BookPDF Available

„Ne trebuie oameni!“ Elite intelectuale şi transformări istorice în România modernă şi contemporană (Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2017, 442 pp, ISBN 978-606-537-385-3)

Authors:
  • Romanian Academy, Bucharest
  • Nicolae Iorga History Institute, Romania, Bucharest

Abstract

This book aims to revisit the historical canon regarding the formation of intellectual elites during successive projects of modernization during 19th and 20th centuries. While existing works on the topic focus either on the elimination of previous elites in times of radical social change or on the creation of new elites by each new political regime, we focus on a third mechanism: the recuperation/conversion of previous intellectual elites for new modernization projects. This mechanism of historical and social change appears at every major transition (“historical disjuncture”) but is given less importance both in history/social sciences and in public discourse.
Holeră, igienă publică, modernitate
socială și degenerare rasială în România
secolului al XIX-lea1
Călin COTOI
Introducere: Eșecuri productive
Apariția modernității sociale în principatele române poate fi
trasată înapoi în timp până la instaurarea avanposturilor
carantiniste, ridicate împotriva ultimelor valuri ale ciumei și
primelor epidemii de holeră. Criza acestui angrenaj sanitar a
deschis calea unei serii de proiecte modernizatoare uate, dar
productive2.
Corpul politic colectiv a fost imaginat și creat prin
naționalizarea profesiei medicale și prin tentative de a forma un
corp social sanitar unitar. Eșecul conectării corpurilor urbane și
rurale într-o rețea democratică, atotcuprinzătoare, a deschis
spații pentru acele discursuri ce susțineau identitatea etnică sau
chiar rasială a corpului colectiv. Exista oare un „element
românesc” adevărat? Ce însemna acesta, și în ce măsură se putea
afirma degenera? Antisemitismul demografic și primele
tentative de a gândi eșecurile socioeconomice și sanitare ca
1 Acest text este o variantă extinsă a Cholera, Health for All, Nation-
Building, and Racial Degeneration in Nineteenth-Century Romania”, în East
Central Europe 43, 2016, pp. 161-187.
2 Înțeleg toate aceste proiecte de producere și instituire ale socialului și
naționalului ca pe o serie de încercări ratate, dar productive. Productivitatea
lor este parte din eșecul lor, de regulă constituit ca „eșec” în proiecte
ulterioare. Pentru o analiză etnografică a modalităților în care statul se
produce prin acest mecanism al eșecurilor productive vezi Nikolai Ssorin-
Chaikov, The Social Life of State in Subarctic Siberia, Stanford University
Press, Standford, 2003.
66(|(„Ne trebuie oameni...”(
degenerare rasială au originea în fracturile deschise de și în
interiorul sistemului sanitar național. Bacteriologia a reușit să
absoarbă, parțial, astfel de critici și propună un proiect
intervenționist mai extins, în spațiul lăsat deschis de ecul
poliției sanitare (Polizartzneykunde).
Modelul igienei publice și poliției sanitare ca formă de
„sănătate pentru toți” a apărut prin intermediul carantinei,
impusă, în timpul administrației militare rusești, pentru a lupta
contra avansului holerei. Acest proces coincide cu tentative de
imaginare și control a corpului națiunii, a populației care stă la
baza noului stat modernizator3. Corpul colectiv social-sanitar
avut în vedere de către igiena publică contura un spațiu social
unificat, unde corpul național putea fi imaginat și
instituționalizat.
Constituirea medicinei și igienei la nivel național a avut loc
prin fondarea unor institute, practici și discursuri similare celor
deja stabilite în „Europa” - mai ales la Paris și Viena. Există o
tensiune centrală între nevoia de conectare cu o rețea științifico-
administrativă transnațională și eforturile de a crea un spațiu
legitim social și științific, la nivel național. În teoria actor-rețea,
constituirea unor spații regionale legitime se întemeiază pe
fondarea unor rețele puternice și extinse. Acestea fac ca
noțiunile, practicile, diplomele, tehnologiile și obiectele produse
în locuri diferite să devină recognoscibile și interoperaționale;
totodată, ele apropie spațiile regionale prin intermediul
mobilelor imuabile”, care conectează între ele amplasamente
distanțate geografic, dar similare structural4. Rețelele constituie
3 Vezi Paul Rabinow, French Modern: Norms and Forms of the Social
Environment, MIT Press, Cambridge, 1989.
4 „Dacă vrei deviezi din calea ta și te întorci acasă puternic echipat astfel
încât să îi forțezi pe alții devieze din căile lor, principala problemă de
rezolvat este cea a mobilizării. Trebuie să pleci și să te întorci cu „lucrurile”
altfel deplasările tale vor fi în zadar. Dar „lucrurile” trebuie să poată rezista
călătoriei de întoarcere fără să dispară. Alte cerințe: „lucrurile” pe care le-ai
adunat și dislocat trebuie să fie disponibile toate deodată pentru cei pe care
„Ne trebuie oameni...”!|!67(
și stabilizează regiunile, în cadrul unei topologii sociale
interdependente. Ele generează spații regionale conectând și
distribuind lucruri comparabile și construind imutabile mobile.
Imutabile pentru că elementele ce sunt create și distribuite prin
intermediul rețelelor nu se modifică sau își păstrează aceeași
structură a relațiilor dintre ele și mobile deoarece călătoresc
între regiuni diferite.
Privit astfel, socialul nu există ca un singur tip spațial, el se
constituie doar fiindcă „performează feluri de spațiu diferite în
care au loc ‘operațiuni’ de tipuri diferite”. Există „regiuni în care
obiectele sunt grupate laolaltă și granițele sunt trasate în jurul
fiecărui grup”, ce constituie spații sociale bine delimitate ce se
exclud reciproc, dar și „rețele în care distanța este în funcție de
relațiile dintre elemente”5. În acest din urmă caz proximitatea nu
înseamnă o apropiere în spațiu geografic ci un model semiotic
comun. Altfel spus, locurile cu seturi similare de elemente și cu
relații similare între ele sunt apropiate, fac parte din aceeași
rețea, pe când cele cu elemente sau relații diferite sunt
depărtate, chiar dacă sunt contingente spațial.
În cazul pe care-l am în vedere aici, tensiunea dintre „regiuni”
și „rețele”6 a fost mediată de naționalizarea medicinei și a igienei
publice. Facultatea de medicină din București a început
acorde diplome și titluri doctorale, genereze profesioniști
legitimi, implicați în modernizarea și disciplinarea mediilor
sociale și a corpurilor individuale și colective. Tentativele de
naționalizare a profesiilor medicală și igienică, pentru a constitui
vrei să îi convingi și care nu au fost împreună cu tine. În concluzie, trebuie
inventezi obiecte care au proprietățile de a fi mobile dar în același timp
imutabile, prezentabile, citibile și capabile de a se combina unele cu altele”,
Bruno Latour, „Visualization and Cognition: Thinking with Eyes and
Hands”, în H. Kuklick, coordonator, Knowledge and Society: Studies in the
Sociology of Culture Past and Present, Jai Press, Greenwich, 1984, pp. 1-40, p.
7.
5 Annemarie Mol, John Law, „Regions, Networks, and Fluids: Anaemia and
Social Topology”, în Social Studies of Science, 24 (4), pp. 641-671, p. 643.
6 Ibidem.
68(|(„Ne trebuie oameni...”(
un corp național-sanitar pe baza colectării datelor medico-
igienice, a intervenției și controlului administrativ, s-au
împiedicat de problema rurală. Principala soluție de continuitate
în corpul politic național, cea dintre urban și rural din care, în
fin-de-siècle, încă mai erupeau revolte țărănești majore, precum
cele din 1888 și 1907 a dus la criza modelului democratic al
igienei publice. Igiena și medicina publice trebuiau fie
prezente în și în jurul corpurilor majorității românilor: țăranii.
Nou-naționalizatele profesii și științe au devenit capabile
funcționeze aproape exclusiv la oraș, pe granițele carantinare, și
în porturile fluviale, ceea ce, pentru unii experți chiar din
interiorul sistemului sanitar, a ridicat problema caracterului lor
național. Dacă nu reușea integreze țăranii în noul corp
colectiv sanitar, mai era acest tip de reformă sanitară suficient de
națională?
Discursurile asupra corpului politic național au fost
vehiculate din interiorul unui cadru oferit de corpul social-
sanitar. Neputând include eficient majoritatea, modelul igienei
publice a ajuns să fie marcat de crize. Noii medici, produși local,
în rolul lor de agenți frustrați ai noii modernizări, s-au repliat pe
discursuri antițărănești și orientalizante7. Folosindu-se de teorii
privind degenerarea8 și de argumente antisemite cu bază în
demografie, insistând asupra pericolului presupus de fertilitatea
ridicată și mortalitatea scăzută a evreilor, Constantin Istrati a
putut crea, în 1880, o sinteză centrată pe „degenerarea rasială” a
„elementului românesc”. Perspectivele progresiste ale igienei
publice păreau aibă efecte neprevăzute, de vreme ce nu
puteau opri „degenerarea” românilor și, chiar fără fi
7 Constantin Bărbulescu, România medicilor: Medici, țărani și igienă rurală
în România de la 1860 la 1910, Editura Humanitas, București, 2015.
8 Introduse de către exilații social-revoluționari din Imperiul Rus, în
România, după 1874. Pentru o prezentare mai detaliată a câtorva figuri
social-revoluționare din România vezi și Călin Cotoi, „Națiune, societate și
anarhism în România fin-de-siècle”, în Revista de Științe Politice și Relații
Internaționale, XI (2), 2014, pp. 17-40.
„Ne trebuie oameni...”!|!69(
intenționat aceasta, ajutau la creșterea demografică a evreilor, ce
erau concentrați în mediul urban9.
Carantina instituită la frontieră, pentru a lupta cu epidemia
de holeră din 1831, a eșuat ca măsură de igienă publică, dând
naștere unor tentative de a institui o abordare neo-carantinistă și
sanitaristă. Ca proiect eșuat, carantina a deschis un spațiu social
imens pentru intervenția medicinei și igienei naționalizate.
Odată ce igiena publică a ajuns să fie văzută, la rândul ei, ca
incapabilă de a închide rupturile între profesia naționalizată și
corpul națiunii, sau dintre rural și urban, s-au deschis spații noi
ale discursului și intervenției reformiste. Din fracturile
evidențiate de eșecul proiectului igienist au ieșit la suprafață
dilemele degenerării rasiale, ale constituției etnice și rasiale
românești. Aceste tentative de rasializare a igienei publice și a
discursului despre problemele statului, națiunii și a societății
românești nu au reușit însă să se constituie ca proiecte sociale și
politice.
Bacteriologia a avut un traiect mai bine conturat din acest
punct de vedere, continuând convingător și surclasând vechiul
stil de igienă publică, aducând bolile și bacteriile în laboratoare
și colonizând, parțial, corpurile sanitar și național cu o
cunoaștere expertă de laborator. Problemele ce afectau poporul
român de la boli la degenerare și la cei de o altă etnie sau
confesiune apăreau ca rezolvabile în acest nou cadru medical-
epidemiologic. Încercările ambițioase ale lui Victor Babeș de a
crea un stat ghidat și controlat bacteriologic indicau, totuși,
noile linii de fractură și viitoarele eșecuri din care vor apărea
proiectele de constituire a socialului din perioada interbelică10.
9 Constantin Istrati, O pagină din istoria contimpurană a României din
punctul de vedere medical, economic și național, Tipografia Alesandru A.
Grecescu, București, 1880.
10 Victor Babeș își va prezenta modelul de reformă foarte similar cu cel
expus în 1894, la al unsprezecelea Congres Internațional de Medicină de la
Roma în 1921, în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială. Vezi Victor
Babeș, „Considerațiuni asupra conducerii și organizării luptei noastre
70(|(„Ne trebuie oameni...”(
Holeră și modernitate
Există motive întemeiate pentru a considera holera ca boala
definitorie a secolului al nouăsprezecelea. Sosind în orașele și
metropolele europene aflate în momentul unor modernizări
rapide, epidemiile „au profitat de condițiile de trai în locuințe
supraaglomerate, de igiena proastă și de alimentarea cu apă
insalubră, cu o asemenea vigoare încât dădeau impresia
asemenea condiții ar fi fost de-a dreptul create pentru ele”11.
Primul val de holeră a pornit din India, la 1817, dar a ajuns
doar până în Anatolia și regiunea Caucazului, fără a atinge
Europa. Al doilea val, din 1826 în 1832, a măturat tot cuprinsul
Rusiei, Europei, Africii de nord, și a trecut Atlanticul până la
malul estic al Americii de nord. Al treilea (18411859) a urmat
pașii celui de-al doilea, al patrulea (18631875) afectând din nou
cea mai mare parte a Europei, Americile nordestică, centrală și
de sud, Africa, China, Japonia, și Asia de sud-est. Al cincilea
(18811896) a avut un efect mai limitat, iar la șaselea (18991923)
nu a avut aproape deloc impact asupra Europei de vest și nici nu
a reușit să atingă Americile.
Epidemiile și răsturnările sociale s-au suprapus sau urmat
îndeaproape: prima mare epidemie de holeră s-a defășurat
imediat după revoluția de la 1830. Mai apoi, holera a pătruns în
Europa în anul revoluționar 1848 probabil cel mai violent și
mai devastator dintre toți anii epidemici, dacă ne uităm la
numărul de persoane afectate. După o serie de epidemii în anii
1850, incluzând-o pe cea majoră din anii Războiului Crimeii,
1854-1855, a mai urmat o erupție masivă în 1866, anul războiului
lui Bismarck cu Austria. Următoarele epidemii de holeră au
coincis cu răsturnarea Imperiului al doilea francez la 1871 și cu
dezordinile din Polonia rusească la 1892.
sanitare”, în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială, an III (2-3), pp. 210-
222.
11 Richard Evans, „Epidemics and Revolutions: Cholera in the Nineteenth-
Century Revolutions”, în Past and Present, 120, 1988, pp. 123-146, p. 124.
„Ne trebuie oameni...”!|!71(
La vârful perioadei de creștere economică, de progres
material, de reușite în știință, de expansiune a stăpânirii
europene pe întreg globul, o boală cu sursa în Estul „necivilizat”
testa asumpțiile comune privind superioritatea cultural-
biologică europeană, demonstrând vulnerabilitatea pe care chiar
și cei mai civilizați dintre oameni o aveau în fața unei afecțiuni
asociate mai ales cu înapoierea orientală12.
Holera sosea în valuri care pătrundeau cu ușurință prin
cordoanele sanitare clasice și prin optimismul și sensibilitatea
nou construită a clasei burgheze. Boala lovea cu o „uimitoare
ferocitate”13. Bacilul holerei devasta trupurile pe care le infesta.
Totul se desfășura rapid, dramatic: diareea și emeza violentă
transformau victimele în trupuri inerte, tremurânde, cu ochii
adânciți în orbite și cu pielea devenită aproape verde.
Primele încercări de a ține piept noii epidemii aveau la bază
modelul clasic de organizare a carantinei și cordoanelor
sanitare. Autoritățile din sănătatea publică se luptau cu holera
precum s-ar fi luptat cu ciuma sau febra galbenă, epidemii încă
familiare din secolul al optsprezecelea. Carantina a fost, la
început, aplicată și menținută energic. Când, la 1823, holera și-a
făcut apariția în Astrahan, amenințând să avanseze înspre orașe
mai mari, Rusia a desfășurat trupe care oprească orice
persoană sau marfă infectată. În 1829, când holera fusese
depistată la Orenburg, gubernia Kazan a fost foarte rapid izolată
prin cordoane sanitare militarizate. În septembrie 1830, boala
lovind lângă Moscova, „un cordon militar a fost fixat, drumurile
de acces au fost surpate, podurile și bacurile distruse, iar orașul
sigilat ermetic, cu excepția a patru porți”. Austria și Prusia au
urmat pașii făcuți de Rusia. Dar abordarea carantinistă era
costisitoare (economic și politic), pe lângă faptul că nu era foarte
eficientă. Încă din 1831, pe măsură ce costurile devin tot vizible,
12 Ibidem, pp. 127-128.
13 Peter Baldwin, Contagion and the State in Europe, 1830-1890, Cambridge
University Press, Cambridge, 1999, p. 37.
72(|(„Ne trebuie oameni...”(
opiniile medicale asupra cauzei și naturii bolii fiind încă
indecise, iar boala în retragere, împăratul Rusiei a ordonat
desființarea cordoanelor, iar cel austriac “a decis că era dovedită
insolvabilitatea și ineficiența carantinismului, curmând cele mai
stringente dintre politici”14.
În efortul lor de a ține sub control holera, statul și sistemul
sanitar au eșuat peste tot în Europa. Cu toate acestea, demersul a
deschis drumul unor noi discursuri și practici în domeniile
științific și administrativ, „introducând o lungă perioadă a
experimentelor cu tehnologiile spațială/științifică/socială”15.
Noile aparate de observație a corpului social, răspândite
democratic în toată populația, creau figura unei modernități
sociale progresive, supervizate de experți igieniști și medici.
Războiul rusoturc de la 18281829 a avut ca urmări imediate,
pe lângă asigurarea libertății comerciale și ocuparea militară
rusească a ambelor Principate române, una din ultimele
epidemii de ciumă și prima de holeră din zona Dunării de jos.
Regulamentul Organic, impus Principatelor de către Rusia
imperială, introducea servicii sanitare copiate după modelul
germano-austriac al Polizeiwissenschaften și Polizartzneykunde
bazat mai ales pe celebra carte System einer vollständigen
medicinischen Polizey16 a lui Johan Peter Frank și pe tiparul
administrativ creat de Școala vieneză de medicină. Sistemul era
sub conducerea unui Protomedicus, de regulă medic personal al
împăratului, regelui sau principelui, acesta concentrând puterile
sanitar-medicale, văzute ca acoperind și controlând întregul
corp statal17.
14 Ibidem, pp. 43, 79.
15 Paul Rabinow, op. cit., p. 30.
16 Pentru influența lui Johann Peter Frank și a operei sale enciclopedice
asupra poliției medicale, vezi George Rosen, „The Fate of the Concept of
Medical Police: 1780-1890”, în Centaurus, 5(2), 1957, pp. 97-113.
17 Erna Lesky, The Vienna Medical School of the 19th Century, Johns Hopkins
University Press, Baltimore, 1976.
„Ne trebuie oameni...”!|!73(
La 5/17 decembrie 1830, carantina a fost instituită pe Râul
Prut, având ca personal grupuri de soldați cazate în avanposturi
ale miliției și cavaleriști care patrulau între acestea. Holera a
lovit Moldova în mai 1831. Cei câțiva medici disponibili erau
concentrați în orașul Iași, în restul țării fiind slab răspândiți.
