Emoțiile și decizia în condiții de risc (In Romanian)

Full text

1
Acest capitol va apărea în: Psihologia riscului: aspecte teoretice și aplicative, volum colectiv
coordonat de C. Havarneanu, & G. Havarneanu. Editura Polirom, Iași, în curs de apariție (2015).
Emoțiile și decizia în condiții de risc
Andrei C. Miu* și Mirela Bîlc
Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, Departamentul de Psihologie, Facultatea de Psihologie și
Științe ale Educației, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca
* Autor de corespondență. Adresa: Str. Republicii, nr. 37, 400015 Cluj-Napoca, Cluj, România.
E-mail: andreimiu@psychology.ro. Tel./fax: +40-264-590967.

2
În multe situații, trebuie să decidem între diferite alternative fără să avem toate informațiile
despre consecințele acestora. Evaluarea acestor consecințe este numită generic „perspectivă”
(engl., prospect) (Rangel, Camerer și Montague, 2008). În funcție de ceea ce știm despre
consecințe, decizia este în condiții de risc sau de incertitudine. În prima situație, știm
probabilitățile obiective ale consecințelor, ca la o loterie sau un joc de zaruri. În a doua situație,
putem face numai estimări subiective ale acestor probabilități, ca în cazul asigurărilor sau
investițiilor. E evident că cele mai multe situații din realitate implică incertitudine, dar în
psihologie și economie au fost studiate mai mult deciziile în condiții de risc pentru că sunt mai
simple și se pretează mai bine investigațiilor experimentale și modelării. În plus, se crede că
același principii generale se aplică ambelor forme de decizie (Wu, Zhang și Gonzalez, 2004).
Primele teorii din economie au descris regulile pe baza cărora ar trebui luate deciziile în condiții
de risc, fiind cunoscute ca modele „normative”. Unul din cele mai influente este modelul utilității
așteptate (engl., expected utility), conform căruia valoarea unei perspective este egală cu suma
tuturor consecințelor ponderate cu probabilitatea acestora (Bernoulli, 1738/1954; Von Neumann
și Morgenstern, 1947). Acest model prezice că oamenii ar trebui să ignore câștigurile sau
pierderile mari care au probabilități mici, ceea ce nu explică, de exemplu, popularitatea de care
se bucură în realitate loteriile sau asigurările (Friedman și Savage, 1948).
Ținând cont că modelele normative nu explică realist decizia în multe situații, s-a argumentat că
raționalitatea deciziilor luate de oameni ar fi limitată (engl., bounded rationality) (Simon, 1955).
Nu luăm decizii pe baza calculelor statistice de tipul celor din modelul utilității așteptate, dar nu
suntem nici iraționali. Deciziile noastre sunt adaptative și orientate spre scopuri, însă putem
devia de la alegerile raționale din cauza unor limite în procesarea de informație (de ex.,
interferențele emoționale, volumul atențional) și a unor caracteristici cum ar fi tendința
accentuată de a coopera (Jones, 1999). Nu alegem întotdeauna perspectiva optimă, dar o alegem
pe cea care întrunește condițiile minimale pentru a fi satisfăcătoare sau „satisficientă” (engl.,
satisficient), așa cum ni se pare pe moment pe baza procesării limitate a informațiilor (Simon,
1996).
Pornind de la aceste premise, psihologii Daniel Kahneman și Amos Tversky au realizat
experimente prin care au identificat unele euristici și distorsiuni (engl., biases) ce caracterizează
decizia în condiții de risc (Kahneman, 2003). Euristicile se referă la tacticile pe care le folosim

3
când luăm decizii, tactici ce reflectă raționalitatea noastră limitată și contribuie la
susceptibilitatea pentru distorsiuni sau erori de decizie (Tversky și Kahneman, 1974). În
economie, abaterile de la modelele normative ale deciziei se mai numesc anomalii (Rabin și
Thaler, 2001). Aceste studii au arătat că chiar și cei cu cunoștințe avansate de statistică pot lua
deciziile în condiții de risc pe baza unor reacții intuitive, și nu a judecăților raționale (Tversky și
Kahneman, 1971). În teoriile elaborate ulterior (Stanovich și West, 2000), reacțiile intuitive și
judecățile raționale au fost atribuite unor sisteme cognitive alternative. Intuițiile țin de „sistemul
1” care operează rapid, automat (implicit) și fără efort, iar judecățile țin de „sistemul 2” care este
lent, controlat conștient (explicit) și cu efort. Implicând efort, procesele sistemului 2 sunt
susceptibile la interferențe cu sarcini concurente sau alte forme de încărcătură cognitivă (de ex.,
presiune de timp). În aceste condiții, sistemul 2 nu mai monitorizează sistemul 1, iar deciziile
sunt luate pe baza unor judecăți intuitive care pot fi eronate.
Eroarea de formulare în decizie
O eroare de decizie care a fost studiată pe larg este cea de formulare (engl., framing) (Tversky și
Kahneman, 1981). Această eroare se referă la situația în care luăm decizii diferite în funcție de
prezentarea aceleeași perspective în două feluri complementare, cu accent pe câștiguri sau
pierderi. De exemplu, în situația cunoscută ca „problema bolii asiatice”, participanții trebuie să
își imagineze că SUA se pregătesc pentru izbucnirea unei boli care va afecta 600 depersoane. Ei
trebuie să aleagă între două programe de intervenție ale căror consecințe sunt sigure sau riscante.
Într-una din condițiile experimentale, consecințele acestor programe sunt descrise astfel:
„Dacă este adoptat programul A, 200 de oameni vor fi salvați.” (alternativa sigură)
„Dacă este adoptat programul B, este o probabilitate de 1/3 ca 600 de oameni să fie
salvați și o probabilitate de 2/3 ca nici un om să nu fie salvat.” (alternativa riscantă)
În această condiție, perpectiva este formulată cu accent pe câștiguri și s-a constatat că majoritatea
participanților aleg alternativa sigură, adică prezintă aversiune față de risc. În cealaltă condiție
experimentală, consecințele programelor sunt descrise astfel:
„Dacă este adoptat programul A, 400 de oameni vor muri.” (alternativa sigură)

