Available via license: CC BY-NC-ND 3.0
Content may be subject to copyright.
Volume 1, Issue 2, June 2011, 35-63 International Review of Social Research
From Cow to Cradle.
Mutations and Meanings
of Rural Household in
Post-socialism
Vintilă MIHĂILESCU•
National School of Political and Administrate Sciences
Abstract: This article points at the path to modernization of the recent Romanian households,
meaning, in this case, the out ruling of productive activities from the household’s space and
time (Max Weber). A brief social history of the household (gospodărie) tries to trace back this
longue durée process focusing on the shift in the work ethics from a normative model of the
‘good householder’ to an ‘aesthetisation of life’ (Max Weber) and symbolic emancipation.
The main interest of the article concerns the relatively new phenomenon of ‘rustic houses’,
which is less an architectural, than a lifestyle choice. Contrasted with the former ‘pride
houses’ that spread all over the Romanian villages in the last decade, the peasant rustic taste
seems to express a kind of return to the local and the past articulated with a modern concern
for comfort and appearance: ‘rustic is traditional and modern in the same time!’ – claimed
one of our informants. Rusticity thus becomes a (post)modern simulacrum of genuine peasant
life. The nal part of the article tries to transcend this mere semantic overview in search of its
deeper and subjective motivations. In doing so, the article is approaching these recent rural
households in the terms of Axel Honneth’s social recognition theory. It also suggests that, in
this respect, the rustic taste expresses an existential search for authenticity.
Keywords: domestic, rustic, modernity, simulacrum, social recognition, authenticity
Introducere
În vara lui 2009 am mers pe teren
cu masteranzii la Pucheni, unde mai
fusesem în două rânduri, în condiţii
similare, în urmă cu zece ani. După o
scurtă raită prin sat, i-am făcut o vizită
fostei mele gazde. Era neschimbată.
Casa însă arăta profund diferit: la etaj
apăruse un fel de balcon-terasă din
lemn, curtea era plină de aranjamente
orale, într-un colţ se înălţase un foişor
din lemn şi, ceea ce m-a surprins de la
intrare, pe o latură a curţii apăruse un
leagăn tot din lemn. Ce caută leagănul
în gospodăria ţăranului? – a fost
© University of Bucharest, June 2011
NTERNATIONAL REVIEW of SOCIAL RESEARCH
I
IRSR
•email: mihailescuvintila@yahoo.com. [De la vacă la balansoar. Mutaţii şi sensuri ale gospodăriei rurale în post-
socialism]
DOI: 10.1515/irsr-2011-0010
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
36 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
primul meu gând. După ce am băut
vişinata rituală şi am mai schimbat
ceva amintiri, am plecat pe uliţele
satului să număr leagănele şi foişoarele
oamenilor. După o zi de ‘plimbat’, am
putut stabili că aproximativ 10% dintre
localnici aveau foişor şi/sau leagăn.
Fără să pot să u la fel de sigur, am
avut impresia şi că mulţi dintre cei care
aveau leagăn nu mai ţineau vacă. M-am
întors pe înserat la gazda mea, ros de
curiozitate şi am întrebat de ce? Am
vrut să facem ceva frumos, aşa, ceva
rustic, ca toată lumea – mi-a răspuns ea
dintr-o suare. De atunci, am auzit în
nenumărate rânduri această expresie:
ceva frumos...
ddÎn acel an, terenul s-a centrat aproape
integral pe problema ‘rusticului’
iar de atunci caut manifestările sale
pretutindeni în ţară. Nu este vorba atât
despre un stil de locuinţă (după cum
vom vedea, nu există, deocamdată
cel puţin, o ‘casă rustică’ arhitectural
recognoscibilă, ci mai degrabă o
rusticizare a locuinţei, vechi sau noi)
cât despre un gust al locuitorilor, care
îşi amenajează spaţiul domestic într-
un anumit mod. După cum sugerează
Adam Drazin, preluând formularea
lui Bernard Rudofsky, avem de-a
face în aceste cazuri mai degrabă cu
o ‘arhitectură fără arhitecţi’ (Drazin,
2005). Pe de altă parte, analiza
noastră a rămas în faţa ‘uşilor închise’
(Miller, 2001), încercând să analizeze,
deocamdată, doar ceea ce se oferă
explicit privirii străinului. Nu am urmat,
în acest sens, deplasarea interesului de
la aproprierea exteriorului spre aceea a
interiorului, care este vizibilă de ceva
vreme în studiile referitoare la locuinţa
urbană (Miller, 1988), deoarece,
deocamdată din nou, exteriorul este cel
care atrage atenţia şi constituie obiectul
unei îngrijiri distinctive mai mult decât
interiorul, dar şi deorece aceasta a
constituit o alegere metodologică de
etapă.
ddÎntr-un fel, rusticul are ceva din
alcătuirea unei subculturi, în care
locuinţa şi nu îmbrăcămintea, de pildă,
constituie domeniul unui bricolaj
distinctiv între piaţă şi subiectivitate.
Este un fel de schimbare la faţă a
gospodăriei rurale, care se face văzută
în unele sate şi exprimă un proces
important de schimbare, atât la nivelul
individului, cât şi la cel al societăţii.
Articolul de faţă este expresia unor
prime date şi reecţii pe această temă1.
Gospodăria difuză ca spaţiu de
rezistenţă
Modicările recente ale gospodăriei
rurale – şi mai ales sensul lor profund
– nu pot însă înţelese în afara duratei
lungi a procesului de modernizare a
satului. Pentru aceasta, fără a intra
în istoria socială propriu-zisă a
gospodăriei, nu putem evita referinţa
la ‘gospodăria tradiţională’, e ea şi
într-o formă abreviată şi ideal-tipică.
ddÎn acest sens, dinamica dintre
comunitate domestică şi vecinătate
formultă de către Max Weber2 poate
o bună intrare. Din această perspectivă,
gospodăria românească ocupă o
poziţie structurală intermediară3 între
organizările de tip Zadruga, care
supradimensionează comunitatea
domestică în detrimentul vecinătăţii
şi Nachbarschaft-ul săsesc, care
organizează aproape contractual
fraternitatea economică a vecinătăţii
şi conferă un statut mai puternic
individului în cadrul acestei organizări
sociale (Mihăilescu, 2002). După cum
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 37
constata Daniel Chirot, ‘în România
satul ca un tot era comunal şi nu familia
extinsă’, ca în cazul Zadrugii (Chirot,
1976: 141). Dincolo de variaţiunile sale
istorice şi zonale, ‘unitatea domestică’
a gospodăriei ţărăneşti din România ne
apare astfel ca funcţionând într-un fel
de simbioză cu spaţiul public proxim al
‘vecinătăţii’. Pe de altă parte, acolo şi
când ‘vecinătatea’ slăbeşte, gospodăria
creşte în importanţă, atât socio-
economică, cât şi simbolică, fără a duce
însă până la apariţia unui individualism
ţărănesc. În acest sens, Henri Stahl
observa în anii ’30 că ‘un veac întreg,
sătenii n-au făcut altceva decât să
răstălmăcească în duh devălmaş toate
reformele statului şi, paradoxal, seria de
împroprietăriri cari au urmat nu au dus
la o întărire a spiritului de proprietate
individuală’4 (H. Stahl, 1938: 575). Pe
urmele sale, Paul Stahl conchidea mai
târziu că ‘satele se compun la rândul
lor din gospodării, nu din indivizi’ (P.