Efectele bolii au fost cumplite. Preț de câteva săptămâni, capitala
Moldovei a fost ca abandonată. Consulul francez Lagan,
raportând Ministerului de externe al Franței, scria că, în zece
zile, dintr-un oraș care cuprindea cel mult 30.000 de locuitori,
cel puțin 800 ar fi murit de holeră. Dintre toți medicii alocați
Iașiului, cinci decedaseră și restul fugiseră din oraș. Tot aparatul
administrativ dispăruse, iar generalul Kiseleff, guvernator rus
peste ambele Principate române, fusese nevoit se folosească
de personalul medical și militar propriu pentru a susține
funcțiile administrative ale unei entități statale ce părea să fi
intrat în disoluție la confruntarea cu holera. Din cele mai
aglomerate mahalale, evreii și robii țigani au fost evacuați, apoi
încartiruiți pe dealurile din preajmă, în corturi de armată18.
În luna iunie, rezidentul consular francez atingea o notă chiar
și mai apocaliptică, într-o scrisoare către consulul din Iași care,
de acum, era deja refugiat la București: „Orașul este un mormânt
deschis. Aproape toți medicii au sucombat; au murit și cei mai
mari boieri. Sunt case din care n-a scăpat nici măcar o slugă; pe
ulițe nu se văd decât morți și bolnavi. Nu se mai găsesc căruțe
spre a fi ridicați; fiecare fuge care încotro. Cele mai multe case
sunt părăsite și expuse jafului; farmaciștii fiind morți, nu mai
sunt doctorii; într-un cuvânt nu mai este decât doliu unanim […]
A izbucnit un incendiu în orașul de sus, dar nu s-a luat nicio
măsură, dat fiind nu mai sunt nici soldați, nici pompieri în
oraș […]. Cât despre treburile obștești, e de prisos a mai vorbi; nu
18 Gh. Brătescu, Paul Cernovodeanu, Biciul holerei pe pământ românesc,
Editura Academiei Române, București, 2002, pp. 25-26.
74(|(„Ne trebuie oameni...”(
mai există nicio autoritate în ființă, domnește o anarhie
absolută”.19
În iulie, holera se retrăgea din Iași, dar ajungea la București.
Consulul francez Lagan, într-un alt memoriu adresat
administrației franceze, trimis chiar înainte ca autorul
părăsească orașul, scria: „Murdăria numeroșilor săi locuitori,
întinsele mlaștini ce-l înconjoară, apele stătute care băltesc în
fața fiecărei case, lipsa oricăror denivelări la mai mult de
douăzeci de leghe împrejur, neputința de a le imprima deodată
românilor obișnuința ordinelor și de a-i forța pe boieri
respecte măsurile luate fac sporească din ce în ce mai mult
teama ca Bucureștii nu împărtășească aceeași soartă ca Iașii,
cu toate că o treime din locuitorii săi s-au împrăștiat și fuga nu
contenește defel”.20
Consulii erau extrem de ocupați cu scrierea unei cantități
imense de rapoarte asupra bolii, încercând să se apeleze la micul
grup al medicilor locali (cel mai adesea germani și austrieci)
pentru a putea înțelege boala care-și croia rapid drum către
Europa de vest.
Fondarea statului modern român este datorată, măcar în
parte, îngrijorărilor europene și rusești privind epidemiile. Încă
din 1828, Alexandru Sturdza, consilier al împăratului Rusiei
Alexandru I, redactase un „Projet de travail sur la Constitution
future des Principautés de Moldavie et Valachie” utilizat pentru
Tratatul de la Adrianopole din 1829. Printre cerințele privind
dezafectarea fortărețelor turcești din porturile fluviale Giurgiu,
Brăila și Chilia, și pentru acordarea de libertăți comerciale către
Principatele române, un punct principal era instituirea unui
cordon sanitaire pe malul stâng al Dunării, controlat de o miliție
19 Ibidem, pp. 29-30.
20 Ibidem, p. 51.
„Ne trebuie oameni...”!|!75(
națională prima recunoaștere internațională a unor forțe
armate autonome21.
Medicii și oamenii de știință formați în Germania și Austria
ocupau pozițiile cheie în acest prim demers local de fondare a
unei poliții sanitare, a medicinei și a științelor naturale. În
Moldova, Michail de Zotta, nobil din Bucovina, și Iacob de
Czihak – medic bavarez și colonel în armata rusă organizau și
supervizau sistemul sanitar22. Primul – ca Proto-medicus; celălalt
ca șef al serviciului sanitar pentru armata moldovenească,
viitor Proto-medicus și președinte al unei „Societăți de Medicină
și Istorie Naturală”, întemeiată la 1834 sub patronajul principelui
moldovean Sturdza și al generalului Pavel Kiseleff, guvernatorul
rus23.
Valurile de holeră care aveau lovească Principatele
române până în 1893 au devastat mai ales porturile fluviale
unde grâul era depozitat, vândut și urcat la bordul navelor, dar
de asemenea orașele în expansiune: București și Iași. Primul val,
același care va lovi Londra și Parisul în 1832, coincidea cu, și în
parte modela, apariția unei guvernări de tip modern în Moldova
și Muntenia. Celelalte epidemii, mai ales după aceea din 1848,
dezvăluie peisajul comercial incipient al României holera
tindea -și facă apariția în porturile fluviale de pe Dunăre
(Galați și Brăila), crescute în același ritm cu exporturile de grâne
ale Moldovei și Munteniei. Mutarea liniilor de carantină de pe
Râul Prut pe Dunăre au concentrat resursele medicale și
igienice de la nord-est la sud-vest, explicând parțial avansul
medical al Bucureștiului, prin comparație cu acela al Iașiului.
21 Stella Ghevras, Reinventarea Tradiției: Alexandru Sturdza și Europa Sfintei
Alianțe, Editura Cartier, Chișinău, 2014, pp. 221-222.
22 Paul Pruteanu, Iacob Cihac, Editura Științifică, București, 1966.
23 Victor Bologa, Începuturile medicinii științifice românești, Tipografia
Lumea și Țara, Cluj, 1930, pp. 29-31. Vezi și Nicolai Bogdan, Societatea
Medico-Naturalistă și Muzeul Istorico-Natural din Iași, Tipografia Națională,
Iași, 1919.
76(|(„Ne trebuie oameni...”(
O „curbă a învățării” a fost creată, pe măsură ce autoritățile
din sănătatea publică și medicii vest- sau nord-europeni
urmăreau îndeaproape tentativele mai întâi rusești, apoi
habsburgice și prusace, de a bloca avansul holerei. Boala inducea
schimbarea chiar dinainte de a se infiltra în primele corpuri
„vestice”, sub forma unei deschideri către noi practici
administrative, discursuri științifice și tehnologii sociale, datorită
primele mari eșecuri ale modelului carantinist modern24. De-a
lungul peisajelor și rutelor moderne (comerciale, urbane și
industriale), dezvăluite prin avansul mortal, pe direcția nord-
vest, al holerei, astfel de noi metode ale demarcării, enumerării,
controlării corpurilor și comportamenelor umane călătoreau, și
ele, înapoi către sud-est. Modelele sanitare, instrumentele
statistice, expertiza, tehnicile de supraveghere, diplomele și
tehnologiile medicale și igieniste toate călătoreau înapoi
dinspre Paris, Berlin și Viena spre periferiile europene, operând
schimbări radicale asupra peisajelor sociale deschise prin
avansul rapid al holerei în zona Dunării de jos.
Criza carantinelor și naționalizarea medicinei
și a igienei
România modernă se contura ca un avanpost carantinist în
zona de frontieră dintre imperiile rus, otoman și habsburgic,
chiar în momentul în care politicile carantiniste clasice erau
puse sub semnul întrebării de avansul holeric. Cu toate acestea,
Principatele au rămas puternic carantiniste până în anii 1860,
când presiunile internaționale pentru libertatea comerțului pe
Dunăre au forțat o reformulare a politicilor sanitare25.
24 Peter Baldwin, op. cit.
25 Reglementările financiare implementate sub Regulamentul Organic în
Muntenia erau în principal carantiniste. Dintre toate finanțele pentru
sistemele de medicină și igienă publică, aproximativ 63% (600.000 lei) erau
destinate impunerii unei carantine pe Dunăre. Spitalele aveau alocate
150.000 lei, orfelinatele 100.000, iar salariile medicilor și moașelor de
asemenea 100.000 lei. Vezi Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul
„Ne trebuie oameni...”!|!77(
Rețeaua locală medico-igienistă funcționa cu elemente ce nu
puteau fi produse local: medici, instrumente, manuale și
legitimitate profesională. Primele tentative de creare a unor
locuri pentru reproducerea locală a rețelelor transnaționale de
igienă și medicină după modelele Europei de vest, imperiului
austro-ungar și Rusiei au eșuat. Aceste centre locale de
producție au avut sprijinul elitelor politice locale și imperiale; le-
au lipsit totuși peisajele sociale și centrele de sprijin necesare.
În 1832, generalul Kiseleff a organizat o comisie pentru
inspectarea și îmbunătățirea instituțiilor educaționale mun-
tenești, unde s-a cerut instituirea unor cursuri și programe de
pregătire specială în domeniile medicinei, ingineriei civile și
arhitecturii. Proiectul de reformă specifica departamente pentru:
farmacie, botanică și materia medica, chirurgie și patologie
specială, anatomie și fiziologie, precum și igienă și istorie
naturală. Administrația centrală a școlilor (Eforia Școalelor) a
eliminat medicina și igiena, propunând dreptul, matematica și
agricultura ca singurele cursuri ce ar fi putut fi introduse în
educația de nivel superior26. Încercări similare s-au desfășurat în
Moldova, la Iași, unde, indiferent de sprijinul unor importanți
politicieni pentru fondarea unei Facultăți de medicină, la 1856
nu fusese creată decât o Facultate de drept, iar la 1860 încă una
de Științe și Litere. Medicina trebuia să aștepte anul 187927.
După Războiul Crimeii, un regim juridic internațional a fost
înființat, special pentru Dunărea de jos. O comisie specială a fost
fondată pentru a administra partea inferioară a fluviului:
Commission Européenne du Danube, cu sediul la Galați și cu
extinse atribuții fiscale, administrative și polițienești, exercitate
al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea, vol. I, Tipografia Carol
Göbl, București, 1901, p. 33.
26 Ibidem, p. 15.
27 Al. Xenopol, „Memoriu asupra învățământului”, în Al. Xenopolo, C.
Erbiceanu coordonatori, Serbarea școlară de la Iași, cu ocazia împlinirii a
cincizeci de ani de la înființarea învățământului superior în Moldova. Acte și
documente, Tipografia Națională, Iași, 1885.
78(|(„Ne trebuie oameni...”(
asupra comerțului din acel tronson al fluviului. De-a lungul
anilor 1860, pe măsură ce exportul cerealier prin porturile de la
Dunăre s-a extins dramatic28, întregul edificiu carantinist a fost
expus unei imense presiuni internaționale și interne. Modelul
neo-carantinist, întemeiat în jurul carantinei internalizate, al
supravegherii medicale și salubrizării orașelor, a devenit o
soluție larg acceptată. Îmbinarea dintre igiena publică și
medicină, prevăzută de acest model, presupunea o reglementare
amănunțită și o producție locală de personal, tehnologii și
cunoaștere expertă.
Printre cele mai importante figuri care au luat drumul înspre
sud-est, spre acele ținuturi și oportunități de carieră deschise de
holeră și de exploatarea comercială a cerealelor, se afla un medic
format la Angers și Paris: Carol Davila (18281884)29. El și-a
obținut doctoratul în medicină la Facultatea de medicină din
Paris, în 1852, cu o teză ce îmbina expertiza de clinician cu aceea
de igienist: De la Prophylaxie de la Syphilis. Înainte de acest
moment, fusese unul din membrii echipei medico-igieniste care
combătuse epidemia de holeră din Maine-et-Loire, în 1848
184930. În 1853, informat fiind principele Barbu Știrbey
intenționa angajeze un medic francez pentru a organiza
sistemele sanitare ale armatei și statului, a semnat un contract
pe trei ani cu șeful armatei muntenești, Constantin Herescu.
28 Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice:
1500-2010, Editura Polirom, Iași, 2010, pp. 116-118.
29 Locul de naștere al lui Carol Davila este în continuare o necunoscută ar
putea fi Franța, Spania, Italia sau Elveția. Așa cum i-a mărturisit unui
prieten, deși nu știa să aibă familie, era sigur că „avusese părinți cu avere și
sus-puși, că își amintea prea bine cum locuise în saloane mari, cu perdele de
mătase și oglinzi mari aurite, unde fusese legănat, în fragedă pruncie, pe
genunchii unor doamne frumoase, printre care se afla, probabil, maică-sa”
(Gh. Brătescu, Tinerețea lui Carol Davila, Editura Albatros, București, 1979,
p. 39). Davila a fost unul dintre ultimii oameni de profesie/aventurieri care
au luat drumul Estului în căutarea bogăției și a faimei. La momentul în care
își semna contractul cu armata română, el cântărea și stabilirea în Persia ca
pe o a doua opțiune.
30 Constantin Istrati, Davila, Tipografia Dor P. Cucu, București, 1885, p. 15.
„Ne trebuie oameni...”!|!79(
Mulți ani după, avea -i mărturisească unui prieten român că, la
semnarea contractului, nu se gândea la mai puțin decât la
cuvintele lui Napoleon însuși: „c’est en Orient qu’on se fait la
gloire”31.
La sosirea sa în România, a primit gradul de maior și medic-
șef al Armatei (Ober-Stab Doktor), fiind responsabil de Școala de
chirurgi și felceri militari, care avea producă profesioniști cu
funcții intermediare între medici și infirmieri32. Către 1856,
numele rusesc (german de origine, dar utilizat mai ales în Rusia)
de felcer a fost eliminat din titulatura Școlii. De la acel moment,
școala de medicină și chirurgie avea producă absolvenți
desemnați sub un titlu franțuzesc, officiers de santé. La început,
diferența dintre felceri și officiers de santé era doar una
terminologică, dar ea urma să aibă consecințe importante mai
târziu.
Desemnarea unor officiers de santé în Franța a fost
reglementată prin legea din 19 Ventôse Anul XI (9 martie 1803),
prin care se încerca rezolvarea unei endemice sub-medicalizări a
zonelor rurale paupere, creându-se o medicină pe două nivele:
unul axat pe medici cu diplome doctorale, celălalt pe medici
curanți fără doctorat care nu aveau voie să practice medicina în
afara departamentului local desemnat. Sistemul intrase deja în
criză la mijlocul secolului: în 1847 un proiect de lege care viza
dizolvarea instituției de ofițer sanitar a eșuat. Ulterior, treptat,
poziția respectivă a devenit mai puțin atractivă, și condițiile de
accedere mai dure33. Mai ales pe măsură ce progresele științei și
31 Dimitrie Grecescu, Schițare din viața și activitatea generalului dr. Carol
Davila, Tipografia Clemența, București, 1903, pp. 8-9.
32 Samuel Ramer, „What was the Russian Feldsher?”, în Bulletin of the
History of Medicine 50 (2), 1976, pp. 213-225.
33 La 1864, imaginea ofițerilor sanitari nu era cea mai glorioasă: „Bolnavilor
simpli și săraci le trebuie un medic la fel de sărac și simplu ca ei, care
poată înțelege limba, nevoile, prejudecățile modeștilor săi clienți, un medic
care, având la naștere o condiție joasă, obișnuit din copilărie cu viața
sumbră a colibelor de stuf, câștigându-și rangul cu puțini bani, se va putea
80(|(„Ne trebuie oameni...”(
ale pasteurismului le fixau medicilor așteptări științifice foarte
ridicate, ei deveneau tot mai puțin înțelegători față de colegii lor
mai modești. Suprimarea funcției de ofițer medical a avut loc în
1892, rezultat al unui lung proces de marginalizare34. Adoptarea
modelului officiers de santé pentru sistemul medical al României
venea la momentul în care poziția acestora se deteriora constant
în Franța. În România aceștia nu erau parte din ce în ce mai
marginală a unui sistem cu două etaje, precum în Franța, ci
însuși debutul unei profesii medicale locale, de nivel național.
În 1857, la cererea guvernului Țării Românești și cu sprijinul
consulului Franței la București, Louis Béclard, fiul decanului
Facultății de medicină din Paris și un om cu multe legături în al
Doilea Imperiu, Napoleon al III-lea semnează un decret prin care
se recunoștea Școala de medicină din București, asimilată
sistemului francez de școli secundare medicale și farmaceutice35.
Studenții de la București aveau voie să urmeze încă doi ani la
Facultatea de medicină din Paris și apoi să-și obțină diploma de
doctor în medicină având ștampila Bon pour l’Orient
imprimată pe ele, ceea ce le restricționa accesul în arealul
Franței metropolitane. După o serie de eșecuri ale anilor 1830, la
mai mult de doăzeci de ani distanță, o rețea medico-igienică era
implementată în Muntenia.
După unirea celor două Principate, Moldova și Muntenia, sub
sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, Carol Davila a reușit
concentreze în mâinile proprii toată puterea sanitar-medicală:
era acum Inspector general al Serviciului sanitar din Armată,
Director al Școlii de medicină și farmacie, Inspector general al
mulțumi cu o retribuție redusă” (Bonjean, „Question des officiers de santé”,
în Gazette Medicale, 1864, p. 285).
34 Imbault-Huart, Marie-José, „L’Institution médicale a l’époque de
Bourneville” în Jaques Poirier, Jean-Louis Signoret, coordonatori, De
Bourneville a la sclérose tubéreuse, Flammarion, Paris, 1990, pp. 19-35. Vezi
și Martha Hildreth, Doctors, bureucrats and public health in France, 1888-
1902, Garland, New York, 1987.
35 Dimitrie Grecescu, op. cit., p. 14.
„Ne trebuie oameni...”!|!81(
Administrației sanitare generale, precum și Director (Efor) al
spitalelor civile. Faptul i-a permis să introducă experți (și amici)
în cadrul proiectului său: Felix Iacob, igienist, sosea ca absolvent
al Facultății de medicină din Viena, iar Alphons Lebiez ca
anatomist format la Universitatea din Paris36. La Școala
națională de medicină și farmacie, creație a lui Davila, programa
și orarul reproduceau modele franțuzești și, totodată, precizau
toți studenții trebuiau să fie români nativi sau naturalizați,
care vor fi renunțat la orice gen de protecție consulară37.
De-a lungul anilor 1867 și 1868, unii dintre medicii mai în
vârstă, cei lipsiți de legături directe cu rețelele personale și
instituționale ale lui Davila, au presat în sensul întreruperii
legăturilor administrative cu Facultatea de medicină din Paris,
încercând să creeze o Facultate de medicină, complet autonomă,
la București. Davila a încercat să opună rezistență, sperând să
adune suficienți absolvenți de la Paris (și Torino) pentru
completarea noii Facultăți, înainte de tăierea legăturilor cu
Franța. A pierdut această bătălie: Facultatea a fost fondată în
1869, având între cadre medici și profesori care proveneau de la
vârful profesiei medicale dar nu și din cercul din jurul lui Davila.
