DEFICITELE BUGETARE ŞI INFLAŢIA

Abstract

Deficitele bugetare constituie o importantă sursă de inflaţie. Pentru a înţelege acest lucru, este necesară examinarea modului în care statul îşi finanţează deficitele.

Full text

1
DEFICITELE BUGETARE ŞI INFLAŢIA
Silviu CERNA
Facultatea de Ştiinţe Economice şi de Administrare a Afacerilor
UNIVERSITATEA DE VEST, TIMIŞOARA
Economistul, nr. 29-30, 31 august 2015
http://www.economistul.ro/deficitele-bugetare-si-inflatia-a8102/
http://www.ecol.ro/content/deficitele-bugetare-%C8%99i-infla%C8%9Bia
Deficitele bugetare constituie o importantă sursă de inflaţie. Pentru a înţelege acest
lucru, este necesară examinarea modului în care statul îşi finanţează deficitele.
Din punct de vedere al raportului venituri-cheltuieli, statul este un agent economic ca
oricare altul, iar, ca urmare, este supus aşa-numitei "constrângeri bugetare". În cazul unui
agent economic obişnuit, cheltuielile suplimentare pot fi acoperite în două moduri: prin
creşterea veniturilor (de exemplu, muncind mai mult) sau prin contractarea unor
împrumuturi. Statul are şi el aceste două opţiuni: creşterea veniturilor prin majorarea
impozitelor şi taxelor pe care le percepe de la populaţie şi contractarea unor împrumuturi
publice (emiterea şi vânzarea către rezidenţi sau nerezidenţi a unor titluri de stat: obligaţiuni
guvernamentale, bonuri de tezaur, certificate de datorie etc.). El are însă şi o a treia
posibilitate: crearea de monedă şi folosirea acestei monede nou create pentru plata bunurilor
şi serviciilor pe care le achiziţionează.
Necesitatea finanţării cheltuielilor statului este desemnată prin expresia "constrângere
bugetară guvernamentală", care se enunţă astfel: deficitul bugetului statului (DEF), care
este diferenţa dintre cheltuielile statului (G) şi veniturile statului din impozite şi taxe (T),
trebuie să fie egal cu variaţia bazei monetare (

BM) plus variaţia volumului datoriei
publice (variaţia stocului de titluri de stat deţinute de public) (

DP): DEF=G-
T=

BM+

DP. "Baza monetară" este cantitatea de monedă creată de banca centrală (monedă
primară sau centrală, high-powered money); în mod practic, acest tip de monedă constă în
soldurile creditoare ale conturilor băncilor comerciale, soldul contului statului de la banca
centrală şi numerarul în circulaţie (bancnote şi monezi).
Să presupunem că guvernul decide să mărească salariile unor categorii de demnitari şi
funcţionari publici cu suma de, să spunem, 2.000 mil. lei. Dacă guvernul convinge populaţia
să accepte o creştere a impozitelor de egală valoare, ori poate să impună contribuabililor
această sarcină fiscală suplimentară, deficitul bugetului va fi egal cu zero. În acest caz,
guvernul nu va fi nevoit să se împrumute sau să emită monedă, deoarece bugetul statului este
echilibrat. Însă, dacă plătitorii de impozite consideră că salariile demnitarilor şi ale
funcţionarilor publici sunt şi aşa prea mari şi refuză să accepte să plătească noi impozite
pentru a suporta creşterile salariale preconizate, iar guvernul nu poate sau nu doreşte (de
exemplu, din motive electorale) să-i constrângă pe contribuabili să suporte o sarcină fiscală
suplimentară, el va trebui să se împrumute cu 2.000 mil lei sau să emită o cantitate de
monedă de egală valoare. În ambele cazuri, constrângerea bugetară va fi respectată: deficitul
bugetar de 2.000 mil lei va fi acoperit prin creşterea datoriei publice (

DP=2.000 mil lei) sau
prin creşterea bazei monetare (

BM=2.000 mil lei).
Constângerea bugetară guvernamentală relevă două fapte importante. Dacă deficitul
bugetar este finanţat prin contractarea de împrumuturi publice, această modalitate nu are
efect asupra bazei monetare şi, deci, asupra ofertei de monedă. În caz contrar, baza
monetară şi oferta de monedă cresc, cu toate consecinţele care decurg de aici.