4
„Dacă este adoptat programul B, este o probabilitate de 1/3 ca nimeni să nu moară și o
probabilitate de 2/3 ca 600 de oameni să moară” (alternativa riscantă)
Formularea perspectivei cu accent pe pierderi face ca majoritatea participanților să prefere
alternativa riscantă în această condiție experimentală, adică să caute riscul. Variația deciziei în
funcție de formularea perspectivei reprezintă o eroare, adică o abatere de la invarianța la care ne-
am aștepta ținând cont că, obiectiv, consecințele prezentate în cele două condiții experimentale
sunt echivalente. Consecința e aceeași când din 600 de oameni, 200 vor fi salvați sau 400 vor
muri; sau când e 1/3 probabilitate ca 600 de oameni să fie salvați sau ca nimeni să nu moară.
Aceste rezultate au indicat că perspectiva unor câștiguri certe este disproporționat de atrăgătoare,
iar cea a unor pierderi certe este disproporționat de amenințătoare din punct de vedere subiectiv.
Căutarea riscului în a doua condiție experimentală a fost mai mare decât aversiunea față de risc
din prima condiție, ceea ce a sugerat că percepția pierderilor este mai distorsionată decât
percepția câștigurilor (engl., losses loom larger than gains) (Kahneman, 2003). O implicație este
că oamenii acordă o valoare mai mare aceluiași obiect atunci când îl pierd decât atunci când îl
câștigă, ceea ce a fost numit efectul înzestrării (engl., endowment effect). Acest efect este
confirmat de observația că prețul de vânzare e de multe ori dublu sau chiar mai mare decât cel de
cumpărare (Kahneman, Knetsch și Thaler, 1990).
Aceste rezultate au stat la baza teoriei perspectivei (engl., prospect theory) care susține că
valoarea perspectivelor depinde de punctul de referință față de care sunt evaluate consecințele și
de ponderea dată de probabilitatea acestora (Kahneman și Tversky, 1979; Tversky și Kahneman,
1974). Punctul de referință poate fi influențat de orice variabilă care crește accesibilitatea
cognitivă a anumitor aspecte ale perspectivei si estompează altele, contribuind la susceptibilitatea
la erori de decizie cum ar fi cea de formulare. Ținând cont că emoțiile favorizează procesarea
anumitor informații și induc distorsiuni cognitive (engl., cognitive biases) în procese ca atenția,
memoria sau interpretarea (Williams, Watts, MacLeod și Mathews, 1988), cercetări recente au
investigat legătura dintre emoții și erorile de decizie în condiții de risc.
Emoție și decizie

5
O abordare teoretică recentă susține că oamenii folosesc euristici „afective” în decizie, adică pot
lua decizii pe baza unor evaluări rapide ale riscurilor, care se aseamănă cu cele implicate în
generarea emoțiilor (Slovic și Peters, 2006). Aceste euristici prevalează mai ales atunci când
contextul nu permite evaluarea riscului pe baza unor judecăți raționale, care ar solicita efort și
timp. De pildă, dacă sunt sub presiune de timp, oamenii evaluează beneficiile și costurile unor
activități și tehnologii ca fiind în relație inversă (Finucane, Alhakami, Slovic și Johnson, 2000).
Cu alte cuvinte, cineva care evaluează beneficiile surfingului sau telefoanelor mobile ca fiind
mari, va evalua automat riscurile ca fiind mici (sau viceversa), mai ales dacă are doar 5 secunde
pentru a decide (Finucane și colaboratorii, 2000). Această euristică afectivă nu este adaptativă
mai ales în situațiile asociate atât cu beneficii mari, cât și cu costuri mari. Așa a fost explicată
menținerea multor comportamente de risc, cum ar fi abuzul de substanțe. Evaluarea pozitivă a
câștigurilor mari este va atrage, conform acestei teorii, subestimarea riscurilor. Mecanismul care
susține aceste decizii ar fi „afectiv” în sensul că implică evaluări automate în termeni de bun/rău
și preferințe care apar fără control conștient și care, de multe ori, nu pot fi justificate rațional.
Chiar dacă emoțiile resimțite de participanți în timpul deciziilor nu au fost măsurate direct în
aceste studii, mecanismul descris în teoria euristicilor „afective” se aseamănă cu cel implicat în
generarea emoțiilor și tendințelor de acțiune asociate acestora.
În mod similar, teoria afectivității ca informație (engl., affect-as-information) argumentează că
oamenii folosesc dispozițiile afective și emoțiile ca indicii ale evaluării consecințelor (Clore și
Huntsinger, 2007). Avem tendința de a crede că buna dispoziție sau emoțiile plăcute pe care le
resimțim în timpul evaluării unei perspective ar fi indicii ale consecințelor sale pozitive și că, din
contră, o dispoziție mai proastă sau emoțiile neplăcute ar fi indicii ale consecințelor negative ale
acelei perspective. Studiile care stau la baza acestei teorii au arătat că influența afectivității
negative (de ex., emoții induse de reamintirea unui eveniment neplăcut) în evaluarea subiectivă
(de ex., satisfacția față de viață) se reduce dacă stările emoționale sunt atribuite unor surse
independente de situația de decizie (Schwarz și Clore, 1983).
Un studiu recent a confirmat că focalizarea pe starea afectivă în timpul deciziei crește
susceptibilitatea la eroarea de formulare (Fagley, Coleman și Simon, 2010). Prezentarea unor
situații ipotetice cum ar fi problema bolii asiatice ne face să adoptăm perspectiva celor care sunt
în acea situație, imaginându-ne cum gândesc sau ce emoții resimt oamenii din acea situație. S-a

