vremurile.
Cartea se poate citi ca un document istoric, având masive inserții de date
istorice, dar și ca o lucrare de beletristică, nuanțată de nostalgie și duioșie, uneori
chiar de umor, având în conținutul său tot ceea ce ar dori un lupșean să afle
lumea despre el. Colaboratorii au renunțat la convențional, fiecare capitol degajă
atâta naturalețe și sensibilitate neostentativă, încât cartea poate deveni o lectură
extrem de plăcută pentru oricine, dovedindu-se o expresie a recunoștinței față de
satul natal a tuturor celor care au contribuit la realizarea ei. Împreună cu soțul
meu Ionuț Goșa, născut și crescut în satul Mănăstire, am analizat-o de la prima
până la ultima pagină și am retrăit cu bucurie o mulțime de întâmplări, obiceiuri,
tradiții, care ne-au marcat existența atunci când viața ne-a rânduit să trăim pe
meleagurile Lupșei.
Alcătuită din două volume, primul volum cuprinzând impresionante
capitole privind istoricul comunei Lupșa, cadrul natural, demografic și economic,
elemente de etnografie, toponimie, obiceiuri, legende, iar cel de-al doilea volum
cuprinzând studii și articole despre Lupșa și lupșeni, destine, portrete,
recunoștință față de înaintași și încheindu-se cu poezie și folclor, cartea este un
veritabil document ce va traversa timpul. Dincolo de această ierarhizare, îmi este
destul de greu să aleg un material preferat, deoarece fiecare conține atâta istorie
reală, trăită cu fior și intensitate, încât ne dovedește că oamenii Lupșei au creat
valori materiale și spirituale ce vor rămâne peste timp, așa cum va rămâne munca
la această carte. Cu siguranță va crește interesul pentru cunoașterea a tot ceea ce
înseamnă comuna de pe Valea Arieșului. Cu fiecare pagină parcursă, cititorul va
descoperi că în satele Lupșei, risipite pe culmi, agățate de coaste abrupte sau
înșirate pe cursul întortocheat al văilor, viața fremăta intens după tradiții și reguli
vechi de când lumea. Acolo trăiau familii cu puzderie de copii (7-8 într-o casă),
care mergeau la școală și, arc peste timp, iată-i azi pe mulți dintre ei depănându-
și amintirile, trăirile, experiențele. De remarcat nota comună a tuturor
colaboratorilor: fiecare, în felul său, aduce un cald omagiu celor care i-au
îndrumat pe calea cunoașterii, părinți sau dascăli. De aici s-au afirmat oameni
performanți în cele mai diferite domenii: profesori, medici, avocați, ingineri,
ziariști, ofițeri superiori, finanțiști, economiști, poeți etc. Nu este, oare, asta
dovada că Dumnezeu i-a avut în grijă și, văzându-i depănându-și firul vieții în
acele asprimi de relief, le-a mângâiat frunțile, le-a luminat mințile spre a fi de
folos semenilor? Fără îndoială, asta este cea mai la îndemână explicație pentru
zestrea nativă atât de bogată a lupșenilor, iar cartea în sine poate fi considerată
mulțumirea pe care fiii Lupșei I-o aduc Creatorului pentru bunătatea Sa.
Dar volumele „Lupșa – aur și oameni” mai dovedesc ceva: că ele sunt un
bun prilej pentru fiecare colaborator de a-și descărca din preaplinul gândurilor și
sentimentelor acumulate în anii trăiți în sat, unele materiale caracterizându-se
printr-un sentimentalism pur și o impresionantă căldură a evocării vieții în
Ioan VLAD la 70 de ani…
248
familia țărănească. Cei mai mulți dintre oamenii dragi de odinioară caligrafiază
norii din înalturi și mai trimit câte o pană de înger spre urmașii din satele risipite
pe dealuri și vâlcele. Multe case s-au spulberat, altele mai mari și mai frumoase
le-au luat locul, oricum ar fi, Lupșa rămâne pentru fiii săi locul la care visează
fiecare atunci când e trist, obosit sau asaltat de întrebări fără răspuns, unde ar
vrea să evadeze, să-și tragă puterile.
Inițiatorii și susținătorii acestui proiect, prof. Sabin Andrieș și prof. univ.
dr. Ioan Vlad, au oferit consătenilor – și nu numai – prilejul de a participa la
realizarea unei cărți de mare interes prin veridicitatea faptelor relatate. Amprenta
personală a exprimării, diversitatea stilistică și viziunea proprie asupra trecutului
istoric și spiritual al comunei Lupșa, filtrate prin logica cercetătorului dr. Ioan
Vlad, alcătuiesc unitatea prin diversitate.
Celui căruia lupșenii îi pot fi recunoscători pentru truda neobosită la
aceste volume este prof. Sabin Andrieș (prea devreme plecat între stele) – cel
care – după afirmația fair play a domnului Ioan Vlad, și-a adus contribuția
determinantă la apariția monografiei, ca inițiator și truditor, în același timp, la
materialele care s-au constituit într-un tablou expresiv în lumina adevărului a tot
ceea ce înseamnă spiritualitate și valori materiale, care pot fi luate de cunoscători
ca elemente de patrimoniu autohton.
Hotărâtoare a fost munca domnului prof. univ. dr. Ioan Vlad la
„realizarea unui edificiu destul de armonios, convingător” – după propria-i
caracterizare. Domnul Vlad se definește în această carte printr-un stil
inconfundabil de observator atent, meticulos, sensibil și iubitor de adevăr, dar
mai ales de participant activ la întâmplările obișnuite din lumea minunată a
satului moțesc, precum și la surprinderea unor lucruri inedite, ce dau sens și
culoare faptelor petrecute. Este atât de convingător atunci când evocă propria-i
copilărie, încât simți dragostea părinților față de copii, o dragoste totală, rotundă
ca un Soare care îi încălzește și astăzi inima. În casa-i părintească încolțeau și
înfloreau tainele universului, de acolo a dezlegat primele visuri despre viitor și
le-a dat drumul să hoinărească dincolo de stele și de luceferi, cu credința că se
vor împlini. Urmărite cu atenție în frazarea elegantă a Domniei-sale, cuvintele,
surori cu lutul frământat al poienilor, cu freamătul izvoarelor și stejarilor, cu
coarnele plugului, dar și cu spicele ce-și leagănă auriul boabelor, cu dragostea
mamei ce-și leagănă pruncul, cizelate de spiritul omului de cultură, fervent
apărător al adevărului istoric, se constituie într-o inedită și pătrunzătoare
structurare a unei realități multiple de tradiție și civilizație rurală.
„Lupșa – aur și oameni” este rodul unor eforturi considerabile și merită
citită. După ce veți termina de citit această monografie, îmi veți da dreptate: am
fost părtași la o mare iubire, iubirea față de satul natal. Satul este lumea vie și
adevărată, compusă din atingeri catifelate și sunete, satul care ne așteaptă,
oricând, de oriunde ne-ar fi purtat pașii: văzul să se încarce de priveliști de o
Referințe…
249
tainică frumusețe, mirosul – de miresme primare, de iarbă crudă, de iarbă și de
pământ, auzul să distingă șoapta vântului și murmurul izvorului.
*
Cornel OPREA BĂIEȘANU
Lupșa – raiul de sub Mărgăi
Mă închin cu smerenie unui act de aleasă măreție culturală, cu aceeași
smerenie închinându-mă și acelora care au făcut posibil să se împlinească acest
sfânt act, această dăltuire în clipa de eternitate a istoriei locului și, de ce nu, a
istoriei neamului, pe pământul sfânt al Ardealului și al Românei, și, evident, al
Daciei, act înnobilat de un titlu cu adânci semnificații din aventura cunoașterii,
antologia monografică: Lupșa – Aur și oameni – O comună din Țara moților
(primele două volume)
Cele ce urmează să le scriu nu le pot face din poziția vreunui specialist în
domeniul istoriei sau etnologiei, demografiei sau orice alt domeniu în legătură cu
construcția vreunei antologii monografice. O pot face însă din postura de simplu,
dar atent observator, de iubitor al cărților, iubitor de frumos.
Dincolo de orice dimensiune a curajului, sunt convins că au existat multe
piedici, chiar neașteptate, pentru ca această nobilă lucrare să vadă lumina
tiparului. Probabil că inițiatorii și autorii ei, au fost supuși la multe cazne, în
efortul creativ al acestui gen de muncă. Documentare, corectare, tehnoredactare,
editare, cenzură, autocenzură și multe altele desigur inerente, care s-au intersectat
într-un fel sau altul pe traseul apariției. Apoi, în alt plan, bănuiesc felurite
dificultăți financiare, politici delicate ale sponsorizărilor, promisiuni demagogice
rămase doar promisiuni, blocaje birocratice și probabil multe altele.
Depășindu-se toate greutățile inerente sau nu, totul a culminat cu finalul
fericit, al încununări apariției acestei monografii. Caznele acestei munci creative
au fost înnobilate și încununate prin apariția lucrării, iar lucrarea merită, după
părerea mea și nu numai a mea, să fie așezată pe un loc corespunzător și pe
deplin meritat din panteonul cultural al țării noastre. Într-adevăr merită!
Toate acestea s-au realizat și datorită reușitelor împletiri, a înaltelor
virtuți, pe care le-au avut din plin realizatorii monografiei. În efortul lor creator,
acești minunați oameni nu s-au tânguit, nu au gemut, supuși fiind la nedrepte
lovituri venite de aiurea, sau chiar din apropiere, cu intelectul treaz, cu multă
credință în bunul Dumnezeu, cu mult curaj, au sperat, au iubit la modul exclusiv
estetica binelui și evident au izbândit. Trebuie știut că din sudoarea caznelor, pe
altarul muncii neprecupețite, de când este omul om, s-au născut cele mai
importante virtuți ale sufletului: credința, iubirea, speranța și curajul. Misterul
Ioan VLAD la 70 de ani…
250
amintitelor cazne, va fi greu de înțeles dacă nu este însoțit și de acte de mare
voință și speranță, ca aliate nemijlocite a acelor virtuți.
Astfel, în aceste condiții, Monografia antologică a comunei Lupșa, este
cu atât mai valoroasă, cu cât apariția ei a fost clar condiționată de o conjunctură
socio-politică și economică în mare parte defavorabilă. Doar efortul comun,
conjugat cu tenacitate și în exclusivitate de inițiatorii și autorii lucrării, alături,
probabil, de generozitatea unor sponsori, au făcut posibil acest lucru. Toți cei
care au contribuit la apariția lucrării, și țin neapărat să reamintesc asta, au pus
suflet și spirit românesc într-o sfântă investiție clădită printr-un act de voință în
credință, speranță, iubire și curaj.
Nu aș putea să trec peste o anume paralelă sau o anume potrivire legată
de o altă lucrare a genului, și anume: Monografia comunei Baia de Arieș,
concepută și scrisă de profesorul Vasile Harda și apărută postum cu un prim
volum din patru în anul 1995. (Localitatea a fost declarată oraș în anul 1998.) Mă
mândresc cu faptul că eminentul profesor Vasile Harda a fost văr primar cu tatăl
meu. Dincolo de orice posibilă paralelă, cele două monografii sunt echivalente
valoric, în ciuda diferențelor metodologice și de abordare.
Revenind la tema inițială și ținând cont de cele ce le-am scris până aici,
nu pot decât să-mi exprim o anume părere: Doamne, ce multe aș mai putea spune
despre monografia antologică a comunei Lupșa, dar trebuie să fiu realist și să mă
rezum doar la câteva din faptele și personalitățile care-i înnobilează paginile…
Citind cu mult interes monografia, am constatat o anume potriveală, ca să
nu-i zic altfel, legată de persoane importante din viața mea și personalități
regăsite acolo. Astfel, bunicul meu dinspre tata, Oprea Vasile, era din Mușca,
cunoscut după poreclă (ciufală) Mușcănelul. Om parcă predestinat creșterii
animalelor și comerțului cu ele, s-a căsătorit, în Muncelul Băii de Arieș, cu
bunica mea. După instaurarea bolșev-comunismului la noi, a fost declarat
chiabur și, evident, dus spre reeducare-exterminare în penitenciarul lagăr de
muncă de la Poarta-Albă, Dobrogea, unde a murit în anul 1956, la vârsta de 54
de ani. Dumnezeu să-l odihnească!
Rămânând în domeniul unei anume potriveli despre care am amintit, un
alt mușcan regăsit în paginile monografiei, este Andronic Albu, un mare lăutar al
locului, despre care nu eu sunt în măsură să-i comentez talentul și virtuozitatea,
acestea se regăsesc în publicații de profil, sub semnătura unor notorietăți ale
domeniului. Acest deosebit de original personaj era frate de mamă cu bunicul
meu. Copil fiind, când ne-am întâlnit prima dată și mult timp după aceea, până
când a plecat la cele veșnice, am simțit că îi sunt drag din postura de nepot,
sentimentul era reciproc, iar vocea lui caldă și inconfundabilă o aud parcă aievea.
Parte din amintirile mele cele mai plăcute, sunt din perioada când
părăsisem deja adolescența, amintiri încărcate de evlavie și adânc respect pentru
o persoană deosebită, și anume părintele Coriolan Sabău, patriarhul moților, sau
popa Lani, cum mai era cunoscut. Amintirea lui este cu atât mai plăcută, perfect
Referințe…
251
trează și astăzi. Prima mea întâlnire cu părintele Lani nu am reușit să mi-o explic
niciodată, întrucât am ajuns în fața lui, absolut fără nici o invitație. A fost ceva, ca
și cum aș fi efectuat un mult dorit pelerinaj spre un loc binecuvântat, dar
necunoscut, genul de chemare irezistibilă și oarecum inexplicabilă, dar care mă
atrăgea ca un magnet, dincolo de voința mea. Actul întâlnirii în sine, s-a petrecut
cu o mare plăcere din partea mea, umplându-mi sufletul de ceva extraordinar.
Aparent, încărcătura care mă însuflețea, ar putea fi caracterizată astăzi drept…
paranormală, sau poate era acel ceva, din calitatea harului deosebit și
binecuvântat al părintelui… Am avut multe întâlniri cu părintele Lani, am simțit
din prima clipă încărcătura reciprocă de afinități. Aveam ce să discutăm, părintele
te captiva totalmente, era o adevărată enciclopedie, cu o cultură ce putea acoperi
aproape orice domeniu. Eram de-a dreptul fermecat de personalitatea sa și de
energia pozitivă pe care o emana, eu fiind setos de a afla cât mai multe. Prețuirea
mea este cu atât mai mare, cu cât în nici o clipă a dialogurilor noastre nu a făcut
nici cea mai mică aluzie la confesiunea pe care o slujea cu har și credință.