Cu toate acestea, cadrul luptei pentru dominație asupra
sistemului național medical-igienic a fost cel creat de Davila, de
vreme ce alte figuri nu mai încercau, la acel moment, decât să se
integreze noului peisaj și să nu fie cu totul marginalizați de
grupul de medici din jurul lui Davila.
Constituirea unui „spațiu regional” al rețelelor europene
medico-sanitare și, prin urmare, naționalizarea medicinei și
igienei, a fost susținută printr-o legătură directă între spațiile
medico-sanitar francez, pe de o parte, și cel muntenesc (ulterior
36 Paul Pruteanu, „Despre concepțiile lui Iacob Felix ca organizator de
sănătate publică”, în Buletinul sesiunii științifice a Institutului de Medicină
Iași, 1955, pp. 1-29. Vezi și Aurel Petrescu, „Deux médecins Angevins à
Bucarest aux XIXe siècle: Charles Davila et Alphonse Lebiez”, în Histoire des
Sciences médicale, 8(4), 1974, pp. 849-854.
37 Dimitrie Grecescu, op. cit., pp. 39, 67.
82(|(„Ne trebuie oameni...”(
românesc), pe de alta. Acest gen de instituire locală a expertizei
medicale și igienice creează o tensiune între centru și periferie,
mediată de o politică a recunoașterii, utilizată de ambele părți
ale tensiunii. Pe de o parte, diplomele acordate la periferie nu
pot fi utilizate la centru, iar, pe de altă parte, periferiile, treptat,
creează cunoaștere expertă de nivel local, în scopul de a se
impune ca partener recognoscibil al părților centrale din rețea.
Naționalizarea și profesionalizarea medicinei și igienei
românești s-au creat în interiorul acestei tensiuni, prin
intermediul abilității indivizilor ce populau noul spațiu regional
de a naviga între diverse spații sociale fie de tip regional, fie de
tip rețea și de a folosi, astfel, o topologie socială complexă38.
Integrarea regională în sisemul medico-educațional imperial-
francez a fost un prim pas pentru crearea în România a unui
cadru organizațional medical și igienic, ce va deveni, prin chiar
integrarea sa într-o rețea transnațională, unul programatic
național.
Sănătate pentru toți: proiectul de igienă publică
La sfîrșitul secolului al optsprezecelea, Gerard van Swieten,
medicul de curte al Mariei Tereza, protomedic al Imperiului,
demara o serie de reforme ce duceau la formarea unui sistem
unitar de educație medicală și la standardizarea administrației
sanitare în cadrul monarhiei habsburgice. Centrul reformelor era
Facultatea de medicină din Viena, cu o viguroasă componentă
de igienă publi și sănătate populațională, bazată, în cea mai
mare parte, pe proiectul de Medicinische
Polizei/Polizeiartzneykunde a lui Johan Peter Frank39. Întreg
sistemul imperial medico-sanitar era organizat pe tiparele
38 Annemarie Mol, John Law, op. cit.
39 Frank, doctor la curtea habsburgică, a fost activ în ultima parte a secolului
al optsprezecelea, servind și ca director al Spitalului general din Viena.
Proiectul său de poliție medicală punea la un loc încercări de a reglementa
comportamentul individual (căsătorii și sarcini) și igiena publică
(aprovizionarea cu apă, igiena stradală, controlul viciilor, drenaj etc.).
„Ne trebuie oameni...”!|!83(
administrative furnizate de către poliția medicală: „De la Milano
la Praga și Lvov, sănătatea era administrată de protomedici,
medici regionali, chirurgi regional, chirurgi veterinari regionali,
moașe regionale, medici districtuali și medici zonali, toți
funcționând sub instrucțiuni oficiale. Această administrație
dispunea totodată de direcția igienei, sau a poliției medicale, așa
cum era predată aceasta în universități: nu ca o parte a științei, ci
o familiarizare cu ordonanțele care le vor fi necesare viitorilor
medici din sănătatea publică”40.
După eșecul revoluțiilor de la 1848 și odată cu inițierea unor
importante reforme ale sistemului imperial de educație
medicală, în anii 1850, a doua Școală vieneză de medicină va
produce un nou model de practică medicală și de management
al igienei publice. Nucleul Școlii era compus dintr-un grup de
medici cehi, proveniți, în cele mai multe cazuri, din păturile
inferioară și mijlocie ale clasei de mijloc din Boemia și Moravia.
Carl von Rokitansky, anatomo-patolog (18041878), era născut la
Könniggrätz (Hradec Královė), fiind fiul unui funcționar de la
Oficiul Districtual din localitate; Joseph Skoda, clinician și
igienist (1805–1881) provenea din Pilsen (Plzeň), fiu al unui
lăcătuș; iar Ferdinand Hebra (18161880), dermatolog, se născuse
la Brno. Toți acești trei medici păstrau o perspectivă pragmatică
și pozitivistă asupra științei medicale, structurându-și
investigațiile pornind de la aspectele palpabile, vizibile (sau
audibile), ale corpului uman, de la metode fizice de investigație,
concentrate asupra urmelor lăsate de boală, interpretabile cu
ajutorul anatomiei patologice, al chimiei și, mai rar, al histologiei
și microscopiei.
Iacob Felix s-a născut în Boemia, orașul Horschitz (Horiče),
la 1832, provenind dintr-o familie din pătura inferioară a clasei
40 Erna Lesky, op. cit. Toate acestea erau legate și de administrarea
eficientului cordon sanitar anti-ciumă al Austriei, de imensa organizație
sanitară de pe frontiera sud-estică a Imperiului habsburgic. Vezi și Erna
Lesky, „Die österr. Pestfront an der k.k Militärgrenze”, în Saeculum, 8, 1957,
pp. 82-106.
84(|(„Ne trebuie oameni...”(
de mijloc. Tatăl său, Samson Felix, învățător cu origini eveiești,
s-a convertit la catolicism. Felix a studiat la Facultatea de
medicină din Praga, mutându-se apoi la Viena, unde și-a obținut
titlul de doctor în medicină41. Chiar dacă Felix provenea din
aceeași zonă geografică și socială cu medicii cehi ce formau
centrul celei de-a doua Școli medicale vieneze, el aparținea unei
generații diferite. Fluxul de studenți din toate părțile imperiului
dar și din Europa și America de Nord, datorat succesului
medicinii vieneze, a alterat structura de oportunități pentru
studenții la medicină ce veneau din zonele sărace și/sau ne-
germane ale imperiului42. Mai mult decât atât, de vreme ce-și
obținuse diplomele medicale cu note mediocre, bene și satis
bene, perspectivele unei cariere la Viena sau Praga nu păreau
prea sigure43.
În 1858, el a decis să se mute peste cordonul sanitar sud-estic
al Imperiului habsburgic, în principatul Munteniei, acolo unde
Carol Davila, și el emigrant, depunea eforturi importante pentru
recrutarea de administratori și medici. Ajuns acolo, a devenit,
încă de la început, un participant important la proiectul de
reformă al lui Davila. În același an, a fost numit medic de stat la
unul din posturile de carantină de pe Dunăre, mai apoi
transferându-se și ocupând o poziție administrativă mai
importantă, aceea de medic-șef al districtului Muscel. În 1861 era,
deja, medic-șef al Bucureștiului. Între timp, începuse să publice
tratate și articole de medicină populară în limba română.
Științele medicale franco-germane erau, în multe feluri,
produsele unei legături între, pe de o parte, viziunea politică
post-1848, a persistenței unor proiecte politice (radical)-liberale
41 Paul Pruteanu, op. cit.
42 „Austrieci cisleitani din provinciile germane, cehești, poloneze și italiene
ale monarhiei stăteau lângă unguri, croați, slavi transleitani; studenți din
Transilvania și Bosnia stăteau lângă ruși, români, greci, scandinavi și
americani”; Erna Lesky, op. cit., p. 261.
43 Gh. Brătescu, Doctorul Iacob Felix savantul și făptuitorul, Editura Viața
Românească, București, 2004, p.15.
„Ne trebuie oameni...”!|!85(
și, pe de cealaltă, proiecte de cercetare și de transformare a
științelor naturii44. Materialismul științific în special în
Germania, dar și în Imperiul habsburgic – era îndeaproape
conectat tendințelor revoluționare de la 1848. Înfrânte, ideile
liberale, socialiste și radical-democratice și-au găsit un spațiu
relativ sigur în științele naturii. Anson Rabinbach afirmă
„știința germană a devenit terenul cel mai fertil pentru idealurile
antireligioase, antiautocratice și democratice, pe care era post-
1848 le-a făcut periculoase în sfera publică”45. Între fostul
revoluționar pașoptist, C.A. Rosetti, și mai tânărul medic
materialist, Felix Iacob, s-a creat un fel de solidaritate ideologică,
Românul publicând nu puține dintre primele texte de
popularizare ale lui Felix46.
Unul din articolele mai extinse (Studie asupra Alimentațiunii
publice), publicat prima dată în septembrie 1861 de ziarul lui
Rosetti, a fost retipărit și comentat în multe din noile publicații
interesate de problemele social-economice Analele economice a
lui D.P. Marțian, Monitorul oficial, și Unirea. Aici, pentru prima
dată, Iacob Felix și-a expus perspectiva radicală, materialistă și
democratică asupra igienei publice. Omul apărea ca o mașinărie,
similar motoarelor cu aburi, fiind doar mai complicat și mai
„scump”. Alimentația era înțeleasă ca substanța și forța cu rol
determinant în modelarea corpurilor și sufletelor de țărani:
„mămăliga și ceapa, părțile care intră în compoziția creerilor, au
o influență mai mare asupra sufletului, decât vorbele popii, a
dascălului sau a zapciului” și „pastrama, peștele sărat și țuica nu
sunt indiferente la starea morală și socială a țăranului”. Tăișul
44 Everett Mendelsohn, „Revolution and Reduction: The sociology of
methodological and philosophy concerns in nineteenth century biology”, în
Y. Elkana (ed.), The Interaction between Science and Philosophy,
Humanities, Atlantic Highlands, N.Y., 1974, pp. 233-249.
45 Anson Rabinbach, The Human Motor: Energy, Fatigue and the Origins of
Modernity, Basic Books, New York, 1990, p. 50.
46 Gh. Brătescu, Doctorul Iacob Felix savantul și făptuitorul, Editura Viața
Românească, București, 2004, p.106.
86(|(„Ne trebuie oameni...”(
anticlerical al argumentului e continuat într-o condamnare dură
a posturilor facilitatori ai bolilor, factori care sporesc rata
mortalității și cuplat cu o critică socială frustă: „țăranul
muncitor se hrănește cu substanțe ce nu pot să le înlocuiască pe
cele pierdute în timp ce tânărul boier cu mănuși albe ce stă toată
ziua în saloane și trăsuri, consuma hrana cea mai plastică”. Felix
s-a distanțat rapid de nișa „comunistă”, și totodată s-a înscris în
jocul retoric dominant al reformei sociale liberale ce se apropie
de extrema stângă doar spre a marca diferența de netrecut: „Nu
suntem comunist, nu voim a răsturna societatea modernă”.
Unicul său obiectiv era facă „niște studii simple asupra
țăranului român”, sau, mai precis și mai brutal, -și îndrepte
atenția asupra burții țăranului”, într-un mod științific și
accentuând „unde cifrele vorbesc, acolo tace poesia și
sentimentalitatea”47.
Reforma social-sanitară bazată pe o analiză „științifică” a
mizeriei vieții populare, țărănești era, de la bun început,
contrapusă atât formulelor conservatoare sau tradiționalist-
religioase, cât și amenințării comuniste. Recursul la științele
naturii pentru scopuri sociale era central în proiectul său social-
sanitar, care presupunea, cu o tentă utopic-democratică, un
regim de guvernare ce ar fi răspândit „științele naturii astfel încât
fiecare membru al societății să devină un membru al poliției
sanitare”. Curând, el devenea profesor la Școala medicală și apoi
la succesoarea acesteia, Facultatea de medicină, iar, din 1862,
vice-inspector al Serviciului sanitar român, al doilea în ierarhie
după Carol Davila48. Iacob Felix s-a implicat în planificarea și
gestionarea întregului aparat de igienă publică, proiectând prima
47 Iacob Felix, „Studie asupra Alimentațiunii publice”, în Românul, 5/17
septembrie, nr. 247-248, an. V, 1861, p. 783.
48 În Arhivele Serviciului sanitar se găsesc mai multe manuscrise cu scrisul
lui Felix și semnătura lui Davila, ceea ce ar putea să indice poziția sa
centrală în definirea și gestionarea politicilor sanitare (vezi și Gh. Brătescu,
Doctorul Iacob Felix savantul și făptuitorul, Editura Viața Românească,
București, 2004, p. 56).
„Ne trebuie oameni...”!|!87(
lege sanitară, cea de la 1874, și devenind, la 1892, Directorul
general al Serviciului sanitar. Adoptarea legii sanitare din 1874 și,
în 1875, a unui regulament sanitar privind consiliile de igienă
publică, serviciile sanitare județene și urbane, spitalele județene,
examinările pentru funcțiile medicale, vaccinările, regulile
sanitare în industrii etc. au creat infrastructura instituțională a
reformei poliției sanitare și primul cadru sanitar modern,
neocarantinist, al României49.
La 1870, Iacob Felix publica primul volum al faimosului său
Tractat de igienă publică și de poliție sanitară, cuprinzând și
prima schiță a legii sanitare - o încercare de a construi o ordine
socială post-carantinistă. În absența certitudinilor medicale, ca și
a tratamentelor, cu o structură sanitară de stat practic
inexistentă, Felix încerca conceapă ceva de genul unui sistem
profilactic de nivel comunitar. Nivelul său primar urma
implice administratorii comunali, preoții și învățătorii, fiecare
având misiunea răspândirii de noțiuni privind igiena elementară.
Peste această structură solidaristă se găsea un guvern național,
mai curând paternalist decât intervenționist. Proiectul părea
fie în mare măsură o adaptare a sistemului imperial vienez la un
peisaj încă lipsit de necesara infrastructură medico-sanitară.
Al doilea volum va apărea de abia în 1889. De data aceasta,
Felix oferea o pledoarie puternică în favoarea intervențio-
nismului statal-medical, depășind munca misionară a primilor
igieniști. Acum, igienistul român căuta să reproiecteze munca
poliției sanitare locale, facă din ea o ramură „exactă” și
„pozitivă” a demersului științific, intim atașată statului50. „Statul
49 Influxul de emigranți revoluționari din Imperiul rus în multe cazuri
doctori a coincis cu, și a fost parțial absorbit de acest nou sistem sanitar.
De-a lungul Războiului rusoturc de la 18771878, Iacob Felix a fost șef al
spitalelor militare ale Crucii Roșii Române din orașul Turnu Măgurele,
principala stație intermediară între linia frontului și spitalele din București.
Nicolae Codreanu, medicul anarhist, lucra tot acolo în anii războiului.
50 Iacob Felix, Tractat de Igienă publică și poliția sanitară, vol. II, Tipografia
Academiei Române, București, 1889, pp. v-vi.
88(|(„Ne trebuie oameni...”(
are un interes însemnat ca fiecare cetățean -și conserve
sănătatea, să desvolte și să perfecționeze puterile sale fizice și
intelectuale, pentru ca poată contribui la prosperarea țării și
transmite urmașilor săi sănătate trupească și morală. De la capul
statului până la cel din urmă salahor fiecare individ are misiunea
în societate și numai cel sănătos își poate îndeplini această
misiune. Bolnavul consumă fără a produce, unele boale (sunt) ...
capabile a cauza miserie și peire în locuri foarte depărtate de la
origina lor”51.
Igienistul public trebuia să transfere supravegherea medicală
de la frontierele statului la frontierele familiei și indivizilor. O
astfel de tentativă urma extragă corpurile infectate și
cadavrele din comunitatea căreia îi aparțineau, din rețelele de
rudenie, și le insereze unei ordini igieniste, publică și
națională. „Revoluția în științele biologice”, produsă prin munca
de microbiolog a lui Pasteur, nu apărea ca o schimbare radicală
în ce privește practicile sanitare. Ea urma fie instrumentală
pentru stabilizarea și eficientizarea proiectului de igienă publică
și poliție sanitară, dar încă parte din acesta52.
Viziunea pragmatică și sintetică a unei igiene publice axată pe
stat era centrală în proiectul lui Felix, care aduna la un loc:
geografia medicală, antropologia fizică, demografia, igiena,
epidemiologia, patologia clinică și descrierea instituțiilor
sanitare53. Igiena publică nu era o știință independentă ca atare, ci
parte centrală a unei rețele de științe: „studiul Hygienei și al
Poliției sanitare reclamă concursul mai tuturor științelor me-
dicale, naturale și sociale”. Economia politică, economia, statistica,
tehnologia, dreptul administrativ, fiziologia, chimia, microscopia,
51 Ibidem, p. 11.
52 Ibidem, p. v.
53 Iacob Felix, Geografia medicală a României, Editura I. Socecu, București, p. 4.
„Ne trebuie oameni...”!|!89(
și „cunoștiințe întinse despre traiul și obiceiurile populațiunii”54
făceau toate parte din igiena publică și poliția sanitară.
O astfel de știință cameralis55 era, din perspectiva igienistului
român, o știință capabilă să furnizeze „sănătate pentru toți”. Iacob
Felix simțea nevoia de a sprijini într-un mod explicit turnura
democratică și inclusivistă a igienei publice, precum și pe aceea de
a critica inegalitățile cuprinse în structura socială a României pe
care o considera un impediment în calea proiectului său. Igiena
era “o știință democratică, care voiește să asigure tuturor cetățe-
nilor, fără deosebire, cultură, sănătate, viață lungă, progenitură
voinică și trai bun”56. Condiția mizerabilă, atât materială, cât și
igienică și morală, a țăranilor se datora regimului nedrept al
proprietății rurale, dezvoltării nesistematice a agriculturii la scară
mare, comercială, absenței creditului rural și insuficienței
terenurilor, dispariției islazurilor și parcelelor comune, ca și
obligației de a munci pentru marii proprietari și arendașii lor57.
Criza igienei publice
Între 1870 și 1889, anii în care fusese publicat primul și al
doilea volum din Tratatul de igienă publică, problemele acestui
model sanitar deveniseră evidente. Epidemiile făceau corpurile
direct importante nu (doar) pentru rude și viața ritual-
comunitară a satelor și a periferiilor urbane, ci și pentru corpul
național și social. Pe măsură ce statisticile medicale erau mai
credibile și creștea experiența igieniștilor publici și a medicilor
cu populația rurală, criza expansiunii sistemului sanitar devenea
vizibilă. Aparatul igienist public, activat de holeră și de
54 Iacob Felix, Tractat de hygienă publică și poliție sanitară, Tipografia Ion
Weiss, București, 1870, pp. 6-7.