6
arătat că cei care au o tendință dispozițională mai mare de a adopta o perspectivă afectivă sunt
supuși erorii de formulare mai mult decât cei care au niveluri mai scăzute ale acestei trăsături
(Fagley și colaboratorii, 2010). Relația a fost pusă în evidență doar la femei, care, așa cum s-a
confirmat în mai multe studii, prezintă o susceptibilitate mai mare la eroarea de formulare.
Mecanismul presupus ar fi tendința mai mare a femeilor de a se focaliza spontan pe emoțiile
celorlalți. Ipoteza s-a verificat într-un studiu experimental în care bărbații au fost instruiți să își
imagineze emoțiile celor din situațiile descrise și au prezentat o susceptibilitate mai mare la
eroarea de formulare în comparație cu cei care nu au primit această instrucțiune (Fagley și
colaboratorii, 2010). Un alt studiu a arătat că manipularea relevanței personale a problemei bolii
asiatice, prin instrucțiuni care cereau participanților să își imagineze că situația are loc în țara lor
sau într-o altă țară, crește eroarea de formulare (Saqib, 2014). În plus, o analiză de mediere a
dovedit că emoțiile negative asociate cu alternativa sigură din formularea cu accent pe pierdere
(„dacă este adoptat programul A, 400 de oameni vor muri”) reprezintă unul din mecanismele
care susțin căutarea riscului în această condiție experimentală (Saqib, 2014).
Abordarea funcțională a emoțiilor în decizie
Odată cu recunoașterea rolului emoției în decizie, s-a sugerat că emoții diferite ar putea avea
influențe specifice asupra deciziei, chiar și atunci când emoțiile au aceeași valență. Conform
abordării funcționale a emoțiilor, este de așteptat ca emoții diferite să fie asociate cu distorsiuni
cognitive specifice și să amorseze tendințe de acțiune specifice (Keltner și Gross, 1999).
Studiile care au investigat specificitatea influenței emoțiilor asupra deciziei au plecat de la
înțelegerea modului în care sunt generate emoțiile. La ora actuală, este larg acceptat că emoțiile
derivă din sensul pe care îl dăm evenimentelor (Frijda, 1988; Lazarus și Folkman, 1984), printr-
un proces care se numește evaluare (engl., appraisal). Orice eveniment este evaluat pe mai multe
dimensiuni, cum ar fi predictibilitatea (certitudinea) și controlul (Smith și Ellsworth, 1985). De
pildă, când evaluăm un eveniment ca fiind imprevizibil și în afara controlului nostru, va apărea
frica; când evenimentul este evaluat ca previzibil și controlabil, va apărea furia. Ipoteza tendinței
de evaluare (engl., appraisal tendency) susține că evaluarea care conduce la apariția unei emoții
discrete amorsează tendințe de decizie, mai ales atunci când dimensiunile pe care s-a făcut