Desigur, atunci nu am reușit să-mi explic atracția neobișnuită spre întâlnirile cu
părintele, însă cu timpul și mult mai aproape de vremea actualității, inițiat de-
acum, în chestiuni care atunci erau inexplicabile pentru mine, astăzi, bănuiesc că
mă pot considera în mare măsură edificat. Nu pot să nu amintesc însă un fapt
absolut deosebit, care probabil s-a petrecut, atunci când mă găsisem pentru prima
dată în fața părintelui. Acesta, fără nici o introducere, nici una, nici alta, mă
întreabă absolut firesc, dacă sunt nepotul Mușcănelului. Am rămas fără grai,
pentru că eram conștient că nu-mi anunțasem vizita și nici nu mă prezentasem…
Astfel am aflat că părintele îl cunoștea bine pe bunicul meu și avea cunoștință
despre motivația, locul și condițiile morții lui. Amândoi erau victime ale aceluiași
sistem comunist, purtând fiecare crucea lui distinctă, însă nu doresc să intru în
alte amănunte. Sigur o voi face, însă în alt cadru.
Am multe amintiri legate de părintele Lani. Poate una din cele mai
interesante se va lega de motivația care mi-a inspirat titlul acestei lucrări.
Părintele îmi povestea că la vremea copilăriei lui l-a cunoscut pe marele nostru
istoric Nicolae Densușianu (1846-1911). Acesta, în călătoriile de documentare
prin țară, în ultima parte a vieții sale, când se dedicase în exclusivitate studierii
Daciei preistorice, s-a oprit și la Lupșa, fiind găzduit în casa și la părinții
părintelui Lani. Tot ce mi-a povestit părintele, într-un fel unic, fermecător și total
captivant, legat de istoria noastră, dar mai ales cele legate de daci, erau făcute ca
urmare a legăturii sale cu istoricul Densușianu; dar și ca urmare a propriilor lui
lecturi legate de istoria tumultoasă a vitejilor daci. La vremea când părintele îl
cunoscuse pe istoric, părintele era doar un copil. În timp, aceste amintiri le-am
păstrat și interpretat așa cum am înțeles eu. Fără să schimb ceva din esența și
spiritul înțelesurilor care au pătruns și s-au păstrat în memoria mea, voi încerca
să dau peniței, ceva din imprimanta memoriei mele.
Ioan VLAD la 70 de ani…
252
Făcând abstracție de denumirile distincte pe care le au, siluetele muntoase
ce mărginesc aproximativ spre S-E vatra comunei Lupșa, de referință fiind Masa
Mărgăii, cu scuzele de rigoare, eu le voi include în aceeași formațiune aproape
compactă a Mărgăilor. Îmi motivez aceasta, pentru că și părintele Lani, având
desigur motivele lui, denumea Mărgăi cele trei siluete muntoase. Țin neapărat să
menționez că am urcat pe Masa Mărgăii și, în pofida unei anume naivități și a
candorii, tipice vârstei tinere, puteam să jur că nu vântul sau alți factori naturali
au săpat cu măiestrie acea masă, sau poate altceva… vreun străvechi altar. Vina
că am urcat acolo o avea desigur, părintele Lani.
Acele trei siluete ale Mărgăilor, trei paznici stoici, trei turle de catedrală,
poate trei monumente funerare, ridicate spre cer de măiestria supranaturală a unor
mâini ciclopice, veghează din vremuri imemoriale, veghează cu infinită răbdare,
spre a depune cândva mărturie despre marea întâlnire dintre început și sfârșit.
Poate or fi chiar monumente, or fi fost niște gorgane sfinte, sfinte
morminte, sub stânca lor zăcând îngropat încă spiritul locului. La vremea
vremurilor ce or să vină, acel spirit la o nouă venire, trezit sau reînviat de data
aceasta, va ieși singur la lumină, să povestească ălora de-or fi atunci tot pe aceste
locuri, despre marea taină a Kogaionului, muntele sfânt al dacilor, taină care încă
nu a fost deslușită. Poate ne va aduce un mesaj de la marele Zamolxis, să se afle
în sfârșit cine suntem, de unde am venit și încotro mergem. Cu voia lui
Dumnezeu, vom ști poate atunci, care-i calea dintre început și sfârșit, și poate
vom afla astfel, când se va săvârși marea lor întâlnire. Iară, dacă tot suntem în
preajma unui loc sfânt, marcat de o înlănțuire en trois, a siluetelor Mărgăilor,
înseamnă că, la poalele lor, pe o sfântă vatră se află desigur… RAIUL. Sigur,
acolo o fi Raiul și sigur încă, acolo-i așezată comuna Lupșa.
Scurt și la obiect, lucrarea din punctul meu de vedere, o consider foarte
valoroasă, merită toate laudele și poate fi așezată la loc de frunte pe podiumul
oricărui templu cultural. Sincere felicitări celor care au reușit conceperea,
scrierea, editarea și apariția. Dumnezeu să-i binecuvânteze!
*
Eugen-Iulian DRAGOSIN
O carte ca sunetul buciumelor
În peisajul plin de pitoresc și suflu istoric al Munților Apuseni, apariția
unei lucrări cu tentă monografică: „Lupșa aur și oameni, o comună din Țara
Moților”, operă a unui colectiv de oameni inimoși, înflăcărați de patima pentru
adevăr, istoria locurilor natale și cea de a lăsa un semn vital în urma lor, o carte
cu pagini aurite, este un fapt demn de admirat. Preocuparea lor este cu atât mai
importantă, cu cât în ultima perioadă, asemenea lucrări cu informații zonale se
Referințe…
253
lăsau așteptate. Cuvintele înșiruite în fața cititorului îți induc starea unei
profunzimi concrete, precum cea din versurile Cleopatrei Stratan, și prezintă
preocupările serioase și multiple ale fiilor unei localități cu prestigiu în zonă.
Preocupări soluționate cu succes în lucrarea mai sus menționată, în care este
îmbinat frumosul cu utilul, istoria cu arta și etnografia, sufletul și dragostea
moțului pentru locurile natale, pentru muncă și viață, lucrul bine făcut. Corifeii
acestei lucrări sunt urmași demni ai eroilor de odinioară: Horia, Crișan, Cloșca,
Buteanu, Andreica, Iancu și alții ca ei, iar exemplul lor, unul de urmat pentru
tinerii contemporani, ale căror inițiative se lasă așteptate. Lucrarea pare ca
sunetul buciumelor de odinioară ale lui Iancu, care amintește că în zonă viața și
creația țin stindardul sus, indiferent de domeniu, și nu dezmint voința și puterea
moțului, concretizate prin îndemnul: „Noa, hai!”.
Informațiile prezentate sunt bine structurate, iar bagajul documentelor
utilizate arată încă o dată preocuparea pentru un lucru bine făcut, justificând
seriozitatea realizărilor. Lucrarea face cinste operelor de acest gen și poate fi
citită cu același interes sau ușurință, atât de omul de rând, cât și cel preocupat de
informația istorică și culturală furnizată.
*
● Recenzii la vol. I-IV (2009)
Ion POPESCU TOPOLOG
Mică postfață
Lupșa – Aur și oameni, o comună din Țara Moților vine cu volumele III
și IV de Antologie monografică, întregind – sau continuând – vastul proiect,
inițiat și condus de cunoscutul istoric-moț, prof. univ. dr. Ioan Vlad. Spuneam
continuând, fiindcă în finalul Introducerii, scrisă de coordonator, se sugerează și
necesitatea unui volum V, care să cuprindă creația folclorică, respectiv, cea
literară și muzicală, în completarea textelor prezente în volumele II și IV, foarte
importantă, deoarece aceasta devine depozitarul de suflet al unei comunități
străvechi. Și poate că în acest cadru ar trebui cuprinsă și istoria celor 13 biserici
și două mănăstiri, câte are Lupșa cu satele ei, cum nu mai există în cuprinsul
românesc o altă localitate cu atâtea lăcașuri de cult creștin și, probabil, nici în
lume – după cum se exprimă unul dintre autorii lucrării de față (l-am numit pe
Sabin Andrieș). E aproape un spațiu fabulos Lupșa aceasta, localitatea-inimă a
Țării Moților, sau a Ținutului Munților Apuseni, țara aurului și-a pietrei – cum o
numea Geo Bogza. Și nici n-ar putea fi altfel, fiindcă aici a ființat un cnezat –
Ioan VLAD la 70 de ani…
254
deci o întemeiere – și-aici s-au născut eroii (anonimi și cunoscuți) care au adus-o
prin timp și-au predat-o urmașilor. Ca și munții lor – învolburați ca Detunata – ei
au transformat Apusenii într-o cetate inexpugnabilă, păstrându-i între zidurile ei
naturale pe aceia care n-au plecat grumazul: moții! În fruntea lor au pășit: Horea
și Iancu și-atâția care s-au jertfit pentru a păstra ființa strămoșească. Și dacă satul
Geamăna o să dispară sub noroaiele de steril, pentru a umple buzunarele
nesățioșilor poftitori de averi, n-o să piară și Țara Moților cu Abrudul și Lupșa,
Zlatna și Țebea, că n-au cum să piară, decât odată cu tot pământul. Pe idee
aceasta diriguitoare e adunată toată lucrarea de față, cu zeci de autori și de
aspecte, unele mai interesante și mai doveditoare ca altele, obținându-se, per
ansamblu, cum spuneam mai sus, o vastă imagine – istorică, socială, culturală și
spirituală – a unui ținut românesc. La realizarea acestei fresce uriașe a venit
fiecare autor cu desenul lui și-n aceasta văd și originalitatea conceptului dirijat de
prof. univ. dr. Ioan Vlad. Sufletul comunității lupșene e cuprins integral în
această carte, fiindcă toți autorii au devenit „părtașii unei mari iubiri”: LUPȘA
din Apusenii Transilvaniei Toată lauda pentru spiritul lor săritor.
(pe coperta 4 a volumului IV.)
*
Ioan MĂRGINEANU
„Lupșa, aur și oameni”, o monografie cât o țară
La Edit. Pastel din Brașov au apărut recent volumele III și IV ale amplei
Monografii: „Lupșa. aur și oameni”, cu subtitlul „O comuna din Țara Moților”.
De la bun început se impune o precizare: avem de-a face cu un triptic
monografic chiar dacă există un volum patru datorat unui om ale cărui rădăcini
amplifică încă râu și ram în Munții Apuseni, prof. univ. dr. Ioan Vlad,
sprijinindu-se pe un nucleu de colaboratori din care nu lipsesc scriitori, poeți,
muzeografi, folcloriști, dascăli, cadre militare, preoți, economiști și avocați.
Încercăm să redăm numele lor pentru a putea păstra același gen de aleasă prețuire
pentru fiecare: P. Albu, S. Andrieș, V. Bud, E. Căbulea, L. Câmpean, Maria,
Sabin și Vasile Cioica, P. Cioica, M. Cristea, I. Dumitraș, E. I. Dragosin, O.
Gabor, M.T. Giurgiu, A. Gosa, E.V. lanc, I. lanc, D. Lupașcu. A. Macaiet, D.
Mălin, I. Mărginean, M. Mihinda, M Mocan, I. Mocan, G. Nicoară, O. Băieșanu,
P. Oprișa, V. Oroian, M. Pașcanu, M. Prața, T. Racotă, L. Roșca, M.R. Buzan,
V. Nicolau Lupșanu, Z. Sandu, L. Simionaș, P. Stanciu, V. St. Tutula, I. Vasii,
Ioan Vlad etc., majoritatea dintre ei făcând parte din Societatea Culturală
Patriotică „Avram Iancu”, filialele Brașov și Lupșa. Distingem în volumul III:
Schița monografică a satului Geamăna, această biografie vegetală, policromă, a
Doinei și Dorului, a plecării și întoarcerilor.
Referințe…
255
Partea a doua cuprinde: Lupșa și lupșenii, studii și articole, în care
transpar deopotrivă frumusețile naturale, aura tradiției, larma, vuietul și tragedia
aurului, portrete ale unor instituții benefice, devenite cunună pe același cântec –
iubirea satului natal. Acest sentiment ce-i ține pe lupșeni în lume se întoarce
mereu sub brazda cuvântului, semințe mirabile, se prelungește ploaie caldă de
vară în volumul IV: „lupșenii risipiți prin lume, prin istorii, științe, cultură”,
reîntoarse în profiluri distincte, destine, împliniri, recunoștință. adică flori ce-au
dat în fruct, ca fantastică rotație a anotimpurilor. Destăinuirile lor formează o
lume greu de imaginat, o filă de istorie pigmentată cu eroi contemporani cu toți
urmașii ridicați flacără la hotară, sevă în monumente, pildă peste generații.
Urmează capitolele In memoriam Petru Șerban, Sabin Andrieș, Lupșa – literatură
și folclor, dar și Aniversarea • Lupșa 640 • Ecouri, recenzii și sugestii, la
volumele I și II. O amplă bibliografie, indice de persoane, un calup de ilustrații în
care Lupșa este chiar pridvorul unei case părintești, ce-și așteaptă mereu fiii să-i
boteze cu nemărginirea credinței, a dumnezeirii Limbii Române. O rază
transpare de sub ochiul magic al paginii și al coordonatorului Ioan Vlad: mândria
de a fi LUPȘAN, ceea ce este egal cu aroma „corolei de minuni a lumii”.
Mulțumind lui Ioan Vlad, celorlalți autori că ne-au primit printre lupșeni, nu
facem altceva decât să le recunoaștem fiecăruia biografia distinctă, îmbrățișez
fam. Cioica pentru culegerea acestui text.
La mulți ani, străveche, mereu contemporană iubire de Moție: Țară a
Lupșenilor!
*
Vasile Șt. TUTULA
Lupșa – o monografie în 4 volume
O monografie impresionantă, în 4 volume, are începând cu anul 2009
comuna Lupșa din județul Alba. Cele 4 volume cuprind 1916 pagini și îl au
coordonator științific pe profesorul univ. dr. în istorie Ioan Vlad, fiu al acestei
frumoase așezări de pe Valea Arieșului, din Țara Moților.
Volumul I (478 pagini) și volumul II (455 pagini+VI) au apărut la Edit.
Pastel, Brașov, 2006 iar volumele III (528 pagini) și IV (413 + XXXVI pagini)
la aceeași editură, în 2009. Coordonatorul științific, prof. univ. dr. Ioan Vlad, cel
care a dus greul activității de redactare, tehnoredactare și corectură a stabilit
următorul titlu ce domină coperta nr. I a fiecărui volum „LUPȘA AUR ȘI
OAMENI, O COMUNĂ DIN ȚARA MOȚILOR, VOL. I, II, III, IV”. Pe prima
pagină a fiecărui volum mai găsim consemnarea „ANTOLOGIE MONO-
GRAFICĂ”.
Construcția și structurarea celor patru volume pe capitole și subcapitole
este deosebit de interesantă, bine concepută și făcută, respectându-se cu mult
Ioan VLAD la 70 de ani…
256
discernământ regulile și principiile științifice de scriere și redactare. Se simte de
la primul la ultimul volum, în fiecare pagină, activitatea, munca și stilul unui
istoric bine documentat, dăruit până la epuizare la a-și ajuta satul, fiii satului să-și
recupereze istoria „pierdută” sau împrăștiată la arhivele județene sau naționale,
ori familii de seamă ce au ținut și țin la moștenirea trecutului.