55 Pentru o discuție asupra dezvoltării cameralismului vezi și David
Lindenfeld, The Practical Imagination: German Science of State in the 19th
Century, Chicago University Press, Chicago, 1997.
56 Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la în-
ceputul secolului al XX-lea, vol. I, Tipografia Carol Göbl, București, 1901, p. 32.
57 Iacob Felix, Prophylaxia pellagrei, Editura Academiei Române, București,
1883, p. 248.
90(|(„Ne trebuie oameni...”(
construcția națională, încerca să unifice corpurile țărănești cu
cele urbane, într-un mediu de dimensiuni mari, naționale, în
care medicii, administratorii publici și elitele politice se
străduiau construiască relații sanitar-sănătoase și supra-
vegheate polițienesc între corpuri. Strategia igienei publice,
prevăzută de Felix, era mixtă: să tratezi, protejezi, examinezi
indivizii, să rupi și întrerupi circulația patogenilor prin rețele de
viață socială, dar de asemenea ameliorezi condițiile sanitare.
La țară, această tentativă a fost un eșec complet. Medicii și
igieniștii nu au putut izola, într-un fel de carantină la nivel
molecular, corpuri individuale din rețelele lor de rudenie,
ritual și interacțiune socială.
Din perspectiva lui Felix, proiectul de igienă publică nu putea
acomoda discrepanțe civilizaționale, iar degenerarea deja
spândită ca argument bio-social în întreaga Europă – nu-i
apărea ca o perspectivă cu vreo importanță explicativă sau măcar
descriptivă. Problema era localizată în sărăcie, lipsă de cultură,
numărul scăzut al căsătoriilor legalizate și numărul mare de
copii ilegitimi și, cel mai important, în inegalitățile ancorate în
structura proprietății rurale. La începutul anilor 1880, când Felix
începe să se preocupe sistematic de pelagră, boală “socială” prin
excelență, care făcea ravagii în Europa mai ales printre țăranii
spanioli, italieni și români - țăranii din România nu apăreau ca
diferiți de alți țărani ai Europei: “[ț]ăranul român este supus
aproape la aceleași condițiuni igienice ca lucrătorul de pământ
din alte țări ale Europei […]; diferența acestor condițiuni este
mai mult cantitativă decât calitativă”58.
În contextul în care Felix se lupta cu teoriile și comparațiile
panicate între creșterea demografică a evreilor din România și
presupusa scădere a populației românești, accentele retorice
sunt diferit puse și pare că mizeria socială, economică și me-
dicală a țăranilor autohtoni este una excepțională, incompa-
rabilă: „Traiul majorității sătenilor noștri este foarte prost, săraci,
58 Ibidem, p. 247.
„Ne trebuie oameni...”!|!91(
rău adăpostiți, rău îmbrăcați, rău nutriți, neregulați în afacerile
lor economice, lipsiți de un consilier moral care să îi îndemne la
înlăturarea dificultăților materiale prin muncă energică, în loc de
a înabuși durerea prin băuturi alcoolice, lipsiți de prevedere, de
spirit de economie, de exemplul semenilor care să le arate pe
lângă viața mai regulată și exploatarea mai eficace a pamântului,
lipsiți de învățătură, de încrederea în organele administrațiunii și
ale justiției, ei duc o viață care nu permite comparație cu
condițiile morale și materiale în care trăiește marea majoritate a
țăranilor din occidentul Europei”59 (subl. mea).
Cu toate acestea, Felix nu trasează linii de ruptură biologic-
rasiale. Fractura ramâne una igienică și social-politică. Chiar accen-
tuarea stării deplorabile a țăranilor români servește, în cazul lui,
unei dezarticulări a comparației dintre creșterea rapidă a nurului
evreilor și creșterea înceată a românilor, ce tindea să devină, în
mâinile altor medici, un argument explicativ-cauzal rasializat.
Lucrurile sunt diferite în cazul dezvoltării unui discurs anti-
țărănesc ce apare din interiorul profesiei medicale, de-a lungul
anilor 1880 și 1890. În 1888, doctorul I.V. Ștefănescu descria
locuitorii satului Horezu ca situați nu cu mult deasupra primului
prag civilizațional, cel de „oameni din Țara Focului”. Nu
cunoșteau rușinea; practicau zoofilia; erau bețivi, leneși, hoți,
mincinoși, iar femeile lor erau ahtiate după lux60. Etnia unor
astfel de țărani nu prezenta însă mare importanță, de vreme ce
erau primitivi, sălbatici, asemeni „oamenilor Țării de Foc”,
incapabili să își asume forma modernă a subiecților naționali.
Paralel cu acest tip de discurs (auto)orientalizant, tot din
interiorul sistemului național al igienei publice, a ieșit la
59 Iacob Felix, Mișcarea populațiunii României, Tipografia Academiei
Române, București, 1880, p. 31.
60 I.V. Ștefănescu, „Raport asupra mișcării bolnavilor în spitalul rural
Horezu în cursul anului 1886”, în Analele Medicale Române, 4(10), 1887, pp.
376-388), era doar unul dintre exponenții unui discurs mai larg răspândit,
puternic anti-țărănesc și orientalizant. Vezi Constantin Bărbulescu, op. cit.,
p. 47.
92(|(„Ne trebuie oameni...”(
suprafață un conglomerat de temeri și frici privind reducerea
demografică și vitală a masei poporului, ce era înțeles nu atât ca
fiind primitiv și anațional ci ca degenerat și național. Repre-
zentantul ei cel mai vizibil și mai important era medicul,
chimistul și omul politic Constantin I. Istrati. El se va folosi de
neîndeplinirea promisiunilor democratice lansate prin discursul
igienist al lui Felix pentru a schița o explicație amănunțită a
destinului „elementului românesc”, explicație centrată pe
conceptul „degenerării rasiale”.
Degenerarea rasială a elementului românesc
Motto „Nu fără motiv îi urăsc românii pe evrei, căci
primii mor și cei din urmă se înmulțesc ca scrumbiile;
banii și comerțul sunt în mâna acestor vampiri ai lumii”.
Jaques Boniface, anarhist din București, 1876.
Cariera științifică, politică și administrativă a lui Constantin I.
Istrati a beneficiat de apariția, într-un ritm foarte susținut, a
unor instituții științifico-administrative în cadrul nou-formatului
stat al României. S-a născut în 1850 la Roman, într-o familie de
răzeși și mici notabilități, suficient de înstărite pentru a-i plăti
școlarizarea și a se asigura învață limba franceză61. Biografia
lui Istrati se citește ca o lungă listă de apartenențe onorifice,
posturi oficiale și un șir extins de instituții științifice și politice
pe care le-a proiectat și prezidat. A făcut parte din prima
generație de medici și chimiști care și-au luat diplomele în
România, membru al Partidului conservator, profesor de chimie
organică la Universitatea București, membru și în cele din urmă
Președinte al Academiei Române, Ministru al Lucrărilor Publice,
al Agriculturii și al Industriei, Director al primei Expoziții
naționale, președinte-fondator al Asociațiunii științifice și al
61 George Dichter, Dr. Constantin Istrati. Intim, Tipografia Carol Göbl,
București, 1907, p. 15.
„Ne trebuie oameni...”!|!93(
Asociațiunii române pentru înaintarea și răspândirea științelor.
Lista ar putea continua, Istrati patronând societăți și asociații de
la cele de gimnastică sau tir până la cele de istorie a regiunii sale
natale sau de protejare și propășire a comunităților aromâne și a
școlilor din Balcani.
De-a lungul anilor săi de studenție, a făcut parte dintr-un cerc
socialist, organizat de studenții și medicii social-revoluționari ruși.
Acest cerc era menit studierii științelor naturale, medicinei și
„sociologiei”62. Pe lângă perspectiva profesională a asociațiilor de
studenți în medicină, medicii revoluționari ruși aduceau și discutau
literatură socialistă și anarhistă. Istrati, ca organizator și președinte
al Societății Studenților în Medicină63, a fost unul dintre principalii
interlocutori ai medicilor și igeniștilor anarhiști precum Nicolae
(Zubku) Codreanu, Nikolai (Sudzilovski) Russel și Zamfir (Ralli)
Arbure64. La Istrati, ceea ce va rămâne din episodul socialist-
anarhist nu va fi impulsul revoluționar, ci entuziasmul față de
puterea științei de a întemeia o lume nouă, modernă, și amestecul
între dorința de impunere locală a unei modernități radical-
științifică și un model de responsibilitate socială.
Medicul și chimistul român era unul dintre studenții lui Felix
Iacob. Acesta îi coordonase doctoratul în medicină, susținut în
1877, ce trata un subiect de igienă publică: incinerarea cadavrelor
ca semn și cale spre o Românie modernă. Poziționarea sa era, la
acel moment, entuziast de partea proiectului igienei publice à la
Felix și a unei reformări radicale, construite științific, a vieții și a
morții: „recompensa va fi ziua când resturile mele, purificate
prin Cremațiune, nu vor fi lăsate a infecta pe cei vii”65.
62 Gh. Haupt, Din istoricul legăturilor revoluționare Romîno-Ruse, 1849-1881,
Editura Academiei R.P.R., București, 1955, p. 152.
63 Victor Gomoiu, Istoricul Societății Studenților în medicină, 1875-1906,
Tipografia Ziarului „Cronica” Thoma Basilescu, București, 1906, p. 15, pp. 27-28.
64 Ion Jianu, George Vasiliu, Dr. C.I. Istrati, Editura Științifică, București,
1964, p. 34.
65 Constantin Istrati, Despre depărtarea cadaverelor: Studiu de hygienă
publică, Tipografia Al. Grecescu, București, 1877, p. 2.
94(|(„Ne trebuie oameni...”(
În 1880, Istrati publica două cărți importante: prima, apărută
la începutul anului, era despre importanța gimnasticii și a
exercițiilor fizice, văzute sub aspectul social și național66, loc în
care își lansa prima dată argumentul despre „degenerarea
rasială”; cea de-a doua, publicată mai târziu, era mult mai
substanțiala O pagină din istoria contimpura a Românieĭ din
punctul de vedere medical, economic și național. Cartea din urmă
se voia, măcar în parte, un lung răspuns la discursul de recepție
al lui Felix Iacob în Academia Română: Despre mișcarea
populațiunii în România, prima prezentare amănunțită a
României moderne sub aspectul ei demografic. Istrati desfășoară
un vast atac asupra proiectului democratic-tehnocratic al lui
Felix, viziune a igienei și sănătății publice adresate tuturor;
încercând introducă antisemitismul demografic în chiar
centrul igienei publice. De ce mureau românii mai mult ca
evreii? Cum se face că evreii, fiind populație citadină, profitau de
igiena publică, în timp ce țăranii români decedau? Deși
argumentele lui Istrati nu străluceau prin coerență și felul în care
utiliza datele era cel puțin straniu, ediția din 1880 a cărții sale a
avut un succes uimitor, oferind o articulare a fricilor, larg
răspândite la final de secol al nouăsprezecelea, centrate pe
sănătate, demografie, reproducere și igienă. Ideea degenerării
rasiale își făcea prima intrare în zona centrală a discursului
public românesc67.
În această carte, Istrati utiliza materialele și datele
demografice și sanitare create de aparatul igienist. El desena o
66 Constantin Istrati, Considerațiuni asupra importanței și necesității
gymnasticei din punctul de vedere hygienic și social, Tipografia Al. Grecescu,
București, 1880.
67 Pentru o analiză detaliată a proiectelor și argumentelor rasiale în
România și pentru constituirea lor, în perioada interbelică, într-un cadru
eugenist, vezi Marius Turda, „Romanian Eugenics Subculture and the Allure
of Biopolitics, 1918-1939”, în Acta Poloniae Historica, 114, 2016, și Maria
Bucur, Eugenics and Modernization in Interwar Romania, Pittsburgh
University Press, Pittsburgh, 2002.
„Ne trebuie oameni...”!|!95(
imagine sumbră a stării în care se afla populația românească,
folosind pentru aceasta rapoarte administrative și medicale
asupra igienei publice, alături de articole din revistele medicale
și igieniste locale. Felix Iacob era citat aprobator cu criticile sale
asupra condițiilor sociale și inegalităților care formau cadrul
mizeriei țărănești, sub aspect igienic. Țăranul întreținea cele mai
multe dintre serviciile publice, contribuia la subsistența statului
prin „munca și cu sângele lui” și întreținea, aproape de unul
singur, „progresul numeric al națiunii române”, primind, în
schimb, din partea “societății” îngrijirea “administrativă și
civilizatoare cea mai imperfectă”68. Țăranii erau săraci, prost
hrăniți, prost îmbrăcați, lipsiți de energie, prevedere, spirit
economic și cunoaștere. Dar absența atât de multor calități nu
poate fi o vină a țăranilor înșiși învinuire pe care unii medici se
simțeau datori s-o facă , ci asupra organismelor naționale
administrative, judiciare și educaționale69.
Argumentul lui Istrati, chiar dacă bazat pe critica socială a lui
Felix, din care păstra anumite note democratice, era formulat în
termeni profund diferiți. Igiena publică democratică, de tip
„sănătate pentru toți”, nu admitea, în versiunea lui Felix,
conceptul de „degenerare”. Perspectiva asupra problemelor
poporului român în registrul „degenerării” provenea de la un alt
mentor al lui Istrati: anarhistul Nicolae Codreanu. Într-o scrisoare
din 31 martie 1877, parțial reprodusă în cartea lui Istrati
Considerații asupra necesității gimnasticii din punct de vedere igienic
și social, Nicolae Codreanu, medic revoluționar și exilat politic din
Imperiul rus, folosindu-se de experiența sa ca medic de țară în
estul României, scria despre „înfiorătoarele condiții hygienice sub
care viețuiește poporația noastră rurală, condițiuni în urma cărora
numărul în genere al Românilor din România descrește, Românii
pier, mor, degenerează, cu încetul dispar de pe facia pământului”.
68 Iacob Felix, Mișcarea populațiunii României, Tipografia Academiei
Române, București, 1880, pp. 5-6.
69 Ibidem, p. 31
96(|(„Ne trebuie oameni...”(
Anarhistul român cita din primele texte demografice românești,
cele ale unui medic ieșean (V. Agappi), unde apărea exprimată
temerea populația României se afla într-o scădere accentuată.
Agappi trasa o conexiune între debutul modernizării României (la
1859, cu unirea principatelor Moldovei și a Munteniei) și cel al
procesului depopulării70. Codreanu îmbrățișa ideea respectivă,
entuziast: „În unul și același an se începe regenerarea politică a
țării noastre și degenerarea poporațiunii ei, mortalitatea
înfricoșată. Și, ciudat lucru, de la acest an începând, pe tot anul
statul Român se organizează, se consolidează, se apropie în
exteriorul său de acele ale Europei, se îmbogățește cu căi perfecte
de comunicație, cu libertăți cetățenești, cu instituții Europene și
tot de la acest an începând descreșterea, mortalitatea Românilor
merge din an în an sporind”71.
Într-un text publicat în Obșcina, un jurnal anarhist rus din
Geneva, privitor la Războiul de independență al României de la
1878 (războiul rusoturc de la 18771878), Codreanu descria
existența, în România, a unei mase exploatate „care muncește,
suferă, degenerează și piere și a unei minorității “exploatatoare,
trândave, parazitare”72. Ca urmare a rechizițiilor de război și a
creșterii datoriei naționale, anul 1878 a adus, simultan,
Independența statului român și adâncirea sărăciei țărănești.
Emigrantul politic anarhist sublinia natura contradictorie a
modernizării românești și prețul plătit de poporul muncitor.
„Degenerarea” reprezenta o parte din acel preț.
70 V.I. Agappi, Cercetări demografice asupra populațiunii României și în
special a districtului și orașului Jassi, Tipografia Laboratorilor Români,
București, 1876.
71 ANIC, Colecția 239, Mișcarea muncitorească și socialistă până în 1899, rola
198, up 220, p. 00081. Vezi și Constantin Istrati, Considerațiuni asupra
importanței și necesității gymnasticei din punctul de videre hygienic și social,
Typographia Alessandru A. Grecescu, București, 1880, p. 80.
72 Articolul „Românii”, publicat în Obșcina, 149 (34), pp. 46-48, tradus în
Stelian Neagoe, Nicolae Codreanu, Editura Politică, București, 1970, pp. 149-
156.
„Ne trebuie oameni...”!|!97(
Istrati împrumutase acest argument de la Codreanu, dar avea
-i dea un înțeles diferit. Textul lui Agappi nu menționa
degenerarea aceasta a fost introdusă de Codreanu ci doar
scăderea îngrijorătoare a populației românești. El totuși
menționa un și mai îngrijorător spor al populației evreiești,
aceasta urmând să înlocuiască, într-n final, susținea medicul
ieșean, populația românească. În lupta „între două rase distincte”
români și evrei cea parazitară, evreiască, era destinată a
supraviețui73. Un asemenea „pericol evreiesc” nu apărea în
scrisorile și articolele lui Codreanu, dar urma să fie extrem de
important pentru Istrati, care combina din argumentele diferite
al lui Agappi și Codreanu pentru a formula o perspectivă proprie
asupra „degenerării rasiale”.
Limbajul degenerării era deja disponibil într-o Europă a
anilor 18701880, care vedea „degenerescența elaborată într-un
complex sistem nosologic, la nivel clinic și diseminată ca însăși
moneda de schimb a dezbaterii sociale și politice”74. Frica în fața
degenerării și speranța în progresul social “formau două laturi
ale unei ideologii de secol al nouăsprezecelea, pendulând între o
ficțiune idealizată a unității și o temere privind dezintegrarea
culturală, națională și rasială”75. Codreanu privea degenerarea, la
finalul anilor 1870, ca pe o altă suferință a „Poporului”, una pe
care urmau s-o rezolve revoluția socială și instaurarea
socialismului. Deoarece în România „Socialismul nu era încă
cunoscut”, așa cum Codreanu afirma după venirea lui în
România în 1874, unul dintre cele mai bune moduri de a sluji
poporul era prin intermediul medicinei și a igienei publice, prin
prevenirea și tratarea degenerării poporului muncitor în
așteptarea revoluției sociale viitoare. Într-o scrisoare din 1878 pe
73 V.I. Agappi, Cercetări demografice asupra populațiunii României și în
special a districtului și orașului Jassi, Tipografia Laboratorilor Români,
București, 1876, pp. 37-38.
74 Daniel Pick, Faces of Degeneration: A European Disorder, C. 1848-1918,
Cambridge University Press, Cambridge, 1989, p. 99.