7
evaluarea sunt relevante pentru acel tip de decizie (de ex., măsura în care o situație e previzibilă
și controlabilă e relevantă pentru evaluarea riscului) (Lerner și Keltner, 2000). Frica ar crește
astfel percepția riscului pentru că semnalizează caracterul imprevizibil și necontrolabil al
situației. Din contră, furia ar scădea percepția riscului pentru că semnalizează caracterul
previzibil și controlabil al situației.
Într-adevăr, într-un studiu în care participanții au evaluat numărul de decese anuale asociat cu o
serie de cauze (de ex., cancer, inundații), s-a constatat că nivelul de frică dispozițională se
asociază cu estimarea mai pesimistă a unui număr mai mare de victime, iar nivelul de furie
dispozițională se asociază cu estimarea unui număr mai mic de victime (Lerner și Keltner, 2000).
Într-un alt studiu, au fost induse emoții de dezgust sau tristețe cu ajutorul unor fragmente de film
și s-a investigat dacă aceste emoții influențează diferit deciziile economice (Lerner, Small și
Loewenstein, 2004). Una din condiții a simulat efectul de înzestrare, participanții primind un set
de carioci și alegând dacă le păstrează sau le schimbă pe o sumă de bani. În cealaltă condiție,
participanților li s-a arătat numai setul de carioci și au ales dacă primesc setul sau o sumă
corespunzătoare de bani. Principala măsurătoare a fost valoarea sumei de bani cu care
participanții „vindeau” setul de carioci pe care l-au primit sau suma pe care o preferau unui set
de carioci pe care l-au văzut. S-a presupus că dezgustul, care apare atunci când ceva este evaluat
ca fiind impur și prea aproape de noi, va crea nevoia de a reduce contactul cu obiecte. Tristețea
are la bază evaluări legate de pierdere și neajutorare și s-a presupus că va crea nevoia de
schimbare a situației. Aceste ipoteze, derivate din modelul tendinței de evaluare, s-au confirmat:
dezgustul a redus atât prețul de vânzare a setului de carioci primit în prima condiție, cât și suma
de bani preferată în locul obiectelor văzute în a doua condiție; tristețea a redus și ea prețul de
vânzare, dar a crescut suma preferată în locul obiectelor.
Cercetările din psihologie au investigat și influența emoțiilor pozitive asupra deciziei în condiții
de risc. Participanții în stări afective plăcute afișează ceea ce a fost numit „optimism prudent”.
Aceștia fac estimări optimiste ale probabilităților de câștig în situații riscante ipotetice, dar atunci
când pot paria creditul propriu (de ex., fise reprezentând creditul pentru participarea la studiu),
sunt precauți și pariază mai puțin decât cei aflați în stări afective neutre (Isen și Patrick, 1983;
Nygren, Isen, Taylor și Dulin, 1996). Discrepanța a fost explicată prin motivația de menținere a

8
stării afective plăcute, riscul unei pierderi din bunurile proprii fiind exagerat pentru că ar
schimba starea afectivă (Isen, 2008).
Implicarea emoțiilor în susceptibilitatea la eroarea de formulare a fost susținută și cu ajutorul
neuroimagisticii funcționale. Cea mai folosit metodă de acest gen este imagistica de rezonanță
magnetică funcțională (RMNf) care evaluează activitatea cerebrală pe baza consumului de
oxigen din diferite regiuni ale creierului (Savoy, 2001). În primul studiu de RMNf asupra erorii
de formulare, participanții au luat decizii într-un joc economic în care primeau un credit inițial
(„primești 50 de GBP”) și trebuiau să aleagă de fiecare dată între o alternativă sigură și una
riscantă (De Martino, Kumaran, Seymour și Dolan, 2006). Alternative sigure echivalente erau
prezentate cu accent pe câștiguri („păstrează 20 de GBP”) sau pe costuri („pierzi 30 de GBP”),
iar alternativele riscante presupuneau ca miza să fie pusă în joc cu probabilități de câștig și
pierdere prezentate sub forma unui grafic. Rezultatele au indicat că alegerile congruente cu
eroarea de formulare, adică alegerea alternativei sigure în formularea cu accent pe câștig și
alegerea alternativei riscante în formularea cu accent pe pierdere, se asociază cu activitate
crescută la nivelul amigdalei, o structură subcorticală din lobul temporal care a fost implicată în
detectarea stimulilor cu relevanță emoțională (Adolphs, 2006). În situațiile în care nu apare
eroarea de formulare, adică alegerea alternativei riscante în formularea cu accent pe câștig și a
celei sigure în formularea cu accent pe pierdere, s-a observat activitate crescută în cortexul
cingulat anterior, o structură corticală din lobul frontal care a fost implicată în detectarea
conflictului cognitiv (Botvinick, Cohen și Carter, 2004). Diferența dintre proporția deciziilor
riscante în cele două formulări a fost folosită ca indicator al raționalității. Cu cât diferența este
mai mică, cu atât decizia este mai rațională. Invarianța mai mare a deciziilor s-a asociat cu
activitate crescută în cortexul orbitofrontal și ventro-medial, regiuni implicate anterior în
controlul cognitiv (Miller și Cohen, 2001). Aceste rezultate se potrivesc cu teoria celor două
sisteme cognitive (Kahneman și Frederick, 2007), sugerând că emoțiile sunt implicate în
deciziile intuitive și că s-ar putea crește invarianța deciziilor prin folosirea unor strategii de
reglare emoțională care să reducă aceste emoții.
Reglarea emoțională în decizie

