Content uploaded by Codrin Dinu Vasiliu
Author content
All content in this area was uploaded by Codrin Dinu Vasiliu on Jun 28, 2020
Content may be subject to copyright.
codrin dinu vasiliu / textul lui da
1
Textul lui da
Codrin Dinu Vasiliu
Revista Idei şi valori perene în ştiinţele socio-umane. Studii şi
cercetări, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, Tomul XI, 2005, pp.138-
148
1. Iată: un text străin. Oblic. Extras de pe suprafaţa unui teritoriu ambiguu, precum cel al
literaturii. O tăietură. Un incident şi o incidenţă. Un fragment. Zgomotos, parţial, partizan.
Chestiunea sa, mai mult decât statuia lui Condillac, pare să nu încapă în problema de faţă.
Iată, aşadar: un text străin. Pătrat ca un ecran, o chestiune de interfaţă. Şi totuşi, el ne va
deservi ca subtitrare:
Irene reîncepu să tragă prada la suprafaţă, cu precauţiune,
centimetru cu centimetru. Timp de patru ore, nu cedă nimic
din cei o sută douăzeci de metri de fir. Câteodată se oprea,
iar undiţa ce sta să se rupă îi tăia, ca un ferăstrău,
palmele de fier. Îi spunea atunci în şoaptă duşmanului
invizibil: da, eu sunt Irene Stanislas, fiul Epiphaniei din
Morne Etoile şi al lui Jackot mulatrul, frumosul mascul cu
jabou... Atunci undiţa slăbea fiecare centimetru câştigat cu
un da gâfâit în efort şi exaltare. Curând, undiţa devenită
albă anunţa apariţia cârligelor. Joseph îşi abandonă vâslele
pentru a prinde cu harponul un rechin deschis la culoare,
apoi un al doilea deja înecat şi cu pântecele despicat, apoi
un al treilea ce se mai zbătea încă şi pe care îl ameţi cu o
lovitură, apoi un al patrulea. Era să leşine când albastrul
apelor se despică brusc lăsând să se ivească, la o adâncime
destul de mare încă, o masă enormă. Cu gura strâmbă,
crucificat pe ultimul cârlig, acel ceva îl privea cu toată
răutatea lumii adunată în nişte ochi foarte mici.
1
Un text orfan, a cărui identitate nu o certifică decât asteriscul, semnul indexical
care ne trimite la subsolul paginii. Un însemn care nu are nici măcar darul subtilităţii:
1
Patrick Chamoiseau, Texaco, Traducere de Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timişoara, 1996, p.
19.
codrin dinu vasiliu / textul lui da
2
povestea sa internă este mai mult decât simplă şi nu reprezintă altceva decât o istorie în
miniatură a unei zile de pescuit. O micrografie. Un text cât o bubă, o scriitură care sfârâie.
Ai crede că o astfel de producţie textuală nu are altă sarcină decât aceea de a contura
motivaţia de început pentru o cu totul altă naraţiune: o fabulă a pescarilor şi a monştrilor
de la capătul firului. În loc să-şi propună propria chestiune, ea deserveşte, mai curând, o
tradiţie deschisă de Platon sau de Noul Testament.
2. Dacă este să urmărim din nou cu degetul, observăm cum Irene Stanislas, fiu al
Epiphaniei
2
şi al lui Jackot mulatrul, ajutat de Joseph, face uz de întreaga sa pricepere
pentru a scoate din apă prada unei zile de pescuit. Se dovedeşte, însă, că, legaţi de firul
său, patru rechini (unu, doi, trei, patru, în ordinea numărătorii) nu reprezentă
deznodământul, ci, dimpotrivă, trimiterea pentru monstrul aflat la capăt, „antecamera
referenţială” a unui secret prea greu de suportat şi eliberat, ca atare, în adâncurile din care
apăruse pentru o clipă.
3
Într-o scriitură solemnă, fragmentul aminteşte aici de orice pescar, de fiecare
dintre pescarii posibili, cu mărunta completare că la sfârşitul vânătorii privesc ochii
monstrului care se află, întotdeauna, la capăt. Atât şi doar atât, fără nici o continuare.
Până şi textul lui Patrick Chamoiseau trece mai departe fără să facă prea mult caz de acest
eveniment mărunt.
Simbolurile şi şarjele dramatice aruncate în joc nu sunt duse până la capăt.
Povestirea se derulează fără a resimţi obligaţia retorică a vreunei digresiuni. Completarea
este una firească, ea ţine de ontologia şi economia unui cartier al pescarilor: Irene
Stanislas şi Joseph se retrag la mal, vând rechinii şi pleacă acasă. Nu este vorba nici
măcar despre reiterarea conflictului bătrânului cu marea din nuvela lui Hemingway. Irene
Stanislas nu amendează cu nimic genul pescarului şi nu face trimitere la nici o coordonată
hermeneutică pe care ar putea-o presupune propria sa meserie. Maieutica (la care te-ai fi
aşteptat) se înjumătăţeşte undeva pe parcurs, ia calea săgeţii şi se retrage odată cu
monstrul eliberat în apă.