75 Ibidem, p. 42.
98(|(„Ne trebuie oameni...”(
care o adresa unui alt revoluționar rus aflat în România,
Codreanu scria că urma să trateze, în dizertația sa de doctor în
medicină, tema majoră a „degenerării societăților omenești din
punct de vedere sanitar-social”. El considera că subiectul era
extrem de important, dată fiind importanța problemei pentru
România și pentru socialism în general76.
Din punctul de vedere al lui Codreanu, formulat pe un tipar
narodnic clasic, degenerarea era o problemă a poporului
suferind, iar intelectualii și elitele aveau obligația morală de-a o
combate. Pentru Istrati, ea devenea o problemă proprie
„elementului românesc”, adică rasei. Trasând, la 1880, istoria
subiectului care-l preocupa degenerarea rasei românești
Istrati îi menționa pe Agappi, Bibicescu77 și Felix Codreanu,
decedat la 1878, și având un trecut politic dubios, nu apărea
menționat explicit. Textul lui Bibicescu, având la bază o
conferință din 1880, reprezenta o tentativă de a folosi datele
statistice disponibile care nu aveau rubrici pentru naționalitate
sau etnie pentru a exprima temerile autorului privind iminenta
„deznaționalizare” a României moderne. Utilizarea de către
acesta a sintagmei „degenerare rasială” era pasageră, și trimitea
tot la Istrati, citând manualul de gimnastică și tir al acestuia,
publicat în acelasi an. Agappi nu menționa „degenerarea”, în
schimb exprima temerea – centrală pentru Istrati - a scăderii
populației românești față de creșterea demografică din rândul
evreilor.
În textul lui Istrati, degenerarea țărănească era oglindită în
vitalitatea productivă și reproductivă a evreilor. Sterilitatea
76 ANIC, Mișcarea muncitorească și socialistă până în 1899, colecția 239, rola
198, up 325, pp. 01009-01010.
77 Ioan Bibicescu (18491924) era jurist, economist și publicist. La 1880 lucra
ca redactor la ziarul liberal de stânga Românul. A fost prieten cu Istrati cel
puțin după 1877, când ambii erau într-un grup de studenți ce urmau
pregătirea militară ca voluntari, antrenându-se pentru ceea ce avea să fie
Războiul de independență de la 1878. Vezi Ileana Roman, I.G. Bibicescu sau
viața ca operă, Editura Prier, Drobeta Turnu Severin, 1998.
„Ne trebuie oameni...”!|!99(
țărănimii, amânarea căsătoriei, prostituția, sifilisul, alcoolismul,
absența îngrijirilor medicale și igienice apăreau clar doar printr-
o comparație cu „vatra pură” a familiilor evreiești78. Istrati avea
nevoie de o astfel de strategie a oglindirii pentru a atinge
punctul central al chestiunii cercetate: se putea spune că rasa
românească, din România, suferea o degenerare? Iată motivul
pentru care el ataca abordarea tehnocratică și comparatistă a lui
Felix. Pentru igienistul educat la Viena, evreii români nu apăreau
ca o categorie cu adevărat specială, de vreme ce „în toate țările
Europei Israeliții au o mortalitate mai mică decât creștinii și
numărul celor născuți morți este la Israeliți mai mic decât la
creștini”79. Rata crescută a mortalității infantile din orașele
românești prezentată la Istrati și Bibicescu drept cel mai oribil
aspect al deznaționalizării nu-i era proprie României, de vreme
ce mortalitatea respectivă era mai crescută la Roma, Hamburg,
Milano, Berlin, Moscova, Napoli și Odesa decât era la
București80. Felix bloca sistematic strategia de „oglindire prin
evrei”, susținând abordarea axată pe „sănătate pentru toți” și pe
o critică socială grijuliu situată ca fiind “necomunistă”, explicând
prin ele faptul că „populația României crește dar foarte încet”81.
Nu doar evreii erau o problemă. Potrivit lui Istrati, se putea să
fi existat un străin pentru fiecare patru români. „Când
elementele străine vor fi numeroase în țară, mă tem mult că din
fiecare sat de Ungureni, va ieși un apărător al Coroanei Sf.
Ștefan; din fiecare Ovreiu, va ieși un bancheraș German, lucru ce
există deja; din fiecare Bulgar, va ieși un deputat în camera de la
Sophia! Elementele străine, pe jumătate asimilate în țară, sunt
78 V. I. Agappi, Cercetări demografice asupra populațiunii României și în
special a districtului și orașului Jassi, Tipografia Laboratorilor Români,
București, 1876, p. 39.
79 Iacob Felix, Mișcarea populațiunii României, Tipografia Academiei
Române, București, 1880, p. 18.
80 Ibidem, p. 19.
81 Ibidem, pp. 9-10.
100(|(„Ne trebuie oameni...”(
bățul cu două capete ce lovește pe cel ce știe a se servi mai bine
de ele”82.
Problema era cu atât mai complicată cu cât asimilarea era un
proces incert; ea putea nu doar să producă efecte nedorite,
printr-o revenire la elementele etnice originale, dar totodată
punea în dubiu „superioritate rasei” românilor. O Românie
compusă din români de origine bulgară nu ar mai fi avut același
miez intim, aceleași familiare „mișcări”, specific românești83.
Istrati era conștient de inovația pe care o introducea folosind
„degenerarea rasială” ca argument-cheie și artificiu descriptiv
central pentru numărul în scădere și pentru „mizeria” poporului
român. El evidenția o primă utilizare, fugitivă, a expresiei
respective cu două texte publicate în revistele medicale ale
anului 1879. Nu era clar dacă „degenerarea rasială” era cauza
situațiilor îngrijorătoare în care se găseau românii, sub aspect
demografic, igienic și economic, sau dacă era doar efectul.
Degenerarea era cauzată de efectele pe termen lung ale
malariei, pelagrei, sifilisului, alcoolismului, muncii intensive și
proastei alimentații a țăranilor, dar nu avea vreun temei clar
definit și ereditar, care să fie evident rasial-biologic. Nu există la
Istrati un argument coerent elaborat despre ierarhizare rasială
sau despre o compoziție rasială a „elementului românesc”.
Ultimul capitol al cărții, în care medicul român promite soluții și
indicarea „cauzei reale” a proastei poziționări economice,
culturale și biologice a românilor, este un amestec de citate din
economiști și istorici, din scrisorile lui Codreanu nemenționat
pe nume și, cel mai mult, dintr-un economist și statistician
ardelean: Dionisie Pop Marțian. Fost student al lui Lorenz von
Stein, vajnic suporter al protecționismului economic (vizând
blocarea a chiar intereselor economice germano-austriece pe
82 Constantin Istrati, O pagină din istoria contimpurană a României din
punctul de vedere medical, economic și național, Tipografia Alesandru A.
Grecescu, București, 1880, p. 88.
83 Ibidem, p. 100.
„Ne trebuie oameni...”!|!101(
care von Stein le susținea), Marțian avea un proiect pentru
creerea unei industrii românești, a unei clase de mijloc, a unei
„conștiințe economice naționale” în care rasa nu căpătase însă
vreun rol explicit84.
În cele din urmă, pentru Istrati, principala cauză a „mizeriei
elementului românesc” nu era degenerarea rasială, ci proasta
administrare, absența unor alegeri cu adevărat libere, a
responsabilității sociale din partea administratorilor publici, a
lipsei politicilor economice de tip protecționist85. Cu toate
acestea, tentativa rasială de a identifica miezul românesc al
statului și al națiunii, fie și fragmentară, lipsită de un
Weltanschauung rasial elaborat, este conturată deja, cel puțin ca
parte din perspectiva în care România era o „colonie”, unde
elementele indigene contemplau o soartă identică celei ce „s-a
făcut Indienilor în India sau pieilor Roșii în America de Nord” 86.
Către 1880, pe fundalul discursului reformist în medicină și
igienă se schița spectrul unei căderi demografice, a cărei
observație devenise posibilă prin progresele făcute de știința
populației, ea însăși rezultat al cercetărilor epidemiologice.
Declinul demografic apărea ca o amenințare directă asupra
binelui public. Totodată, acesta făcea loc speculațiilor privind
„rasa” fundamentală a statului-națiune, din ce în ce mai mult
percepută ca obiect al unei conservări de tip cultic, privind atât
numerele ei absolute, cât și calitatea ei biologică.
Într-un text publicat la distanță de douăzeci și cinci de ani,
când Istrati era deja o figură centrală, un intelectual public
important, iar vocabularul degenerării era bine ancorat în
discursurile medical și demografic, medicul român încă încerca
84 Dimitrie Marțian, Coloniștii germani în România, București, 1860. Vezi și
Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români, Editura
Enciclopedică, București, 1994.
85 Constantin Istrati, O pagină din istoria contimpurană a României din
punctul de vedere medical, economic și național, Tipografia Alesandru A.
Grecescu, București, 1880, p. 482.
86 Ibidem, p. 481.
102(|(„Ne trebuie oameni...”(
găsească o definiție utilizabilă a identității naționale, a
delimitării apartenențelor și nonpartenențelor la corpul
național. El a preluat funcția de Director General al primei
Expoziții Naționale ce urma aibă loc în 1906, pentru a
comemora 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către împăratul
Traian, patruzeci de ani de la sosirea lui Carol I în România, și
douăzeci și cinci de ani de existență ca Regat. Românii din
Transilvania, Basarabia și Bucovina și aromânii din Balcani au
fost invitați la această primă expoziție națională. Printr-o serie
de paisprezece texte programatice, Istrati definea cine avea să fie
parte a Expoziției, și care urma să fie înțelesul obiectelor expuse.
Prin metonimie, ceea ce era inclus în Expoziție avea să fie inclus
și în națiune. Argumentul era, totuși, unul straniu formulat,
nediscriminând între etnicii români din România sau din alte
țări, cetățeni români, sau locuitori ai României: „…Expozițiunea
viitoare, cu tot caracterul ei general, nu va conține decât
produsul muncei românesti și în special a locuitorilor regatului
român. Prin urmare, oricine locuiește țara alături cu noi și
oricare ar fi specialitatea în care lucrează, fi-va el născut în țară
sau aflător de îndelungată vreme numai, supus român sau nu,
din momentul ce el este un factor hotărâtor în mișcarea noastra
culturală sau economică, va avea dreptul de a expune alături cu
elementul propriu-zis românesc. Tot astfel orice român, de
origine din țara noastră sau din altă parte, stabilit în orice țară, și
care ar dori să expună lucrările sale, este în drept de a aface
aceasta cu atât mai mult, cu cât în secțiunea etnografică vom
căuta unim la un loc toate datele relative la starea actuală și
economică a neamului nostru”87.
Principalul obiectiv al Expoziției, pentru Istrati, pare să fi fost
colectarea probelor unui trecut istoric comun, care reunescă
tot felul de grupuri etnice și religioase sub o umbrelă național-
87 Constantin Istrati, Expozițiunea Generală Română din 1906. Circularele
generale ale Comisariatului General, Atelierele Grafice I. Socecu, București,
1905, p. 6.
„Ne trebuie oameni...”!|!103(
românească. Etnia și apartenența religioasă nu erau propriu-zis
separate, Istrati invitând armenii și catolicii -și pună la
dispoziție „toate documentele” pe care le vor fi ascuns până
atunci. Țiganii erau văzuți ca o dovadă vie că „cu bună voință, cu
toleranță, cu inima largă”, chiar și cei mai „refractari” fiind
asimilabili și „părtași cu noi la grijile și bucuriile noastre88.
Cazul evreiesc era mai problematic, dar chiar și aici Istrati se
arăta optimist, preconizând, după ce le va fi cerut arhivele și le
va fi descris în detaliu organizarea religioasă, crearea unei
instituții religioase evreiești la nivel național. Rabinii urmau să
fie produși în România, cunoscând istoria și limba țării, precum
și istoria evreilor români autohtoni89, devenind astfel parte din
națiunea română. În cele din urmă, totul trebuia să devină parte
dintr-o imensă colecție de artefacte și documente, unde fiecare
urma să fie ancorat de un trecut ierarhizat, având în centrul său
descendența daco-romană a elementului hegemonic
românesc90.
Aceste documente programatice de la 1905 reuneau o
varietate dezordonată de perspective asupra românității, cea
rasială nefiind una dintre strategiile majore. „Degenerarea
rasială” din anii 1880 nu oferea o conexiune suficient de stabilă
între biologic și identitar, cât să poată fi utilizată în cea mai
inclusivistă și programatică dintre ocaziile definirii națiunii:
Expoziția Generală.
Noțiunea de rasă nu putea oferi un sens stabil, ghidat de
știință și ereditate, acelui „element românesc” ce constituia
poporul român - nu fără a exclude complet „elementele”
neromânești. Uneori, rasa părea indice diferențele biologice
ireductibile care îi separau pe români de evrei, sau chiar de
bulgari. Alteori, ea doar indica vag rezultatul istoric al unui
proces istoric prelungit și continuu, inițiat de întâlnirea
88 Ibidem, p. 68.
89 Ibidem, p. 70.
90 Ibidem, pp. 76-77.
104(|(„Ne trebuie oameni...”(
etnogenetică dintre daci și romani. În acest caz, (aproape) toți
locuitorii din prezent ai României puteau deveni participanți în
construcția națiunii, cu condiția își ofere sau cedeze
moștenirea istorică proprie trunchiului istoric cel mai mai vechi,
mai central, reprezentat de “elementul românesc”.
Argumentul axat pe „degenerarea rasială” răspundea nevoii
unui discurs legitimat științific asupra problemelor legate de
constituția națiunii și a poporului. Interpretarea lui Istrati se
hrănea din neputința modelului igienei publice de a furniza
“sănătatea pentru toți”, dar se împiedica de aceeași ruptură
radicală care îl blocase pe acesta. Într-un sistem politic bazat pe
sufragiul cenzitar, țăranii furnizau un artificiu retoric
fundamental, dar erau mai puțin importanți când era vorba de
politicile guvernamentale sau de partid. Un set de politici,
ancorate în „elementul românesc” definit rasial, dintr-o
populație mai largă, ar fi trebuit să fie bazat pe țărani, mai puțin
pe clasele urbane sau pe marii latifundiari, a căror românitate
era greu de abordat sub aspect rasial. Discursul lui Istrati era
creat pentru o elită urbană care devenea interesată de constituția
națională a poporului. Totuși, el n-ar fi putut fi aplicat peisajului
modernității sociale al României sfârșitului de secol
nouăsprezece constituit mai ales din porturi cosmopolite,
fluviale și maritime, din marile orașe București și Iași, și din
câteva alte orașe mai mici.
Critica radicală a tentativei modernizatoare de impunere a
„sănătății pentru toți”, bazată pe conceptul „degenerării rasiale”,
a produs o carte foarte bine primită și o uimitoare carieră
politico-profesională, dar nu a putut genera proiecte sociale sau
științifice care să fie bazate pe identitatea rasială sau pe politici
ghidate rasial. Igiena publică și poliția sanitară de tip cameralist-
democratic au fost constituite ca eșecuri și prin intermediul unei
retorici a degenerării rasiale, dar au fost încadrate și constituite
ca proiect eșuat de către un demers științific și programatic mult
mai coerent: cel bacteriologic.
„Ne trebuie oameni...”!|!105(
Victor Babeș și culturile bacteriologiei
Proiectul igienei publice, cel care își propunea să unească
corpurile sănătoase într-o națiune democratică, s-a împiedicat,
în anii 18801890, de renașterea „problemei țărănești”, precum și
de noi anxietăți legate de națiune, rasă, cuantificare, sănătate și
degenerare, așa cum C. Istrati și alții s-au grăbit expună în
cărțile, conferințele și broșurile lor.
Pasteurizarea și bacteriologia au venit ca o promisiune de
rezolvare a problemelor vechii igiene publice. Pentru Iacob Felix
etiologia microbiană putea fi folositoare, în măsura în care putea
indica locurile și pozițiile în care tehnologiile dezinfecției ar
putea fi aplicate mai eficient în lanțurile propagării epidemiei.
Bacteriologia putea precizeze și focalizeze intervenția
igienică facând-o mult mai eficientă. Igiena publică devenea mai
puțin costisitoare și mai ușor de aplicat dar nu își modifica
semnificativ structura și obiectivele.
Victor Babeș, omul căruia i se datora noul institut și labo-
ratoarele bacteriologice autohtone, susținut de un discurs științific
sofisticat, a lansat însă un atac dur la adresa vechilor căi pragmatice
ale igienei publice. Format la Viena și Budapesta, dar și la Institutele
și laboratoarele lui Pasteur și Koch, el încerca să coopteze și să
disciplineze nou-descoperitele bacterii în laboratorul său și
declanșeze o nouă reformă medical-națională prin expansiunea
structurii științei de laborator înspre corpurile individuale și
colective din afara acestuia. Colonizarea societății de către
laboratoarele bacteriologice, proiectul de pasteurizare a României91,
implicau și transformarea radicală a statului. Eșecul vechii poliții
medicale a fost anunțat și încadrat explicativ prin încercarea lui
Victor Babeș de a crea un stat sanitar-bacteriologic, bazat pe noile
științe medicale de laborator92.
91 Vezi și Bruno Latour, The Pasteurization of France, Harvard University
Press, Cambridge, Massachusetts, Londra, 1988.
92 Victor Babeș, L’État en face des nouvelles recherches bactériologiques,
Litho-Typographie Carol Göbl, București, 1894, pp. 28-29.
106(|(„Ne trebuie oameni...”(
Potrivit lui Andrew Mendelsohn, microbiologia pastoriană își
are rădăcina în agrochimie și studiul fermentației, fiind centrată
pe conceptul lui Pasteur despre microorganisme ca parte a vieții
în dimensiunea sa cea mai intimă, les infiniment petits93, în
vreme ce bacteriile lui Koch erau solid atașate corpurilor
infectate, corpuri ce mureau ca urmare a nefastei acțiuni
microbiene. Pasteur: „privea din punctul de vedere al
microbului, nu din cel al victimei. Koch, ca medic, privea mai
ales din perpectiva victimei. [...]. De vreme ce nu studiase
niciodată microorganismele în vreun alt context non-patologic,
boala părea să devină tabloul întreg, cadrul de semnificație total.
Microbii nu ucideau doar din întâmplare; ei erau niște ucigași.
[...]. Prin contrast, la Pasteur, întreaga natură continua să fie
cadrul de semnificație, chiar și după ce atenția lui a trecut de la
fermentație și putrefacție la boală94.
Cel târziu după 1881, chimistul francez devenise conștient de
existența acestor discrepanțe, atunci când, împreună cu Koch și
alte nume mari din medicină, a participat la al VIII-lea Congres
internațional de medicină de la Londra cel mai mare și mai
important din secolul al XIX-lea. În laboratorul lui John Lister de
la King’s College, urmărise demonstrația lui Koch asupra noilor
metode de utilizare în condiții de laborator a coloranților pe
bază de anilină și a microscoapelor de precizie, ce făceau
bacteriile vizibile cu adevărat. La finalul acelui an, Koch lansa un
atac la adresa metodelor pastoriene de implantare a microbilor
în culturi lichide95. Războiul dintre cele două „culturi ale
bacteriologiei”96, cea germană și cea franceză, devenea explicit.