9
Reglarea emoțională se referă la procesele prin care controlăm ce emoții trăim, când avem aceste
emoții și cum ni le exprimăm. Teoria cea mai influentă în acest domeniu este modelul procesual
al reglării emoționale (Gross, 1998, 2014). Conform acestui model, reglarea emoțională apare în
situațiile când devenim conștienți de apariția unei emoții și dorim să o reducem sau să o creștem
în funcție de scopul curent (Gross, 2014). În viața de zi cu zi, scopurile reglării emoționale sunt
hedonice, adică dorim să reducem emoțiile negative și să le creștem pe cele pozitive. Sunt însă
situații în care putem dori să creștem emoțiile negative (de ex., pentru a părea empatici față de
cineva care suferă) sau să le reducem pe cele pozitive (de ex., pentru a nu încuraja creșterea
prețului într-o negociere pentru ceva care ne place). În concordanță cu aceste scopuri, emoțiile
pot fi reglate prin schimbarea situației, modificări cognitive legate de focalizarea atențională
asupra situației sau evaluarea acesteia, precum și prin controlul comportamentelor prin care ne
exprimăm emoțiile. Cercetările au arătat că folosim în mod uzual numeroase strategii de reglare
emoțională (Aldao și Nolen-Hoeksema, 2013; Garnefski, Kraaij și Spinhoven, 2001), de la
evitarea unei situații care anticipăm că ne va produce o emoție pe care nu o dorim (evitare
experiențială) până la schimbarea sensului pe care îl dăm unei situații (reevaluare cognitivă) și
inhibarea mimicii sau gesturilor care ar trăda o emoție (supresie expresivă). Principala predicție a
modelului procesual este că, cu cât reglarea începe mai devreme în procesul de generare a
emoțiilor, cu atât aceasta va fi mai eficientă (Gross, 2001). Din această perspectivă, modificările
la nivel situațional și cognitiv sunt focalizate pe antecedentele emoției și sunt mai timpurii decât
cele comportamentale, focalizate pe răspunsuri emoționale care deja s-au dezvoltat. Această
ipoteză a generat numeroase studii în care au fost deseori comparate reevaluarea (strategie
cognitivă) și supresia (strategie comportamentală), descriindu-se diferențe în eficiența sau
consecințele cognitive, fiziologice și sociale ale acestor strategii de reglare emoțională (Gross,
2002, 2013).
Pornind de la rezultate care sugerau că cei care folosesc uzual reevaluarea au avantaje în
negociere (Yurtsever, 2004, 2008), două studii din laboratorul nostru a investigat pentru prima
dată influența reglării emoționale asupra deciziei în condiții de risc (Heilman, Crișan, Houser,
Miclea și Miu, 2010). Am comparat reevaluarea și supresia, manipulându-le experimental sau
identificând folosirea spontană a acestora într-o situație din viața de zi cu zi. Pe baza modelul
procesual al reglării emoționale, ne-am așteptat ca reevaluarea să reducă emoțiile negative și
aversiunea față de risc mai mult decât supresia. Într-unul din aceste studii, participanții au văzut

10
două filme care induc frică sau dezgust, având instrucțiuni să folosească reevaluarea sau supresia
pentru a își controla emoțiile în timpul vizionării. Imediat după aceste filme, participanții au
trecut prin două sarcini de decizie, dintre care ne vom focaliza pe cea cunoscută sub acronimul
BART (engl., Ballon Analogue Risk Task) (Lejuez și colaboratorii, 2002). În acest joc pe
calculator, participanții trebuie să câștige cât mai multe puncte apăsând pe un buton ca să umfle
fiecare balon. Pentru fiecare apăsare pe buton, participantul primește un punct, dar doar dacă
balonul nu se sparge. Baloanele au praguri variabile de spargere, astfel că participanții pot alege
să riște, pompând pentru a câștiga puncte, sau se pot opri oricând pentru a încasa punctele
corespunzătoare unui balon care nu a explodat și pot continua cu un alt balon. Asumarea riscului
se măsoară prin numărul de pompări de la fiecare balon neexplodat (Lejuez și colaboratorii,
2002), un număr mai mic de pompări indicând aversiune față de risc. Participanții care au trecut
prin această sarcină pe fondul emoțiilor induse de filme au prezentat niveluri diferite de asumare
a riscului în funcție de strategia de reglare emoțională pe care o folosiseră. Astfel, cei care au
folosit reevaluarea au raportat emoții de intensitate mai redusă după filme și o aversiune față de
risc mai mică decât cei care au folosit supresia. Într-un alt studiu, am identificat participanți care
au folosit spontan reevaluarea sau supresia ca să își controleze emoțiile induse de aflarea notei de
la un examen. Participanții care au folosit reevaluarea pentru a își reduce emoțiile negative
declanșate de aflarea unei note mai mici decât se așteptau au prezentat o aversiune față de risc
mai redusă decât cei care folosiseră supresia. Aceste studii au indicat că reevaluarea poate scădea
aversiunea față de risc prin intermediul reducerii emoțiilor negative (Heilman și colaboratorii,
2010).
În experimentele prezentate mai sus, emoțiile au fost întâmplătoare, adică fără legătură cu
decizia, și am pus în evidență transferul (engl., spillover effects) acestor emoții asupra asumării
riscului. O teorie recentă face însă distincția între emoții așteptate (engl., expected emotions) și
emoții imediate (engl., immediate emotions) (Loewenstein și Lerner, 2003). Primele sunt
emoțiile (de ex., regret) pe care ne așteptăm să le trăim în momentul în care ne vom confrunta cu
rezultatul deciziei. Emoțiile imediate sunt cele pe care le resimțim efectiv în timpul luării
deciziei. Acestea pot fi anticipatorii (engl., anticipatory), adică declanșate de evaluarea
consecințelor posibile ale deciziei (de ex., anxietate), și întâmplătoare (engl., incidental), apărând
din cauze care nu au legătură cu decizia (de ex., dispoziția prealabilă). Această teorie surprinde

