de urbanizare. Perioada comunistă versus perioada postcomunistă Până la mijlocul secolului al XX-lea, cu tot progresul industriei, România a rămas o ţară cu o structură preponderent rurală, cu un nivel de urbanizare scăzut (23,4% în 1948), iar particularităţile geografice ale teritoriului său, cât şi istoria frământată a acestei părţi a continentului european au făcut ca societatea românească să-şi menţină trăsăturile predominant rurale. Odată cu procesul de industrializare treptată a României din perioada interbelică, după cum era şi firesc, s-a accentuat şi dezvoltarea urbană, manifestată, în primul rând, prin creşterea numărului de oraşe, de la 119 în anul 1912 la 142 în 1930 şi 152 în anul 1948. Aceasta a dus, între 1912 şi 1948, la creşterea populaţiei oraşelor de 1,8 ori, cu un spor mediu anual de 45 000 persoane. Dacă în 1912 Bucureştiul era singurul oraş mare al României, cu peste 341 000 locuitori, până în 1948 acestuia i s-au mai adăugat oraşele Cluj-Napoca, Iaşi, Galaţi şi Timişoara, cu peste 100 000 fiecare, capitala însăşi depăşind 1 mil. de locuitori. Populaţia urbană a crescut de la 16% în 1912 la 23,4% în 1948, reprezentând, pentru jumătatea secolului XX, totuşi, un nivel redus de urbanizare. Erau judeţe în care proporţia populaţiei orăşeneşti se situa sub 10% (Gorj, Sălaj, Bistriţa-Năsăud), iar cele mai urbanizate judeţe (Brăila, Constanţa, Cluj, Braşov, Galaţi, Sibiu) aveau între 28 şi 35% populaţie urbană (Trebici şi colab., 1986). În a doua jumătate a secolului al XX-lea au loc modificări radicale în procesul de dezvoltare economică şi socială a României, în mare parte fiind o consecinţă a politicilor ce au fost urmate în acest domeniu. Aceste modificări s-au produs cu intensitate maximă atât în perioada 1950–1960/1962, care a marcat trecerea de la economia capitalistă la cea socialistă, puternic centralizată şi planificată cât şi în cea începută după 1989, de trecere de la economia socialistă la economia de piaţă. Între 1950–1989, modelul dezvoltării României, ca şi în cazul celorlalte ţări comuniste central-europene, s-a bazat pe industrializarea extensivă, secondată de procesul de urbanizare explozivă şi de sistematizare a întregului teritoriu naţional. Sistemul urban s-a consolidat în deceniile 7, 8 şi 9 ale secolului trecut, prin crearea unei structuri echilibrate la nivel judeţean. Industrializarea a avut, în etapa respectivă, un rol decisiv în dezvoltarea urbană a ţării, iar oraşul industrial a constituit tipul reprezentativ de aşezare urbană, cu o evoluţie ascendentă. Ca urmare, în 1986 peste jumătate din populaţia ţării locuia deja în oraşe.