Capitolele mari ale celor patru volume au la bază cercetări și redactări
ocazionate de diverse evenimente profesionale ori de pregătire personală ale
autorilor; lucrări de licență sau de grad didactic, studii, articole etc. întocmite
după o serie de reguli și uzanțe universitare, coordonate și validate de specialiști
universitari.
Volumul I abordează istoricul comunei Lupșa (autor prof. Sabin Andrieș
– 85 pagini), cadrul natural, demografic și economic (prof. Laurențiu Roșca –
103 pagini), elemente de etnografie ale comunei Lupșa (prof. Doina Goia Văzan
– 126 pagini), monografia toponimică a satului Mușca (prof. Maria Cira, prof.
Elena Ana Maira Cira – 27 pagini), Lupșa – obiceiuri, legende, povestiri (Emil
Roșca – 97 pagini).
Volumul II are trei părți, prima cuprinde 26 studii și articole semnate de
Sabin Vlad, Ioan Horga, prof. Monica Albu Rotaru, Sabin Cioica, prof. Sabin
Andrieș, Maria Goia-Rădulescu, Ioan Vlad, Romulus Felea, dr. Gheorghe Iancu,
Petre Albu, Emil Roșca, ing. Mircea Goia și ing. Radu Bellu.
Partea a doua a volumului, intitulat „Lupșenii risipiți prin lume (…),
destine, portrete, împliniri, recunoștință” cuprinde 36 de studii istorice, evocări,
portrete, etc. scrise de aceiași autori menționați mai sus, la care se adaugă: Ioan
Iulian Morcan, Iuliana Morcan, preot Eugen Goia, Mărioara Scurtu Șpan, Cornel
Lazăr, Mihaela Chicomban, Sandu Selegean, Ion Mărgineanu și Maria Cioica.
Meritorii sunt portretele oamenilor de seamă ai comunei: dr. Petru Șpan, preotul
dr. Coriolan Sabău, Pamfil Albu, Vasile Căbulea, Sabin Andrieș, dr. Gheorghe
Vlad, generalul Nicolae Oprea, dr. ing. Petru Șerban, Sabin Vlad, Ioan Vlad,
Ioan Horga, Sava Nuț, Valerica Goia, Alexandru Măcăieț, Sabin Cioica, Tudor
Harda, preot Petre Iancu, prof. Mircea Șpan, ing. Ioan Teoc, Vasile Goia, Elena
Pașca, Gelu Petruța și… mulți, mulți alții. Cerem scuze că nu i-am nominalizat
pe toți.
Partea a treia a volumului II cuprinde poezie și folclor din Lupșa,
semnate de Sabin Cioica și Dumitra Mălin, culese de Maria Cioica, Valerica
Vlad, Paraschiva Oprișa și Teodor Albu.
Volumul III tratează în prima parte o schiță monografică a satului
Geamăna de acum o jumătate de secol (prof. Ioan Dumitraș – 145 pagini);
însemnări despre satul Geamăna (Nicolae Prașa – 16 pagini); Lupșa – leagăn de
spiritualitate ortodoxă în Țara Moților (fragmente de Ioan Vasii – 29 pagini);
Comuna Lupșa. Studiu fizico-geografic (Mihaela Mihinda – 51 pagini). Partea a
doua cuprinde 34 studii și articole semnate de Tuliu Racotă, Pamfiliu Albu,
avocat Viorel Oroian, colonel (r.) Gheorghe Nicoară, Mihai Pascaru, Elena
Referințe…
257
Victoria Ianc, Nicolae Roșca Lupșeanu, Laurențiu Roșca, învățător Mircea
Giurgiu, Sabin Andrieș, Ioan Vlad, Laurențiu Roșca, Maria Cioica, Pamfiliu
Albu ș.a. Acest volum ca de altfel toate cele patru se încheie cu o bogată
ilustrație alb-negru și color (peisaje, portrete de oameni, școli, biserici,
monumente, muzeul etnografic, mine, străzi, imagini din cele 23 de sate și
crânguri, familii, port popular etc.).
Comuna Lupșa, situată nu departe de inima și centrul Munților Apuseni,
în apropierea localității Roșia Montană (Alburnus Major), de unde romanii au
scos zeci și mii de tone de aur, nu este una oarecare. Este o comună mare, cu
oameni harnici, care cuprinde 23 de sate, 13 biserici, 10 școli, cu o populație de
5784 oameni (în 1971). Suprafața hotarului comunei împreună cu a celor 23 de
sate (crânguri) este de 11.317 hectare, identificate fiind 87 de movile aurifere, o
parte dacice, necercetate încă arheologic.
Volumul IV este o sinteză și o completare a primelor trei. Are 6 părți
distincte. Prima cuprinde 32 de studii și articole de istorie despre Lupșa și
lupșeni, 24 de portrete de personalități.
Volumul IV se încheie cu 8 ecouri, recenzii și sugestii semnate de o serie
de specialiști sau fii ai satului, urmate de o bibliografie selectivă (completare),
indice de persoane și ilustrații alb-negru și color, 3 hărți (harta hipsometrică,
harta solurilor, harta geologică) în culori expresive și de bună calitate.
Fiecare volum este plin și mustește de istorie. O istorie a luptelor pentru
dreptate, libertate și democrație, căci aici la Lupșa a existat în Evul Mediu un
cnezat românesc condus de neamul Cândeștilor. Pe aici au trecut și luptat Horea,
Cloșca și Crișan, Avram Iancu – Craiul Munților pe care lupșenii i-au însoțit și
ajutat în multe bătălii și lupte la 1784-1785 și 1848-1849. Cele 4 volume au o
mare valoare documentară și cultural, căci sunt scrise de oamenii locului. Ei
cunosc cel mai bine istoria celor 23 de sate (crânguri) lupșene și a oamenilor lor,
ceea ce cred cu tărie că avem de a face cu 4 filoane de aur ce vor rămâne peste
timp un model de muncă și recunoștință, o carte vie peste veacurile ce vor veni,
un imbold de respect, dragoste și prețuire pentru generațiile ce vor urma.
Desigur, Lupșa și oamenii ei au încă nevoie de modernizare; școală modernă,
dispensar, infrastructură, drumuri, locuri de muncă, proiecte, investitori pentru
ieșirea din sărăcie, în care s-au scufundat după 1980-1990. Și lupșenii cred și
speră că vor veni acele vremuri, deși greu, care să le schimbe viața în bine,
pentru a-și iubi plaiurile și locurile natale.
Rămâne ca timpul să confirme sau să infirme iubirea și respectul față de
locurile natale pentru ca lupșenii să-și reclădească viața, averile, speranțele,
identitatea și drepturile dăruite din moși-strămoși.
Ioan VLAD la 70 de ani…
258
B. IOAN VLAD – JURNALISTUL
George Florin COSMA
[Un fulg de Pasăre Phoenix] Așa!*
Dragii mei prieteni de la „Leontin Sălăjan”, sunt de-a dreptul fericit să
văd cele trei numere de… gazetă școlară editate în zilele Revoluției. Vă trimit
un fulg de zăpadă, sau de Pasăre-Phoenix; vă cer scuze pentru jaloanele între
care v-am încadrat cândva propensiunea… dar mă bucur să fi putut spune și
despre nivelul înalt de pregătire asigurat de liceele militare.
Fiți, în continuare, voi înșivă! Aveți cadre de excepție și aveți un suflet de
excepție. Să ne revedem cu bine!
*
Grigore RADOLAVESCU
Marian NENCESCU
Ce nu au știut tiranii**
La rugămintea maiorului Ioan Vlad de la Școala Militară de Ofițeri Activi
de Artilerie Antiaeriană și Radiolocație din Brașov, semnalăm, cu oarecare
întârziere din cauza unor cauze obiective, apariția primelor trei numere ale ediției
speciale a publicației „Orizonturi ostășești în Revoluție”. Mărturie vie a
eroismului și puterii de sacrificiu dovedite cu prisosință de elevii și cadrele
didactice ale școlii în lupta plină de primejdii pentru apărarea Revoluției, revista
tipărită în condiții grafice deosebite beneficiază de un sumar bogat, atrăgător,
cuprinzând reportaje, mărturii și gânduri ale apărătorilor Victoriei, ca și de un
material ilustrativ de excepție. Alături de creațiile lirice ale elevului caporal
CĂTĂLIN HAIDĂU, căzut eroic la datorie, întâlnim numele a numeroși
colaboratori mai vechi ori mai noi ai revistei. Spre exemplificare, reproducem
din eseul „Ce nu au știut tiranii” de locotenent-colonel Alexandru Șerban: „Ei nu
au știut că noi, ostașii neamului, ne-am născut din popor. Nu au știut că iubim
pământul acestei țări, nu au crezut că știm și citim printre rânduri și nu au știut,
în primul rând, că avem bunici, părinți și educatori demni, iubitori de neam și
țară. Nu au știut că «mirabila sămânță» din poezia lui Blaga a trecut în
pământul țării și a încolțit neîntinată în sufletele ostașilor”. Trimiteți-ne și alte
numere ale publicației dumneavoastră. *
* La Datorie, 17 ian. 1990.
** Din grupajul „Armata Poporului în legătură directă cu cititorii”, în Armata poporului, 7
februarie 1990.
Referințe…
259
Marius PETRAȘCU
O nouă revistă brașoveană – Oastea și Țara
Un grup de entuziaști și patrioți, din care nu lipsește colaboratorul nostru
(și vechi colaborator al ASTREI) mr. prof. dr. Ioan Vlad, alături de lt. col. (r.)
Mardare Mateescu, gen. mr. (r.) Aurică Sitaru și gen. mr. (r.) Constantin Lițu,
toți îndrăgostiți de istoria oștirii române, s-a lansat în generoasa aventură a
editării unei noi reviste de istorie militară, al cărui prim număr îl avem acum în
față. Textele prezentate cititorilor, în mare parte restituiri necesare din ultima
parte (cenzurată) a faptelor de arme ale apărătorilor neamului, merită osteneala
unei lecturi, din care nu putem ieși decât cu un câștig de suflet și de adevăr.
Personal, nu consider întâmplător că, pe prima pagină a revistei, pe lângă
argumentul, încheiat cu îndemnul „Cu Dumnezeu, înainte!” și salutul ministrului
Niculae Spiroiu, revista ne propune biografia unui mare militar-erou al Brașo-
vului și al țării, generalul Ion Dumitrache, o mare pasiune a mr. Vlad (comună,
de altfel cu subsemnatul). Generalul, trecut într-o nedreaptă uitare de regimul
comunist, începe abia acum, prin strădaniile noastre, să se prezinte prin extrasele
din extraordinarul său jurnal, pe care îl vrem cât mai degrabă editat în volum.
Sigur, aplecarea noastră de azi, către istoria mai recentă a armatei române
– îndeosebi către campania din Est, din cel de Al Doilea Război – este satisfăcută
de revistă. Sunt aici, însă, și texte dintr-o sferă mai largă a trecutului nostru. Nu
lipsește acad. Ștefan Pascu, cu Centenarul Memorandului, nici I. Vlad (iarăși), cu
„Cărturarii brașoveni și Marea Unire”, nici lt. mj. Mircea Botei, cu o cercetare
despre bătălia de la Zărnești a marelui Brâncoveanu și nici eruditul col. (r.) dr.
Mihai Romanca, ca o incursiune în trecutul îndepărtat al oastei române.
Revista, de ținută și rigoare științifică, impune însă și prin masa
informației sale și prin garanția pe care ne-o dă, astfel, pentru numerele viitoare,
pe care le așteptăm cu real interes.
*
La Datorie, redacția
„Oastea și Țara” la început de drum
Publicistica militară românească s-a îmbogățit cu o nouă revistă: „Oastea
și Țara”, editată de Secția Teritorială Brașov a Institutului de Istorie și Teorie
Militară. În deplin acord cu cuvintele marelui gânditor Nicolae Bălcescu, înscrise
pe frontispiciul revistei. cum că „Istoria poate fi o armă dE luptă” colectivul
redacțional își propune să ridice sabia adevărului istoriei noastre, menit să
contribuie la apărarea prin știința istorică a drepturilor noastre sfinte și intangibile
la libertate, independență, integritate și demnitate națională, valorificarea
Ioan VLAD la 70 de ani…
260
moștenirii noastre istorico-militare. Născută în vechea cetate de la poalele
Tâmpei – locul în care, de veacuri, limba și cultura românească, spiritul de
libertate și unitate națională au fost cultivate și s-au afirmat cu putere – noua
revistă își sintetizează programul în însuși titlul cu valoare de simbol: „Oastea și
Țara” – două coordonate îngemănate potrivit principiului doctrinar românesc al
datoriei participării tuturor la efortul de apărare a gliei strămoșești.
Reținem din numărul de debut mesajul „Înălțați crezul iubirii de țară”
adresat revistei de domnul general-locotenent N iculae Spiroiu, ministrul apărării
naționale, „Calvarul generalilor – Ion Dumitrache”; „De la Supplex Libbelus la
Memorand”; „Un general american în slujba Budapestei sovietice (1919)”;
„Cărturarii brașoveni și Marea Unire”; ciclurile „Memorialistică – Pe frontul de
Răsărit” și „Ginta latină”. Sunt doar câteva dintre materialele ce fac ca „Oastea și
Țara” să fie exclusiv o revistă de cultură istorico-militară, de articole și studii
științifice, redactate și prezentate conform uzanțelor presei de specialitate, în chip
sobru și decent, fără partizanat politic sau patimă propagandistică.
La început de drum, urăm, colegial, noii publicații militare o viață cât mai
lungă desfășurată în spiritul adevărului istoric pe care-l propovăduiește!
Nota editorului: Facsimilul atașat prezintă prima pagină a revistei.
*
[Ioan TUDOR]
Armata ne face surprize. Eveniment editorial*
Publicistica brașoveană s-a îmbogățit cu încă o apariție. Ne bucură imens
acest lucru, cu atât mai mult cu cât „Oastea și Țara” este o revistă trimestrială de
cultură istorico-militară, editată de confrații noștri de arme de la Institutul de
Istorie și Teorie Militară – Secția teritorială Brașov.
Primul număr se dovedește dens și ia opțiuni ferme. Crezul redactorilor
„Istoria este o armă de luptă” este susținut într-adevăr de un „militantism
viguros, vis-à-vis de interesele naționale supreme ale neamului românesc, de
adevărul și dreptul nostru istoric”.
Curate și limpezi, articolele și studiile științifice prezentate conform
uzanței presei de specialitate ne demonstrează că militarii, pe departe de a fi luați
de valul post-revoluționar al publicisticii spumoase, au știut și știu ce vor: o
Românie întreagă, cu o istorie adevărată, descâlcită, fără partizanat politic și fără
patimă propagandistică.