H. Stahl, 1973: 150) Mai recent, Adam
Drazin constata şi el că, dacă ‘în Statele
Unite, DeVault (1991: 85) poate să
arme că grupul domestic este format
în America din grijă pentru indivizi şi
nu pentru grupul colectiv’, dimpotrivă,
‘ideea românească de domesticitate
postulează colectivitatea gospodăriei’
(Drazin, 2001: 196). Pe scurt, gospo-
dăria ‘tradiţională’ pe care o vom lua
aici drept referinţă este o unitate socială
supra-individuală, profund ancorată
structural şi relaţional în ‘vecinătatea’
sătească şi ‘fraternitatea’ sa economică,
intermediind între membrii săi şi spaţiul
public5, de la cel proxim al comunităţii
săteşti la cel distant al statului.
ddEforturile de modernizare care se
intesică o dată cu formarea României
Mari încep să schimbe deja această
alcătuire ‘tradiţională’. În primul rând,
bunăstarea relativă care a urmat acestor
legi succesive a deschis ţăranilor poarta
oraşelor: ‘Satele s-au mărit. Case mai
bune în număr destul de mare s-au
ridicat peste tot. Ţăranii începuseră să
devie clienţi buni ai oraşelor : mobile,
lucruri de îmbrăcăminte, se aduceau
la ţară. Un avânt de civilizare se
manifesta. Deşi de multe ori nepotrivit,
el arăta totuşi o schimbare a situaţiei
economice’ (Garoid, 1938: 584).
ddDupă cel de-al doilea război mondial
şi depăşirea consecinţelor imediate ale
acestuia, schimbarea ia altă direcţie
şi îşi accelerează ritmul. În principal,
cooperativizarea forţată a pământurilor
de la sate, dublată de atracţia
industrializării şi urbanizării rapide,
produc dislocarea şi exodul ţărănimii
dorite ideologic. Pe de altă parte însă,
casele rămân în propritatea ţăranilor
pe tot parcursul comunismului iar
statul nu intervine direct în universul
lor domestic. ‘În timp ce în Uniunea
Sovietică statul a atacat atât casa cât
şi gospodăria prin cantine comunale
şi spaţii comune (Boym, 1994), statul
român a păstrat ideea de gospodării
individuale’ (Drazin, 2001: 181).
ddEfectele sunt multiple şi profunde.
În primul rând demograce. Astfel,
imediat după 1950, uxul de migraţie
rural-urban devine dominant, revine
la proporţiile anterioare aproximativ
un deceniu, pentru ca începând cu a
doua jumătate a anilor ’60 să crească
vertiginos, atingând un apogeu la
începutul anilor ’80, pentru a scădea
apoi la jumătate până în 1989, datorită
mai ales blocării intrării în marile oraşe
(Rotariu, 2010). Rezultatul global este
că ponderea populaţiei rurale scade de
la peste 75% înainte de război la 45%
la sfârşitul anilor ’80. Aceste statistici
nu iau în calcul, bineînţeles, categoria
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
38 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
navetiştilor, care se adaugă astfel la
acest proces de dislocare de populaţii.
ddÎn aceste condiţii, ‘vecinătatea’
se dislocă şi ea iar ‘fraternitatea
economică’ devine sporadică şi
fragmentată. Sistemul comunitar de
dar şi contra-dar al nunţilor, de pildă,
creşte în amploare dar implică tot mai
puţin comunitatea de vecinătate ca
atare, aceasta ind înlocuită de reţele
elective şi concurenţiale de rudenie
şi prieteni. De asemenea, riturile
funerare amplică latura ceremonială
a pomenilor, care trebuie să e tot mai
bogate şi mai vizibile, diminuând astfel
solidaritatea de rudenie şi întrajutorarea
în detrimentul competiţiei simbolice
din cadrul comunităţilor. Mai mult, se
răspândesc tot mai mult ‘pomenile de
viu’, pe care bătrânii de la ţară şi le
dau ei înşişi, neîncrezători în păstrarea
obligaţiilor liale de către copiii lor
plecaţi la oraş (Andreesco şi Bacou,
1986). Anemiat fără a însă anihilat,
spaţiul public al ‘vecinătăţii’ este tot
mai mult înlocuit şi invadat de prezenţa
statului.
ddPe de altă parte, unitatea domestică
a gospodăriei se fragmentează şi ea,
adesea, dând naştere unor ‘gospodării
difuze’, cu o parte dintre membri
rămânând acasă iar cealaltă parte
stabilindu-se în oraş, între cele două
părţi continuând – şi chiar dezvoltându-
se – relaţii de schimburi de bunuri şi
servicii care permit o redistribuire
relativ egalitară a resurselor în cadrul
acestor reţele domestice (Mihăilescu
şi Nicolau, 1995; Mihăilescu, 2000).
‘Gospodăria difuză’ încorporează şi
transformă astfel la rândul său o parte
a ‘fraternităţii economice’ săteşti şi
devine unitatea socială de bază a lumii
rurale. Tototdată, ea devine principalul
actor în relaţia cu spaţiul public etatizat,
congurându-se astfel în mare măsură
ca un spaţiu domestic de rezistenţă faţă
de stat. La nivel micro, ea contracarează
într-o anumită măsură inegalităţile de
resurse create de statul socialist prin
redistribuirea lor în cadrul reţelelor
sale rural-urbane. La nivel macro, are
loc ceea ce Gerhard Creed numeşte
‘domesticirea industriei’, o ‘expresie
la îndemână pentru blocarea forţelor
non-agricole, în speţă compromiterea
disciplinei industriale şi restrângerea
ascendenţei industriei în procesele
de luare a deciziilor, toate acestea în
beneciul exigenţelor agrare’ (Creed,
1995: 528). Altfel spus, ‘strategiile
socioeconomice ale gospodăriilor’
(Kideckel, 1993) au avut ca efect
cumulativ, la nivelul întregii societăţi, o
deturnare relativă a resurselor materiale
şi simbolice – inclusiv a timpului – din
zona valorizată ideologic a industriei şi
oraşului spre spaţiile rurale şi private
ale gospodăriilor. (Metaforic vorbind,
se poate spune că se ajunsese la un fel
de sistem naţional de furt şi contra-furt,
în care gospodăriile îşi negociau, tacit,
partea lor.) În ansamblu, ‘fraterinitatea
economică’ a ‘vecinătăţii’ din lumea
rurală este încorporată sui generis
în gospodării iar relaţiile de dar şi
contra-dar dintre acestea sunt divers
şi progresiv înlocuite de relaţii de
competiţie. Ce mai rămâne din spaţiul
‘vecinătăţii’ păstrează mai mult o
ecienţă simbolică şi de întrajutorare
minoră.