2
Problema este că ambele modalităţi de finanţare a deficitului bugetar sunt limitate:
prima, de capacitatea de susţinere a datoriei publice, iar a doua, de pericolul inflaţiei.
Necesitatea susţinerii datoriei publice reflectă valabilitatea constrângerii bugetare
guvernamentale nu numai pe termen scurt (anul bugetar), ci şi într-un orizont de timp mediu
şi lung. Se demonstrează că dacă rata de creştere economică este mai mare decât rata
dobânzii nominale aferente datoriei publice, economia poate susţine datoria publică:
veniturile statului pe care economia le generează sub formă de impozite pot finanţa plata
sarcinii datoriei publice (rate scadente plus dobânzi), fără ca statul să devină insolvabil.
Însă, dacă rata de creştere economică este mai mică decât rata dobânzii nominale
aferente datoriei publice, apar forţe destabilizatoare: creşterea economică relativ slabă face ca
datoria publică să urmeze o traiectorie explozivă, care nu poate fi susţinută. În acest caz,
problema solvabilităţii statului se pune, deci, cu toată acuitatea. Această problemă se
concretizează prin faptul că datoria publică existentă trebuie să aibă drept contrapartidă
excedente bugetare viitoare (EXC=T-G). Precizăm că este vorba despre excedente bugetare
"primare", adică excedente calculate fără a lua în considerare plăţile necesare pentru achitarea
sarcinii datoriei publice.
Astfel, deoarece statul este supus unei constrângeri bugetare intertemporale, la fel ca
orice agent economic, recursul la un împrumut public, nu la un impozit, pentru a finanţa
cheltuielile publice, are doar efectul de eşalona plata impozitului în timp: datoria publică este,
de fapt, un impozit eşalonat în timp, care transferă sarcina fiscală a generaţiei prezente asupra
generaţiilor viitoare (teorema Ricardo-Barro).
În aceste condiţii, pragul critic de la care datoria publică nu mai poate fi susţinută
depinde de marja de manevră de care dispun autorităţile pentru a genera excedente bugetare
primare: această marjă de manevră este limitată de faptul că anumite cheltuieli publice nu pot
fi comprimate, iar presiunea fiscală nu poate spori oricât de mult.
Pericolul inflaţiei rezidă în faptul că, în cazul în care datoria publică nu creşte, deficitul
bugetar duce la creşterea bazei monetare. Cazul cel mai simplu este cel în care trezoreria
publică are ea însăşi dreptul legal de a emite monedă pentru a-şi finanţa deficitul. O asemenea
situaţie a existat în trecut în multe ţări, inclusiv în România anilor '50. Finanţarea deficitului
este aici transparentă: guvernul îşi acoperă cheltuielile care îi depăşesc veniturile ordinare
(din impozite şi taxe) cu moneda nou emisă. Deoarece moneda nou emisă de guvern face
nemijlocit parte din baza monetară, aceasta din urmă creşte, ducând la creşterea ofertei de
monedă a băncilor către sectoarele nebancare ale economiei. De fapt, creşterea ofertei de
monedă (M1, M2 etc.) este mai mare decât creşterea bazei monetare, deoarece are loc aşa-
numitul "proces de multiplicare a depozitelor şi creditelor".
În prezent, în România şi în multe alte ţări, guvernul nu are însă dreptul de a emite
monedă pentru a-şi face plăţile. În acest caz, el trebuie să-şi finanţeze deficitul prin emiterea
de titluri de stat pe care publicul (incluzând aici şi investitorii străini) le cumpără, procurând
statului resursele care îi permit să continue să-şi facă plăţile. Nu este însă neapărat necesar ca
aceste titluri să rămână până la scadenţă în posesia cumpărătorilor lor. O alternativă este
achiziţionarea titlurilor respective de către banca centrală prin aşa-numitele "operaţiuni open
market". Aceste operaţiuni constituie un instrument de politică monetară utilizat în prezent de
toate băncile centrale, având ca efect creşterea bazei monetare şi, deci, a ofertei de monedă.
Această metodă de finanţare a cheltuielilor bugetare este numită "monetizarea datoriei",
deoarece titlurile de stat (datorie publică), emise de guvern în prima fază pentru a-şi finanţa
cheltuielile, sunt preluate în faza a doua de la deţinători şi înlocuite cu monedă "primară".
Metoda respectivă, împreună cu metodele directe - amintita emisiune de monedă de către
guvern sau contractarea de către guvern a unor împrumuturi direct de la banca centrală -, sunt
numite, nu foarte corect, "tipărire de monedă", deorece, în procesul respectiv, se crează
monedă "primară" (bază monetară). Folosirea cuvântului "tipărire" este derutantă, deoarece