2
Irene şi Epiphania sunt, poate, aici două nume cu totul întâmplătoare, lipsite de orice terminologie.
3
Acest ultim animal submarin pendulează între o notă horror şi una profetică. Ochi săi mici sunt atât ai
groazei, cât şi ai secretului. Acest text ar putea constitui un interesant suport şi pentru a hermeneutică a
ochiului. ...
codrin dinu vasiliu / textul lui da
3
3. O poveste simplă, nimic nu este de neînţeles aici, dovadă trimiterile care încep să
prolifereze la nesfârşit. Nimic suspect, totul este la îndemână. Textul se rezolvă de la sine,
pe linia propriei sale literarităţi. O povestire rotundă susţinută din spate de o scriitură
pertinentă, economă, logică, în ultimă instanţă, inocentă pentru demersul oricărei
solicitări epistemologice.
În afară, poate, de acest gest nesăbuit, de această intruziune a dublei rostiri
în limba lui „da”. Ce-i trebui lui Irene, fiul Epiphaniei, să spună deodată „da” (şi
asta de două ori), numai aşa cât să încurce lucrurile în mod definitiv?
4. Când cu hotărâre, când cu circumspecţie, când, pur şi simplu, cu indiferenţă, încă se
mai spune „da”.
4
Nu am ieşit niciodată din istoria şi reflexul acestei reveniri la limbajul
minimei aigurări. Oricât de veche ar fi isprava asertorică, oricât s-ar fi aplatizat expresia
sa, încă mai spunem „da” cu aceeaşi hotărâre, în toate limbajele, limbile şi circumstanţele
posibile, la modul cel mai liniar posibil.
5
Pare că nimic nu s-a schimbat. În cazul lui „da”
nu există istorie, nu există viraje ideologice, nu există alternanţă retorică. Există doar
simpla uzanţă a unui „da” clarificat şi calificat încă de la începuturile limbajului. Există
doar această folosire a unui „da” promis, parcă, să rămână la fel până la sfârşitul oricărui
viitor al rostirii.
Mai mult decât atât: spunem „da” în sensul că oricare dintre discursurile noastre
sunt traversate de un discurs asigurator; oricât ne-am împotrivi, limbajul rămâne o afacere
a pozitivului, a plusului, a încredinţării. „Da”-ul este legătura noastră militantă cu realul,
cu materialul, cu reprezentarea, cu limbajul, cu celălalt
6
. În plasa lui „da”, un optimism
sistematic însoţeşte, de fiecare dată, raporturile şi raportările noastre. Mai mult decât atât,
până şi rostirea lui „nu” se desfăşoară sub specia asertorică a unui „da” eliptic, dar
tranşant.
7
Tocmai de aceea, atunci când este rostit cu deferenţă, un simplu „da” este mai
4
Locuri celebre ale ocurenţei lui “da” sunt destule. De exemplu cel al lui Molloy din Ulise-le lui James
Joyce. Textul lui Chamoiseau este cel mai recent şi cel mai puţin cunoscut. Şi totuşi, un eu care spune “da”
şi un “da” gâfâit par să ţină aici loc de multe promisiuni.
5
„Afirm sau sunt de acord, subscriu, aprob, răspund sau promit, în tot cazul mă angajez şi semnez. [...]
Utilizarea lui da este întotdeauna cel puţin implicită în momentul acestei semnături.” (Jacques Derrida,
Ulise gramofon, Traducere de Bogdan Ghiu, Editura Allfa, Bucureşti, 2000, pp.37-38.)
6
Interesantă, în acest caz, este interpretarea Dasein-ului lui Martin Heidegger prin “fiinţa-la-telefon” despre
care vorbeşte Jacques Derrida în Ulise gramofon, atunci când aduce în discuţie problema lui “celălalt”.
7
Negaţia este secundă nu în sensul că pozitivul este recesiv, ci în sensul că “nu” în oricare dintre rostirile
sale este deja discurs şi cade, ca atare, sub aserţiunea lui “da”.
codrin dinu vasiliu / textul lui da
4
mult decât suspect. Se spiralează peste propria figură şi, asemeni săgeţii, nu vrea nici să
rămână, nici să treacă mai departe.
În pofida (sau poate chiar în continuarea) tuturor acestora: cum citim, la urma
urmei, un text pătrat traversat pe diagonală de o dublă incizie a lui „da”? Un „da” în
dreptul unui corp care spune „eu sunt” şi un „da” în numele unui corp care gâfâie. Există,
oare, suficiente motive pentru a pleca tocmai din acest loc şi a duce proiectul mai
departe? Unde se întâlnesc „da, eu sunt” şi un „da care gâfâie”? Putem deschide spaţiul
vreunui contract posibil între aceste două rostiri?