ddAceastă domesticire informală a
industriei produce şi o ‘ţărănizare’ a
proletariatului, care prefera de multe
ori un salariu relativ mai scăzut dar
cu o slujbă mai exibilă, permiţându-i
să se ocupe, măcar sezonier, şi de
gospodărie, dar împiedicându-l astfel
să atingă nivele ridicate de specializare
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
şi profesionalism. S-a născut astfel
o categorie profesională ambie:
muncitorul gospodar – sau ‘muncitorul-
ţăran’, despre care vorbeşte Szelenyi
(1988) –, descurcăreţ în toate dar puţin
priceput în ceva anume. Complementar,
‘noi, aici, n-am fost nici doamne, nici
ţărănci’ – mărturiseşte o femeie din
Pucheni. În mod paradoxal, deşi îşi
propusese, pe linia ortodoxă leninist-
stalinistă, o lichidare a clasei ţărăneşti,
regimul comunist sfârşeşte astfel prin
a întări sui generis gospodăriile şi
reţelele domestice ale acestora.
ddDincolo de diversitatea strategiilor
utilizate6, ceea ce au păstrat însă în
comun majoritatea acestor gospodării a
fost un anumit ethos al muncii înscris
în imaginea normativă a ‘bunului
gospodar’. La primele veniri în
Pucheni, acesta continua încă să e
idealul declarat al unui mare număr de
săteni. Portretul său robot a însemnat
întotdeauna ‘muncă, muncă şi iarăşi
muncă’ pentru ‘a avea toate cele
necesare în casă’ şi a ‘nu obligat să
cumperi’, căci ‘doar aşa poţi cineva
în sat’:’Se cunoaşte când e gospodar
sau când nu e. Dacă nu eşti gospodar
te duci şi cumperi. Când eşti gospodar
le ai la magazie, le ai la butoi, le ai la...
alea. (…) La ţară, dacă ai o bucaţică
de pământ, acolo, şi te gospodăreşti,
îl munceşti, ai ş-un porumbaş, ai ş-o
fasolică, ai ş-un purceluş, ai şi nişte
păsări, ai o...un butoiaş de ţuică, un
butoiaş de vin, trebuie să ai, nu?’ (I. B.,
48 ani).
ddDeziderativ şi declarativ ca orice
normă, acest ethos al bunului gospodar
nu a fost însă lipsit de consecinţe
concrete, şi în timpul comunismului
şi imediat după. Cele câteva extrase
din interviurile realizate la Pucheni
la începutul anilor ’90 oferă o scurtă
ilustrare în acest sens:
ddPovestirea următoare oferă şi
explicaţia acestei preocupări:
ddEschivarea de la îndatoririle bunului
gospodar nu conduce deci doar la
riscul sărăciei, ci în egală – sau poate
mai mare – măsură la acela de a
considerat ‘un prăpădit’: ‘Am pus
carto anul trecut, dar nu s-au făcut.
Dar o să pun iar. De ce? Pentru că n-ai
ce face. Când eşti prins într-un proces
ca ăsta, nu ai ce face; ceilalţi te judecă
că eşti un prăpădit: n-ai asta, n-ai
asta…’ (M. G., 43 ani, patron).
ddLa cealaltă extremă, excesul este
prost văzut la rândul său: ‘Ăla a lu’
-dChiar dacă mă costă zece
milioane să cresc un porc şi dacă
l-aş cumpăra nu m-ar costa decât
un milion jumate’, eu tot îl cresc!
De ce? Pentru că e al meu, al meu,
al meu; îi tai gâtul când vreau eu!
(M.P., 42 ani);
-dChiar dacă am pus 50 kg de
carto şi nu am scos decât 20, eu
sunt mulţumit că am scos ceva
(S.N, 54 ani);
-dAnul trecut au ieşit două lăzi de
carto, sunt curios cât o să-mi iasă
anu’ ăsta (I.N., 46 ani).
-dAm cumpărat două tone de
carto de la Braşov... i-am
schimbat pe mere, am venit în
centru satului, da’ n-a cumpărat
nimeni... A venit unu’ la mine şi
mi-a zis la ureche: hai că vin şi
eu diseară să-mi dai un sac de
carto... îi era ruşine, adică tu ce-
ai făcut astă vară, ai trândăvit?
Dacă ai pământul nemuncit şi ăla
râde, te deranjează. Ştii, ceilalţi te
judecă că eşti un prăpădit: n-are
asta, n-are asta. Toată vara am stat
la umbră şi n-am putut să pun şi
eu câteva cuiburi de carto. La
anu’ neapărat pune şi el. (M.T.,47
ani)
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 39
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
40 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
Juglan a luat 20 ha în arendă. Ce să
facă cu ele? Asta-i o prostie: n-are timp
să-i cheltuiască (n.n. banii obtinuţi)
toată viaţa! (anonim într-o discuţie la
cârciumă). Un responsabil de aprozar
care făcuse avere în comerţ imediat
după 1990 ne-a povestit chiar următorul
caz extrem: cândva aveam obiceiul să
ard bani, ca să ne obişnuim să cheltuim
o anumită sumă pe zi’ (B.G., 41 ani).
ddAcumularea are, deci, în acest caz
şi o dimensiune morală, de rost, de
a şi nu doar de a avea, putând
rezumată mai degrabă prin termenul
de îndestulare decât prin cel profund
diferit de bunăstare şi logica sa
acumulativă. În termenii lui Mircea
Vulcănescu (1997), osteneala (munca)
are atât un prag inferior, sub care
devii ‘un prăpădit’, chiar dacă munca
respectivă este nerentabilă, şi un prag
superior, marcat de folosul sucient,
dincolo de care devii ‘un hrăpăreţ’:
trebuie să munceşti pentru îndestularea
gospodăriei, dar cu condiţia să te
opreşti când ai destul! Munca salarială,
care schimbă conguraţia gospodăriei,
se va supune şi ea multă vreme şi în
mare măsură acestor exigenţe.
ddÎn mod paradoxal, acest spirit
gospodăresc pre-modern va ieşi, într-un
fel, întărit din eforturile de modernizare
comunistă. Mai ales penuria anilor ’80
va constitui o nouă provocare şi îi va
conferi imperativului îndestulării un
sens suplimentar: ‘îndestularea’, tot
mai dicilă şi mai relativă, devine
semn vizibil de reuşită, de ‘descurcare’
în condiţii vitrege, pe care actorii
ei nu vor ezita să-l aşeze atât cât o
permiteau regulile jocului.
ddÎn sfârşit (şi în mod paradoxal din
nou), măsurile extreme luate de Partid
după 1970 cu privire la habitatul
rural întăresc şi ele, relativ şi selectiv,
această importanţă mai ales simbolică
a gospodăriei şi, în particular, a casei.