93 Louis Pasteur, Discours de réception de M. Louis Pasteur. Réponse de M. Ernest
Renan, Directeur de l’Académie française, Calman-Lévy, Paris, 1882, p. 4.
94 Andrew Mendelsohn, Cultures of bacteriology: formation and
transformation of a science in France and Germany, 1870-1914, Teză de
doctorat, Princeton University, 1996, p. 100.
95 Ibidem, p. 180.
96 Mendelsohn susține existența a două microbiologii distincte, a două
„culturi bacteriologice” diferite, provenind din două lumi experiențiale
„Ne trebuie oameni...”!|!107(
Născut la 1854 în Viena, Babeș s-a înscris la Facultatea de
medicină din Budapesta, pentru ca numai după un an să se mute
înapoi la Viena. Tatăl său, Vincențiu Babeș97, era un avocat și
judecător cu origini românești, provenind din regiunea
bănățeană a Imperiului habsburgic, în vreme ce mama sa,
Sophia Goldschteiner, provenea dintr-o familie din burghezia
vieneză. El a absolvit universitatea din Viena, de unde și-a luat și
doctoratul la 1878, apoi, ajutat fiind de profesorul său, bătrânul
Carl von Rokitansky, a putut obține un post la catedra de
anatomie patologică din Budapesta. Aflat acolo, a devenit
protejat al grupului de medici liberal-progresiști, format în jurul
lui Korányi Frigyes, publicând primele sale texte medicale în
revista lor, Orvosi Hétilap98.
Cu ajutorul lor, va obține în 1882 o bursă de la Ministerul
maghiar al educației, ce i-a permis viziteze laboratoarele
medicale importante ale Europei. Primind recomandări de la
Budapesta, el a putut lucra în laboratoarele lui Otto Bollinger și
Hugo von Ziemssen, la Munchen, și în cel al lui Julius Arnold, la
Heidelberg. Talentele sale de anatomo-patolog, histopatolog și
microscopist, rafinate printr-un număr mare de disecții și studii
de laborator la Viena și Budapesta, au fost importante și i-au
facilitat familiarizarea rapidă cu tehnicile de cultură în mediu
solid și de colorare a lamelelor microscopice cu coloranți pe bază
de anilină cele mai moderne tehnologii din “cultura
bacteriologică” ce se năștea în spațiul german. La finele lui 1882,
ajunge la Paris, la Victor Cornil, medic format parțial în
Germania și care tocmai îi succedase lui Charcot la catedra de
anatomie fizică a Facultății de medicină99. Victor Cornil i l-a
diferite, cea a agriculturii în cazul lui Pasteur și cea medicală pentru Koch.
Vezi Mendelsohn, op. cit.
97 Vezi George Cipăianu, Vincențiu Babeș, 1821-1907, Editura Facla,
Timișoara, 1980.
98 Mircea Babeș, I. Igiroșianu, Babeș, Editura Tineretului, București, 1961, p. 135.
99 Constantin Parhon, „Profesorul Victor Babeș”, în Analele Academiei
Române 3, no. 23, 1948, pp. 14-21.
108(|(„Ne trebuie oameni...”(
prezentat lui Pasteur dar, lucrul cel mai important, a fost
coautor, alături de Babeș, bazat pe noile tehnici de colorare și
microscopie, al primului și foarte influentului Tratat de
bacteriologie Les Bactéries et leur role dans l’anatomie et
l’histologie pathologique des maladies infectieuses (1885),
expunând la un loc contribuțiile germane și franco-pastoriene și
cunoscând, în succesiune rapidă, trei ediții la editura Félix Alcan
(1885, 1886 și 1890)100. De acolo, după ce s-a întors la Budapesta
pentru a încerca să obțină un post de profesor și o nouă bursă, a
plecat la Berlin, unde a lucrat în laboratorul lui Robert Koch și
Rudolf Virchow. După ce și-a publicat tratatul de bacteriologie,
la 1885, a obținut funcția profesorală de la Facultatea de
medicină budapestană, și chiar directoratul unui mic institut de
histopatologie.
Între 1882 și 1885, punându-și la contribuție solida lui bază
vieneză de cunoștințe în anatomo-patologie101 și histopatologie,
Victor Babeș a reușit devină competent atât în cultura
bacteriologică germană cât și în cea franceză, aflate în
competiție dar și în încercări de copiere și influențare reciprocă.
Medicul din Budapesta se folosea de competența sa în ambele
culturi pentru a-și forma o reputație solidă de savant
internațional.
După ce Pasteur anunțase prevenirea turbării la om prin
vaccinare, în 1886, Babeș a pornit din nou spre Paris, ca trimis al
guvernului maghiar, pentru a se pregăti în domeniul vaccinării
antirabice la Institutul Pasteur și pentru a obține, de la Pasteur
însuși, „virusul în stare fixă”102, destinat utilizării într-un viitor
100 În 1887 cartea a primit premiul Monthyon al Academiei Franceze.
101 Despre condițiile particulare și tensiunile ce au însoțit formarea
anatomiei patologice și a chirurgiei vieneze vezi Tatjana Buklijas, „Surgery
and national identity in late nineteenth-century Vienna”, în Studies in
History and Philosophy of Biological and Biomedical Sciences, 38 (4), 2007,
pp. 756-774.
102 Virusul turbării recoltat de pe „stradă” avea o perioadă de incubație
foarte variabilă. Pentru a obține un virus atenuabil și injectabil, Pasteur
„Ne trebuie oameni...”!|!109(
centru antirabic budapestan. Această faptă i-ar fi încununat
cariera profesională, în cadrul unei mișcări bacteriologice
internaționale în rapidă expansiune, și i-ar fi conferit o poziție
importantă în mediul oficial al medicinei maghiare. Din păcate,
se pare că Babeș și-a supraevaluat influența asupra lui Pasteur și,
după mai multe neînțelegeri și negocieri, savantul francez i-a
respins cu duritate propunerea103. Acest eșec a semnalat ruptura
cu pastorienii și i-a afectat în mod semnificativ poziția la
Budapesta104. Când, un an mai târziu, Ministerul român al
educației a avansat o propunere generoasă incluzând postul de
director al unui mare institut bacteriologic, care ar fi inclus un
centru antirabic Victor Babeș a acceptat.
Începând cu anul 1887 se va stabili în România ca profesor
la Universitatea din București și Director al nou-fondatului
Institut de anatomie patologică și bacteriologie având sprjinul
încerca întâi sa îl fixeze, trecându-l printr-un număr mare de animale
infectate succesiv (uneori spre o sută). „Virusul în stare fixă” se obținea
trecând suspensie din măduva spinării a iepurilor infectați, prin injecții
subcutanate, la alți iepuri până când apărea un virus de patogenitate
constantă - efectul letal al turbării și perioada de incubație se fixau la șase-
opt zile după inoculare. Acest virus fix era apoi folosit în imunizarea câinilor
și a oamenilor. Vezi Pierre Soureau, „Immunology and Rabies Vaccination:
The Discovery of the Medical Prophylaxis of Rabies”, în P.A-Cazenave, G.P.
Talwar (ed.) Immunology: Pasteur’s Heritage, Wiley Eastern Limted, New
Dehli, 1991, pp. 87-94.
103 Mircea Babeș, I. Igiroșianu, op. cit., pp. 199-208.
104 După această ruptură, poziția lui Babeș la Institutul lui Pasteur, de
legătură cu tehnologia microscopică și histologică germană va fi luat de
Alexandre Yersin. Acesta vine la Paris în 1885. Inițial pregătit la Marburg,
apoi la Berlin, un entuziast al histologiei și al tehnicilor de colorație
bacteriene, și astfel cel mai ne-pastorian recrut pe care Emile Roux l-ar fi
putut afla la Paris în 1886, Yersin era totodată tehnicianul perfect pentru a
traduce competențele și cunoașterea tacită a bacteriologiei germane, spre
uzul noilor laboratoare franceze. Despre Al. Yersin vezi și A. Mendelsohn,
„The Microscopist of Modern life”, în Sven Dierig, Jens Lachmund, A.
Mendelsohn (ed.), Science and the City, University of Chicago Press,
Chicago, 2003.
110(|(„Ne trebuie oameni...”(
lui Constantin Istrati105 și ocupând o poziție foarte solidă
instituțional și științific.
Holera la fin-de-siècle și despărțirea socialului de
medical
Erwin Ackerknecht considera, în textul său clasic din 1948,
„Anticontagionism between 1821 and 1867”106, că teoriile cauzelor
epidemiilor au fost determinate de factori sociali și politici.
Anticontagionismul (din care face parte și miasmatismul) ar fi
legat de teoriile liberale asupra statului și de o perspectivă
politică, economică și profesională burgheză, pe când
contagionismul, de birocrația guvernamentală și reacțiunea
politică. Modelul lui Ackerknecht a fost criticat ca fiind simplist
sau inexact in dualismul lui107, deși el presupune și existența unei
a treia perspective, „sociologică”, populată de nume precum
Virchow, Villerme sau Virey. Roger Cooter a adus noi
interpretări anticontagionismului, punând în evidență cum
acesta a deschis calea formelor de expertiză autoritară din
câmpul igienii publice108. Modelul dual sau tripartit
ackernekchtian ramâne unul important în studiul holerei așa
cum arată și Richard Evans, pentru cazul epidemiei din
Hamburg din 1892. Ceea ce trebuie adăugat oricărui model de
acest fel, este contextul istoric și local al luptelor din jurul
proiectelor de igienă publică testate în noile epidemii. Astfel iese
105 În august 1885, Istrati a publicat un articol în Spitalul, text în care pleda
pentru aducerea la Universitatea din București a lui Victor Babeș și a lui
George Assaky (medic și chirurg aflat la Paris). Alături de Aurel Babeș, fratele
mai mare al lui Victor și asistentul lui Istrati, el a orchestrat venirea
bacteriologului de la Budapesta la București. Vezi Jianu, Vasiliu, op. cit., p. 72.
106 Erwin Ackerknecht, „Anticontagionism between 1821 and 1867”, în
Bulletin of the History of Medicine, 22, 1948, pp. 562-593.
107 Margaret Pelling, Cholera, Fever and English Medicine, Oxford University
Press, London, 1978.
108 Roger Cooter, „Anticontagionism and History’s Medical Record”, în Peter
Wright, Andrew Treacher, The Problem of Medical Knowledge: Examining
the Social Construction of Medicine, Edinburgh University Press, Edinburgh,
1982.
„Ne trebuie oameni...”!|!111(
la iveală o mare flexibilitate în articularea pozițiilor aparent
contradictorii ale contagionismului și anticontagionismului.
Max von Pettenkoffer, influențat de teoria fermentației,
dezvoltată de profesorul său, Justus von Liebig, a creat o
perspectivă sofisticată asupra apariției holerei, din punctul de
vedere al teoriilor miasmatice, anticontagioniste. Miasmele
holerice apăreau datorită unor schimbări în nivelul apelor din
sol. Atunci când acestea creșteau brusc, creștea și umiditatea
solului. La retragerea apei, în timpul unei perioade mai
secetoase, un strat al solului rămas deasupra nivelului apei, dacă
era infestat cu holeră, ar fi creat mediul propice germinării
acesteia. Miasmele ar fi pornit din acest sol holeric și ar fi fost
transmise prin intermediul aerului. Teoria lui Pettenkoffer a
părut atractivă profesiei medicale fiindcă oferea o sinteză a mai
multor teorii anterioare și se lega de principiul stabilit științific
al fermentației. Mai mult chiar, accentul pus pe temperanță,
dietă rațională, curațenie și reglementare a comportamentelor
era în acord cu valorile burgheze, la fel ca ideea că îmbunătățirea
condițiilor igienice depindea, în primul rând, de
comportamentul individual109.
Miasmatismul lui Pettenkoffer a început să aibă succes în anii
1860-1870, atunci când profesiunea medicală a început să se
impună în fața tehnologiilor carantiniste ale poliției sanitare pe
fundalul unor schimbări în relația dintre stat și societate în
perioada incipientă a liberalismului. Robert Koch a avut succes
în reformularea și impunerea contagionismului fiindcă a permis
medicilor să scape de expertiza statisticienilor, meteorologilor și
a hidrologilor – a căror contribuție era fundamentală pentru
modelul miasmatist. Rolul central în prevenția holerei, în
modelul miasmatic, era cel al „generaliștilor în zona largă,
interdisciplinară a igienei sociale... Bacteriologia a extras-o de
acolo și a dus-o în zona specialiștilor în științele de laborator
109 Richard Evans, Death in Hamburg: Society and Politics in the Cholera
Years, Penguin Books, New York, 1987, pp. 238-239.
112(|(„Ne trebuie oameni...”(
medicale”110. Triumful lui Koch, la sfârșitul secolului al
nouăsprezecelea, a devenit evident o dată cu gestionarea
autoritară a neașteptatei epidemii de holeră din Hamburg, din
1892 și a mobilizat resursele statului într-un grad nemaicunoscut
de la era cordoanelor sanitare din 1831.
Bacteriologia, reprezentată de Victor Babeș, și introducând
un mod cu totul nou de a înțelege și de a reacționa la germeni și
boli, avea înlocuiască mai mult sau mai puțin rapid, mai
mult sau mai puțin radical – mai vechea poliție sanitară a lui
Iacob Felix. Confruntarea urma fie însă una complicată,
bacteriologul devenind pro-carantinist, în vreme ce igienistul
neo-cameralist trecea la un tip de igienă publică ghidat de
bacteriologie parte a unei dezbateri locale și internaționale, în
plină desfășurare la momentul în care holera lovea din nou
România, în 1892 și 1893.
Criza modelului de igienă publică nu a fost doar o simplă
criză a anti-contagionismului în fața unui nou contagionism sau
a unui model științific vechi (poliția sanitară) înlocuit de unul
mai modern, și astfel, mai rațional și mai științific
(bacteriologia). Anii 1890 au adus o criză mai genera în
medicina și igiena publică europeană, privind tensiuni dintre
sănătate, știință, noi forme sociale și identități politice colective.
Succesul laboratorului bacteriologic în colonizarea socialului111 a
modificat radical sensul atribuit igienei publice. Potrivit lui
Mendelsohn: „reforma, înainte de bacteriologie, nu era atât
socială cât științifică, în sensul că era o reformă rațională ce ținea
cont de presupuse legi ale igienei”112. Reforma sanitară pre-
110 Richard Evans, op. cit, p. 275.
111 Bruno Latour, The Pasteurization of France, Harvard University Press,
Cambridge, Massachusetts, Londra, 1988. Vezi și Michel Callon, Pierre
Lascoumes, Yannick Barthe, Agir dans une monde incertain: Essai sur la
democratie technique, Edition du Seuil, Paris, 2001.
112 Andrew Mendelsohn, „«Typhoid Mary» Strikes Again: The Social and the
Scientific in the Making of Modern Public Health”, în Isis 86 (2), 1995, pp.
268-277, p. 277.
„Ne trebuie oameni...”!|!113(
bacteriologică era mai apropiată de științele cameraliste, unde
igiena publică, economia politică, etnografia, geografia și
statistica erau doar părți sau fațete ale proiectelor de reformă
statală.
O componentă centrală a acestei lungi revoluții
bacteriologice a fost reprezentată de problemele ridicate de
purtătorul asimptomatic”. La 1893, Robert Koch postula un rol
al indivizilor în aparență sănătoși privind transmiterea
infecției113. Accentul pus asupra purtătorului bolii, și, spre
sfârșitul secolului, din ce în ce mai mult asupra „purtătorilor
asimptomatici”, indivizi sănătoși purtând microbii patogeni, a
schimbat perspectiva și obiectivele intervenției medicale și
igienice. Corpul individual devenea în cele din urmă detașat de
acele grupuri și medii unde trăia, devenind parte a unui aparat
sanitar detaliat, dar mai puțin general, de supraveghere și
intervenție. Nu era vorba de un proiect al „sănătății pentru toți”,
ci de o apărare țintită împotriva unor indivizi aparte,
supravegheați îndeaproape. Corpul devenise un periculos centru
de colectare pentru bacterii, cu atât mai insidios cu cât era
aparent sănătos.
Raționalitatea vechilor forme de poliție sanitară și reformă
socială se muta înspre tehnicile de laborator pentru cultivarea și
gestionarea microorganismelor. Sănătatea publică s-a dislocat
între o parte „științifică” (medicală și bacteriologică) și una
„socială” (pauperitate, condiții de locuire, alimentație proastă,
relații de proprietate și condiții de muncă). Problemele ce erau
altădată subiect de investigație pentru reformatorii sanitari au
devenit probleme sociale. „«Condițiile sanitare» ale secolului al
nouăsprezecelea au devenit «condițiile sociale» ale secolului
douăzeci”. Bacteriologia, susține Mendelsohn, nu desocializa
sănătatea publică și medicina, ci, în realitate, crea socialul în
113 În articolul lui Robert Koch, „Die Cholera in Deutschland wahrend des
Winters 1892 bis 1893”, în Zeitschrift fur Hygiene und Infektionskrankheiten,
1893, 15, pp. 89-165.
114(|(„Ne trebuie oameni...”(
afara noii medicini de laborator114. Astfel, revoluția bacteriologică
producea, sau cel puțin semnala, bifurcarea sănătății în
perspective științifice și sociale diferențiate. Socialul continua să
aibă un rol important, aparând în structura noilor explicații
științifice ale bolii și sănătății. Medicii care erau direct implicați
în răsturnarea poliției sanitare invocau, totuși, un „social” creat
din interiorul structurilor vechii igiene publice, pentru a „umple
golurile din explicația cauzală a bolii”115. Tensiunile produse de
revoluția bacteriologică în sistemele sanitar și social au fost
reproduse în diverse feluri de-a lungul ultimelor intervenții
împotriva epidemiilor paneuropene.
Epidemiile de holeră din 1892 și 1893 au fost momente foarte
importante în reformarea social-sanitară a întregii Europe dar, în
special, a Rusiei țariste. În anii 1830, tentativele rusești de oprire
a holerei care avansa în principatele române au provocat
reforme de largă anvergură și constituirea unui corp social-
sanitar la nivel național. În anii 1890, lucrurile arătau altfel în
Imperiul Rus. Cu peste 300.000 de morți116, epidemia de la 1892
din Rusia a fost doar cu ceva mai puțin devastatoare decât cea de
la 1848117, generând în plus mari răscoale, urmate de arestări,
pedepse fizice (biciuire) în masă și condamnări la moarte118. Iată
114 Andrew Mendelsohn, „‘Typhoid Mary’ Strikes Again: The Social and the
Scientific in the Making of Modern Public Health”, în loc. cit., p. 277.