5. Avem, aşadar, două aventuri de limbaj: o povestire, textul unei întâmplări şi un gest
asertoric ambiguu în interiorul acestei povestiri. Un înscris orizontal, transversal, care îşi
îndeplineşte cât se poate de bine sarcina epică şi un înscris vertical: un dublu exerciţiu de
rostire a lui „da”, un turn cu două capiteluri.
Şi, totuşi, nu aş insista aici în legătură cu polifonia lor. Şi asta atât timp cât cele
două limbaje nu fac decât să treacă, la un moment dat, unul pe lângă celălalt. În
fragmentul lui Chamoiseau cele două limbaje nu rămân la simpla ironie de a se lectura
unul pe celălalt.
8
Efectul este, dimpotrivă, mult mai literal şi cu mult mai scriptic.
Limbajul povestirii, dacă este să ne întoarcem cu atenţie sporită, începe să funcţioneze ca
suprafaţă de înscriere pentru rostirea lui „da”. Istoria lui Irene Stanislas poate fi restrânsă
aici la situaţia unui simplu suport pentru un gest care vine cu propria sa gramofonie: un
„da” insolit, incisiv, subordonator. De la un moment dat, nu mai este vorba despre un
pescar care, pe lângă faptul că pescuieşte, mai spune, din când în când, câte un „da” şi
gâfâie, ci de o performare a acestei rostiri care are ca fundal o fabulă pescărească. Un
happening. Nu poţi citi povestirea lui Patrick Chamoiseau şi aserţiunea lui Irene Stanislas
concomitent. Nu poţi merge pe orizontală. Nu poţi figura orientarea liniară şi feed-back-ul
ei. Pe un astfel de culoar, expresiile lor nu sunt paralele şi, la urma urmei, nici măcar
perpendiculare. Trebuie să alegi. Fie textul lui „da” face parte din simpla recuzită a
povestirii, fie, dimpotrivă, povestirea ţine loc aici de pagină albă, spaţiu de afişare sau, de
ce nu, simplu screen-saver pentru un „da” care vorbeşte, la un moment dat, singur. O
grafologie care nu mai mizează pe jocul dintre alb şi negru, ci pe înscrierea semnului
8
Pentru că, se ştie, ironia este nu numai o dedublare, ci şi această dublă orientare care apare între două
limbaje, între semn şi sens şi aşa mai departe. Ironia începe acolo unde începi să povesteşti cum cuvintele
au fost printre lucruri, încălcându-şi convenţia de distanţări referenţiale ale acestora.
codrin dinu vasiliu / textul lui da
5
negru peste o textură cu aceeaşi nuanţă. În general, nu ştiu cine poate să ia până la capăt o
astfel de decizie, dar, în ceea ce priveşte demersul de faţă, de ajutor va fi cea de-a doua
opţiune. Un text care devine suport pentru un altul, o suprafaţă textuală, o textură pentru
un înscris exaltat. O consistenţă materială pentru o scriitură care reduce întregul său
context la un simplu loc de desfăşurare. O operaţiune de expunere şi, concomitent, de
decantare.
Este ca şi cum luăm o scriitură, o transformăm într-o pagină albă, şi pe suprafaţa
sa scriem „da”. Nu pe copac şi nu pe astfalt se înscrie acest manifest, ci pe chiar situaţia
discursivă care îl aruncă în joc. Pe creta şi pe briceagul care zgârâie sau scrijelează.
6. Un „da” care se aşază peste textura altor semne, un „da” care, odată rostit, nu mai
foloseşte la nimic. Un „da” care încurcă.
9
Unul ironic, al sofistului. Un „deja-spus” care
intervine fără a fi solicitat. Un „da”-obiect pe care textul fabulei nu-l poate consuma,
nerămânându-i altă soluţie decât aceea de a-l prezenta, de a-l expune, de a-l solicita, de a-i
forţa elongaţia şi timpul de expunere. Un sofianism de după-amiază. Pentru început îl
putem spune din nou, îl putem citi de pe această textură a istorisirii peste care a fost scris
cu atâta gratuitate: pe coaja unei povestiri, apare un „da” ca o hieroglifă, şi el respinge
orice întrebare ce i-ar fi putut fi adresată.