În urma Conferinţei Naţionale a P.C.R
din 1972 şi a Congresului al XI-lea din
1974, Legea nr. 58 din 1974 demarează
vastul program de ‘sistematizare’.
Deşi acesta nu a avut succesul scontat,
mai ales la sate7, obligând Partidul să
ia noi şi noi măsuri până la căderea
sa în 1989 (Mihăilescu et al., 1993),
planul de sistematizare a marcat totuşi
habitatul rural mai ales prin obligaţia
de a construi doar case cu etaj, conform
unor planuri standardizate impuse
localnicilor prin serviciile de urbanism
ale primăriilor.
ddAcestea nu erau însă neapărat şi
pretutindeni o noutate absolută (P.
Stahl, 1964). În plus, ridicarea unei
case – şi, eventual, ornarea ei – cu
materialele noi disponibile constituia
deja o probă de ‘bun gospodar’ şi un
element de fală: ‘Casa e construită,
deci, fundaţia cum se spune, temelia,
din ciment, beton, cărămidă şi
acoperişul este pe schelet metalic şi
învelită cu tablă. Deci nu este... n-am
făcut-o din materiale, din pământ sau
ştiu eu din alte… Am făcut o clădire
trainică, am zis să e trainică’ (apud
Coroş, 2000). Mai mult, în unele
sate precum Certeze, unde localnicii
se îmbogăţiseră brusc din munca
la defrişări, numeroşi gospodari îşi
înălţaseră deja case cu etaj şi se aau
într-o anumită competiţie între ei în
această privinţă (Moisa, 2010). În
acest caz, legea nu a făcut decât să
legitimeze şi să sprijine dorinţele
ţăranilor. În cazuri mai puţin fericite,
s-a ajuns adesea la compromisuri
interesante, precum jumătăţile de etaj,
rămase de cele mai multe ori nelocuite
dar care au jucat adesea rol estetic de
‘foişor’. În sfârşit, în multe alte cazuri
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
se găseau şi mijloace de a eluda legea:
‘Multă lume nu respecta şi mulţi se
apuca de construcţie şi zice ‘lasă că fac
eu proiectul !’’. Iar casa propriu-zisă
se făcea cu ‘meşterul’, care ‘cunoaşte
meserie, zidărie, cunoaşte... toate
mişcările astea (…) oameni citiţi, nu
aşa...’, nu cu arhitectul: ‘Păi, el nu,
decât ne-a arătat planul, ne-a făcut
proiectul, planul care l-am avut în faţă
şi după el am lucrat cu nişte meseriaşi
care oricum cunoştea’ (apud Coroş,
2000). Pe scurt, devastatoare în marile
oraşe, Legea sistematizării nu a reuşit
în mediul rural decât să ţină oamenii
sub o permanentă ameninţare, fără a
afecta însă profund textura spaţiului
sătesc. Pe de altă parte, ea a permis –
şi chiar a stimulat – într-un mod mai
mult informal decât formal dezvoltarea
unei noi arhitecturi rurale, care nu mai
este ‘ţărănească’, ci difuz ‘populară’
(Petrescu, 1975). Satul românesc intră
în modernizarea socialistă. Rezultatul
este însă unul paradoxal: gospodăria,
ca unitate socială, îşi dovedeşte
plasticitatea adaptativă, spaţiul său
privat devine unul de (relativă)
siguranţă domestică şi rezistenţă iar
locuinţa ca atare îşi expune, pe cât
poate, toate aceste ‘reuşite’8 – sau
eşecuri...
Casele făloase şi dorinţa de
emancipare
Pentru lumea rurală, căderea
comunismului a însemnat în primul
rând decooperativizarea, spontană
şi radicală, care mai mult a distrus
decât a împărţit patrimoniul CAP-
urilor şi IAS-urilor, urmată de legile
funciare de recuperare a terenurilor.
Acestea s-au înscris însă tot în
vechea tradiţie agrară şi nu agricolă,
incriminată deja de Garoid în anii
’30. Proprietatea a prevalat astfel în
detrimentul productivităţii, care nu a
fost susţinută de nici un model agricol
şi politici coerente şi consecvente
în domeniu. Mai mult decât atât,
modul de aplicare al legilor a deplasat
iniţiativa şi responsabilitatea în
plan local, primăriile având practic
puteri discreţionare în procesul de
‘reîmproprietărire’ (von Hirschhausen,
1997). Pe lângă corupţie şi conicte
sociale, tot acest proces a generat
gospodării lăsate să se descurce
singure cu aceleaşi terenuri mai
mici de 4 hectare (3,3 în 2005),
suciente doar pentru o economie de
subzistenţă. Comparativ, aceasta a
însemnat însă, de cele mai multe ori,
o extraordinară gură de oxigen după
penuria anilor ’80. Gospodăriile încep
să se întremeze, diverse amenajări,
reparaţii, îmbunătăţiri au loc în foarte
multe cazuri. Logica lor rămâne aceea
a gospodăriei ţărăneşti, eventual cu un
supliment de mic comerţ, însă legat
organic de domestic.
ddTrecerea de la ţăran la agricultor,
consumată în perioade şi ritmuri diferite
în Occident şi considerată aproape
‘legică’ (Mandras, 1995), nu a fost însă
nici prevăzută, nici dorită sistematic
de către guvernele care s-au succedat
după 1990. Lipsa unei viziuni coerente
şi consecvente în acest domeniu a
condus la o situaţie profund atipică
şi polarizată a României în contextul
european: suntem ţara cu cea mai mare
populaţie rurală (aproximativ 50%) şi
cel mai mare procent de ocupare în
agricultură (30% faţă de 15% în cazul
Poloniei, care se aă pe locul doi, şi de
aproximativ şapte ori mai mare decât
media europeană), dar cu cele mai
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 41
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
42 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
mici exploataţii agricole din Europa.