3
ceea ce este esenţial în toate aceste metode de finanţare a cheltuielilor bugetare este creşterea
bazei monetare, din care cea mai mare parte îmbracă forma monedei de cont (disponibilităţile
din conturile băncilor comerciale şi din contul trezoreriei publice de la banca centrală) şi
numai o mică parte apare în forma bancnotelor confecţionate, într-adevăr, prin tipărire (batere
– în cazul monezilor).
Rezultă că finanţarea deficitului bugetar prin crearea de monedă "primară" de către
banca centrală duce la creşterea la multiplu a ofertei de monedă (M1, M2 etc.). Totuşi,
conform teoriei cantitative a monedei, care este o teorie valabilă pe termen lung, deficitul
bugetar produce inflaţie doar în cazul în care persistă o periodă de timp mai lungă. Aşa fiind,
se poate formula următoarea concluzie: finanţarea unui deficit bugetar persistent prin
crearea de monedă duce la inflaţie.
Această analiză explică inflaţia ridicată pe care au cunoscut-o multe ţări – dezvoltate şi
în curs de dezvoltare – în ultimul secol. În România, o asemenea inflaţie ridicată a existat, de
exemplu, în primul deceniu de după căderea comunismului, când cheltuielile statului au
crescut rapid, depăşind cu mult veniturile (deficitul bugetar a fost de 13% din PIB în 1991, de
20% din PIB în 1992 şi s-a menţinut în jur de 8% din PIB în anii următori). În principiu,
guvernul ar fi trebuit să-şi procure resursele necesare pentru acoperirea acestor cheltuieli prin
majorarea impozitelor şi taxelor percepute de la populaţie, însă, având în vedere contextul
politic nefavorabil aplicării unor asemnea măsuri, obţinerea de venituri pe această cale a părut
imposibilă. Nici alternativa contractării de împrumuturi de la populaţie nu părea mai fezabilă,
din cauza sărăciei în care se afla o mare parte a acesteia, a lipsei de încredere în guvernele
postcomuniste şi a altor motive (inexistenţa expertizei tehnice necesare pentru emiterea de
titluri publice; apariţia jocurilor piramidale, care au dat naştere unei psihoze de masă a
îmbogăţirii rapide etc.). Iar despre posibilitatea de a contracta împrumuturi din străinătate nici
măcar nu putea fi vorba, după ce România ieşise de pe pieţele financiare internaţionale prin
politica de rambursare forţată a datoriei externe, dusă de regimul ceauşist şi în condiţiile în
care în ţară aveau loc periodic mişcări sociale violente împotriva reformelor (mineriadele).
Ca urmare, a rămas o singură soluţie: tipărirea de monedă. Statul a acoperit cheltuielile sale şi
– aspect foarte important - cheltuielile întreprinderilor sale prin "tipărirea" de monedă
(creşterea ofertei de monedă) şi folosirea acestei monede pentru a efectua plăţile scadente
către angajaţi, pensionari, furnizori etc. Este adevărat că guvernul nu a emis monedă în mod
direct, ca în alte perioade din istoria României, ci a obligat (prin legi şi ordonanţe; de ex.,
legea nr. 20/1996) Banca Naţională să-i acorde credite sau să crediteze întreprinderile de stat
ceea ce, după cum am arătat, are acelaşi efect: creşterea bazei monetare şi creşterea la
multiplu a ofertei de monedă.
În conformitate cu predicţiile teoriei cantitativă, creşterea ofertei de monedă a dus la
creşterea rapidă a preţurilor. Cu toate că s-a menţinut mult timp fixarea administrativă a
preţurilor la o serie de bunuri, inflaţia s-a tot amplificat, ajungând în 1993 la 256%. În
perioada următoare, perpetuarea deficitelor bugetare, la care s-au adăugat adoptarea unor noi
măsuri de subvenţionare ascunsă a întreprinderilor de stat ineficiente şi nereformate (credite
cu dobândă redusă; acordarea de garanţii de stat pentru împrumuturi; ştergerea datoriilor unor
întreprinderi de stat; etc.), au continuat să alimenteze inflaţia. Astfel, în 1996, inflaţia a fost
de 38,8%, în 1997, când a avut loc ultima etapă majoră de liberalizare a preţurilor, inflaţia a
ajuns la 151,4%, iar în 1998 şi 1999 a continuat să fie ridicată. O anumită atenuare a inflaţiei
va avea loc abia în 2000, când, odată cu reducerea deficitului bugetului de stat la 4,4%, rata
inflaţiei va scădea cu peste 14 puncte procentuale faţă de nivelul din 1999.
Inflaţia ridicată din anii '90 a provocat haos în economie, distribuirea ascunsă a
veniturilor şi averilor şi creşterea sărăciei grupurilor socio-profesionale pe care autorităţile au
declarat că urmăresc să le protejeze prin cheltuielile bugetare pe care le fac. În totului tot, o
ţară pe care comunismul a preluat-o şi lăsat-o în poziția de cea mai săracă țară din Europa (cu

4
excepția, poate, a Albaniei), a continuat şi continuă să rămână printre cele mai sărace ţări din
Europa. Ar fi trist dacă se va dovedi că societatea românească şi elitele sale nu au învaţat
nimic din istorie.