7. Credeam până acum, cu bună dreptate, că „da” este mai mult un cuvânt, un simplu
termen al afirmaţiei. Cu el, de exemplu, încep toate răspunsurile celor care se pun în
acord. Tot cu el se insinuează şi descrierile, expoziţiile; el este locul de întâlnire dintre
aserţiune şi validare. În contrapartidă, tot „da” joacă, uneori, bâlbâielile, ironia şi chiar
limbajul lui „nu”. Spunem „da” şi păşim pe poarta pozitivă a discursului. Fără să fie vorba
despre altceva. Optimiste, practicile şi teoriile lingvistice stau, la nesfârşit, sub semnul lui
„da”. Faptele de limbaj, actele de limbaj, gesturile discursive, producţiile angajate
semasiologic sunt, de fiecare dată, pozitivităţi, entităţi deja date, deja formate şi
formulate, extensii ale unui „da” implicit. Până şi variaţiile se fac din complezenţa unui
„da” implicit. A da un sens unui sens, despre care vorbeşte Ricoeur la începutul acestei
9
„Acest cuvânt singular, da, care nu numeşte nimic, nu descrie nimic şi al cărui statut gramatical este dintre
cele mai enigmatice, cred că putem afirma măcar atât: it must be taken for an answer. El are întotdeauna
forma unui răspuns.” (Jacques Derrida, Ulise gramofon, Traducere de Bogdan Ghiu, Editura Allfa,
Bucureşti, 2000, p.49)
codrin dinu vasiliu / textul lui da
6
lucrări, nu se desfăşoară decât în plasa lui „da”. Impotenţa de a spune răul, despre care,
tot prin citat, vorbeşte Baudrillard, se referă tot la această tăietură tranşantă a lui „da”.
Nimic din spectrul limbajului nu iese de sub specia datum-ului asertoric, oricâtă
validitate şi invaliditate ar fi în joc. „Da” este mai mult decât un cuvânt, este semnătură şi
osatură pentru un întreg limbaj.
Şi totuşi: aici este vorba despre cu totul altceva. Un „da” fără chestiune, unul lipsit
de întrebare, un „da” voluntar, nesolicitat, nemotivat, mai apropiat de voinţa de voinţă
decât de voinţa de adevăr. Monolitic, monosilabic, lipsit de orice exemplu şi de orice
destinaţie. Morfematic şi în acelaşi timp predicativ. Un „da” care, uşor, uşor îşi trădează
handicapul: suferă de un exces de vizibilitate, aşa cum ar spune Baudrillard sau
Barthes
10
. Iese prea în faţă, îşi depăşeşte semnul şi intenţia de limbaj, se deplasează
dincolo chiar şi de figura retorică pe care o declanşează. Un „da” în afara protocolului.
Şi, pentru că indicii săi asertorici sunt suprasolicitaţi, textul lui „da” devine
maximal şi minimal totodată. Scriindu-se pe altă scriitură (cea a povestirii de faţă) un
astfel de „da” nu face altceva decât să nu mai spună nimic. În loc să transgreseze în
spaţiul para-doxal al mincinosului, dublându-şi gradul şi autoritatea
11
faptului că se
suprapune peste o altă scriitură, „da” nu face aici decât să se stingă la modul cel mai
zgomotos. În loc să provoace metapovestirea, o astfel de rostire hazardată nu face altceva
decât să conducă la un blocaj între expunere şi retragere. Asemeni săgeţii, dacă ar fi să
unificăm interpretările aporiilor, acest „da” nici nu stă, nici nu trece mai departe şi, mai
mult decât atât, nici măcar nu se prăbuşeşte. Suspendarea logică solicită din plin o
suspendare ontologică: toposul lui „da”, asemeni toposului săgeţii, se chirceşte în propria
spaţialitate şi dispare.
8. De aici aş vrea să încep, din acest punct în care maxima expunere a semnului trimite la
maxima retragere a sensului. Efectul este deja babilonic: un semn care se ridică, asemeni
turnului (repetiţia dată de această expresie a lui “da, da, da” reprezintă tocmai ritmul în
care se aşează cărămizile Babelului), se răstoarnă şi angajează în cădere întreaga
încărcătură semantică pe care ar fi trebuit să o declanşeze. El nu mai desemnează pe
cineva care încredinţează şi se pune în acord, ci devine semn în dreptul, în numele şi faţă
10
Vezi Jean Baudrillard, Paroxistul Indiferent, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Idea Design & Print,
2001 şi Roland Barthes, Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie, traducere de Virgil Mleşniţă,
Editura Idea Design & Print, 2005.
11
Vezi teoria nivelurilor ca rezolvare propusă de Russel la paradoxul mincinosului.
codrin dinu vasiliu / textul lui da
7
de cineva care spune „eu sunt” şi suportă această experienţă gâfâită, suflată
12
ca pe un
travaliu al corpului.
Semnul nu mai este, deodată, integrator, susţinător şi asigurator din punct de
vedere semantic; el provoacă, finanţează şi chiar stă de şase pentru retragerea oricărei
semnificaţii. Semn şi doar atât; nu la începutul, ci la sfârşitul semnificării. Nu simplă
motivaţie grafică a înscrisului, ci tocmai destinaţia preferată a unei scriituri în blocaj. Mai
apropiat de extaz decât de comunicare.
13
Pentru că unde în altă parte cade Turnul Babel
dacă nu în extaz?
14
9. Dar să reluăm povestirea şi declicul ei. Asemeni lui Irene Stanislas, cine poate spune
„da, eu sunt Irene Stanislas”, cine poate ridica o astfel de pretenţie („da, eu sunt”), cine
poate să formuleze până la capăt discursul lui „eu sunt”? Cine poate spune „eu sunt” fără
ca vorba sa să nu fie una exagerată? Iată, aşadar, un alt caz în care „niciodată cel ce este
nu e identic cu cel ce o spune.