Pe de altă parte, aceste medii acoperă
o realitate a extremelor: peste 3,7
milioane de gospodării deţin în medie
aproximativ 1,5 ha, în timp ce 9600
deţin în medie 540 ha. Mai mult, 0,9%
dintre exploataţii au cumulat 51% din
subvenţiile europene directe9. România
este astfel ‘o ţară cu două agriculturi’,
în care ‘ruptura între agricultura de
subzistenţă şi fermele foarte mari face
ca distribuţia subvenţiilor să e cea
mai inechitabilă din toată UE’ (CRPE,
2009).
ddSituaţia structurală din start dicilă a
populaţiei rurale a fost astfel accentuată
prin integrarea europeană şi politicile
agricole urmate de România în acest
context. Imensa majoritate a acestei
categorii, care reprezintă aproximativ
jumătate din populaţia ţării şi care este
în creştere nominală, a fost lăsată să se
descurce singură în timp ce sprijinul
statului a fost direcţionat aproape
univoc spre ‘noii latifundiari’. Mai
mult, implicaţiile legale ale integrării
în domeniul producţiei agricole au luat
pe nepregătite populaţia rurală. Astfel,
la câteva zile doar după şampania
bucuriei a urmat ‘criza brânzei’,
urmată de alte ‘crize’ similare. De
acum, un întreg mod de producţie şi de
viaţă devenea, teoretic cel puţin, ilegal.
‘Moartea Ţăranului’ (Mihăilescu,
2008), începută de decenii, se
instalează fulgerător şi fără a lăsat un
testament. Populaţia rurală trebuie să
găsească rapid strategii de adaptare
la noua situaţie. Această moştenire
este atât de apăsătoare încât am putea
caracteriza în bună parte situaţia
actuală a României prin sintagma
‘societate post-ţărănească’ (idem) şi nu
doar post-comunistă.
ddComplementar, decooperativizarea
este însoţită de o desindustrializare
prezentată ca sine qua non al tranziţiei
la economia de piaţă. Ea produce
însă rapid primii şomeri şi limitează
curând accesul tinerilor din sate la
oraş şi industriile sale. Rezultatul este,
printre altele, o răsturnare epocală a
uxurilor migratorii: ‘începând cu
anul 1997 componenta urban-rurală
devine, poate pentru prima data în
istoria contemporană a României,
direcţia principală de migraţie. Ceea ce
trebuie reţinut aici e faptul că asistăm
la un proces de reaşezare a uxurilor
migratorii, început imediat după 1990,
şi nu la o schimbare bruscă petrecută
în ultimii doi-trei ani’ (Rotariu, 2010:
243). În plus, navetismul scade şi el de
trei ori în primul deceniu după căderea
comunismului. Această migraţie de
întoarcere va cea care va alimenta
în principal noile valuri de migraţie
externă (Sandu, 2007). Rezultatul este,
printre altele, o creştere a populaţiei
ocupate în agricultură în prima
perioadă (de la 28,5% în 1989 la 43,5%
în 2001), urmată de o scădere la fel de
puternică într-o a doua perioadă (30%
în 2008).
ddAceastă schimbare masivă şi
vizibilă este însoţită de o alta, mai
discretă şi mai profundă: din ‘clasă
dominantă’, proletariatul devine
categorie marginalizată, profesional
şi moral10. După cum notează David
Kideckel, ‘pe măsură ce munca şi
producţia au fost folosite tot mai puţin
ca surse ale identităţii, identităţile
s-au construit în jurul practicilor de
consum’ (Kideckel, 2010: 14). În plus,
consumul oferă iniţial cel puţin, soluţia
unei decompresii a individualităţii după
deceniile de omogenizare şi egalitate
forţată. Pe de altă parte însă, aceste
‘presiuni de a adopta noi stiluri’ şi de a
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
se deni în şi prin consum devin cu atât
mai puternice şi mai frustrante, cu cât
accesul la bunurile de consum devine
la rândul său, mai dicil pentru această
categorie a populaţiei. În ansamblu,
‘munca şi-a pierdut capacitatea de a
deni identitatea iar familia şi casa
au devenit domeniul expresivităţii
spontane a unui eu autentic’ (Crăciun,
2009: 63).
ddPentru tinerii rurali slab calicaţi,
prost încadraţi şi devalorizaţi, migraţia
externă s-a impus aproape de la sine ca
singura soluţie de acces la binefacerile
societăţii de consum în şi prin care
urmau – şi aspirau – să trăiască şi să se
denească. Cu toţii fac parte din ceea
ce Dumitru Sandu numeşte ‘tranziţie
socială prin migraţie’, compensând
astfel ‘pe cont propriu’ lipsurile
tranziţiei instituţionale (Sandu, 2010:
35). Relativ stabilizate după 2000,
uxurile de emigraţie pe termen
nedeterminat au condus la un vârf de
aproximativ 2,8 milioane de români
în străinătate în 2008 – adică peste un
sfert din populaţia activă a ţării. Aceştia
au generat un volum de remitenţe
de aproximativ 6,307 miliarde euro
(Sandu, 2010), plasând astfel România
pe locul 7 în lume (Banca Mondială,
2009). Toate sondajele indică faptul că
marea majoritate (aproximativ 90%)
dintre aceşti bani au fost investiţi în
gospodărie, de la locuinţă la bunuri
de larg consum şi întreţinere. La
aceştia se adaugă peste două treimi din
împrumuturile interne care au fost luate
pentru bunuri de folosinţă îndelungată
(55,6%) şi pentru a cumpăra o locuinţă
(11,4%)11.
ddÎn aceste condiţii, investiţia materială
şi simbolică în gospodărie devine o
aspiraţie cu valoare de fenomen social
total, schimbând profund aspectul şi
sensurile lumii rurale12: ‘Bineînţeles
că şi tu ca proprietar, una e să i
proprietar de Mercedes 4X4 şi alta e
să i de Trabant! Aşa şi cu asta. Una
e să ai casa făcută ca lumea, aşa, cum
arată un Mercedes şi alta e să ai o
casă în paiantă sau făcută din pământ,
din alea.’ (I. B., 48 ani, apud Coroş,
200013). Semnicativ este faptul că
acest ‘Mercedes’ al viselor rurale
rămâne distincţia domestică şi comună
a locuinţei mai degrabă decât aceea
individuală a îmbrăcăminţii şi altor
bunuri de uz personal, înscriindu-se
astfel într-o aproximativă continuitate
a bunului gospodar.
ddPăstrând metafora din citatul de
mai sus, putem spune că la începutul
anilor ’90, ţăranii au încercat doar să-
şi ‘tuneze’ vechile Dacii, amenajându-
şi care cum putea vechile gospodării.