11
așadar diversitatea emoțiilor care pot afecta decizia și subliniază importanța investigării emoțiilor
evocate direct de sarcina de decizie.
Măsurându-se corelate fiziologice sau mecanisme cerebrale ale emoțiilor din timpul deciziei, s-a
arătat că reevaluarea reduce conductanța electrică a pielii și activitatea amigdaliană evocate de
pierderi. Aceste schimbări fiziologice sunt asociate la nivel comportamental cu scăderea
aversiunii față de risc (Sokol-Hessner, Camerer și Phelps, 2013; Sokol-Hessner și colaboratorii,
2009). Prin urmare, reevaluarea poate reduce eficient emoțiile imediate din timpul deciziei, atât
cele întâmplătoare, cât și cele legate de sarcină, și scădea astfel aversiunea față de risc.
Rezultatele de neuroimagistică funcțională au sugerat că reducerea emoțiilor din timpul deciziei
ar putea scădea susceptibilitatea la eroarea de formulare (De Martino și colaboratorii, 2006).
Folosind sarcina descrisă în acest studiu anterior, am investigat dacă folosirea reevaluării și
supresiei în timpul deciziei are influență asupra deciziei (Miu și Crișan, 2011). Reevaluarea a
crescut emoțiile pozitive și a scăzut emoțiile negative măsurate imediat după sarcina de decizie.
În acord cu ipoteza noastră, participanții care au folosit reevaluarea au afișat o susceptibilitate
mai mică la eroarea de formulare, aproximând mai bine invarianța considerată rațională în acest
tip de decizie.
Concluzii
Acest capitol a trecut în revistă teorii și rezultate empirice care susțin influența emoțiilor asupra
deciziei în condiții de risc. Ipotezele derivate din teoria perspectivei sugerează că emoțiile
contribuie la deciziile „intuitive” și cresc susceptibilitatea la erori de decizie. Așa cum ne-am
aștepta, scăderea acestor emoții prin folosirea unei strategii de reglare emoțională pare să reducă
aversiunea față de risc și să crească invarianța deciziilor în raport cu formularea diferită a
perspectivei. Aceste observații ilustrează însă doar o parte din efectele emoțiilor asupra deciziei
în condiții de risc, sugerând că emoțiile contribuie la raționalitatea noastră limitată. Cu toate
acestea, sunt situații în care emoțiile sau semnalele fiziologice care le însoțesc ghidează adaptativ
decizia în condiții de risc (Bechara, Damasio și Damasio, 2000). Chiar dacă nu am putut prezenta
și aceste rezultate aici, subliniem că emoțiile sunt ca săbiile cu două tăișuri (Cahill, 2003), având
efecte pozitive (engl., enhancing) și negative (engl., impairing) asupra proceselor cognitive de

12
tipul deciziei în condiții de risc (Dolcos, Wang și Mather, 2014). La ora actuală, studiile se
confruntă cu provocarea de a caracteriza efectele specifice ale emoțiilor care pot apărea simultan
în timpul deciziei și mecanismele implicite și explicite prin care acestea influențează decizia.

13
Notă
Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului finanțat de Ministerul Educației și Cercetării
Științifice, CNCS – UEFISCDI, nr. PN-II-ID-PCE-ID-2012-4-0498.

14
Bibliografie
Adolphs, R. (2006). How do we know the minds of others? Domain-specificity, simulation, and
enactive social cognition. Brain Research, 1079(1), 25-35. doi:
10.1016/j.brainres.2005.12.127
Aldao, A. și Nolen-Hoeksema, S. (2013). One versus many: capturing the use of multiple
emotion regulation strategies in response to an emotion-eliciting stimulus. Cognition and
Emotion, 27(4), 753-760. doi: 10.1080/02699931.2012.739998
Bechara, A., Damasio, H. și Damasio, A. R. (2000). Emotion, decision making and the
orbitofrontal cortex. Cerebral Cortex, 10(3), 295-307. doi: 10.1093/cercor/10.3.295
Bernoulli, D. (1738/1954). Exposition of a new theory on the measurement of risk.
Econometrica, 22, 23-36.
Botvinick, M. M., Cohen, J. D. și Carter, C. S. (2004). Conflict monitoring and anterior cingulate
cortex: an update. Trends in Cognitive Sciences, 8(12), 539-546. doi:
10.1016/j.tics.2004.10.003
Cahill, L. (2003). Similar neural mechanisms for emotion-induced memory impairment and
enhancement. Proceedings of the National Academy of Sciences USA, 100(23), 13123-
13124. doi: 10.1073/pnas.2335833100
Clore, G. L. și Huntsinger, J. R. (2007). How emotions inform judgment and regulate thought.
Trends in Cognitive Sciences, 11(9), 393-399. doi: 10.1016/j.tics.2007.08.005
De Martino, B., Kumaran, D., Seymour, B. și Dolan, R. J. (2006). Frames, biases, and rational
decision-making in the human brain. Science, 313(5787), 684-687. doi:
10.1126/science.1128356
Dolcos, F., Wang, L. și Mather, M. (2014). Current research and emerging directions in emotion-
cognition interactions. Frontiers in Integrative Neuroscience, 8, 83. doi:
10.3389/fnint.2014.00083
Fagley, N. S., Coleman, J. G. și Simon, A. F. (2010). Effects of framing, perspective taking, and
perspective (affective focus) on choice. Personality and Individual Differences, 48(3),
264–269. doi:10.1016/j.paid.2009.10.008
Finucane, M. L., Alhakami, A., Slovic, P. și Johnson, S. M. (2000). The affect heuristic in
judgments of risks and benefits. Journal of Behavioral Decision Making, 13(1), 1-17. doi:
10.1002/(Sici)1099-0771(200001/03)13:1<1::Aid-Bdm333>3.0.Co;2-S