15
Cum se poate spune „eu sunt” astfel încât să avem semn,
sens şi referent?
16
Dincolo de toate formulele transcendentale pe care le prefigurează, acest „eu sunt”
ţine, întotdeauna, nu de o rostire propusă descifrării, ci de o întoarcere către sine însuşi.
Şi, la urma urmei, orice instanţă transcendentală trece prin acest existenţialism: a te
întoarce către sine însuşi înseamnă a te angaja temporal în discursul lui „eu sunt”, a
12
Asemeni cuvântului suflat, al lui Derrida.
13
Spunând “da”, Irene Stanislas nu este cel care are dreptate, ci acela care, la modul cel mai răspicat, spune
“eu sunt”, ca o continuare a lui “da” înscris pe un corp al extazului.
14
Vezi Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Traducere de Dragoş Cojocaru, Editura Polirom, Iaşi,
2002, pp.279-280.
15
“Sunt pur, sunt pur! Aceste cuvinte, pe care cei ce mureau în Egiptul antic le luau cu ei în marea călătorie
ca pe o provizie de drum, cuvintele acestea seamănă mai degrabă cu un protest sau cu revendicarea unei
stări de drept; poate că aceste cuvinte se potrivesc mumiilor din necropole, dar nici un om în viaţă nu poate
să le pronunţe cu bună credinţă. […] Adjectivul pur nu poate fi niciodată atributul unei afirmaţii categorice
la persoana întâi singular a indicativului prezent. […] Cu alte cuvinte, niciodată cel ce este nu e identic cu
cel ce o spune.” (Vladimir Jankelevitch, Pur şi impur, Traducere de Elena Brânduşa Steiciuc, Nemira,
Bucureşti, 2001, p.5); “Nimeni nu-şi poate spune sieşi: Sunt disperat, ci: eşti disperat? Şi nimeni nu poate
afirma: scriu, ci numai scrii? da? ai scrie?” (Maurice Blanchot, Spaţiul literar, Traducere de Irina
Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1980, p.48).
16
În locul lui “da, eu sunt”, Jean Baudrillard preferă: “Exist. Sunt Cutare, deci exist.” (Paroxistul
indiferent, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Idea Design & Print, 2001, p.21)
codrin dinu vasiliu / textul lui da
8
desface din punct de vedere durativ şi performativ acest discurs care, pe golul pe care îl
deschide, se vrea, totuşi, unul al identităţii.
Dar, odată rostit, „eu sunt” cade sub propriile insinuări, este răpus de propria
greutate, de propria decizie: în loc să pună lucrurile la punct, nu face altceva decât să
acutizeze hemoragia care l-a provocat. Mărturisire, pretenţie, rezoluţie, chestiune,
discursul lui „eu sunt” nu poate fi rostit decât urmărind un traseu circular: reiterare
permanentă a proiecţiilor şi revenirilor. Acest „eu sunt” nu traduce decât ceea ce
semnalează; discursul lui „eu sunt” este, la infinit, echivalent doar cu expresia lui „eu
sunt”, fără nici o altă dezlegare, fără nici o altă digresiune, fără nici o altă trimitere, fără
nici o altă deschidere primă de interpretare. „În sfera subiectului nu există referent.”
17
Şi astfel, el devine conexiunea preliminară pe care o avem cu temporalitatea,
pentru că, odată rostit, se blochează în semnul său, îşi exprimă exclusiv propriul joc de
semne, intră într-un ecou prelungit. „Eu sunt”, odată rostit, revine şi trece doar către „eu
sunt” şi aşa mai departe, însoţind, în subsidiar orice producţie discursivă ulterioară ca
undă de propagare a temporalităţii.
O bâlbâială care se transformă în suprafaţă de înscriere. Reducţiile care l-au pus
de atâtea ori în chestiune au trecut poate prea uşor peste faptul că „eu sunt” nu spune
nimic, nu spune nimic altceva decât „eu sunt” fără a constitui vreo mărturisire pentru vreo
instanţă transcendentală sau pentru un discurs asigurator. A spune „eu sunt” constituie
mai curând şansa unei bâlbâieli care face ca orice rostire ulterioară să fie proiectată în
experienţa temporalităţii. A te întoarce către sine însuşi nu este o chestiune de etică şi nici
un exerciţiu al unei subiectivări fundamentale. Înainte de toate aceste proiecte, a te
întoarce către sine este o chestiune de ramforsare discursivă, de autofascinare, de
autoficţionalizare, de întroducere a lui „eu sunt” în durata unei povestiri.
