Deși problema transpunerii numelor proprii străine în limba română dinaintea epocii moderne este insuficient studiată, este cunoscut faptul că procesul se caracterizează (ca întregul scris românesc al epocii) prin lipsa unor norme general valabile care să îl reglementeze. Transpunerea numelor proprii străine în limba română este influențată de diverși factori, între care: existența unor alfabete și a unor sisteme ortografice și fonetice diferite; influența modelului lingvistic al textului-sursă vs. existența unor modele tradiționale de pronunțare; preluarea numelor proprii prin diverse filiere lingvistice (franceză, germană, italiană etc.); conținutul divers de nume proprii al textelor; pregătirea lingvistică a traducătorilor. Ne propunem să discutăm, din perspectiva strategiilor de traducere, problema adaptării formale a toponimelor din trei texte cu conținut istoric traduse în limba română din limba germană în perioada 1780–1830.