Domnul general-locotenent Niculae Spiroiu, Ministrul Apărării
Naționale, în prima pagină a publicației, este chiar alături de inimoasa redacție
* Colegiul de redacție, Poliția brașoveană, nr. 1 (39), 1993.
Referințe…
261
care, învingând starea materială și financiară precară, luptă cu mijloacele
specifice condeierului pentru „valorile durabile ale pământului românesc.”
Ilustrația revistei, realizată după albumul „Basarabia, Ucraina, Crimeea.
Marșul victorios al trupelor române și germane”, completează fericit paginile de
memorialistică semnate de generalul-maior (r) Constantin Lițu și lt. mj. (r)
Cornel Z. Comșa. De altfel, alături de membrii Asociației Naționale a
Veteranilor de Război – Filiala Brașov și ai Clubului „Eroii patriei” semnează
nume de referință: acad. Ștefan Pascu și generalii G. Mărdărescu, Ion
Dumitrache, Aurică Sitaru și nu în ultimul rând Ion Safta, directorul Institutului
de Istorie și Teorie Militară.
O mențiune specială pentru eminentul redactor șef dl. mr. prof. doctor
Ioan Vlad, omniprezent în revistă începând cu „Calvarul generalilor”, și încheind
cu un interesant interviu cu Roger Gheysens, redactorul șef al revistei belgiene
de Istorie militară „Memo”.
Le dorim succes condeierilor militari, iar revistei „Oastea și Țara”, viață
lungă.
*
Ioan JIANU
Noi apariții în publicistica militară*
Cu bucurie colegială salutăm apariția noii reviste trimestriale „OASTEA
ȘI ȚARA” editată de Secția Teritorială de Istorie Militară Brașov a Institutului de
Istorie și Teorie Militară, în colaborare cu Asociația Națională a Veteranilor de
Război – Filiala Brașov și Clubul „Eroii Patriei”.
Ieșită de sub tipar în chiar ziua Marii Uniri de la 1 Decembrie,
Sărbătoarea noastră Națională, revista este rodul inițiativei și travaliului unui
colectiv de oameni inimoși și entuziaști – cadre militare active și în rezervă,
istorici, scriitori, publiciști (redactor-șef – maior dr. Ioan Vlad) – care au pornit la
drum cu un crez nobil în suflet. Acela de a considera istoria, cum o aprecia
Nicolae Bălcescu, ca pe o armă de luptă, și de a face, pe temeiul faptelor și
învățămintelor ei, educația patriotică a tinerelor vlăstare ale țării. Pentru că avem
nevoie astăzi de o istorie adevărată. netrunchiată și necenzurată, avem nevoie de
o istorie nesupusă canoanelor ideologice sau politice. Grupul de redactori și
colaboratori, toți cei care semnează în paginile dense ale primului număr au
căutat și au reușit să însuflețească cu întâmplări și fapte, cu documente și mărturii
inedite perioade din istoria noastră militară și națională care până mai ieri
constituiau pete albe, subiecte tabu. Spicuim din sumar: Centenarul
Memorandumului – de la Supplex Libellus la Memorand – acad. Ștefan Pascu;
* Viața armatei, nr. 1, 1993.
Ioan VLAD la 70 de ani…
262
Cărturarii brașoveni și Marea Unire – Ioan Vlad; Campaniile Reîntregirii – Un
general american în slujba Budapestei sovietice sau analiza unui jurnal, de
generalul G. Mărdarescu; Memorialistica pe frontul de răsărit; Memorialistica pe
frontul de apus – amintiri din aceste campanii ale generalului Ion Dumitrache,
locotenentului major (r) Cornel Comșa, generalului (r) Constantin Lițu,
sergentului Nicolae Bogdan: Calvarul generalilor – documentar de maior dr. Ioan
Vlad; rubrica „Ginta latină” în care semnează: colonel (r) dr. Mihai Romanca,
Mardare Mateescu, locotenent-major Mircea Botei; O evocare a figurii
scriitorului militar N.M. Condiescu (1880-1939), fost președinte al Societății
Scriitorilor din România, o face poetul brașovean Vasile Copilu-Cheatră.
Revista, la prima sa apariție, beneficiază de cuvinte de salut din partea d-
lui general-locotenent Niculae Spiroiu. ministrul apărării naționale, d-lui general-
maior Ion Safta, directorul Institutului de Istorie și Teorie Militară, d-lui general-
maior (r) Constantin Lițu, președintele Filialei Brașov a A.N.V.R.
Cei care își vor găsi răgazul să se aplece peste paginile revistei vor
cunoaște alte și alte momente din lupta și jertfa înaintașilor noștri, a ostașilor și
ofițerilor români pentru păstrarea neștirbită a ființei naționale și a vetrei străbune,
pentru libertate și independență.
„OASTEA ȘI ȚARA” – o revistă al cărei titlu inspirat reflectă un adevăr
de necontestat: la temelia ființării neamului și a țării a stat și stă dintotdeauna
oastea țării formata din fiii ei. Mai ales într-o lume bântuită de primejdii de care
n-am dus și nu ducem lipsă.
Notă: Se publică și facsimil cu prima pagină a revistei, cu urarea de „viață lungă și
condei inspiriat”, cât și adresa de corespondență a noii reviste.
*
Horațiu ANKEN
„Oastea și Țara”, nr. 4*
A apărut numărul 4 al revistei de cultură istorico-militară „Oastea și
Țara”, revistă trimestrială editată de Secția teritorială de istorie militară Brașov a
Institutului de Istorie și Teorie Militară, Asociația națională a veteranilor de
război – filiala Brașov și Clubul „Eroii Patriei”. Din sumarul ei spicuim: „Din
gândirea militară românească” – selecție realizată de Mihai Comăniciu, „Armata
și reîntregirea” – de general maior Silvestru Hanganu, „Peste Nistru” și linia
„Stalin” – de căpitan (r) Gheorghe Sora, „Închinare Patriei” – de L.T. Hențiu. De
asemenea revista publică apelul Fundației „Cultul Eroilor” cu privire la ridicarea
în municipiul Brașov a unui monument dedicat cinstirii eroilor neamului.
*
* Mesagerul, 3 noiembrie 1993.
Referințe…
263
Mardare MATEESCU
„Oastea și Țara” – revistă de cultură istorico-militară*
Nici că se putea o mai armonioasă și rodnică colaborare întru editarea
revistei „OASTEA ȘI ȚARA”, decât camaraderia dintre Secția teritorială Brașov
a Institutului de Istorie și Teorie Militară, Asociația Națională a Veteranilor de
Război – Filiala Brașov și Clubul „Eroii Patriei”.
Constituiți în Colegiul de redacție din care fac parte: maior prof. dr.
IOAN VLAD (redactor șef), lt. colonel (r) MARDARE MATEESCU, ziarist,
corespondent special de război, secretarul Asociațiunii Transilvane pentru
Literatura Română și Cultura Poporului Român, Despărțământul Brașov
(redactor șef adjunct), locotenent major Mircea BOITEI (secretar de redacție),
general mr. (r) Aurică SITARU, general mr. (r) Constantin LIȚU, general mr. (r)
Mihai PERJU, col. dr. Mihai ROMANCA, prof. Vasile COPILU-CHEATRĂ,
scriitor, Ludovic HENȚIU. epigramist. care și-au însușit grija și strădaniile
luminii tiparului a unei reviste cu deosebit prestigiu istoric literar, în aceste vremi
de cumpănă morală și vădită amenințare a tulburării vieții popoarelor lumii. Cu
adevărat, editarea revistei reprezintă curajul unor oameni trecuți prin vifornița
luptei întru apărarea gliei străbune și asigurarea libertății și independenței
neamului nostru.
Așa fiind, ne exprimăm admirația că acești oameni, care au sfidat
moartea în tranșeele încordării mondiale, fac dovada și azi, că valențele lor
morale sunt în slujba supremelor năzuințe întru dăinuirea românească. Dar, așa
precum n-au fost singuri în lupta de apărare și afirmare a vieții românești, nu pot
fi singuri în apărarea, dezvoltarea și trăinicia supremelor năzuințe naționale; iar
dreptul și dreptatea românească nu-și pot dovedi rezistența și impune respectul
decât prin unitatea morală a întregului popor român. Se impune deci
înregimentarea tuturor românilor în jurul acestor fel de acțiuni în rândul cărora se
aliniază și revista „OASTEA ȘI ȚARA”. Colegiul de redacție face o remarcă pe
cât de onorabilă, pe atât de determinantă pentru editarea revistei. Este vorba de
Tipografia „MACOVEI” S.R.L., din str. Agricultorilor nr. 1-A, al cărei
proprietar s-a dovedit a fi un veridic îndrăgostit al luminii tiparului, folosind
„pecuniarul” în desăvârșirea artei tipografice, de unde și prestigiul de care se
bucură. Un plus al grijii îl reprezintă alăturarea de strădaniile d-sale a unor
încercați tehnicieni în domeniul tipografic unde modernismul își spune cuvântul.
*
* Mesagerul, 3 noiembrie 1993.
Ioan VLAD la 70 de ani…
264
I. Al. BARBU
Oastea și Țara – număr omagial.
Regele maghiar Ștefan cel Sfânt se trăgea din ducele Menumorut
Numărul dublu (8-9) al consecventei și harnicei reviste trimestriale de
cultură istorico-militară „Oastea și Țara”, editată de Secția teritorială Brașov a
Institutului de Istorie și Teorie Militară, Filiala județeană a Asociației Naționale a
Veteranilor de Război și Clubul „Eroii Patriei”, este dedicat, în mare parte,
semicentenarului eliberării Transilvaniei de Nord de sub ocupația fascisto-
horthystă și împlinirii patriarhalei vârste de 80 de ani de către academicianul
Ștefan Pascu, supranumit aici, pe bună dreptate, „voievodul istoriografiei
Transilvaniei”. Sunt publicate articole și evocări temeinic documentate despre
luptele pline de sacrificiu pentru eliberarea localităților importante ale
Transilvaniei de Nord, eseuri despre activitatea prodigioasă a octogenarului Șt.
Pascu, studii și portrete ale unor patrioți și luptători pentru reîntregirea patriei și
unitatea tuturor românilor. Reținem semnăturile meritorii ale gen. mr. Silvestru
Hanganu, gen. lt. (r) Marin Dragnea, gen. mr. (r) Constantin Lițu, lt. col. (r)
Mardare Mateescu, lt. col. dr. Ioan Vlad, prof. univ. dr. Ioan Silviu Nistor, prof.
dr. Florin Salvan ș.a. Și o profesiune de credință a celui omagiat, desprinsă dintr-
un recent interviu. „Istoria, asemenea oricărei alte științe, e datoare să servească
interesele superioare ale societății, să-i apere trecutul și prezentul și să contribuie
la pregătirea viitorului. De aceea, nu-mi plac necinstea și reaua credință a celor
ce mistifică și falsifică istoria altor popoare, făcând din istorie slujnica
neadevărului”.
În mod aparte ne-a atras atenția un studiu incitant despre „Războiul
româno-ungar din anii 1002-1003, materializarea unui conflict dinastic”, semnat
de mr. Mircea Dogaru, cercetător la numitul institut. Pe baza unor documente
medievale de necontestat, autorul afirmă că adversarul lui „Gelua cel Tânăr”.
Ștefan cel Sfânt, regele maghiarilor, se trăgea, pe linie paternă, din româno-
maghiarul Toxun, nepotul lui Arpad, „Toxun cel cu fizic atât de singular printre
maghiari, moștenit de la mama sa, fiica lui Menumorut, ducele Bihorului”. Mai
mult, regele maghiar, născut în anul 969, a fost botezat în ritul și în limba sa (cea
„moravă”, adică slavonă, recent adoptată de români ca limbă liturgică), a fost
botezat, deci Waic, adică Voicu. „Ulterior – se spune în articol – prin trecerea la
catolicism, el avea să fie rebotezat Ștefan”. Și concluzia firească: „Pretențiile
regelui asupra Transilvaniei nu puteau decurge, deci, decât din invocarea
drepturilor mamei sale, a însăși originii sale voievodale românești”. Rămâne în
seama istoricilor români și maghiari să descâlcească ițele dinastiilor existente în
acest teritoriu, la interferența celor două milenii de istorie ale erei noastre.
*
Referințe…
265
L.C.
„Oastea și Țara” nr. 10*
A văzut de curând lumina tiparului numărul 10 al Revistei de cultură
istorico-militară „Oastea și Țara”. Așa cum ne-a obișnuit până acum, avem și de
astă dată în fața ochilor aceeași publicație de înaltă ținută științifică asupra
căreia ești îndemnat a te opri cu nemărginită curiozitate. Într-o clipă, parcă, ni se
luminează mintea și ni se îmbărbătează sufletul. Iată, avem dovada spuselor de
mai sus, parcurgând doar câteva secvențe ale bogatului sumar: „Armata și
Biserica – restitutio in integrum”, „Semicentenarul victoriei asupra fascismului”
„Martiriul lui Horea – 210 ani”, „Campaniile reîntregirii”.
Să adăugăm, apoi, apelul „Pentru un muzeu militar” la Brașov, prin care
redacția propune înființarea unui asemenea așezământ. Pentru aceasta se inițiază
o acțiune de colecționare a documentelor istorice și militare. Cei care pot să
sprijine această inițiativă se pot adresa redacției, str. Mihai Viteazul nr. 160,
telefon: 16.53.62 int. 189 sau la sediul filialei Brașov a ANVR, Cercul Militar,
telefon: 14.47.83.
* Gazeta Transilvaniei, 20-21 mai 1995.
Ioan VLAD la 70 de ani…
266
C. IOAN VLAD – DASCĂLUL ȘI COLECȚIONARUL
Motto:
„Școala trebuie să te învețe să fii propriul
tău dascăl, cel mai bun și cel mai aspru.”
N. Iorga
Octavian MATALĂ
Lecția de istorie „ex catedra” și „extra catedra”*
Domnule maior, sunteți un împătimit de istorie, profesor doctor în
institut, șef de catedră, un nume în cercetarea de istorie militară, în publicistică,
în cultura brașoveană. Vă propun o discuție sub genericul de mai sus. Prima
întrebare: Are profesorul de istorie o poziției privilegiată în procesul de educație
al tinerei generații?
Profesiunea didactică, înțeleasă ca o profesiune de credință și nu doar ca
o meserie sau carieră, vizează prioritar o finalitate educațională, o latură sau mai
multe ale educației intelectuale. Misia profesorului de istorie este una
privilegiată, odată pentru că cunoașterii istoriei naționale i se acordă un statut
preferențial, iar în al doilea rând pentru că ea vizează și realizează educația
patriotică, sentimentul de patriotism, cel mai înălțător și cel mai pur pe care l-a
zămislit conștiința omului, acel suport indestructibil, fără de care nici faptele
mari, epocale, nici eroismul cotidian nu se pot edifica. Sentimentul patriotic,
adevărată busolă infailibilă a faptelor de viață, este indispensabil personalității
umane, mai întâi datorită atașamentului spontan la mediul natural și social în care
s-a născut și apoi el se cristalizează și devine o forță morală printr-o educație
stăruitoare și de durată, în realizarea căreia învățământului de istorie îi revine un
rol esențial. În al treilea rând poziția privilegiată a dascălului de istorie este dată
de natura informativ-formativă a disciplinei, a trecutului glorios al poporului
român, sufletului și personalității tinerilor, creând disponibilități sufletești și
sentimente de nezdruncinat.