15
Friedman, M. și Savage, L. J. (1948). The utility analysis of choices involving risk. The Journal
of Political Economy, 56(4), 279-304.
Frijda, N. H. (1988). The laws of emotion. American Psychologist, 43(5), 349-358. doi:
10.1037/0003-066X.43.5.349
Garnefski, N., Kraaij, V. și Spinhoven, P. (2001). Negative life events, cognitive emotion
regulation and emotional problems. Personality and Individual Differences, 30(8), 1311-
1327.
doi:10.1016/S0191-8869(00)00113-6
Gross, J. J. (1998). The emerging field of emotion regulation: An integrative review. Review of
General Psychology, 2, 271-299. doi: 10.1037//1089-2680.2.3.271
Gross, J. J. (2001). Emotion regulation in adulthood: Timing is everything. Current Directions in
Psychological Science, 10, 214-219. doi: 10.1111/1467-8721.00152
Gross, J. J. (2002). Emotion regulation: affective, cognitive, and social consequences.
Psychophysiology, 39(3), 281-291. doi: 10.1017.S0048577201393198
Gross, J. J. (2013). Emotion regulation: taking stock and moving forward. Emotion, 13(3), 359-
365. doi: 10.1037/a0032135
Gross, J. J. (2014). Emotion regulation: Conceptual and empirical foundations. In J. J. Gross
(Ed.), Handbook of emotion regulation (2nd ed., pp. 3-20). New York, NY: Guilford.
Heilman, R. M., Crișan, L. G., Houser, D., Miclea, M. și Miu, A. C. (2010). Emotion regulation
and decision making under risk and uncertainty. Emotion, 10(2), 257-265. doi:
10.1037/a0018489
Isen, A. M. (2008). Some ways in which positive affect influences decision making and problem
solving. In M. Lewis, J. M. Haviland-Jones & L. F. Barrett (Eds.), Handbook of emotions
(3rd ed., pp. 548-573). New York, NY: Guilford Press.
Isen, A. M. și Patrick, R. (1983). The effect of positive feelings on risk taking: When the chips
are down. Organizational Behavior and Human Performance, 31(2), 194–202.
doi:10.1016/0030-5073(83)90120-4
Jones, B. D. (1999). Bounded rationality. Annual Review of Political Science, 2, 297-321. doi:
10.1146/annurev.polisci.2.1.297
Kahneman, D. (2003). A perspective on judgment and choice - Mapping bounded rationality.
American Psychologist, 58(9), 697-720. doi: 10.1037/0003-066x.58.9.697

16
Kahneman, D. și Frederick, S. (2007). Frames and brains: elicitation and control of response
tendencies. Trends in Cognitive Sciences, 11(2), 45-46. doi: 10.1016/j.tics.2006.11.007
Kahneman, D., Knetsch, J. L. și Thaler, R. H. (1990). Experimental Tests of the Endowment
Effect and the Coase Theorem. Journal of Political Economy, 98(6), 1325-1348. doi:
10.1086/261737
Kahneman, D. și Tversky, A. (1979). Prospect theory: An analysis of decisions under risk.
Econometrica, 47, 263-291.
Keltner, D. și Gross, J. J. (1999). Functional Accounts of Emotions. Cognition and Emotion,
13(5), 467-480. doi: 10.1080/026999399379140
Lazarus, R. S. și Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal, and Coping. New York: Springer.
Lejuez, C. W., Read, J. P., Kahler, C. W., Richards, J. B., Ramsey, S. E., Stuart, G. L., . . . și
Brown, R. A. (2002). Evaluation of a behavioral measure of risk taking: the Balloon
Analogue Risk Task (BART). Journal of Experimental Psychology: Applied, 8(2), 75-84.
doi: 10.1037/1076-898X.8.2.75
Lerner, J. S. și Keltner, D. (2000). Beyond valence: Toward a model of emotion-specific
influences on judgement and choice. Cognition and Emotion, 14(4), 473-493. doi:
10.1080/026999300402763
Lerner, J. S., Small, D. A. și Loewenstein, G. (2004). Heart strings and purse strings: Carryover
effects of emotions on economic decisions. Psychological Science, 15(5), 337-341. doi:
10.1111/j.0956-7976.2004.00679.x
Loewenstein, G. și Lerner, J. S. (2003). The role of affect in decision making. In R. J. Davidson,
K. R. Scherer & H. H. Goldsmith (Eds.), Handbook of affective sciences (pp. 619-642).
New York, NY: Oxford University Press.
Miller, E. K. și Cohen, J. D. (2001). An integrative theory of prefrontal cortex function. Annual
Reviews of Neuroscience, 24, 167-202. doi: 10.1146/annurev.neuro.24.1.167
Miu, A. C. și Crișan, L. G. (2011). Cognitive reappraisal reduces the susceptibility to the framing
effect in economic decision making. Personality and Individual Differences, 51(4), 478–
482. doi:10.1016/j.paid.2011.04.020
Nygren, T. E., Isen, A. M., Taylor, P. J. și Dulin, J. (1996). The Influence of Positive Affect on
the Decision Rule in Risk Situations: Focus on Outcome (and Especially Avoidance of