Strategiile au rămas în mare măsură
cele comunitare, recurgând la
‘fraternitatea economică’ dar şi la
‘piaţă’: ‘Au venit 20, 25 de oameni,
e vecini, e verişori, e… pe cine
am considerat noi că îi chemăm şi vrea
să ne ajute, au venit. Că a fost nevoie
de muncă brută. Pe unii i-am plătit cu
bani, unii au avut obligaţie pentru că
la rândul nostru am ajutat şi noi, am
mai plătit şi cu bani...’14 (A. P., 49
ani, apud Coroş, 2000). Pe măsură ce
se răspândeşte însă valul emigrărilor,
tot mai mulţi nu visează decât la un
‘Mercedes’. Apare astfel fenomenul
‘caselor făloase’, care înlocuieşte
vechile locuinţe cu unele integral noi
şi a căror menire este în primul rând
de a pune în scenă reuşita socială. Ele
trebuiau să e, mai presus de toate,
vizibile: ‘Deci, şi-a dorit ceva aşa, să
e, să sară în ochi, cum să zic eu…’
(L. R., 25 ani). Ca atare, exteriorul şi
faţada erau esenţiale: ‘Să vadă lumea
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 43
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
44 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
cât de frumos e, că înăuntru poate nu
intră oricine. Şi sunt persoane care, eu
ştiu, nu intri la ele în casă niciodată.
(…) Dacă afară e nemaipomenit, cred
că şi în casă e şi mai şi! (...) Păi, uite,
şi de exemplu o femeie de la ţară, care
poartă basma, se piaptană un pic în
frunte. Deci, faţa să e frumoasă, că
spatele…(…) Să vadă lumea!’ (E. I.,
40 ani). Ceea ce se urmărea era deci
în primul rând ‘impresia artistică’ şi
nu utilitatea sau funcţionalitatea:’Nu,
da’ îi dă şi un aspect frumos, îi dă un
aspect, adică dacă are ceva ieşit şi un
acoperiş dacă are ceva mai dichisit,
îi dă un aspect. (…) Pentru estetic,
pentru folosinţă nu !’ (I. P., 42 ani).
Într-un mod foarte particular, apare
astfel o prevalenţă a ornamentalului
asupra funcţionalului, pe care David
Muggleton o consideră drept o trăsătură
de fundal a postmodernismului, de
sorginte mai veche însă, romantic-
estetică (Muggleton, 2000).
ddMai mult, aceste case rămâneau
adesea nelocuite sau subutilizate:
‘Omul îşi construieşte trei, patru, 10
camere sau îşi construieşte casa, o
ţine acolo de muzeu şi el îşi face acolo
două, trei camere şi locuieşte acolo’ (D.
D., 66 ani); ‘Că la noi la ţară se mai
spune o vorbă. Zice: în Şotînga face
oamenii nişte case, da’, zice, până nu
face un coteţ lângă casă, acolo, nu se
lasă. Casa o ţine goală şi el doarme în
coteţ’ (I. P., 62 ani). Se instala astfel
ceea ce în Oaş, de pildă, se chema
explicit ‘lupta în căşi’ (Moisa, 2010):
‘Şi ambiţia asta, care mai de care să-
şi facă casa mai frumoasă, gard mai
frumos şi cât mai aproape de stradă’
(D. D, 66 ani);’A fost o ambiţie mai
mult a soţiei, că şi fratele ei, la vale,
are o casă mare şi el. (…) Vreau să fac
şi eu o casă oleacă mai mare ca a lu’
nenea! O ambiţie de familie, să zicem.’
(I. P., 42 ani). Pe de altă parte, o ‘casă
făloasă’ era totdeauna şi o probă de
onorabilitate în sat: ‘m-am gândit că
trebuie să fac şi ceva frumos să rămâie
în urma mea, că mâine, poimâine, nu
se ştie ce se întâmplă, da’ ce zice - Bă,
a cui e casa asta? - E a lu’ ăla, bă, a lu’
Bănică, da, a lu’ ăla e casa!’ (I. B., 48
ani) ;’Că unu’ care n-are nici o situaţie
materială ca lumea, nu face nici o
impresie bună şi nici nu te aştepti la
ceva bun din partea lui. Or, unul care
are cât de cât o casă frumoasă, deci o
gospodărie frumoasă, ai altă impresie
despre el. Si întotdeauna te aştepti
totuşi la nişte lucruri bune. Adică un
om cu care ai ce să discuţi. Altfel de
om faţă de celălalt’(P. B., 39 ani).
Casa devine astfel un fel de credit în
alb al posesorului ei în comunitatea de
apartenenţă.
ddO vreme şi în unele cazuri,’casa
făloasă’ păstrează legăturile cu
gospodăria şi acareturile sale. Sunt
construite şi anexe, uneori mai mici,
alteori făloase şi ele, care sfârşesc însă
de cele mai multe ori prin a folosite
ca garaj şi dependinţe sau a locuite.
Muncile gospodăriei se retrag tot mai
mult spre spatele clădirii şi sunt lăsate
în seama bătrânilor: ‘în timp ce faţa
este expusă, vizibilă şi adesea agresivă,
spatele este ascuns privirilor – constată
Daniela Moisa. Cu cât avansezi mai
mult spre spatele locuinţei, cu atât
regresezi mai mult în timp, căci nu este
vorba doar de o deplasare materială, ci
şi de una generaţională’ (Moisa, 2010:
478): în faţă se lasă priviţi tinerii, în
spate îşi desfăşoară activităţile mai
ales bătrânii. Concomitent, începe
să se reducă numărul de animale din
ogradă şi creşte interesul pentru ori:
‘N-avem animale aşa, vite, vacă,
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
cal sau... nu…(…) Nu-mi place. Îmi
place atât: păsările şi un porc, că ăsta e
necesar – şi nici pe ăsta nu-l cresc toata
vara. Îl cumpăr mai mult când e gata
de tăiat. Nu, nu-mi place; îmi place să
muncesc la ţara, da’ nu-mi place, eu
ştiu, prea multă mizerie. Am aici şi un
colţ de oraş...’ (E. I., 40 ani, Pucheni).
ddStilistic, ceea ce au toate aceste case
în comun este excesul: de volum, de
camere, de vizibilitate, de inuenţe15.
De asemenea, ele reprezintă într-un
mod asumat ostentatoriu o ruptură
faţă de trecutul şi localul ‘ţărănesc’:
gospodăria practic dispare pentru
a face loc unei locuiri declarativ
‘moderne’ şi ‘în rând cu lumea’ largă
la care în sfârşit au acces locuitorii
săi. Munca productivă este îndepărtată
treptat din spaţiul domestic, împlinind
astfel acea ‘despărţire a întreprinderii
de gospodărie’ pe care Max Weber
o considera o condiţie structurală a
capitalismului modern (Weber, 1993:
12). Ethosul bunului gospodar dispare
treptat şi el, fără a însă înlocuit
neapărat cu un ethos capitalist al
muncii.
ddÎn concluzie, din unitate productivă
şi funcţională, gospodăria devine
tot mai mult showroom al unei
modernităţi asumate, cu vagi tente de
hedonism postmodern. Comunitatea
de ‘vecinătate’ se destramă ca
‘fraternitate economică’ pentru a
rămâne tot mai mult doar un spaţiu
de ‘recunoaştere socială’ al acestei
reuşite. Funcţionalul este chiar neglijat
adesea în detrimentul simbolicului
şi ajunge să se răzbune prin apariţia
unor disfuncţionalităţi constructive de
care se plâng tot mai mulţi proprietari
(apariţia frecventă a ‘ciupercilor’ din
cauza proastelor izolaţii este doar una
dintre aceste consecinţe). Ceea ce este
cel mai important, din punctul nostru
de vedere, se aă însă în sensul pe care
aceste transformări – care altminteri
ţin, grosso modo, de modernizare – îl
capătă pentru actorii înşişi: după ce a
fost o formă de ‘rezistenţă’ la un stat
tiranic, spaţiul domestic pare să e
în acest caz o formă de emancipare
în raport cu un stat care a devenit
Deus otiosus, locuinţa ind la rândul
său expresia principală a reuşitelor şi
eşecurilor în această nouă bătălie16.