Istoria este o disciplină exclusiv de clasă? Există în cazul predării-
învățării istoriei și o „oră de după oră”, germenul unor pasiuni de-o viață?
Sunt atât de numeroase cazurile când, de la oameni simpli până la savanți
în diverse domenii, preocuparea pentru studiul istoriei este un adevărat „Violon
d’Ingres” pentru atâția „dinafara” domeniului, și nu de puține ori cu rezultate ui-
mitoare. Mai ales în stadiul actual al cercetării de istorie când interdisciplinaritatea
este o condiție sine qua non, contribuția unor oameni de știință venind dinspre alte
* În Orizonturi ostășești, nr. 1-2, 1993, p. 12-14.
Referințe…
267
domenii, și mai ales ale științelor exacte, ale etnologiei, folcloristicii,
antropologiei etc. înspre studiul istoriei, este uimitoare, hotărâtoare pentru
progresul științei istorice. Dar nu la astfel de cazuri doream să mă refer, ci la
numărul impresionant de iubitori ai istoriei, de pasionați, consecvenți cititori ai
presei și cărților de istorie, cercetători amatori de istorie, colecționari, specialiști
neoficializați pe anumite probleme etc. Nu de puține ori istoricii străini vizitându-
ne au fost uimiți de interesul masiv al românilor pentru istorie, de atât de largă
audiență la public a presei și cărții de istorie. „Magazin istoric” și „Revista de
istorie militară” sunt exemple edificatoare de popularitate și accesibilitate.
Această stare de lucruri, cu care ne putem mândri ca popor, își are
sorgintea și în școală, în învățământul românesc de istorie. Există realmente „o
oră de după oră”, o lecție de istorie în afara clasei, în familie, în societate.
Condiția hotărâtoare a acestui fenomen este, cred, personalitatea lecției
de istorie din școală, calitatea și rigurozitatea învățământului de istorie. Lecția de
istorie, în ciuda unor tendințe de diminuare a rolului ei sub o motivație
modernizatoare, nu și-a pierdut rosturile ei de formă organizată a procesului de
învățământ. Realizarea lecției de istorie, scrisă sau expusă, într-o viziune
integratoare atât a laturii informative, densă și esențializată, cât, mai ales, a
conținutului de idei, a bogăției mesajului, din care să nu lipsească efectul
emoțional și estetic, asigură îndeplinirea obiectivelor educativ-formative ale
actului didactic. Exemplul înaintașilor (Bălcescu, Kogălniceanu, Iorga),
preocupați de forța permanentă a cuvântului scris și rostit, interesați într-o istorie
de idei, de cugetare, de simțire și frumusețe în întreaga sa ținută, este modelul cel
mai demn de urmat.
Profesorul care are la dispoziție un timp strict determinat pentru „a
forma” și „a informa” trebuie să reziste tentației de a sufoca o clasă cu torente de
cuvinte al căror reflex emoțional poate fi defavorabil. El trebuie nu doar să
comunice elevilor, ci să comunice cu ei și astfel să determine atitudinea
cursantului față de procesul învățării. Elevul trăiește intelectual din substanța
informației transmisă de profesor, dar adevărata lui viață intelectuală începe doar
în momentul în care el însuși ajunge să se autoeduce. Condiția vitală este ca
profesorul să fie în stare să entuziasmeze, să stimuleze dorința de a se educa, de a
învăța. Nașterea acestei pasiuni pentru învățare poate cunoaște și insuccese dar
odată încheiată, rolul profesorului se va mărgini la a conduce și coordona această
pasiune. O primă consecință a acestui fapt este transformarea monologului
informațional al profesorului într-un dialog firesc, interstimulațiv, în care
informația, soluțiile, deciziile, comentariile trec în ambele sensuri. Rigiditatea
este exclusă aici, iar originalitatea și imaginația au deplină libertate.
În acești termeni, încercăm în cadrul actului didactic să transferăm lecția
de istorie și dincolo de clasă sau de școală, să creăm „ora de după oră”, să naștem
pasiuni trainice în sfera cunoașterii istoriei.
Ioan VLAD la 70 de ani…
268
Care este relația dintre cultura generală și cultura istorică? Cum o
întâmpinați și cum o dirijați pe timpul școlarității?
Relația nu poate fi decât de intercondiționare, de dependență. Statutul și
nivelul studentului le presupun pe amândouă la un nivel destul de ridicat. Studiul
istoriei se face în repetare, după ce au parcurs în liceu o programă destul de densă
la această disciplină, menită să le formeze și consolideze cultura istorică. Tocmai
de aceea metodologia desfășurării cursului trebuie să fie alta, să modifice
prioritățile, să accentueze latura formativă, educațională, să sporească înțelegerea
profundă a faptului istoric, a epocii și să creeze posibilitatea deslușirii conclu-
ziilor și învățămintelor pentru prezent și viitor, a cauzalităților și determinărilor, a
particularităților și trăsăturilor, a legităților istoriei. Profilul preponderent tehnic
și militar al învățământului nostru creează parcă disponibilități suplimentare
pentru studiul istoriei, pentru îmbogățirea culturii istorice și prin ea a culturii
generale. Rigurozitatea și precizia disciplinelor tehnice creează un cadru mintal
adecvat și demersului intelectual presupus de cursul de istorie în aceleași limite
ale rigorii și determinării științifice, dar cu o variație de planuri stimulativă,
creatoare și benefică pentru ansamblul activității intelectuale.
Dincolo de realizarea obiectivelor și sarcinilor didactice, cultivăm gustul
pentru literatura istorică, științifică și beletristică, cu rezultate lăudabile. Studiul
bibliografiei impuse la curs, folosirea lucrărilor importante de istorie în
activitatea la clasă a profesorului, recenzarea acestora în cadrul orelor de istorie,
informarea constantă și completă asupra fluxului editorial în plan istoriografic,
discuțiile și informațiile pe orizontală între elevi privind literatura istorică,
activitățile cercului de istorie etc. sunt modalități de realizare a apropierii și asi-
milării în proporții mari a informației de istorie, a cărții și publicisticii de istorie.
În cabinetul de istorie aveți o expoziție documentară. Vreți să ne-o
prezentați?
Ne-am asumat o direcție de acțiune, o sarcină practică a cursului de
istorie cu finalități multiple atât pentru cursanți cât și pentru școală. Este vorba de
o amplă acțiune de descoperire, apărare și valorificare a unor materiale cu
valoare documentară aflate la populație, de regulă, necunoscute și în pericol de a
fi distruse sau pierdute pentru patrimoniul național. Acțiunea, desfășurată de mai
mulți ani, s-a bucurat de maximă angajare și solicitudine din partea studenților și
rezultatele ei sunt remarcabile. Cu convingerea că ne îndeplinim o datorie
profesională dar și morală, cetățenească și patriotică, am constituit un bogat fond
documentar al cursului, o amplă expoziție în cadrul secțiunii „Izvoare ale predării
istoriei poporului român” din Cabinetul de istorie și am inițiat o cuprinzătoare
acțiune de cercetare și valorificare a acestor materiale, finalizată mai ales prin
articole de presă. Gama acestor materiale este foarte largă, cuprinzând elemente
de numismatică, arheologie, medalistică, uniformologie, bibliofilie, istoria presei,
istoria armelor, fotografii, corespondență, acte diverse, materiale provenind de la
veterani de război, elemente de artă populară etc. În această acțiune se află și
Referințe…
269
sursa unei părți importante din expoziția muzeului școlii. Folosirea unora din
aceste materiale în activitatea didactică și realizarea în acest mod a legăturii
nemijlocite cu documentul istoric este de un efect deosebit, iar cabinetul de
istorie a câștigat considerabil în atractivitate și originalitate prin existența
expoziției menționate.
*
Gabriel GEORGESCU, elev caporal
Am văzut bătălia Brașovului*
Cu puțin timp în urmă am trăit una din cele mai autentice experiențe,
văzând și auzind lucruri de care chiar dacă auzisem înainte, acum reluându-le în
amănunt, așezându-le așa cum au fost, fiecare la locul său, au căpătat dintr-o dată
altă valoare, găsindu-le noi și noi semnificații, apreciindu-le la adevărata lor
dimensiune.
Și de unde putem învăța mai mult dacă nu din experiența altora, din ceea
ce au simțit și au trăit alții, din bucuriile, necazurile și tristețile celor ce încă mai
sunt sau poate s-au săvârșit, îngropând odată cu ei amarul unei vieți pline de
suferințe, de zbateri și de prea puține bucurii, căci românul n-a avut a se bucura
decât în scurte clipe de liniște și pace.
Asta se cheamă istorie și noi o reprezentăm zilnic. Cercul de istorie al
institutului nostru, condus de neobositul nostru îndrumător maior dr. Ioan Vlad, a
pornit într-una din zile, către dealul Șprenghi. Am participat la acea activitate
mai mulți colegi decât erau pe lista cercului. Și asta pentru că frumusețea
activităților noastre de cerc depășește cadrul strict al unor activități didactice.
Întotdeauna la cursul de istorie sunt găsite acele modalități de expresie
care sunt accesibile tuturor și care prin farmecul lor trezesc curiozitatea, interesul
pentru cercetarea – vizitarea de muzee, de vechi vestigii istorice, simpozioane în
care avem posibilitatea să audiem personalități de marcă din țară și de peste
hotare, audiții, vizionări de filme istorice. Sunt numai câteva din bogatul
repertoriu al cercului care adesea ne creează momente de vădite satisfacții,
trezindu-ne alese sentimente.
Activitatea de care aminteam se petrecea într-una din primele zile ale
începutului de primăvară când soarele își trimitea timid primele sale raze de
căldură. De acolo din vârful dealului Șprenghi ni se desfășura înaintea ochilor
întreaga panoramă a orașului.
De sus orașul părea mic și de aici domnul maior a început cu voce calmă
o veritabilă lecție de istorie. Simțeam în tremurul vocii sale emoțiile evocării
* Orizonturi ostășești, 1991.
Ioan VLAD la 70 de ani…
270
faptelor de adevărat eroism și sacrificiu ale ostașilor români, iar vibrația aceasta
ne-a pătruns în adâncul inimii: Bătălia Brașovului și bătălia pentru trecători –
1916. O luptă crâncenă ca o ultimă încercare îndârjită și eroică a trupelor române
de a opri înaintea trupelor germane și austro-ungare spre trecătorile de curbură
care trebuiau apărate cu orice preț. Cu ochii minții am perceput acea luptă
inegală ce a pus față în față cinci mari unități germane și austro-ungare cu
efective și putere de foc complete, cu experiență de luptă bogată, față de numai
trei divizii românești obosite, incomplete și demoralizate, slab dotate, trupe
dispuse într-o inferioritate tactică pe un front întins, lipsit de lucrări genistice de
apărare, neted, deschis, favorabil trupelor atacatoare – șesul Bârsei între Brașov,
Sânpetru, Bod și Codlea.
Relatarea profesorului, amănunțită, sugestivă și nuanțată, ne înfățișa cu
exactitate panorama câmpului de luptă. Vedeam parcă desfășurarea confruntării,
participam parcă la evenimente, eram alături cu trupul și sufletul de ostașii
români care se apărau în tranșeele de la Bartolomeu, le-am trăit și noi cu durere
drama. Pentru scurt timp, pătrunzând faptul de istorie, am străbătut tunelul
timpului și am văzut bătălia Brașovului.
Ca militar, am apreciat justețea hotărârilor comandanților români cât și a
celor străini, a lui Falkenhayn care în calitate de comandant al trupelor germane
supraveghea panorama luptei din turnul bisericii din Codlea.
Războiul e război, și cu tot eroismul ostașilor și comandanților noștri,
Brașovul avea să fie ocupat.
Totodată am aflat de una dintre cele mai odioase crime de război, în care
o companie de 250 de militari români, dotați cu puști și doar o singură mitralieră,
fără posibilitate de a riposta din cauza unor situații confuze și astăzi, a fost ucisă
în totalitate ca act de răzbunare, încălcându-se astfel cel mai elementar simț
uman și toate uzanțele juridice de război.
Am fost apoi pe locul acelei „tranșei a morții” unde astăzi se află, din
păcate nu în forma inițială, monumentul de la Bartolomeu. Ne-am plecat cu
pioșenie frunțile pe locurile unde odihnesc 650 eroi români căzuți în Bătălia
Brașovului.
Am plecat apoi spre școală cu hotărârea că dacă va fi nevoie, oricând
vom înscrie cadenței pașilor lor, ritmul cadenței pașilor noștri
*
Referințe…
271
George Florin COSMA
Adevărul palpabil al istoriei*
Inițiativa a fost a profesorului, căpitan Ioan Vlad. De prin 1983, elevii
școlii au fost invitați ca, în vacanțe și permisii, ba chiar și în învoiri, să guste din
plăcerea aparte a colecționării de mărturii cu valoare documentară, aflate pe tot
cuprinsul țării. Firește, patru ani nu înseamnă prea mult, dar rezultatul este de-a
dreptul emoționant: la expoziția realizată cu ocazia Conferinței pe școală a
comuniștilor, în martie ’87, privirile tuturora au putut cerceta în voie o parte din
corespondența purtată de un ostaș, luat cu forța în armata horthystă, cu părinții
aflați în teritoriul smuls din trupul patriei prin odiosul Dictat de la Viena; sau
exemplarul din „Cazania lui Varlaam – carte românească de învățătură”, editat la
Iași, în 1642; sau regulamentele militare, hărțile, ziarele, decorațiile (însoțite de
brevete), monedele, actele personale care au aparținut, sau care au fost mângâiate
de palmele taților, bunicilor, străbunicilor…
E greu de dat nume, așa cum grea de adevăr e istoria noastră însăși. De
reținut este cultivarea pasiunii de colecționar, de cercetător și păstrător al
dovezilor palpabile privind munca, lupta și visele mari ale poporului român.
*
Ioan VLAD
PIESELE UNEI COLECȚII
a) Ce este Transilvania?
Din cărțile vechi sau mai puțin vechi cuprinse în colecția noastră vă
semnalăm azi „Buletinul Societății Regale Române de Geografie” pe anul 1940.
Este o publicație de aproape 600 de pagini, cu studii și articole grupate pe patru
capitole, din care primul, Studii, ocupă mai mult de jumătate din economia
tomului. Preponderente sunt, desigur, studiile de geografie a țării și a lumii, dar
există și câteva de istorie, de importanță deosebită. Pe acestea din urmă dorim să
le semnalăm.