17
Loss) Rather Than Probability. Organizational Behavior and Human Performance, 66(1),
59-72. doi:10.1006/obhd.1996.0038
Rabin, M. și Thaler, R. H. (2001). Anomalies - Risk aversion. Journal of Economic Perspectives,
15(1), 219-232. doi: 10.1257/Jep.15.1.219
Rangel, A., Camerer, C. și Montague, P. R. (2008). A framework for studying the neurobiology
of value-based decision making. Nature Reviews Neuroscience, 9(7), 545-556. doi:
10.1038/Nrn2357
Saqib, N. U. (2014). The reversing influence of involvement on the framing effect: The role of
emotions and negativity. Canadian Journal of Administrative Sciences, 31(3), 187–199.
doi: 10.1002/cjas.1286
Savoy, R. L. (2001). History and future directions of human brain mapping and functional
neuroimaging. Acta Psychologica, 107(1-3), 9-42. doi:10.1016/S0001-6918(01)00018-X
Schwarz, N. și Clore, G. L. (1983). Mood, misattribution, and judgments of well-being:
Informative and directive functions of affective states. Journal of Personality and Social
Psychology, 45(3), 513-523. doi: 10.1037/0022-3514.45.3.513
Simon, H. A. (1955). A behavioral model of rational choice. Quarterly Journal of Economics,
69, 99-118.
Simon, H. A. (1996). The Sciences of the Artificial (3rd ed.). Cambridge, MA: MIT Press.
Slovic, P. și Peters, E. (2006). Risk perception and affect. Current Directions in Psychological
Science, 15(6), 322-325. doi: 10.1111/j.1467-8721.2006.00461.x
Smith, C. A. și Ellsworth, P. C. (1985). Patterns of cognitive appraisal in emotion. Journal of
Personality and Social Psychology, 48(4), 813-838. doi: 10.1037/0022-3514.48.4.813
Sokol-Hessner, P., Camerer, C. F. și Phelps, E. A. (2013). Emotion regulation reduces loss
aversion and decreases amygdala responses to losses. Social Cognitive and Affective
Neuroscience, 8(3), 341-350. doi: 10.1093/scan/nss002
Sokol-Hessner, P., Hsu, M., Curley, N. G., Delgado, M. R., Camerer, C. F. și Phelps, E. A.
(2009). Thinking like a trader selectively reduces individuals' loss aversion. Proceedings
of the National Academy of Sciences USA, 106(13), 5035-5040. doi:
10.1073/pnas.0806761106

18
Stanovich, K. E. și West, R. F. (2000). Individual differences in reasoning: Implications for the
rationality debate? Behavioral and Brain Sciences, 23(5), 645-665. doi:
10.1017/S0140525x00003435
Tversky, A. și Kahneman, D. (1971). Belief in the law of small numbers. Psychological Bulletin,
76(2), 105-110. doi: 10.1037/h0031322
Tversky, A. și Kahneman, D. (1974). Judgment under Uncertainty: Heuristics and Biases.
Science, 185(4157), 1124-1131. doi: 10.1126/science.185.4157.1124
Tversky, A. și Kahneman, D. (1981). The framing of decisions and the psychology of choice.
Science, 211(4481), 453-458. doi: 10.1126/science.7455683
Von Neumann, J. și Morgenstern, O. (1947). Theory of games and economic behavior (2nd ed.).
Princeton, NJ: Princeton University Press.
Williams, J. M. G., Watts, F. N., MacLeod, C. și Mathews, A. (1988). Cognitive psychology and
emotional disorders. Oxford, England: John Wiley & Sons.
Wu, G., Zhang, J. și Gonzalez, R. (2004). Decision Under Risk. In D. J. Koehler & N. Harvey
(Eds.), Blackwell Handbook of Judgment and Decision Making (pp. 399-423). Malden,
MA: Blackwell Publishing.
Yurtsever, G. (2004). Emotional regulation strategies and negotiation. Psychological Reports,
95(1), 780 –786. doi: 10.2466/pr0.95.3.780-786
Yurtsever, G. (2008). Negotiators’ profit predicted by cognitive reappraisal, suppression of
emotions, misrepresentation of information, and tolerance of ambiguity. Perceptual and
Motor Skills, 106, 590 – 608. doi: 10.2466/pms.106.2.590-608