Casa rustică: o întoarcere acasă?
Deşi, la prima vedere, ‘rusticul’ face
parte din aceeaşi familie a caselor
făloase, acesta este un fenomen relativ
recent în lumea satului românesc. El
nu este atât un stil arhitectonic, cât o
declaraţie de gust, de distincţie: Am
vrut să facem ceva frumos! – declară
majoritatea subiecţilor cu care am
discutat pe această temă. Nu există,
deocamdată cel puţin, un tip de casă ce
poate numită rustică, dar au apărut
o serie de elemente care însoţesc noile
construcţii sau sunt placate – la propriu
şi la gurat – cele vechi pentru a-i
distinge pe proprietari prin realizarea
unui efect estetic sui generis. Gazdele
mele de la Pucheni, de pildă, au început
prin a-şi îmbrăca balconul vechii lor
case în lemn, transformându-l apoi într-
un fel de foişor suspendat, după care
au introdus, treptat, diferite elemente
de ‘mobilier rustic’ în grădină.
Pentru viitor, visează să-şi facă şi
o ‘fântâniţă cu un izvoraş’. La altă
scală, analizând alegerile subiecţilor
la un chestionar (vezi infra) referitor
la ‘casa dorită’, opţiunea pentru o casă
‘rustică’ mergea mână în mână cu o
serie de alte elemente constructive ce
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 45
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
46 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
nu aveau nici o legătură cu un astfel
de ‘stil’: acoperişul din lindab (peste
două treimi dintre subiecţi, doar mult
sub 10% optând pentru şiţă), pereţii
din BCA (peste o treime din populaţie,
doar aproximativ un sfert optând
pentru lemn), geamuri ‘termopan’, etc.
Pe de altă parte, ‘rusticul’ constituie
un repertoriu mult mai extins, la care
recurg sui generis orăşeni înstăriţi,
edili, pensiuni şi restaurante, etc. şi care
a cunoscut antecedentele sale de glorie
şi în timpul şi înaintea comunismului.
S-ar putea vorbi astfel mai degrabă
despre o rusticizare, în grade şi moduri
diferite, folosind un repertoriu mai
mult sau mai puţin comun, disponibil
pe piaţă, şi care a devenit de curând
un discurs explicit de reapropriere
simbolică a ruralului în chiar inima
ruralului.
ddDe fapt, se poate spune că de la
apariţia sa ‘rusticul’ a fost un limbaj
al imitaţiei şi simulării. Dacă e să-l
credem pe Ernst Kris, originile sale
în artă sunt legate de acel ‘naturalism’
care înoreşte în cabinetele de artă şi
curiozităţi din secolul XVI (Kunst und
Wunderkammern) şi moda mulajelor
după natură care se dezvoltă în aceeaşi
perioadă, opunându-se astfel idealului
normativ al idealismului clasic (Kris,
1926/2005). În domeniul locativ, acest
‘naturalism’ se traduce prin imitarea
‘ţarănescului’ şi a vieţii la ţară ca
ind autentic ‘naturale’ – sau în orice
caz mai apropiate de natură. În aceste
cazuri, ‘rusticul’ este mai degrabă
un limbaj prin care categorii urbane
şi înstărite îşi exprimă gustul pentru
simplitatea naturală şi autenticitatea
vieţii de la ţară, valorizând-o astfel
într-un registru estetic şi, eventual,
existenţial. Începând mai ales cu
secolul XVIII, acest rustic devine o
modă recurentă, într-o permanentă
adaptare la gusturile timpului şi ale
locului până în zilele noastre (O’Leary,
2006, Grimshaw şi Rasmussen, 2006).
Pe de altă parte, ancorarea în tradiţii
naţionale şi/sau regionale devine în
multe cazuri o preocupare a statului,
generând curente arhitecturale
naţionale precum ‘romantismul
naţional’ englez, ‘istoricismul’ german
sau ‘regionalismul’ francez. A fost şi
cazul României în toată perioada de
construcţie naţională, când arhitecţi
diferiţi şi cu viziuni diferite au
convers în naşterea unui ‘stil naţional
românesc’, impulsionat în mare măsură
de exemplul francez dar inspirat
eclectic (şi) din arhitectura vernaculară
din diferite zone privilegiate ale ţării
(Popescu, 2004). Preocupări legate
de valoricarea arhitecturii noastre
săteşti au continuat şi în timpul
comunismului, dar fără a marca în
nici un fel noul urbanism. Rusticul s-a
refugiat în ornamental şi festiv, de la
acoperirea (excepţională) cu şindrilă a
unor balcoane de bloc la Şura Dacilor
şi alte localuri asemănătoare, destinate
mai ales turiştilor străini şi care
puneau în scenă o ruralitate neaoşă şi
extravagantă.
ddDupă căderea comunismului,
‘stilul rustic’ se aliniază rapid şi la noi
tendinţelor existente pe piaţa mondială,
ofertele şi reclamele designerilor
şi diferitelor rme specializate din
România ind indisociabile de cele
ce pot găsite în atâtea alte ţări din
lume. La rândul lor, ţăranii se inspiră
din reviste de specialitate, consultă
internetul, cumpără vaci de plastic din
Polonia şi mobilier de lemn pentru
grădină de la Ikea, unii meseriaşi rurali
găsindu-şi însă şi ei o nouă piaţă de
desfacere. Pensiunile şi restaurantele
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
fac tot mai mult uz de o ambianţă rustică
ce promite o ‘experienţă de neuitat’17.