În paginile de istorie ale Buletinului sunt ușor sesizabile problemele mari,
dureroase ale țării și poporului nostru din tragicul an 1940. Deși studiile sunt
scrise înainte de gravele amputări teritoriale ale României din iunie, august și
septembrie 1940, se întrevăd norii negri care se abat asupra României, iar
oamenii de știință, istoricii, etnologii etc. sunt în plină ofensivă științifică și
* La datorie, Gazeta de educație ostășească, 2 iunie 1987.
Ioan VLAD la 70 de ani…
272
publicistică pentru demonstrarea legitimității și indivizibilității teritoriale a
României Mari, pentru apărarea alături de întregul popor, cu armele dreptului
istoric, etnodemografic etc. a fruntariilor românești.
Buletinul debutează cu studiul de proporții (110 p.), dar și de o valoare
științifică și propagandistică incontestabilă a lui S. Mehedinți, Qu’est-ce que la
Transylvanie? (Ce este Transilvania?). Scris, aici, în limba franceză, dar publicat
simultan în română, italiană și germană, studiul este destinat străinătății și în
primul rând marilor puteri fasciste, Germania și Italia, care făceau presiuni
imense asupra statului român pe linia revizionismului, vizând importante teritorii
românești, state care erau demult surde la argumentele de orice natură ale
românilor pentru apărarea integrității patriei lor. Răspunsul la întrebarea din titlu
este dat de savantul român cu o autoritate științifică indiscutabilă, cu mijloacele
cele mai rafinate ale argumentului istoric, geografic, etnodemografic, spiritual,
religios etc, pe deplin convingător, într-o etică și obiectivitate exemplare. Rând
pe rând, autorul demonstrează indubitabil că Transilvania este centrul orografic
al pământului românesc, spațiu geografic de o simetrie arhitectonică a „fortăreței
carpatice”, unică în lume, centrul „regiunii cu climat dacic”, un fel de mozaic
meteorologic dat de așezarea, forma și altitudinea Carpaților, nu de Dunăre, cum
încearcă alți climatologi, creatori ai noțiunii de „climat danubian”, să
demonstreze, Dunărea fiind „nu cauza, ci efectul multiplelor nuanțe ale
climatului țărilor prin care trece, până la intrarea pe teritoriul românesc”.
Transilvania este și centrul sistemului hidrografic al României, care radiază din
centru spre toate punctele cardinale, „făcând un fel de ciclon de apă”, un adevărat
„castel de apă” al fluviilor care au sculptat și sculptează încă pământul românesc.
„Acel care ar șterge de pe hartă fluviile Transilvaniei, ar crea pentru hidrografia
României un adevărat non-sens – ar lăsa aproape toate fluviile fără izvoare”.
Transilvania este apoi centrul etnografic, antropogeografic și istoric al
poporului român. Și aici demonstrația, amplă și dincolo de orice dubiu, este
ireproșabilă, uzând de metoda comparatistă și de cea interdisciplinară. În toate
aceste domenii, provincial din centul țării formează o unitate cu restul statului
român”.
Într-o scurtă „privire spre trecut”, autorul se pronunță în problemele
cardinale ale istoriei românilor. Spicuim câteva aprecieri: „Pentru un etnograf,
dispariția unui bloc de populație răspândită pe o suprafață de 600.000 km2 (dacii
sub stăpânire romană – n.n.), posedând o civilizație foarte avansată și o înaltă
cultură (din punct de vedere etnic, superioară chiar culturii greco-romane), este o
ipoteză puerilă”. Referitor la religia dacilor, în centru căreia stă crezul că „dacii
sunt nemuritori”, după mărturia lui Strabon și Herodot, autorul face această
remarcă: „După doctrina lui Zamolxe, dacii puneau sufletul înaintea corpului. În
loc să aline corpul, ceea ce a condus mai târziu la formula Mens sana in corpore
sano, legislatorul din Carpați afirma pe drept formula contrară. Doar cel a cărui
suflet este sănătos, poate apăra în egală măsură sănătatea corpului său. Socrate
Referințe…
273
însuși a rămas surprins în fața profunzimii acestei gândiri”. Se afirmă apoi că
locuitorii din Carpați, „pregătiți de doctrina lui Zamolxe, (primordialitatea
sufletului), au adoptat foarte devreme creștinismul… nimeni nu știe cine i-a
botezat, în ce secol, sub autoritatea cărui șef, cum s-a petrecut acest lucru la unii
din vecinii lor, care au primit noua doctrină pe cale administrativă… la români
creștinismul s-a răspândit pe nesimțite și destul de devreme”, religia creștină
fiind, ca și limba latină, factor de unitate în spațiul carpatic, atunci când „barbarii
erau încă păgâni”.
Referitor la unguri, autorul spune: „Convertiți la creștinism din ordinul
regelui, ei și-au schimbat și modul de viață și s-au amestecat cu locuitorii, căci
pusta panonică nu era nelocuită la venirea lor, o populație” europeană, formată
mai ales din slavi și romani (pastores romarorum), se găsea aici. Ei (ungurii) și-
au însușit obiceiurile europenilor, încetul cu încetul, pierzându-și caracterul lor
mongol, modificându-și rasa. Fără această transformare și fară creștinism, ei ar fi
pierit cu siguranță, ca și hunii, avarii, pecenegii, cumanii și alte nații asiatice”.
Tot referitor la maghiari, în alt loc, autorul consider că, contrar regulii istorice,
care pretinde că statele stăpânind zonele muntoase caută să se întindă în câmpiile
de la poale, ei, nomazi ai câmpiei, au încercat să cucerească munții din jur,
„inversiune pe care experiența istorică a umanității n-a întâlnit-o nicăieri”.
Analizând rezistența românească antiotomană, așezată de autor pe patru
piloni de talie europeană, Mircea, Iancu, Ștefan și Mihai, aflăm că popularitatea
și puterea lui Iancu de Hunedoara n-au plăcut niciodată statului maghiar, că
acesta, după expresia papei, „n-a mărit reputația ungurilor, cât pe cea a
românilor, din sânul cărora se născuse”, că s-a uneltit împotriva fiilor săi și unul
a fost ucis, iar celălalt, o știm, spre ironia soartei parcă, a ajuns cel mai mare rege
al statului maghiar. Aflăm apoi că Ștefan al Moldovei a fost numit „cel mare
(sic!) de un suveran contemporan (Stephanus iile magnus)”, iar despre Mihai
Viteazul se spune că „din Balcani, unde era privit ca o minune, celebritatea sa a
trecut în Italia și până în Spania, unde a fost reprezentat pe scenă de Lope de
Vega. Împăratul Rudolf de Habsburg îl compară cu un al doilea Alexandru, în
timp ce istoricul german Bisselius vede în el pe Arhanghelul Mihail”.
Anul 1918 a făcut ca „statul legat de Carpați să-și regăsească pentru a
treia oară centrul său geometric, Transilvania”. Și, ca o concluzie la analiza
istorică, savantul afirmă: „Acest popor, din antichitate până-n prezent, a rezistat
tuturor invaziilor din stepele vecine, și în trei reprize, de-a lungul secolelor, el a
reușit să-și reconstituie unitatea sa politică. Fără Carpați, n-ar fi existat nici o
națiune, nici un stat român, și lumea slavă s-ar fi întins până la Alpi, într-o
perfectă continuitate etnică și politică, așa cum o dorește panslavismul”.
Studiul abordează și „judecățile defavorabile”, teoriile false și pe creatorii
lor, cu privire la istoria poporului român. Rațiunea acestui fapt ar fi: „cel care
comite o injustiție împotriva altuia urăște în același timp pe cel care este obiectul
Ioan VLAD la 70 de ani…
274
acestei injustiții. Aceasta este logica păcatului: vinovatul are iluzia de a-și
diminua propria culpabilitate, urându-și victima și calomniind-o”.
Din lipsă de spațiu, ne limităm la atât, nu fară regret, cu noutățile din
admirabilul studiu al lui S. Mehedinți. Nu încheiem înainte de a semnala și
studiul lui Șt. Manciulea „Românii și minoritățile etnice din Transilvania și
Părțile ungurene, în întâia jumătate a veacului XIX-lea”. Aici, autorul, analizând
două dicționare geografice ale Transilvaniei, ne prezintă datele exacte privind
ponderea românilor pe județe și localități în Transilvania. Aflăm astfel că
Transilvania avea, la 1839, un număr de 2.755 localități, din care erau „curat
românești – 1.559, curat ungurești – 36, curat secuiești – 202, curat germane –
22”, iar în restul naționalitățile erau amestecate. Referitor la județele Arad, Bihor,
Satu Mare și Maramureș, care constituiau „părțile ungurene”, „situația este
asemănătoare”. Interesant aici este că din cele patru județe, la stabilirea graniței
politice româno-ungare după 1918, au rămas în Ungaria 271 de localități din
totalul de 878, din care numeroase curat românești.
Iată deci, nu doar o piesă de colecție, cât o carte, un autor, puțin
cunoscute marelui public, o contribuție de real patriotism în apărarea drepturilor
noastre de neam.
b) Un almanah al eroismului de la Mărășești*
Pentru că într-un număr anterior din 2 iunie a.c. („Apărarea patriei”,
1987), acest ziar prezintă cu amabilitate acțiunea noastră de colecționare și
apărare a documentelor istorice, încercăm să prezentăm cititorilor un astfel de
document, o reală valoare bibliofilă, evocând evenimentele politico-militare de
acum 70 de ani, de pe frontul din Moldova.
Este vorba despre ceea ce azi numim un almanah, „Calendarul Regina
Maria. 1918”, apărut la Iași, la începutul anului 1918, într-un tiraj de 46.500
exemplare, 162 pagini, în acele momente grele pentru întreg neamul românesc,
după o cheltuire maximă a energiilor naționale în cele două campanii militare
(1916 și 1917) și înainte de dureroasa surpriză a soartei – Pacea de la București.
Calendarul, respectând uzanțele genului, cuprinde mai întâi (32 pagini)
informații pur calendaristice, dar, și asta este semnificativ, cu o bogată ilustrație
evocând războiul, cu speranțele, cu eroismul, cu durerile lui, o ilustrație demnă
de a fi reluată de iconografia publicațiilor noastre de istorie, mai ales la această
aniversare.
În continuare, pagini memorabile de istorie, literatură, publicistică,
înfățișează războiul cu toate ale lui: desfășurarea de ansamblu, rațiunile politice și
juridice ale războiului purtat de România, eroismul românesc în istorie și în acest
război, drama zguduitoare a înfrângerii, retragerii și refacerii în Moldova, epopeea
* La datorie, 11 august 1987 (o sinteză).
Referințe…
275
fără egal a luptelor din vara anului 1917, crezul și nădejdile necurmate în victorie,
în viitorul luminos al neamului, peste toate nenorocirile care ne-au încercat.
Primul din aceste materiale, „Războiul nostru pentru întregirea neamului”,
47 pagini, semnat de colonelul C. Găvănescu, poate cel mai important, este,
credem, prima încercare, competentă și reușită, de sinteză în istoriografia noastră
asupra războiului de eliberare și întregire a neamului. Atunci când încă nu se
sedimentaseră informațiile și aprecierile, când războiul nu era încheiat și
documentele lui încă inaccesibile, autorul reușește o viziune realistă, critică și
destul de apropiată adevărului istoric înțeles și prezentat doar după câțiva ani de la
război, de către istorici. Autorul este, de altfel, un cunoscut istoric militar al
acestui război și ne-a lăsat o altă sinteză asupra războiului, cu același titlu,
publicată la Iași, în 1919, ca și o sinteză, prima, dacă nu și singura, în istoriografia
noastră interbelică, despre Primul Război Mondial în totalitatea lui.
Alte articole sunt semnate de Octavian Goga, B.Șt. Delavrancea, Nicolae
Iorga, Em. Panaitescu, G. Vâlsan ș.a.
Eroismul ostașilor români în întreg războiul, atât ca evocare a unei
trăsături strămoșești deplin prezentă și în luptele anilor 1916-1917, spre laudă și
recunoștință, cât și ca îndemn și suport moral pentru alte necesare fapte mari, până
la împlinirea idealului neamului, este, parcă, firul roșu al întregului calendar.
O imagine globală asupra eroismului poporului nostru realizează
Delavrancea (p. 96): „Noi am fost și suntem un neam răbdător și cuviincios…
Istoria noastră este un lung șir de dureri și patimi. Și dacă suntem cum suntem,
asta ține de la firea noastră, deopotrivă de simțitoare la bineți pe vremuri de tihnă
și la vitejie pe vremuri de răzmeriță. Eroii noștri au fost veseli la ospeție și iuți
până la uitare de sine în războaie. Ș-au fost, care micșori (mici la statură), care
potriviți, care uriași și nu cu fălnicia trupului au biruit, ci cu tăria sufletului lor
dârz, cât au stat în viață în rândul ostașilor sau pe scaune de domnie. Și și-au
plătit datoria lor și către noi și către Europa, păzindu-ne și păzind-o de mișuna
năvălitoare a spurcaților de turci”.
În zilele războiului, moștenirea strămoșilor s-a regăsit deplină: „am luptat
cu un eroism neasemuit de mare, jertfele căzând cu miile în mijlocul bătăliilor ce
păreau că sunt infernul. Sângele eroilor a curs gârlă, eroi ce vor rămâne pildă vie
lumii întregi și urmașilor noștri, de modul cum știm să ne apărăm vatra și
drepturile” (C. Găvănescu, p. 76). În lungul eseu „Cu gândul pe front…”,
Delavrancea, adresându-se „dragilor ostași”, leagă într-o logică înfăptuire
eroismul cu vitejia, curajul, sufletul cinstea într-o raportare la istorie, la strămoși
și mai ales la iubitul său și al nostru al tuturor, Ștefan cel Mare. Eroismul este
condiția noastră perpetuă: „Ne jertfim casa ca să ne facem datoria. Ne facem
datoria ca să ne păzim pe noi și pe omenire de robia hainilor. Apărându-ne pe noi
și pe omenire de copita nemțească, vom lăsa urmașilor noștri o Patrie mai mare și
mai cinstită de celelalte neamuri. Vom fi la rând cu ceilalți. Vom blagoslovi în
vecii-vecilor pe cei jertfiți.”