10. Totodată, acest „eu sunt” care scapă, este expresia extatică a corpului care gâfâie.
Rostirea lui „da” de către Irene Stanislas se rescrie şi se contextualizează tocmai în
marginea acestui „eu sunt” care gâfâie. Tăcerea semantică a lui „eu sunt” este însoţită de
zgomotul exterior sacadat al corpului care resimte această rostire extatică. Spunând „da”,
Irene Stanislas se situează într-un moment virtual imediat ulterior evenimentului discursiv
17
Vezi Roland Barthes despre Roland Barthes, în Roland Barthes, Plăcerea textului, Roland Barthes
despre Roland Barthes, Lecţia, (crestomaţie), Traducere de Marian Papahagi şi Sorina Danailă, Editura
Cartier, Chişinău, 2006, p.73.
codrin dinu vasiliu / textul lui da
9
pe care l-a produs. Pe linia expunerii sale, el nu merge până la capătul referenţial, el nu
ajunge la destinaţia la care pare să facă trimitere actul său de limbaj. El nu se adresează
rechinului, nu se adresează neapărat situaţiei în care este implicat ca pescar şi nu se
adresează nici măcar cititorului; un simulant asertoric, Irene îl ignoră până şi pe Joseph
din plin.
18
În lipsa oricărei trimiteri şi a oricărui destinatar, pescarul nostru ingoră
protocolul comunicării şi nu-l interesează dacă ajunge cu gestul său până la declicul
pragmatic al împărtăşirii semantice.
În situaţia dată, gestul lui „da” devine pentru personajul nostru pur şi simplu
realitate primă. Un „da” pentru sine care ascunde suspiciunea de a spune direct „eu sunt”
şi de a accepta travaliul corpului care gâfâie. Un început al extazului.
19
Un semn pus într-
o sticlă semantică şi aruncat într-un loc în care nu există prea multe şanse de a parcurge
triunghiul referenţialităţii. Un naufragiat care trişează pentru că ştie că mişcările mareice
ale propriei rostiri îi vor înapoia sticla şi mesajul. Un „da, eu sunt” fără nici o salvare
posibilă.
11. „Da, eu sunt” şi „un da gâfâit” se întâlnesc deodată în această zonă a extazului, a
voinţei de voinţă. Pentru că extazul, în contrapartidă, nu este altceva decât maxima
expunere a semnului. Semnul nu se mai scrie pe capitalul său de semnificare, ci pe corpul
care îl primeşte; trimiterea devine una biologică, corporală. Devii o simbioză a corpului şi
a semnelor, o experienţă pierdută între aceste două limite epistemice. „Eu sunt” este mai
curând un semn pe care şi-l face subiectivitatea, un salut care, în primă frază, se întoarce
asupra experienţei subiectului doar sub forma iconismului său. A spune „eu sunt”
înseamnă, astfel, a produce semnul cel mai intim care face posibil faptul de a avea semne.
Dar, „cel mai intim”, la nivelul semnalizării, se traduce prin „infim”, adică prin „iconic”,
prin „aproape nimic”.
18
Nu este vorba despre o aserţiune agresivă, care respinge realitatea lucrurilor şi evenimentele dintre realii,
ci despre un blocaj la nivelul semnului pe care îl produce Irene. Are loc, aici, ceea ce am putea numi
căderea în semn. Spunând „da, eu sunt”, discursul întârzie să se declanşeze pe linia semnificării şi revine
celui care l-a rostit tot sub expresia de grad zero a semnului lui „da” resimţit, totodată, ca travaliu al unui
corp care (de data aceasta) gâfâie. Când spui „da, eu sunt” manifestul tău îţi revine tot pe linia semnului lui
„da” şi rezultatul este acela al unui blocaj la nivelul semnului.
19
Extazul este o calitate a oricărui corp care se roteşte în jurul propriului sine până la pierderea sensului şi
care străluceşte apoi în forma sa pură şi vidă.” (Jean Baudrillard, Strategiile fatale, traducere de Felicia
Sicoie, Polirom, Iaşi, 1996, p.13)
codrin dinu vasiliu / textul lui da
10
În acest joc, sensul (semnificaţia, evenimentul semantic) se retrage; el rămâne
mereu de repovestit, de fabulat, de fascinat, de adăugat. O chestiune diplomatică:
exterioară şi supusă apropierilor protocolare.
12. Ce se întâmplă aici la urma urmei? Toată această întâmplare trimite la retragerea şi la
rezistenţa specifică a sensului, la poziţia în care semnul ţine doar partea sa împotriva
oricărui proiect de semnificare. Un semn care îşi refuză destinul semnificării. Astfel,
ideologia lui „da, eu sunt” se dovedeşte a fi, în primă instanţă, una iconică, dat al
vizibilului, privilegiu al reprezentării. Pentru a fi un „da” al inteligibilului, această rostire,
acest manifest, această pretenţie trebuie să reprezinte, mai întâi, un „da” al vizibilului, al
situaţiei în care corpul şi semnul se regăsesc faţă către faţă, pe o suprafaţă a extazului care
nu mai lasă loc pentru nici o altă semnificare.