115 Ibidem, pp. 269-270.
116 Epidemia de holeră distrugea însăși fibra societății, și chiar mult-lăudata
viață comunală a țăranilor ruși, fiind prin aceasta un moment cu atât mai
oribil din punct de vedere sanitar, social și cultural. K. Pașkov, medic de
zemstvă și martor implicat, scria: „Într-o cabană zăceau trupul unei mame
decedate de holeră și cel al pruncului ei de trei luni, mort de foame, dar încă
cald. Afară zăceau tatăl infectat cu holeră și doi copii de vreo cinci-șase ani,
terifiați, înfometați. Nu mai era nimeni altcineva în jur” (K. Pașkov,
„Epidemiia holerii v derevne”, în Zemskii vraci, 1893, no. 4-5, p. 56 în Nancy
M. Frieden, Russian Physicians in an Era of Reform and Revolution, 1865-
1905, Princeton University Press, Princeton, 1981, p. 144).
117 Robert Politzer, Cholera Studies”, în Bulletin of the World Health
Organization, 12, 1955, pp. 316-330.
118 Nancy M. Frieden, op. cit.
„Ne trebuie oameni...”!|!115(
de ce, înainte de epidemia prevăzută apară în 1893, statul a
delegat puteri extinse către asociațiile medicale regionale și
locale și către zemstve. Grupurile locale de medici reformiști au
primit, de la Ministerul de interne, sarcina supravegherii
avansului bolii119. Valul de holeră din 1893 a fost mult redus ca
efecte față de cel din anul anterior, parând să indice succesul
medicinii din afara controlului statal și din interiorul mișcării
reformiste. Profesionalizarea medicinei vizibilă în dezvoltarea
bacteriologiei și luptei antiepidemice ce se petrecea în
interiorul mișcării reformiste, a căpătat tente politice din ce în ce
mai radicale însă, pe măsură ce statul a intervenit brutal pentru
a-și reimpune controlul în zona reformei sanitare120.
Perioada de industrializare rapidă prin care trecuse Rusia din
anii 1860 – chiar dacă redusă la orașele mari, regiunile miniere și
parți din fostul regat polonez nu avea contraparte în România,
unde începuse, prin anii 1870, un proiect de modernizare a
infrastructurii și a spațiului public urban, dar nu și unul notabil
de modernizare industrială. Statul român, cel din anii 1890, era
ferit de tulburările sanitare, politice și sociale din Rusia vecină,
fiind mai în măsură controleze porturile fluviale de pe
Dunăre, ca și orașele în expansiune, București și Iași.
Cunoașterea medicală și sanitară expertă din România nu a
părăsit cu adevărat, vreodată, sistemul centralizat. Chiar și
proiectele de reformă radicală, ca de exemplu cel al lui Victor
Babeș, nu făceau decât să vizeze o poziție mai înaltă, sau chiar pe
cea mai înaltă, în aparatul statal.
Instituirea socialului ca poziție a expertizei și intervenției
aflată în afara poliției sanitare și igienei publice a fost un proces
lung și anevoios. Poziționările lui Babeș și Felix gravitau în jurul
acestei tensiuni. Ultimele epidemii de holeră din România, cele
119 Ibidem, p. 284.
120 Vezi și Ilyia Gerasimov, Modernism and Public Reform in Late Imperial
Russia: Rural Professionals and Self-Organization, 1905-1930, Palgrave
Macmillan, New York, 2009.
116(|(„Ne trebuie oameni...”(
de la 1892 și 1893, demonstrau importanța bacteriologiei și
problematica apariție a socialului, în contra-distincție cu
reforma sanitară veche, cea raționalistă, de tip “sănătate pentru
toți”. Felix susținea investigarea purtătorilor de microbi
individuali, iar Babeș accentua importanța contextului social, în
sensul incapacității acestuia de a susține proiectul sanitar și de
aici vedea importanța menținerii și chiar a întăririi carantinei.
Primul încerca să-și protejeze proiectul de igienă publică printr-
o capturare a bacteriologiei (ca „nouă poliție sanitară” și ca
dezinfectări punctuale, țintite asupra agentului patogen
cunoscut) în vreme ce ultimul, din interiorul unui laborator
bacteriologic legitimat științific, trebuia să descopere metode de
conectare la lumile socială și politică existente în afară.
Aparent paradoxal, bacteriologul susținea întărirea și
extinderea posturilor de carantină împotriva holerei, fiindcă era
convins de fragilitatea și inabilitatea mecanismelor sanitare și de
stat de a combate bacteriile. Socialul și științificul (medicalul) se
detașau, dar le era imposibil funcționeze separat. Îmbinarea
avea fie politică și guvernamentală, statul susținând
bacteriologia și igiena pentru a ajunge la, și a ține sub control,
asocieri de bacterii și, totodată, indivizi. Datorită bacteriologiei
științifice de laborator, problemele sociale au devenit mai
vizibile, limitele științei mai clare, și, credea Babeș, necesitatea
unei intervenții statale, mediată de cunoașterea expertă
medicală și igienică, mai urgentă și mai precisă.
Vechiul discurs igienist îmbrățișa teoriile microbiene și chiar
utiliza argumentul „purtătorului asimptomatic” împotriva lui
Babeș. La ce servesc carantinele dacă indivizi aparent sănătoși
pot trece cu ușurință de ele? Lui Felix îi era clar, la sfârșitul
secolului, că aparatul sanitar proiectat de el însuși nu putea
acoperi întreaga țară, nici repara fractura rural-urban. Soluția era
o repliere strategică asupra unei abordări de tip supraveghere
individuală, în special urbană, mai redusă dar mai eficientă,
bazată pe igiena publică ghidată bacteriologic. El prevedea
„Ne trebuie oameni...”!|!117(
extinderi ulterioare în orașe mai mici și la sate, efectuate prin
politici fundamentate sanitaționist.
De aceea, în viziunea lui, măsurile luate împotriva holerei în
1892, coordonate de Babeș deși au făcut să nu existe niciun
deces ar fi fost, cel puțin pe jumătate, un eșec, în vreme ce
acelea de la 1893, coordonate de Felix, când aproximativ 900 de
oameni au murit pe parcursul câtorva luni, reprezenta un
important success al noii poliții sanitare, care demonstrase că
putea să urmărească și să izoleze eficient microbi și persoane.
În felul lor, atât Babeș cât și Felix s-au confruntat cu eșecul
proiectului igienist național de tip „sănătate pentru toți”. Ei au
asistat la geneza unei zone a „problemelor” sociale în afara
igienei sau medicinei și au făcut efortul de a o reîncorpora, prin
diverse metode: prin reforma politică radicală, sub oblăduirea
unui stat bacteriologic (la Babeș), sau printr-o tentativă mai
pragmatică, graduală, de a (re)instaura poliția sanitară în corpul
unei noi lumi bacteriologice. Ambii au eșuat.
Valurile de holeră din 1892 și 1893 au adus la lumină
puternicele tensiuni dintre Felix și Babeș. La 1892, holera s-a
oprit pe granițele de sud și est ale României. O dublă carantină a
fost creată, pe râuri și pe uscat, sub supravegherea directă a lui
Victor Babeș, ca director al Institutului de bacteriologie, care a
luptat cu tenacitate contra presiunilor națională și internațională
de a relaxa carantina. Rezultatele au fost spectaculoase nu s-a
raportat nici măcar un caz de holeră. Totuși, intransigența lui
Victor Babeș i-a creat posibilitatea lui Felix Iacob să contraatace,
în baza Convenției negociate (chiar dacă nu și semnate) de
România la Conferința sanitară internațională de la Dresda, care
recomandase, mai devreme în același an, dezasamblarea
carantinelor terestre. Felix Iacob s-a dedicat unei tentative de
„poliție sanitară modernă” pentru a descoperi purtătorii bacilului
holeric în porturile fluviale ale Dunării tentativă foarte diferită
de vechile abordări cameraliste de poliție sanitară. În 1893, el
schimba posturile de „carantină” în posturi de „observație
118(|(„Ne trebuie oameni...”(
sanitară”, sugerând o distincție între „prevenirea” și
„combaterea” epidemiei. Combaterea epidemiei, total împotriva
proiectului anterior de igienă publică, reieșea drept superioară
prevenției.
La începutul anilor 1890, Felix era pregătit să reordoneze
toate componentele principale ale propriului sistem igienist:
utilitatea carantinelor, formarea medicilor și a cunoașterii
experte în domeniu, serviciile sanitare la nivel de porturi fluviale
și maritime, și igiena publică în comunele urbane sau rurale121.
Din perspectiva sa, la 1892 carantinele fuseseră doar aparent
eficiente: „nu datorăm carantinelor faptul că în anul 1892 holera
nu a făcut invaziune în țara noastră, ci alte împrejurări
necunoscute ne-au apărat, au amânat importațiunea germenilor
bolii sau dezvoltarea acestor germeni deja importați în
România”. Succesul politicii de carantină de la 1892, susținea
Felix, a pregătit invazia ulterioară din 1893, purtătorii sănătoși,
asimptomatici, ai holerei intrând în țară pentru a crea
periculoasele rezervoare de microbi din interiorul granițelor: „Au
putut intra însă în țară persoane infectate, bolnave de holeră
ușoară, de acea formă a holerei care adesea rămâne
neconstatată, fiindcă bolnavul suferă numai de o simplă diaree
holerică, după aparență lipsită de gravitate, care diaree este însă
infecțioasă, capabilă a se transmite altor persoane și a provoca la
acestea holera cu forma gravă”122.
Din anii 1850, întregul efort al reformei sanitar-sociale în
Principatele române și, ulterior, în România, constase în crearea
unui mediu sanitar care unească între ele ruralul și urbanul,
formând o bază sigură în lupta cu epidemiile și în renunțarea
treptată la politica de carantină, cu dezavantajele sale comerciale
și financiare. Confruntat cu critici dure, care observau eșecul
sistemului acestuia, Felix încerca la începutul anilor 1890,
121 Iacob Felix, Dare de seamă asupra epidemiei de choleră din anul 1893,
Tipografia Carol Göbl, București, 1893, p. 3.
122 Ibidem, p. 5.
„Ne trebuie oameni...”!|!119(
pornind de la holera din 1893, o retragere strategică. Posturile de
carantină terestră care vizau epidemia de la 1892 fuseseră
demontate sau înlocuite cu posturi de „observațiune sanitară”, ce
utilizau aparatele de sterilizare și dezinfecție achiziționate de
Felix, fără a interfera în realitate cu mișcarea persoanelor și a
mărfurilor. Nu conta cu adevărat dacă nu existau suficienți
ofițeri sanitari, inspectori și doctori cu pregătire în bacteriologie
(una dintre principalele acuze aduse de Babeș), de vreme ce
nicio țară nu avea doctori suficienți și ținând cont că la 1893 „noi
am reușit a izola boala (chiar și) în comunele rurale, pentru care
avem un număr insuficient de medici”123.
La 1893, ultima mare epidemie de holeră a lovit porturile
fluviale Galați, Brăila, Sulina. Iacob Felix ca Director general al
Serviciului sanitar a preluat, de data aceasta, coordonarea
centrală a luptei cu epidemia. Descoperirea rapidă a primelor
cazuri și diagnosticarea lor precisă au fost principalele metode
folosite pentru îngrădirea bolii. Cu excepția Bucureștiului și, în
măsură mai mică, a Iașiului, singurele orașe cu Facultăți de
medicină, nu au existat medici capabili confirme, din punct
de vedere bacteriologic, simptomele clinice. La începutul lui
1893, când se raportase deja epidemia pentru Rusia, Basarabia
nordică, și zona Mării Roșii, Ministerul de Interne organiza două
serii de conferințe la Institutul de anatomie patologică și
bacteriologie, al cărui director era Babeș, ținute în februarie și
martie, și având ca temă diagnosticarea și prevenirea holerei – cu
participarea medicilor din toate județele. Medicii fără pregătire
bacteriologică nu erau totuși capabili să stăpânească tehnologia
de laborator; când a lovit holera, mostre de materie organică de
la persoane bolnave au trebuit trimise, din orașele sau satele de
graniță, la București, ajungând acolo în condiții care le făceau
inutilizabile. Soluția lui Felix venea dintr-o îmbinare a practicilor
bacteriologice de laborator cu igiena publică, propunând
acordarea unui loc mai extins „Igienei practice, Bacteriologiei
123 Iacob Felix, op. cit., p. 6.
120(|(„Ne trebuie oameni...”(
aplicate la poliția sanitară”, dar de asemenea diseminării, în
spitalele de izolare mai mari, a unor „mici laboratorii de
bacteriologie”124. El încă depunea eforturi pentru absorbirea noii
bacteriologii în mai vechiul sistem igienist public și vedea
posibilitatea unei ordini sanitare naționale mai solid
sanitaristă/neo-carantinistă, la capătul unei astfel de absorbții.
Felix recunoștea imensele lipsuri asociate sistemului de
igienă publică „sănătate pentru toți”, însă spera că un sistem
bacteriologic axat pe supravegherea individuală i-ar fi putut
salva proiectul, numit acum „poliție sanitară modernă” și bazat
pe declararea primelor cazuri de îmbolnăvire, sub obligația
legală, și pe un diagnostic bacteriologic exact. Raportul u
asupra epidemiei de holeră din 1893 se citește ca o examinare
atentă a microbilor închistați în indivizi docherii greci,
salahorii turci și armeni, mateloții englezi, negustorii, țăranii și
plutașii români sau bulgari din porturile cosmopolite de pe
Dunăre. O astfel de examinare atentă devenise posibilă ca
urmare a completării bacteriologiei prin capacități sporite ale
administrației statale, prin exercitarea controlului și posibilitățile
de identificare a indivizilor din anumite locuri mai importante
cum erau porturile și marile orașe.
În baza a ceea ce Felix desemnase drept „Igienă practică”, dar
și „Bacteriologie aplicată”, igienistul viza un soi de reconquistă a
corpului social colectiv. Medicii educați în acest gen de
bacteriologie practică/aplicată ar fi urmat fie formați de
Facultăți medicale și răspândiți în spitale, unde „mici și ieftine”
laboratoare citește: diferite de cele din Institutul de
bacteriologie al lui Babeș ar fi fost create. Acesta era doar
începutul. De vreme ce „holera a găsit multe comune într-o stare
puțin salubră”, Felix pleda pentru constituirea și extinderea
treptată a unui nucleu sanitar format, la început, în porturile
marine și fluviale, unde vor fi instituite servicii sanitare stabile.
124 Ibidem, p. 8.
„Ne trebuie oameni...”!|!121(
Al doilea pas urma fie extinderea acestei zone până la scara
întregii țări125.
Felix încerca să prezinte lupta cu holera de la 1893 ca pe un
succes. Erau însă multe chestiuni ambigue: în special cei 900–
1000 decedați și imaginea sumbră a condițiilor sanitare, chiar în
interiorul liniei întâi, a nucleului politicilor sanitaționiste din
porturi și marile orașe. “Noua poliție sanitară” producea victime
pe care, de altfel, Felix le-a recunoscut și raportat cu onestitate;
și nu reușea facă să dispară clădirile insalubre în care stăteau
la un loc muncitori localnici și străini, apa de băut contaminată
și cumplitele condiții sanitare ale mahalalelor, unde gropi adânci
cu noroi făceau circulația imposibilă.
Asociațiile bacteriene și reforma statului
În 1877, Louis Pasteur și Jules François Joubert au prezentat în
fața Academiei de Științe un experiment cu antrax (Bacillus
anthracis) în urină sterilă, unde microbul se multiplica rapid, și,
în paralel, în urină infestată cu microorganisme pyogenice
aflate de regulă în sânge ca urmare a putrefacției. În cazul al
doilea, dezvoltarea antraxului era redusă, chiar inhibată. Au
denumit fenomenul observat „lupta pentru viață”, lutte pour la
vie, propunând o interpretare influențată de agricul-
tură/horticultură, având la bază competiția pentru nutrienți și
oxigen: “sângele viu este umplut cu o infinită multitudine de
globule care, pentru a trăi și pentru a-și îndeplini sarcina
fiziologică, au nevoie de oxigen liber… Astfel, atunci când
bacteria antrax-ului pătrunde în sângele normal, se întâlnește
acolo cu un imens număr de individualități organice, pregătite
pentru … lupta pentru viață, altfel spus pregătite folosească
doar pentru sine oxigenul necesar existenței bacteriilor”126.
125 Ibidem, p. 9.
126 Louis Pasteur, Joules Joubert, „Charbon et Septicemie”, în Comptes
Rendus Hebdomadaires des Seances de l’Academie des Science, Tome 85,
Gauthier-Villars, Paris, 1882, pp. 101-115, p. 106.
122(|(„Ne trebuie oameni...”(
Victor Babeș a citit acest text cândva la începutul anilor 1880,
într-un mediu foarte ne-pastorian la acea vreme, el lucra în
laboratoarele berlineze ale lui Virchow și Koch127. La Viena,
pregătirea sa științifică și medicală îi adusese experiența unui
număr uriaș de necropsii. El va încerca să îmbine aceste autopsii
și experiența sa de laborator128 cu înțelegerea pastoriană, funcțio-
nală și centrată pe acțiunea mediului, specifică microbiologiei
franceze. Corpul uman decedat era inserat în viața de laborator,
și pentru aceasta făcut similar corpurilor moarte ale animalelor
destinate experimentării: „prima condiție, atunci când
deschidem un corp, este de a lua aceleași măsuri de precauție pe
care le luăm în laborator atunci când disecăm un animal de la
care vrem recoltăm micro-organisme din țesuturi și
organe”129.
Deja la 1885, cu un articol fundamentat pe cercetarea
efectuată în laboratorul lui Cornil și publicat în Journal des
connaissances médicales pratiques, el încerca să înțeleagă dacă
bacteriile pot produce substanțe chimice sau pot modifica în
vreun alt fel mediul de cultură al altor bacterii, inhibându-le
dezvoltarea130. Pastoriana lutte pour vie se transforma, devenind
vizibilă prin necropsii planificate cu grijă, printr-o colorație
127 Petre Calistru, Radu Iftimovici, Europeanul Victor Babeș, Amaltea,
București, 2007.
128 „Astfel, trebuie cel puțin ca la fiecare autopsie fie colectate lichidele
sau fragmentele de organe, fixate pe douăzeci de lamele, fie germinate
cel puțin la fel de multe umidificatoare cu varii lichide și tuburi de cultură
umplute de gelatină, agar-agar sau ser, conservate la o temperatură de 20-
30° sau în vid. Germinarea trebuie efectuată … prin striuri multiple, prin
mai multe tuburi cu nutrienți, ca să se obțină dilatări suficiente. În cursul
autopsiei, trebuie inoculați mai mulți cobai, iepuri și șoareci.” (Victor Babeș,
Victor Cornil, Les Bactéries et leur role dans l’anatomie et l’histologie
pathologique des maladies infectieuses, Felix Alcan, Paris, 1890, p. 226).