Ioan VLAD la 70 de ani…
276
Eroismul este, în viziunea lui Delavrancea, mai ales de origine
țărănească. Ostașii țării au fost cei care au dus drapelul victoriei prin satele și
orașele eliberate ale Ardealului, ei au apărat granițele carpatine împotriva
dușmanilor năvălitori, lăsându-și cu miile trupurile în trecători, ei, în bătălia de la
Neajlov, trebuiau să salveze Capitala și, dacă n-au făcut-o, n-a fost din vina lor,
vitejia și credința lor a zăgăzuit năvala de la Oituz, iar în tranșeele cu apă și sânge
ale Mărășeștilor ei s-au cheltui cel mai mult, lipsa și bolile tot pe ei i-au lovit mai
mult și cu toate acestea de la ei s-au auzit plângerile cele mai puține. „O! țărani,
țărani și orășeni, voi care v-ați plătit birul cumplit al sângelui, și care îl veți mai
plăti încă, bine să știți că sunteți feciorii iubiți ai României de astăzi și-ai
României de mâine. Din durerile și chinurile voastre, Patria, întristată și cernită,
în curând va răsări ca o fecioară tânără, frumoasă, puternică și mândră,
încununată cu frunze de stejar de la noi și cu frunze de paltin din codrii
Ardealului. Și toate de la noi vor fi, căci ursiți am fost să fim același cârd pe
lume, de-o parte și de alta a Carpaților, pe care pajura cu două capete a Austriei
viclene și murdare, n-a izbutit, de sute de ani, să ne macine și să ne împrăștie, ca
pe puii de potârniche.” (p. 103)
Privind recunoștința pe care o datorăm eroilor, reprezentativ și emblema-
tic, devenind inscripție pe mai multe monumente ale eroilor întregirii neamului
(ex. Monumentul de la Bartolomeu-Brașov), este acest text al calendarului: „Nu
vărsați lacrimi pe mormintele eroilor, ci mai curând slăviți-i în cântece, așa
ca faima numelui lor să rămână un ecou prin legenda veacurilor”. Textul
este semnat de Regina Maria.
O notă critică de mare finețe, privind eroismul maselor în istorie și lauda
acestuia, eroism uitat și nerăsplătit după ce năpasta a trecut, experiență potențial
repetabilă și la 1918, aduce Octavian Goga în poezia „Aceeași poveste”. O
poveste, o realitate scrisă de moșnegi în ceasloave, de Neculce în carte și de
Vodă în hrisoave care „Spune de oameni de câmp și de munte, / De tine,
prostime săracă, / Ursită să fereci din timpuri o punte / Ce nu pot dușmanii s-o
treacă.” Și poetul încheie: „Așa ne păzirăți străvechea moșie / Cu brațe de plug și
de sapă, / Tot viforul vostru o scapă. / Și astăzi când moartea o simt la fereastră, /
Povestea aceeași rămâne: / – Luați-o aminte, boieri dumneavoastră, / Să știți să
ne-o spuneți și mâine!”
Evocarea eroismului capătă accente expresive și în relatarea unor fapte
ale cercetașilor din timpul războiului, dar mai ales în schița „Sanda lui
Timoteiu”, semnată de N.N. Beldiceanu. Soția unui pădurar din Munții
Oituzului, rămasă doar cu mama bătrână în singurătatea pădurilor, undeva între
liniile românilor și inamicilor, săvârșește un act de mare curaj, în folosul oștirii
române. Trezită în toiul nopții de o patrulă austro-ungară, este obligată să le
deschidă, să le dea de mâncare și, în final, să-i conducă spre liniile lor, de care să
rătăciseră complet. Cu calm și sânge rece, curajoasa femeie îi conduce pe cei
Referințe…
277
cinci, prin întunericul nopții, pe cărări știute ca-n palmă, drept la punctul de
comandă al marii unități române, dându-i plocon colonelului comandant.
Momentele fierbinți ale verii anului 1917 sunt evocate expresiv, mai ales
în paginile lui Găvănescu. Bătălia de la Mărăști, purtată de Armata a II-a, este una
din cele mai mari bătălii ofensive victorioase, de pe frontul oriental, în întreg
războiul. „În zorii zilei de 11 iulie, înainte de a se face ziuă, trupele Armatei a II-a
se pun în mișcare… Atacul Diviziei a 3-a, în special, este fulgerător. În mai puțin
de două ore, se ocupă întreaga primă linie de tranșee și întăriri inamice de pe
dealul Mărăștilor. Luptele au fost crâncene, dar scurte. Trupele românești au sărit
asupra inamicului atât de repede, și cu atâta putere, încât orice rezistență din
partea lui aici, era de prisos. Baioneta și grenadele au jucat cel maimare rol. Acei
care nu s-au predat, au fost cu toții uciși, iar restul au fugit, în cea mai mare
debandadă, înspre tranșeele din linia a II-a. Lupta la dreapta Diviziei a 3-a, înspre
Poiana Încărcătoare, a fost sângeroasă, căci inamicul, ajutat de un teren prielnic și
de multe trupe, opunea o mare rezistență. Acest punct a fost ocupat în dimineața
de 12 iulie, făcându-se un adevărat măcel între trupele inamicului” (p. 68).
Succesul primei zile de lupte la Mărăști era mare: toate obiectivele
ordonate sunt atinse, inamicul fuge în debandadă, s-au luat peste 20 de tunuri,
multe mitraliere, peste 1.500 prizonieri, și multe materiale de război. În zilele
următoare, 12-16 iulie, ofensiva continuă mereu victorioasă, iar „situația
inamicului în retragere ia forma unui dezastru”. Rezultatul final al bătăliei a fost:
„1) dezrobirea unui teritoriu de aproape 20 km în adâncime, pe aproape 40 km
front; 2) peste 4.000 de prizonieri; 3) peste 50 de tunuri de câmp, grele și de
tranșee; peste 80 mitraliere și un material imens. Numai muniție s-a capturat…
peste 80 vagoane. Iar inamicul, victoriosul German, s-a constatat că fuge
năprasnic în fața baionetei soldatului român.”
Bătălia de la Mărășești a început cu „cel mai înverșunat bombardament,
fiindcă și inamicul riposta cu multă putere artileriei noastre grele…, fierbea
văzduhul și se cutremura pământul de puterea exploziilor. Sute de guri de foc
românești băteau pozițiile dușmanului, dar și el răspundea aproape cu aceeași
înverșunare și forță”. Intrarea în luptă era așteptată cu o nerăbdare maximă de
ostași. „Se citea pe fața lor și energia hotărârii supreme, și bucuria că în sfârșit
vor porni la lupta atât de mult așteptată și atât de mult dorită…, încât făceau
impresia unui resort strâns până la refuz și care se va destinde cu o violență
maximă în momentul când i se va da drumul.” (p. 70) Atacul german asupra unei
divizii rusești punea în nesiguranță frontul. Dar intrarea în luptă a Diviziei 5
infanterie română trebuie să închidă „spărtura făcută de atacul inamic”. Primele
contraatacuri ale românilor se produc în spre satul Străjescu. „Aici au loc lupte
înverșunate și satul este ocupat și pierdut de mai multe ori… Rezistența
întâmpinată surprinde mult pe germani, care nu și-o explică decât când au aflat
că au venit românii în această parte, surpriză cu totul neplăcută și neașteptată
pentru ei.” (p. 74)
Ioan VLAD la 70 de ani…
278
Luptele de artilerie cu proiectile lacrimogene, atacurile cu gaze asfixiante
și cu infanterie continuă fără întrerupere, până la 11 iulie, fără nici un succes de
seamă din partea inamicului. Se produce apoi acalmie pe întregul front, inamicul
pare obosit. În ziua următoare începe „un nou bombardament infernal asupra
trupelor noastre de la capul de pod Cosmești, urmat înspre seară de un atac cu
gaze asfixiante și apoi atacuri disperate cu infanteria în tot cursul nopții…
Luptele se continuă pe viață și pe moarte, fără cruțare, din nici o parte, și fără
întrerupere, până la 7 august inclusiv, când inamicul, cu totul obosit, și respins cu
pierderi umane, este nevoit să se oprească și să caute a se întări pe pozițiile ce
ocupa, fără a mai ataca pe românii ce luptau în această parte”.
Și descrierea acțiunilor de luptă, în termenii almanahului, ar putea
continua. Ne rezumăm la aprecierile finale ale lui Găvănescu. Bătălia de la
Mărășești este „cea mai mare victorie pe întreg frontul oriental, fără ofensiva lui
Brussilov din 1916. Această victorie este a noastră, este cea care ne-a arătat lumii
întregi ceea ce suntem și ce putem face atunci când luptăm în condiții egale de
armament, iar nu cum eram la începutul campaniei. Ea ne-a pus în rândul
popoarelor eroice, mari la suflete și înalte în gândiri, așa cum merităm să fim nu
numai după trecutul nostru, dar și după faptele noastre”. Dacă și pierderile
noastre au fost dureroase, apoi ale inamicului au fost mult mai mari. El a fost
„nevoit să retragă pe rând fiecare divizie, pentru a o reface. Au fost unități care
au fost reduse la un sfert din efectiv”. Mareșalul Mackensen, pentru întâia oară
de la începutul războiului, „a fost înfrânt, iar faima lui de spărgător de fronturi și
de victoriosul, a căzut în fața cinstitelor și vitezelor trupe românești.” (p. 76)
Dat fiind momentul apariției calendarului, imaginea pe care ne-o dă
pentru realitățile românești se oprește la sfârșitul anului 1917. Situația României
în acest moment este prezentată, cel puțin în două articole, cu optimism și
încredere, dar și cu o îngrijorare maximă, dat fiind impactul evenimentelor
zguduitoare din Rusia, înțelese sau mai puțin înțelese în esența lor social-politică,
dar resimțite îngrijorător în planul situației militare a frontului răsăritean.
„Alături de Rusia, un aliat mare și puternic la început, care, însă, din cauza
evenimentelor neînchipuit și nebănuit de mari, ce se petrec acolo, începe să
slăbească zi cu zi. România stă veșnic în picioare, senină și demnă, santinelă
vigilentă a lumii latine și civilizate și sclavă a datoriei sale, care este mai presus
de orice… România stă deoparte, cu arma în mână în fața dușmanului și apare ca
singurul punct luminos, un luceafăr, și ca singură bază de căldură binefăcătoare
omenirii, în această lume înnebunită de ură și patimi, și care pe zi ce merge se
prăbușește mai mult, mai adânc. Nimic însă nu ne va distruge credința… armata
noastră a stat și stă mereu în picioare. Fiindcă a crezut și crede în sfânta dreptate
a marii sale cauze…”
Hotărârea de a continua lupta, în momentul când abia mijeau primejdiile
primelor luni ale anului 1918, armistițiul și odioasa pace de la București-Buftea,
este de neclintit: „am suferit mult, suferim și vom mai suferi încă mult, căci
Referințe…
279
războiul nu s-a terminat… Dar oricât ar fi suferințele și de orice natură ar fi ele,
știm să le suportăm. Le vor primi cu inima senină, cu fruntea sus și neîncovoiați,
în fața lor vom merge mereu înainte, spre datoria noastră de români… vom duce
lupta aspră și deznădăjduită, pe viață și pe moarte, până ce ne vom împlini
idealurile primite moștenire, de sute de ani de la moși-strămoși… vom lupta cu
ultima desperare, în contra dușmanului rău, viclean și hrăpăreț și nu vom lăsa să
ne cadă arma din mână decât odată cu sufletul… vom lupta până când vom relua
aceea ce am pierdut, ceea ce avem de cucerit și până ce se va întrona pe pământ
frăția și dreptatea, iar nedreptățile de veacuri vor fi răzbunate”, (p. 80) Pagini
antologice pentru istoria luptei de rezistență și a luptei pentru împlinirea idealului
național: Marea Unire!
Vocația și iminența jertfei pentru generația Mani Uniri, „generație aleasă
să urzească viitorul unei nații”, este exprimată de G. Vâlsan: „Noi jertfim viața
de azi, din iubirea pentru cei de mâine. Din sângele vărsat acum, crește libertatea
și mândria celor ce vin după noi. Un glonț, o ghiulea de tun, care lovește în țintă
slăbește cătușele robiei de veacuri. Lopata care sapă un șanț de apărare, pune
temelia clădirii trainice, care va adăposti întreg neamul nostru” (p. 138).
Sperăm că răsfoind împreună acest almanah-document, puțin cunoscut
marelui public, am dovedit încă odată frumusețea și utilitatea acțiunii de
descoperire, apărare și valorificare a documentelor istorice aflate la populație și
prin el am înțeles ceva mai mult măreția și încărcătura de istorie și eroism
cuprinse în acel triptic al vitejiei românești: Mărășești-Mărăști-Oituz, aniversat
acum pentru a 70-a oară.
c) Serbarea conștiinței naționale*
Cu gândul la aniversarea de anul acesta a Marii Uniri a tuturor românilor,
vă prezentăm o lucrare legată nemijlocit de marea împlinire românească de acum
70 de ani.
Broșura intitulată 1 decembrie 1918. Conferința pentru serbarea
Unirii Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Patria-Mamă a
fost întocmită de Romul Simu și a apărut, cu numărul 140, în colecția „Biblioteca
Populară a Asociațiunii”, Edit. Asociațiunii, Sibiu, 1926. Reamintim că
„Asociațiunea pentru literatura română și cultura poporului român” sau
„ASTRA”, întemeiată la 1861 de Andrei Șaguna, Timotei Ciparu, G. Barițiu,
Axente Sever, Ioan Rațiu etc., avea drept scop, cităm de pe coperta a treia a
broșurii, „de a înainta cultura poporului român prin tipărire de cărți bune și
folositoare”, înființarea de biblioteci, muzee, expoziții de etnografie etc.
Conferința lui Romul Simu, având drept surse bibliografice lucrările lui
A. Bârseanu, publicațiile „Românul”, „Telegraful român” și „Gazeta de
* Viața militară, nr. 11, 1988.
Ioan VLAD la 70 de ani…
280
Transilvaniei”, era destinată „despărțămintelor și cercurilor culturale” ale
„ASTREI” din orașe și sate, în vederea sărbătoririi „în mod vrednic a zilei de 1
decembrie”, în cadrul unui program în care, pe lângă conferință, să mai fie
„cântări, declamațiuni, teatru, dansuri naționale etc.”
Conferința debutează astfel: „Fii bine cuvântată în veci, măreață zi de 1
Decembrie 1918, zi în care s-a încoronat, la Alba Iulia, cea mai însemnată faptă
în viața neamului românesc – unirea acestui neam de veacuri și, în tot cursul
acestui îndelung timp, amenințat să fie șters din șirul celorlalte popoare”.
Deschizând apoi „cartea în care se cuprinde povestea neamului nostru”, autorul
își propune să înființeze acele „grele și nesfârșite suferințe” ale poporului român.
Ne limităm doar la considerațiile vizând unirea de la Alba Iulia. Iată
atmosfera din dimineața acelei istorice zile: Istorica cetate devenise o mare
neliniștită de capete, în care se amestecau de-a valma țărani în cămăși și sumane
albe de sărbătoare, muncitori români, ofițeri și soldați în uniforme amestecate,
nouă, învechită, așa cum venise de la front”. Hotărârea de Unire cu România,
anunțată maselor participante, a generat o explozie de entuziasm: „deodată
întreaga câmpie și vechea cetate s-au umplut de un adevărat clocot de glasuri,
ridicându-se până în înălțime, ca pentru a sparge însăși tăriile cerului și
spintecând nemărginitul depărtărilor, să vestească lumii întregi că poporul român
a isprăvit cu robia de veacuri, că statul austro-ungar s-a prăbușit și că pe
dărâmăturile așezărilor învechite se înalță vânjosul și tânărul stat național român.