20
13. Împotriva a ceea ce s-ar crede, „da, eu sunt” nu este niciodată secvent al dubitaţiei
carteziene. O astfel de expresie nu ţine de ordinea silogistică din proiectul îndoielii.
Suspiciunea transcendentală a lui Irene Stanislas trimite, la urma urmei, tocmai la acest
blocaj la nivelul iconismului declanşat de limbajul lui „eu sunt”; ea semnalizează faptul
că subiectivitatea primeşte mai curând semne, semnalizări în oglindă ale situaţiei sale
existenţiale. A spune „da, eu sunt” ţine de un grad zero nu numai al tensiunii subiective,
ci şi al tensiunii iconice.
Imprudent, Irene Stanislas spune, fără să ştie, toate acestea. În loc să genereze o
ideogramă, el produce o simplă grafură, o figuraţie, un blocaj al semnului la nivelul
semnului, o gripare a oricărei semnificaţii care ar fi trebuit să intervină odată cu
evenimentul semantic.
14. Un corp şi un semn: blocaj pe linia expunerii unuia faţă de celălalt, amânând la
nesfârşit intruziunea semnificaţiei. Undeva, în pragul acestei „dezumanizări”
contemporane, pusă sub acuza comunicării exuberante, o astfel de problemă revine la
naivitatea sa primă.
Corpul contemporan nu trebuie acuzat prea devreme: el este îndrăgostit de semne
tocmai pentru că îşi apare sieşi în primul rând ca semn. Spun că sunt şi semnul acestui
20
Dacă, în cazul statuii lui Condillac, aveam de a face cu o retragere a referentului, în această situaţie ne
confruntăm cu o dispariţie a semnificaţiei.
codrin dinu vasiliu / textul lui da
11
discurs îmi revine fără să mărturisească nimic, nimic altceva decât însemnul corpului care
exultă această exaltare. Între un „da eu sunt” iconic şi un complex la fel de iconic al
semnelor se naşte imaginea, dar este iar încă prea devreme pentru a vorbi despre toate
acestea.
15. Descartes avea dreptate tocmai în contranotă: „mă îndoiesc”, „gândesc”
21
şi „sunt”
au un caracter iniţial pentru că reprezintă locurile cele mai lipsite de sens în travaliul
semnificării. Gradul zero al dubitaţiei prime nu este depăşit niciodată. „Gândesc pentru că
mă îndoiesc” nu reprezintă o expresie care certifică operaţiunea dubitaţiei ca sursă primă
a evidenţei, ci o situaţie în care îndoiala câştigă în volum, îşi multiplică gradele şi
nivelurile, expediată pe linia unui regres la infinit. Redată reducţiei, decizia dubito ergo
cogito se transformă în dubito ergo dubito. Acest argument disimulat cu măiestrie, dubito
ergo cogito, cogito ergo sum, nu constituie o consecinţă epistemologică a proiectului
dubitaţiei, ci o autofascinare înscrisă pe fundalul povestirii în care „gândesc pentru că mă
îndoiesc” se transformă iremediabil în „mă îndoiesc pentru că mă îndoiesc”. Îndrăgostit
de această aserţiune preliminară, Descartes rupe, una după alta petalele trandafirului pe
care îl miroase statuia lui Condillac: mă îndoiesc, nu mă îndoiesc, mă îndoiesc, nu mă
îndoiesc...
16. În interiorul acestui blocaj iconic al lui „da, eu sunt”, proiectul cartezian al dubitaţiei
fundamentale îşi găseşte o expresie nouă produsă de Irene Stanislas atunci când „da”-ul
său înscrie un „eu sunt” în dreptul unui corp care gâfâie. Aici, „da” îl traduce pe hoc est
corpus meum, acesta este corpul meu tocmai în măsura în care „da, da, da” constituie şi
ultima încercare de a pune termeni în mijlocul extazului, de a spaţia toposul care să facă
posibil un discurs viscerat.
22
21
Şi dacă este să revenim la Kant putem spune că reprezentarea “eu gândesc” a apercepţiei pure este
singura reprezentare lipsită de sens şi tocmai de aceea ea este un efect al “spontaneităţii”, şi produce
“unitatea transcendentală a conştiinţei de sine”.
22
Tocmai de aceea grafia sa este minimă şi suficientă. „Da” nu are aici nici o literă în plus. Rotund, adică
aruncat în centrifuga circumferinţei, „da” este semnul total al limbajului plenar. El este „cartea totală”
despre care vorbeşte Mallarme. În acelaşi timp, departe de a putea fi asociat cu cuminţenia discursului, aşa
cum se consideră în momentul de faţă, textul lui „da” ţine, mai curând de promisiunea ultimului text, supra-
textul. El este, totodată, „cartea de mâine” despre care vorbeşte Jean Roudaut. Aşadar, nu un „da” al
adevărului, ci unul al extazului, al unei corespondenţe împinse până la atingere şi inscripţionare.
codrin dinu vasiliu / textul lui da
12
Retragerea semnificaţiei produce nişa în deschiderea căreia devine vizibilă o
anumită ambivalenţă a limbajului. Limita discursivă a limbajului este produsă de faptul că
pendulează la limită între două atitudini tranşante. Pe de o parte limbajul nu se poate
substitui atingerii, pe de altă parte limbajul nu poate produce extazul. Vorbind, nu putem
atinge, dar nu putem nici rosti extazul.