129 Victor Babeș, „Technique des autopsies pratiques chez l’homme en vue
de la recherche des bacteries”, în Archives Roumaines de Medicine et de
Chimie, no. 3, 1887, p. 225.
130 Victor Babeș, „La concurrence vitale des bacteries”, în Journal des
connaissances médicales pratiques, no. 1, p. 322.
„Ne trebuie oameni...”!|!123(
minuțioasă a microorganismelor din culturi solide, și prin
microscopie avansată. Efectuând autopsii „în cele mai bune
condiții posibile pentru recoltarea bacteriilor”, diversele
simptome ale bolilor puteau fi puse în legătură cu virulența
variabilă a respectivului tip de bacterii și cu complicațiile bolii
principale prin infecții secundare, provocate de alte bacterii131.
În a doua și a treia ediție a Tratatului de bacteriologie,
„concurența vitală” a microorganismelor căpăta un rol impor-
tant: „Prin aceste experiențe, ne putem asigura bacteriile au
una asupra celeilalte o acțiune reciprocă foarte intensă. Putem fi
siguri că, dacă un teren este de mult timp ocupat de o bacterie
anume, o nou-venită va găsi, pentru a se dezvolta, condiții cu
totul diferite de cele existente dacă ar fi plasată pe un teren nou.
Am văzut cum cea mai mare parte a bacteriilor, plasate pe un
teren deja ocupat de multă vreme, și de o bacterie de aceeași
specie, se dezvoltau cu dificultate. Spre exemplu, într-o veche
cultură de antrax, o nouă însămânțare reușește doar cu mare
dificultate. Alte bacterii, cum ar fi anumite bacterii de
putrefacție, împiedică dezvoltarea celor mai mulți microbei
patogeni și cromogeni. Dezvoltarea bacteriilor nu doar este
întârziată sau modificată prin modificarea terenului acestea își
pierd simultan proprietățile specifice, ca de exemplu funcția lor
de colorare”132.
Doctorul român se afla în avangarda unui mare val de
schimbări din interiorul bacteriologiei, val care căpăta amploare
în anii 1890, apărând printre bacteriologi senzația de „inadecvare
la explicațiile etiologice și epidemiologice a fenomenului infecțios,
inadecvare atât a noțiunii de cauză specifică, vehiculate de școala
lui Koch, cât și a mai flexibilelor concepte pastoriene”. Multe din
rezultatele experimentale nu puteau fi reproduse în mediu clinic,
131 Victor Babeș, Victor Cornil, op. cit., p. 277.
132 Ibidem, p. 233.
124(|(„Ne trebuie oameni...”(
și astfel „o nouă viziune asupra infectării se proclama în diversele
contexte instituționale și naționale”133.
În 1894, la a XI-a Conferință medicală internațională de la
Roma, Victor Babeș prezenta bacteriologia ca având un rol
central, de comandă, în cadrul unui nou stat, organizat științific.
Epidemia de holeră de la 1893 era nucleul în jurul căruia își
construia Babeș atacul împotriva vechii igiene și propunerile de
impunere a noii alianțe dintre bacteriologie și stat. Obstacolele
ridicate în fața epidemiei erau în continuare cel mai important
aspect, Babeș fiind convins de eficacitatea unei “carantine
stabilite pe baze moderne”. În acele țări în care condițiile sani-
tare se dovedeau insuficiente, epidemiile trebuiau combătute
prin măsuri raționale de dezinfecție și prin izolarea bolnavilor.
Accentul intervenției era, totuși, diferit față de cel vizat de Felix.
Igieniștii nu trebuiau lăsați la conducerea noii reforme sanitare,
fiindcă nu cunoșteau cele mai importante rezultate ale cerce-
tărilor bacteriologice. Modelul democratic al „sănătății pentru
toți”, dublat de critică socială, așa cum îl propunea Felix Iacob,
era declarat, nu doar ca ineficient dar ca acționând împotriva
propriilor intenții de reformă. Vechii igieniști nu doar că nu erau
suficient de pregătiți științific dar erau gata se dedice
intereselor claselor privilegiate, nu celor ale poporului, astfel
încât ajungeau favorizeze răspândirea „celor mai teribile
boli”134.
Ultima epidemie de holeră nu dispusese de suficienți medici
sau personal auxiliar, astfel „dădeam ordine după ordine ce
trebuiau executate de personal sanitar inexistent sau
nepregătit”135. Soluția ar fi fost fondarea unui centru
133 Andrew Mendelsohn, Cultures of bacteriology: formation and
transformation of a science in France and Germany, 1870-1914, Teză de
doctorat, Princeton University, 1996, pp. 11-12.
134 Victor Babeș, L’État en face des nouvelles recherches bactériologiques,
Litho-Typographie Carol Göbl, București, 1894, p. 22.
135 Ibidem Victor Babeș, L’État en face des nouvelles recherches
bactériologiques, Litho-Typographie Carol Göbl, București, 1894, p. 15.
„Ne trebuie oameni...”!|!125(
bacteriologic puternic, a Institutului de anatomie patologică și
bacteriologie.
Statul nu mai putea rămână o instituție neutră, vag
benevolentă, extrasă din amalgamul format de boli și din
asociațiile pe care bacteriile le formau în interiorul corpurilor
cetățenilor săi corpuri sănătoase, infectate, sau decedate. În
ochii lui Babeș, statul trebuia integreze bacteriologia,
devenind astfel, într-un anume sens, simultan bacteriologic și
social. Instituțiile sanitare erau „destinate completeze
cercetările de laborator și să creeze aplicații practice; ele vor
servi, în același timp, ca școli superioare pentru funcționari,
agenții de poliție sanitară, infirmierii din spitale și toți cei ce vor
dori să dobândească noțiuni de poliție sanitară”. Începând cu
aceste persoane pregătite, adunate în cadrul unui grup numeros,
bine remunerat, puternic și sigur de administratori sanitari,
Babeș întrevedea o reformă „socială și internațională” a statelor,
bazată pe principiul neseparării sănătății publice de cea
individuală: „sănătatea unei clase este condiționată de cea a unei
alte clase și sănătatea claselor inferioare are cea mai mare
importanță socială”. Interesele sanitare ale populației
muncitoare „ar trebui să fie mai importante decât interesele
capitalului și ale concurenței”136. Acest institut care, deși mai
modest ca anvergură, funcționa, de fapt, din 1887, la București,
sub conducerea lui Babeș ar fi putut propune măsuri
administrative, legi, având chiar „o anumită putere executivă”137.
Urma să primească cadavre și material biologic din spitale, să
opereze ca institut de educație pentru medici și ca „école
pratique supérieure” pentru ofițerii sanitari138.
136 Ibidem, pp. 27-28.
137 Ibidem, p. 12. Vezi și Victor Babeș, Le nouvel Institute sanitaire de
pathologie et de bactériologie de Bucarest, C. Naud, Paris, 1901, p. 8.
138 La finalul anilor 1890, Constantin Istrati, amicul lui Babeș, avea
posibilități de acțiune în sectorul medico-sanitar ce erau comparabile, într-
o oarecare măsură, doar cu cele avute de Carol Davila după unirea
Principatelor (Jianu, Vasiliu, op. cit., pp. 64-65), și încerca regularizeze
126(|(„Ne trebuie oameni...”(
Babeș anunța medicina era pregătită pentru o „nouă
doctrină”, care urma să influențeze toate politicile statale vizând
bunăstarea populației, și că, deși vor fi rămas multe necunoscute
în domeniile bacteriologic și igienist, totuși „temelia pe care
stăm e destul de solidă și posedăm adevăruri indiscutabile, dar
care n-au părăsit încă laboratoarele noastre”139. Institutul lui
Babeș, reformat, urma să creeze mecanismele și rețeaua prin
care laboratoarele și adevărurile lor puteau călători, puteau
coloniza socialul și, poate cel mai important, puteau transforma
statul. El urma fie atașat unui spital de boli infecțioase și
aibă șase secții interconectate: cea clinică, pentru tratamentul și
cercetarea bolilor în condiții spitalicești; cea anatomo-
patologică, bacteriologică și experimental-patologică; cea pentru
boli infecțioase la animal; cea pentru chimie; cea pentru
statistică, publicații și bibliotecă; și, a șasea, cea pentru educație,
incluzând un muzeu. În acest mod, el avea să fie conectat cu
spitalele care puteau furniza țesuturi infectate și cadavre
pentru eventuala disecție ghidată bacteriologic, și care puteau
efectua cercetări de laborator pe materialele clinice. Dar
institutul era de asemenea menit a fi un uriaș centru de
inscripționare, colectare și redistribuție140. Microbii, oamenii,
vitele, caii, șoarecii, iepurii, cadavrele, substanțele chimice și
bolile aveau să devină inscripții, statistici și politici sanitare.
Institutul ar fi avut propria-i capacitate de inițiativă, dar ar fi
lucrat prin conectarea și transformarea materialelor și substan-
țelor provenite de la spitale, prin formarea administratorilor
medicali, și prin avansarea de legi și politici publice141.
relațiile dintre spitale și Facultatea de medicină, pentru a genera astfel noi
centre, circuite și rețele medicale sau sanitare.
139 Victor Babeș, L’État en face des nouvelles recherches bactériologiques,
Litho-Typographie Carol Göbl, București, 1894, p. 11.
140 Pentru constituirea centrelor de inscripționare și a tehnologiilor
reprezentării moderne vezi Latour și Mitchell.
141 Victor Babeș, L’État en face des nouvelles recherches bactériologiques,
Litho-Typographie Carol Göbl, București, 1894, p. 12.
„Ne trebuie oameni...”!|!127(
Bacteriologia urma furnizeze un fundal unitar pentru
diferitele „doctrine” medicale și epidemiologice, până atunci
nelegate între ele. Noua știință reușise să „grupeze în jurul ei
aceste doctrine care, în ansamblul lor, trebuie servească drept
bază medicinii viitorului care este medicina preventivă și
specifică, cea mai importantă dintre științele sanitare”142. Microbii
lui Babeș nu erau doar păstrați în siguranță la Institut, ci ofereau și
noi perspective pentru reformă și intervenție socială. Potrivit
medicului român, bacteriile se găseau de regulă în „asocieri
complexe”143, erau interconectate, trebuiau urmărite atent și
văzute ca parte a unui complex corp științifico-administrativ.
Reforma bacteriologică prezenta mai vechiul proiect al igienei
publice ca pe un eșec, deschizând astfel un nou areal pentru
intervenția finanțată de stat. Mediul unitar, bine conectat, al
igienei naționale, corpul națiunii schițat în varianta de igienă
publică a lui Felix, care însă nu putuse să-l realizeze, apare ca noul
câmp de intervenție pentru o reformă statală direct imprimată și
ghidată de „noile științe sanitare”, cu bacteriologia în centrul lor.
De vreme ce bacteriile tindeau se strângă la un loc dar și
formeze rețele, forme de asociere și interconectare, statul trebuia
să se lase ghidat de bacteriologie, singura capabilă să controleze și
să inspecteze microorganismele prin care se produceau asociațiile
bacteriene. Reformat sanitar, statul trebuia găsească soluții la
„problema socială”, aceasta fiind „o condiție esențială pentru
sănătatea publică”144deoarece sănătatea pentru toți n-ar fi putut
fi instituită într-un stat care nu susținea clasele muncitoare și nu-
și propunea să creeze un social progresiv145.
142 Victor Babeș, Le nouvel Institute sanitaire de pathologie et de bactériologie
de Bucarest, C. Naud, Paris, 1901, p. 4.
143 Victor Babeș, Victor Cornil, Les Bactéries et leur role dans l’anatomie et
l’histologie pathologique des maladies infectieuses, Felix Alcan, Paris, 1890.
144 Victor Babeș, L’État en face des nouvelles recherches bactériologiques,
Litho-Typographie Carol Göbl, București, 1894, p. 28.
145 Babeș considera că „instituțiile costisitoare”, precum armata, ar trebui
organizate mai ales pentru scopuri sanitare (L’État, p.16).
128(|(„Ne trebuie oameni...”(
În prezentarea sa de la XI-a Conferință medicală internațională
din 1894, Victor Babeș a atacat experții francezi în holeră146 și,
implicit, ordinea epidemiologică anticarantinistă, emergentă în
Europa. Acest text încadra discursiv eșecul proiectului lui Felix
Iacob, dar totodată revela anumite fisuri neliniștitoare în proiectul
bacteriologic, acesta fiind primit cu răceală de către Ministerul
român de interne și de către elitele politice interesate de reforma
sanitară147. Polemicile și intervențiile sale foarte critice la adresa
Convențiilor asupra holerei (și ciumei), Convenții adoptate la
Conferințele sanitare internaționale din Dresda și Veneția, îl
făceau neplăcut în ochii guvernului român, al intereselor
comerciale naționale și internaționale, de vreme ce Babeș se
opunea tentativele lor de a desființa carantina pe Dunăre.
Conferințele internaționale: amenințarea
bacteriologică
În a doua parte a secolului al nouăsprezecelea, expozițiile,
conferințele și asociațiile internaționale au crescut ca număr și
ca importanță. În 1851, anul Expoziției internaționale de la
Londra, la Bruxelles are loc primul congres internațional de
statistică și la Paris prima conferință sanitară internațională. În
1867 are loc primul congres internațional de medicină, care, la a
șaptea ediție, în 1881, la Londra, va aduna toate numele majore,
toate superstarurile medicale internaționale, inclusiv Robert
Koch și Louis Pasteur. Un amestec de știință, universalism,
naționalism și internaționalism însoțeau toate discuțiile despre
epidemii în fin-de-siècle148.
146 Cei mai importanți erau Paul Brouardel și Adrien Proust. Acesta din
urmă era o figură centrală a conferințelor sanitare internaționale și autorul
unui tratat de epidemiologie holerică celebru: La défense de L’Europe contre
le cholera, G. Masson, Paris, 1892.
147 Mircea Babeș, I. Igiroșianu, op. cit.
148 W. F. Bynum, „Policing Hearts of Darkness: Aspects of the International
Sanitary Conferences”, în History and Philosophy of the Life Sciences, 15(3),
1993, pp. 421-434.
„Ne trebuie oameni...”!|!129(
Pentru prima dată un număr foarte mare de corpuri și
microbi se mișcau cu repeziciune peste granițe și între birocrații
statale tot mai dense și minuțioase. Sistemele de clasificare, de la
cele mai puțin instituționalizate la cele legate de structurile
statului și ale marilor întreprinderi comerciale și militare, au
început să se apropie și să se articuleze de la mijlocul secolului al
nouăsprezecelea dar au ajuns să se integreze la sfârșitul secolului
“o dată cu expansiunea sistemelor de standardizare a comerțului
internațional și a epidemiologiei”149.
Fostele rețele imperiale, esențiale pentru crearea unui discurs
al reformei sanitare și sociale pentru zona Dunării de jos, au fost
parțial înlocuite, în fin-de-siècle, printr-o multitudine de
conferințe și organizații internaționale, interesate de epide-
miologie, demografie, statistică, condiții sanitare și standar-
dizarea diverșilor indici și măsurători. Internaționalizarea
dezbaterilor sanitare a furnizat arene unde reprezentanți ai
regiunilor și țărilor periferice se puteau situa pe un nivel egal cu
al competitorilor și interlocutorilor mai puternici, cei din părți
mai „centrale” ale sistemului internațional și obțină astfel o
legitimare ce putea fi exportată înapoi în țara de origine.
Rețeaua de igienă publică locală a României a apărut și
evoluat prin diferite modalități de articulare cu rețeaua științifică
transnațională. Unul din modurile prin care Felix, spre sfârșitul
secolului al nouăsprezecelea, a încercat să gestioneze problemele
sistemului național de igienă publică a fost încercarea de
integrare rapidă în noul regim de conferințe sanitare, igienice și
demografice internaționale.
În 1882, el a reprezentat Guvernul și Academia Română la cel
de-al patrulea Congres internațional de igienă, unde se
dezbăteau problemele vaccinării cu viruși și microbi atenuați;
Pasteur a prezentat rezultatele experimentelor sale privind
149 Geoffrey Bowker, Susan L. Starr, Sorting Things Out: Classification and
Its Consequences, MIT Press, Londra, Cambridge, Massachusetts, 2000,
p. 326.
130(|(„Ne trebuie oameni...”(
inocularea cu varicelă, antrax, febra tifoidă a calului și turbare. În
comentariul său, Felix observa că acesta ar fi fost un progres
important, capabil să nasmultiple inovații practice, dar și
lucrurile nu era clare încă, de vreme ce Robert Koch și Gabriel
Colin puseseră în dubiu pretențiile lui Pasteur150. La expoziția de
igienă și demografie, parte din Congres, România a fost
reprezentată prin publicațiile lui Iacob Felix și ale municipalității
bucureștene (unde igienistul român servea ca medic-șef).
În 1887, la al șaselea Congres de igienă și demografie, din
Viena, numărul participanților români a crescut, ajungând la
paisprezece. Felix încă era șeful delegației române, ca
reprezentant oficial al Academiei și al Guvernului. Era foarte
interesat de polemicile privind tehnologiile și strategiile în
dezinfecție, de noile strategii medicale privind izolarea
pacientului în spital, sub impresia descoperirilor din bacte-
riologie. A fost printre raportorii pe subiectul izolării pacienților,
menținând un interes viu în chestiunea menținerii la zi a
aparatelor dezinfectante românești cele mai multe fiind
achiziționate și distribuite sub directa lui supraveghere151.
Congresul de la Viena a fost martorul tensiunilor din interiorul
comunității internaționale medico-igieniste, tensiuni privind
una dintre cele mai importante afecțiuni ale secolului al
nouăsprezecelea: holera. Raportori asupra acestui subiect de cea
mai mare importanță au fost A. Proust (tatăl scriitorului), G.
Ballet, Ph. Hauser, M. Gruber și V. Babeș. Pentru Max von
Pettenkofer și elevii săi, bacteriile erau periculoase doar în
anumite condiții locale, în vreme ce, pentru R. Koch și
pastorieni, ele apăreau ca direct contagioase, indiferent de
condițiile sanitare locale. Un public amestecat de „anti-
contagioniști” și „contagioniști” a dezbătut asupra contagiozității
150 Iacob Felix, Dare de seamă asupra congresului al patrulea internaționalu
de igienă, Tipografia Academiei Române, București, 1883, p. 4.
151 Iacob Felix, Alu VI-lea Congresu Internaționalu de Igienă și Demografie
din Viena, Tipografia Academiei Române, București, 1888.
„Ne trebuie oameni...”!|!131(
fecalelor de la indivizi infectați, dar și asupra instituirii
reglementărilor internaționale și eficienței măsurilor de
carantină152.