Tunetul care în miezul zilei de 1 Decembrie 1918 despică aerul era însuși
glasul Dreptății, care, scăpată din cătușele în care fusese închisă pe veacuri, își
striga acum pe deasupra milioanelor de morminte, de temniți și spânzurători,
biruința și proclama veșnica stăpânire asupra celor vii. Înăbușită în leagănul ei, în
inima Daciei istorice, Dreptatea poporului român reînvia acum totuși din acest
leagăn al neamului nostru, razele biruinței sale însemnând biruința întregului
nostru neam… Hotărârile aduse la Alba Iulia de către poporul român erau ieșite
din adâncurile nobleței lui sufletești, erau dictate de experiența îndelungată a unei
suferințe de veacuri și împletite dintr-o conștiință, care îmbina în cea mai
desăvârșită, armonie bunul simț, prevederea cea mai largă și înțelepciunea cea
mai desăvârșită, cu o demnitate mândră a unor mari înaintași”.
Prezentând apoi un text prescurtat al Hotărârii de la Alba Iulia, autorul
apreciază că principiile pe care se bazează acestea „pot fi așezate alături de
constituțiile cele mai libere ale popoarelor civilizate”. O precizare necesară face
autorul privitor la cei de altă naționalitate, „stăpânitorii de până ieri”, care
„mustrați de păcatele trecutului, tremurau sub perspectiva răzbunării”, spaimă
neîntemeiată, pentru că sufletul românesc nu dorea și nu permitea fapte de
răzbunare și, în plus, „s-au dat ordine aspre ca fiecare, ostaș sau civil, să
respecte averea, cinstea și viața altora, fie români, fie de alt neam”.
Încheiem tot cu cuvintele lui Romul Simu privind semnificația
sărbătoririi zilei de 1 Decembrie, apreciere valabilă pe deplin și azi, în acest an
Referințe…
281
jubiliar: Serbarea acestei zile este pentru noi toți serbarea conștiinței naționale,
a dreptății și a înălțării neamului nostru pe treapta civilizației, a înaintării în
rând cu alte neamuri”.
d) Regulamentul de gardă și garnizoană*
Cum făceau părinții sau bunicii noștri armată, cum arăta mai în detaliu
armata de altădată? Ne facilitează răspunsul la această întrebare – Regulamentul
provizoriu asupra serviciului de garnizoană pentru trupele de toate armele,
elaborat de secția a III-a din Marele Stat Major și intrat în vigoare la 26
noiembrie 1921. Structura și problematica regulamentului sunt, firește, cam
aceleași cu ale unui regulament similar al zilelor noastre, cu particularitățile
specifice timpului, cu diferențele inerente oricărei evoluții.
Scopul serviciului de garnizoană vizează, în termenii regulamentului,
stabilirea, conducerea și supravegherea activităților în garnizoană, a „asigura
paza și poliția militară”, aprovizionarea și adăpostirea trupelor în trecere, „a
prevedea și dispune măsurile pentru cazurile de incendiu, inundații, explozii”,
„menținerea ordinei în caz de mobilizare și război”, a stabili planul la alarmă.
Privind serviciul de gardă, regulamentul notifica: „Consemnul general
cuprinde toate îndatoririle permanente, pe cari trebuie să le respecte santinelele în
orice post s-ar găsi”. Iată și câteva îndatoriri ale santinelei:, să vegheze
necontenit postul, să nu părăsească postul, chiar dacă viața i-ar fi în pericol, să
aibă arma încărcată, piedica pusă, baioneta la gura țevii, să nu lase arma din
mână nici un moment și nu o dă nimănui, nici chiar comandantului gărzii, nu stă
jos… nu stă de vorbă cu nici o persoană… nu are voie să fumeze, să mănânce, să
cânte, să joace, să citească…” etc.
La capitolul „Onoruri, parăzi…” aflăm de „salutul pământului”, care
constă în obligația comandanților de forțe navale sau de vase militare străine,
care vin prima oară într-un port românesc „să salute pământul țării cu 21 de
lovituri de tun” și să ridice pavilionul țării căreia îi aparțin „la arborele mare”. La
acest salut, bastimentul românesc răspunde „lovitură pentru lovitură”, fără a
depăși 21 lovituri (salve) de tun.
Un ceremonial semnificativ se desfășura cu ocazia sosirii și plecării din
garnizoană a unei unități militare. Într-o piață publică, stabilită anterior, se adună
„toți comandanții corpurilor de trupă și serviciilor de garnizoană, cu ofițerii
superiori” și câte o subunitate cu muzica și drapelul din fiecare unitate militară.
Erau invitate autoritățile civile. Comandantul unității care pleacă vorbește
tuturor, adresează mulțumiri autorităților civile, prezintă „pe rând salutul său de
plecare autorităților, comandantului garnizoanei și trupelor ce rămân”. Urmează
defilarea unității care pleacă. Primirea unei unități care sosește pentru prima oară
* Viața militară, nr. 3, 1989.
Ioan VLAD la 70 de ani…
282
în garnizoană se face la gară sau la marginea localității cu un ceremonial
asemănător.
O obligație interesantă revenea ofițerilor la mutarea într-o nouă
garnizoană. Și anume, noul venit era dator a vizita ofițerii egali și mai mari în
grad din corp, precum și pe toți șefii ierarhici direcți din garnizoană. Primea vizita
ofițerilor mai mici în grad. Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații depindea
de împrejurări, dar nu putea depăși opt zile după instalarea definitivă a noului
venit. Cei vizitați aveau apoi obligația întoarcerii vizitei în cel mult 15 zile.
e) Generalul Ion Dragalina*
Continuăm prezentarea colecției de documente istorice, cu încercarea de
a realiza un portret al eroului de la Jiu din octombrie 1916, generalul Dragalina.
Este vorba de două articole din „Revista infanteriei”, nr. 7-8/1936, precum și de
lucrarea generalului I. Anastasiu, „Războiul pentru întregirea neamului, Studiu
critic”, București, 1937. Aflăm, astfel, că Dragalina, născut la Caransebeș, în
1860, are de timpuriu legături cu românii din țara liberă. Primii ani de școală îi
face la Râmnicu Vâlcea, unde tatăl său lucra ca inginer. La 20 de ani termină
școala militară austriacă și este repartizat la Regimentul românesc nr. 43 din
Caransebeș, cu care participă în 1882 la campania din Bosnia și Herțegovina,
unde este decorat pentru „destoinicie și bravură”.
La 1 decembrie 1887, demisionează din armata austro-ungară și intră în
armata română, urmând astfel exemplu atâtor intelectuali transilvăneni care au
trecut Carpații și s-au angajat din plin în lupta pentru cauza românească. Dintre
militari, exemplul cel mai elocvent este Moise Grozea, bănățean și el.
În războiul de eliberare și întregire a neamului, a comandat, poate nu
întâmplător, tocmai acele trupe destinate să elibereze Banatul său natal – Grupul
Cerna și apoi Armata 1. Când a luat comanda, el s-a adresat ostașilor cu acest
ordin de zi: „…am luat comanda armatei și cer imperios de la toți apărarea cu
viața a Sfântului pământ al Țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului
și a cinstei numelui de român. Cer de la toți cea mai deplină ascultare și cea mai
strictă executare a ordinelor. Țara va răsplăti pe viteji, iar numele lor va trăi pe
vecii vecilor în istoria neamului, ca și numele moșilor și strămoșilor, cari cu viața
și cu sângele lor au scris paginile glorioase din întreaga viață a poporului român”.
Preluând comanda armatei în focul luptei (10 octombrie 1916), generalul
întreprinde măsuri energetice, la fața locului, în deplină cunoștință de cauză,
pentru stabilizarea situației la Jiu, unde inamicul presa cu intensitate maximă. În
privința controlului, avea o solidă concepție proprie și dădea toată importanța
acestui act al conducerii. „Prin controlul personal al șefului, considera generalul,
inferiorii de orice grad își înzecesc încrederea în cel ce îi conduce și se
* Viața militară, nr. 8, 1989.
Referințe…
283
îmbărbătează în credința victoriei. Privirea însăși a șefului redeșteaptă mândria
de a se remarca. Cuvintele lui înviorează bravura și sentimentul de sacrificiu,
calmează nervii zdruncinați de groaza morții.”
Într-un astfel de control, în linia întâi, în defileul de la Jiu, se afla
generalul Dragalina când, la 12 octombrie 1916, a fost rănit. A murit 12 zile mai
târziu în București și a fost înmormântat cu funeralii naționale, fiind primul
general căzut în acest război.
Generalul-erou de la Jiu „a fost un model desăvârșit în întreaga sa viață,
ca cetățean și român, ca soț, părinte și comandant – se apreciază într-unui din
articole. A fost o pildă vie de dragoste, devotament, de muncă cinstită, deșteaptă
și dezinteresată. Ca ostaș de carieră, a atins sublimul ce se cere de către
sentimentul datoriei din convingere…” îi iubea cu pasiune pe cei din jur, se
sacrifica pentru subordonați, îngrijindu-i ca un adevărat părinte, fapt care i-a atras
apelativul de „taica Dragalina”. Era calm și liniștit, dar energic, inspira încredere
în puterea și calitățile lui de comandant, fiindcă era destoinic, priceput și cu
curajul răspunderii: „Lucra cât se poate mai puțin cu vorba, dar cât mai mult cu
fapta și pilda sa…, a câștigat suflet încât n-a avut nevoie a face uz de mijloacele
de constrângere. El prevedea dinainte și la timpul oportun sfătuia, observa sau
mustra cu blândețe, dar cu energie și hotărâre…”
Încheiem succintul portret cu un fapt din viața lui Dragalina, expresiv
pentru faptul cum lucra cu oamenii, pentru tactul și forța de convingere ieșite din
comun. Un comandant de pluton, altfel ofițer bun, avea cusurul de a întârzia
dimineața la program, exasperându-l pe comandantul de companie, care-i raporta
constant lui Dragalina. Acesta-l povățuia pe căpitan cum să procedeze, dar fără
rezultat. Atunci intră în acțiune măiestria personalității educative a lui Dragalina.
„Într-o bună dimineață, punct la ora programului, taica Dragalina era prezent la
plutonul ofițerului tânăr, care și de data asta întârziase. El începu să facă o
ședință de educație în locul ofițerului, îi iese înainte, îi strânge mâna cu dragoste
și îi zice: «Ce frumos pluton ai! Soldații sunt voinici, inteligenți și dezghețați.
Este o plăcere să stai cu ei de vorbă. Dar cât este ceasul?» Tânărul întârziat
răspunde: «7».
«Nu-ți merge bine ceasul. Este înainte cu o jumătate de oră, pune-l la ora
6,30 (ora începerii programului – n.n.)» Și se despărți de el, strângându-i din nou
mâna și urându-i spor la muncă. Tânărul întârziat s-a vindecat de atunci complet
de această boală”.
f) Povestea lui Ștefan cel Mare
A reveni mereu asupra operei și personalității marelui voievod român
este nu numai o satisfacție spirituală, o plăcută regăsire în istoria națională, ci și o
datorie morală prioritară pentru fiecare generație. Astfel a gândit și Laurenția
(Gribincea) Bacalbașa, dând spre tipar a doua ediție din „Povestea lui Ștefan cel
Ioan VLAD la 70 de ani…
284
Mare scrisă pentru poporul român”, în 1921, ediție din care avem un exemplar în
colecția care face obiectul acestui serial. Prima ediție apăruse „în zilele când
sufletul românesc, din Regat și România subjugată, se pregătea să slăvească, prin
sărbătoriri, fapte și pioasa amintire a morții lui Ștefan Vodă (400 de ani de la
moartea voievodului, în 1904 – n.n.), pe care poporul 1-a supranumit «mare și
sfânt»”. Cartea s-a născut din convingerea că „povestea lui Ștefan cel Mare este
și povestea adevărată a virtuților unui neam de eroi, cari de-a lungul veacurilor,
cu prețul vieții lor, au apărat moșia strămoșească, credința și graiul, păstrând
neștirbit idealul național, chiar și sub jug străin”.
Într-o notă introductivă, prezentă în ambele ediții, autoarea face o
interesantă translație în timp de la visul lui Ștefan cel Mare, împlinit atunci de
marele voievod și apoi, definitiv, de generația războiului de independență, la
visul poporului român, vis „de unire a țărilor surori și de mărire a patriei”,
împlinit de generația pentru care se scrisese această carte. În termenii autoarei,
visul lui Ștefan cel Mare era „să scape țara de dușmani, s-o mântuie de robia
turcilor, s-o întindă până la vechile ei hotare însemnate de Traian și apoi, aceste
neatârnate pământuri să le lase, după moartea lui, în stăpânirea unui popor viteaz,
cuvios, cinstit și avut”. Demersul narativ este făcut cu talent, cu măiestrie și
măreția voievodului apare în toată splendoarea sa. Ne oprim doar asupra unor
pasaje în care fapte și momente cunoscute nouă tuturor apar, în expresia autoarei,
într-o lumină proprie, originală, demnă de reținut.
Aprecierea cronicarului Grigore Ureche din cunoscutul portret făcut lui
Ștefan cel Mare, „mânios și de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, este astfel
tălmăcită: „…să băgăm de seamă că un suflet mare, viteaz și drept ca al lui,
urâciunea sufletelor altora nu o putea suferi, mai ales când socotea el că
fățărnicia, lăcomia, vicleșugul și strâmbătatea acelor păcătoși asupra țării se
răsfrângea și de aceia nu se sfia să verse sânge, când știa că sângele acela va
vindeca o rană a țării”.
Lupta de la Baia (1467), episodul final dramatic și fatal al expediției
maghiare în Moldova, luptă câștigată de Ștefan printr-o iscusită acțiune de
noapte, prin care încercuiește și aprinde târgul și tabăra adversarului, este astfel
descrisă: „Când au deschis ungurii ochii, nu știau: pe pământ sunt, în iad s-au
pogorât ori cerul a căzut pe dânșii? Și în groaza aceea, între fumul înăbușitor și
flăcările arzătoare, începuseră a se tăia între dânșii, urlând ca fiarele din codrii…
iar care se mai dezmeticise au împuns fuga de le sfârâiau călcâiele. Și așa s-au
sfâșiat și tăiat între dânșii… numai ruini fumegânde pline de sânge închegat și
mormane de hoituri…”.
În bătălia de la Vaslui, după ce Ștefan „porunci să pustieze toate locurile
pe unde aveau a trece ordiile păgâne”, după ce „prin hărțuieli îi tot bătu” și
alesese cu chibzuință locul luptei, „numai văi și râpe mocirloase”, acoperit de o
ceață densă, că „nu vedeai la o azvârlitură de băț”, turcii „cei hămieșiți de foame,
rupți de oboseala drumului… se repeziră ca niște năuci și zevzeci, dincotro venea
Referințe…
285
vuietul (sunetul derutant al trâmbițașilor moldoveni – n.n.), gândind că se vor
dezgheța în timpul