Sofistul este cel care marchează această delimitare a discursului între imposibilitatea de a
atinge şi imposibilitatea de a rosti extazul. Strategia sa este aceea de a desfăşura faptul de
discurs în lipsa acestor două deziderate (acela de a atinge şi de a rosti extazul). Pentru
sofist, discursul nu este niciodată mai mult decât o experienţă discursivă, limbajul nu se
deschide, ci se roteşte peste propria figură.
Sofistica a fost amendată greşit când a fost acuzată de incoerenţă, ruptură de
realitate. Pentru că sofistul nu s-a ocupat de nimic altceva decât de substratul discursiv al
experienţei epistemice. Proiectul său a fost acela de a se ocupa cu lumile posibile ale
gândirii. Intenţia sa primă a constat în identificarea minimilor conexiuni care produc
energiile expresiei. În locul marilor raporturi epistemice, sofistul caută vecinătăţile
precare, marginile subţiri care pot constitui ocaziile mărunte ale relevanţei.
Când îşi potriveşte masca sofistului, Socrate nu o face, oare, şi din precauţie?
Sofistul nu este cel care păcăleşte, ci acela care reuşeşte, cel care izbuteşte să pună
în funcţiune şi să menţină la starea de plutire discursivă un eveniment semantic pe care îl
întrevede că se subminează din interior. Când spune că zăpada este adjectiv
23
, sofistul nu
operează o împătrire a termenilor, ci descoperă o modalitate prin care semnificaţiile pot fi
păstrate pe linia de suspendare pe care o deschide jocul dintre potenţial şi actual tocmai
datorită faptului că „zăpada” ca semn intră într-un exces de vizibilitate.
Cu un pas mai în faţă de cel care atinge lucrurile, la un singur pas de locul în care
poate fi pipăit extazul, sofistul se păstrează în decupajul experienţei discursive tocmai
pentru a putea povesti despre condiţia sa suspendată.
24
23
Zăpada este albă; Albul este adjectiv; Deci zăpada este adjectiv.
24
Sofistul nu iese niciodată din problema la care se raportează. Nu o prelungeşte, nu o prefaţează, nu o
circumscrie. El face mereu acest joc al blocajului în chestiune. Rămâne în interiorul întrebării, ca şi cum
interogaţia ar avea volum şi ar putea fi locuită. Şi aici începe cu adevărat gestul său: în spaţiul problematic
în care se situează, este preocupat mai curând de designul discursului interior, decât de o aşezare a
chestiunii într-un discurs care să o amplifice şi să o pună pe un traseu de rezolvare. Am putea spune că
codrin dinu vasiliu / textul lui da
13
Dacă scepticul era cel care vedea suspendarea, păstrând, însă, tăcerea cu privire la
aceasta, sofistul este cel care o povesteşte.
25
Acesta este daimonul lui Theodoros, aceasta
este „zeitatea disputelor” cu care se însoţeşte el pentru a „cântări disputele celor
nevrednici în ale argumentării”
26
. Semnificaţia este, în permanenţă ironică, anaforă a
situaţiei comice, a unui act blocat în situaţia sa potenţială.
27
Limba pe care o vorbeşte
sofistul ţine de o glosolalie (posibilitatea de exprimare extatică). Astfel, dispariţia sensului
constituie potenţarea energiilor de compensare din relaţia semnului şi a sensului.
28
sofistul povesteşte în interiorul problemei şi nu povesteşte despre nimic altceva decât despre arcadele şi
volutele acesteia.
25
“Nu s-ar putea spune că, de fiecare dată, Platon obţine, cu şapte sau opt biţi, tipul de om căutat, sofistul?
Anticul a pus în aplicare procedeul prin biţi (deschis-închis, adevărat-fals, da-nu) […]” (Constantin Noica,
Lămuriri preliminare la dialogul Sofistul, în Platon, Opere, volumul VI, ediţie îngrijită de Constantin
Noica şi Petru Creţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp.308-309)
26
Platon, Opere, volumul VI, ed.cit., p.313 (216b).
27
În acest sens: interpretarea este infinită nu pentru că numărul interpretărilor ar fi incontrolabil, ci pentru
că semnificaţia se află în permanenţă pe linia aceasta subţire dintre actualizare şi potenţare.
28
Internetul mizează în mod predilect pe faptul că relaţia dintre semn şi sens nu este, în primă instanţă, una
de traducere şi significare, ci de compensare.