Edilii au început şi ei să se întreacă
în mobilier urban de tip rustic, de la
simple amenajări stradale din lemn şi
până la cel mai mare ou încondeiat
din lume18. În sfârşit, în ultimii ani s-a
format şi s-a extins rapid o piaţă de nişă
a ‘produselor de calitate’, marketizând
– uneori în exces – tradiţionalul şi
localul şi, în ultimă instanţă, autenticul
ţărănesc (Mihăilescu şi Iancu, 2009).
ddPunând accentul mai mult pe
‘natural’ sau mai mult pe ‘naţional’,
toate aceste discursuri au în comun
punerea în scenă a unui rural referenţial,
e pentru uzul unor elite urbane,
e pentru cel al edililor. Ceea ce
diferenţiază fenomenul relativ recent al
‘casei rustice’ din satele româneşti este
astfel faptul că în acest caz ‘rusticul’
devine auto-referenţial. Folosind o
recuzită şi surse de inspiraţie diverse,
existente pe piaţă – şi chiar creându-
şi o piaţă proprie –, acest ‘rustic’ este
realizat la ţară, de către ţărani, pentru
a-i exprima pe ei înşişi şi, eventual,
pentru a admirat de vecinii lor ţărani:
din referinţă pentru alţii, ruralul devine
auto-simulare cu sens.
ddÎn cele ce urmează, vom încerca
să ilustrăm acest fenomen rustic
recurgând la răspunsurile înregistrate
la un chestionar vizual19 aplicat aleator
unui număr de o sută de subiecţi între
20 şi 70 de ani din comunele Cacica şi
Pucheni în 2009 şi 2010, precum şi la
interviurile care le-au însoţit.
ddRăspândirea elementelor rustice este
încă relativ redusă în ambele localităţi,
cu excepţia amenajărilor orale care se
regăsesc în 58% din gospodăriile din
Cacica şi 50% din cele din Pucheni. În
rest, foişorul este prezent în 5% dintre
gospodăriile din Cacica şi 21% dintre
cele din Pucheni, balansoarul în 12%
respectiv 24%, iar diversele piese
de mobilier rustic în 15%, respectiv
20%. Pe de altă parte, 43% dintre
gospodarii din Cacica şi 61% dintre
cei din Pucheni mai au vacă. Opţiunile
par să e însă destul de net împărţite
din acest punct de vedere, doar 7%,
respectiv 6% având şi vacă şi foişor
sau balansoar, doar în aproximativ
1% din cazuri convieţuind toate
animalele de gospodărie (cal, vacă
şi porc) cu elemente de rusticizare
precum foişorul sau balansoarul. Unii
exprimă cât se poate de clar această
incompatibilitate: ‘Lumea nu mai face
azi coteţe, nu mai vrea să se asuprească
să crească animale. Mai degrabă face
ceva rustic’ (femeie din Pucheni, apud
Cimpoieru, 2010).
ddPropensiunea pentru rustic este
însă mult mai răspândită. Elementele
rustice sunt considerate importante
în gospodărie după cum urmează:
aranjamentele orale: 82%, respectiv
77%; foişor: 44%, respectiv 70%;
balansoar: 43%, respectiv 59%;
mobilier şi alte aranjamente rustice:
50%, respectiv 70%. Pe de altă parte,
piticii de grădină, expresie a unui
rustic alogen, sunt în declin explicit:
27%, respectiv 39% dintre subiecţi îi
mai consideră ‘importanţi’, procentul
ind semnicativ mai mic în rândul
celor sub 40 de ani.
ddCel mai important element rămâne
însă casa. Din acest punct de vedere,
am prezentat opt imagini de case de
diferite stiluri şi mărimi, una dintre ele
ind identicată ca având un ‘aspect
rustic’. Întrebaţi cum ar vrea să arate
casa pe care şi-ar construi-o dacă ar
avea banii necesari, imaginea ‘casei
rustice’ a fost aceea care a întrunit
majoritatea preferinţelor: 59% în
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 47
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
48 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
Cacica şi 39% în Pucheni.
ddŞi mai important, poate, este faptul
că gustul rustic pare să e în plină
creştere, ind comparativ mai prezent
la subiecţii sub 40 de ani faţă de cei de
peste 40 de ani. Complementar, acest
gust pare să e totodată şi mai coerent,
fapt sugerat de dispersia considerabil
mai mică la tineri comparativ cu
vârstnicii, pentru toate întrebările
referitoare la preferinţele pentru rustic.
Astfel, de pildă, preferinţa pentru ‘casa
rustică’ s-a manifestat în 67% din
răspunsurile ‘tinerilor’ din Cacica şi
în 50% din răspunsurile ‘vârstnicilor’.
În Pucheni, rezultatele au fost
considerabil mai apropiate: 44% faţă
de 37%. De asemenea, importanţa
acordată ornamentelor rustice creşte
uşor la grupa mai tânără de vârstă. În
mod relativ, foişorul, care păstrează
ceva din sociabilitatea rurală, este mai
popular la cei de peste 40 de ani în timp
ce balansoarul, care este o imagine
simbolică puternică a loisirului,
creşte în preferinţele celor mai tineri.
Grădina de ori, în schimb, chiar dacă
în termeni relativi scade puţin în topul
preferinţelor celor mai tineri, rămâne o
aspiraţie transgeneraţională puternică,
mai ales în rândul femeilor20: ‘Curtea...
am o ambiţie pe curte. Muream când
trecea vaca şi-mi mânca orile, muream
că trebuia s-o scot pe-aici, pe-aici prin
curte. Flori peste tot... Am cositoare
d-aia de-un milion, fac gazon, o curăţ
mereu ca să e curtea frumoasă... Păi
da asta e, ăsta e nivelu’ nostru, aşa să
m să e frumos, nu băligar şi astea.
Gata, s-a dus cu băligaru’!’ (A.H., 39
ani, Pucheni)21.
ddDe semnalat sunt şi modicările
de gust în ceea ce priveşte culoarea
faţadelor. După moda (încă persistentă)
a culorilor puternice, gustul pare să se
orienteze tot mai mult spre culorile
pastel. Astfel, aproximativ jumătate
dintre persoanele de peste 40 de ani
şi trei sferturi dintre cele de sub 40 de
ani au optat pentru nuanţe discrete de
galben sau crem. În privinţa gardurilor,
diversitatea este ceva mai mare. Cu
toate acestea, o variantă de gard din
piatră şi lemn, de talie medie, a întrunit
43% din opţiunile tinerilor din Cacica
şi 52% dintre cele ale tinerilor din
Pucheni.
ddÎn sfârşit, după cum era de aşteptat,
lemnul este vedeta acestor preferinţe.
De cele mai multe ori, în interviurile
care au însoţit chestionarul, oamenii
ţineau să ne precizeze că lemnul este
specic pentru zona lor şi că prin
această folosire a lemnului ei nu fac
decât să se întoarcă la tradiţiile locului.
Acelaşi discurs apărea şi în cazul
pietrei, folosită uneori la temelie şi/
sau ca decor. De multe ori însă, atât
lemnul cât şi piatra erau doar placate
şi lăcuite, pentru a da o impresie de
‘tradiţional’22, spre deosebire de casele
rustice propuse de arhitecţi pentru
amatori înstăriţi, unde acestea sunt
totdeauna brute şi masive urmărind
o impresie de ‘natural’ mai degrabă
decât de tradiţional.
ddO ‘antropologie a lemnului’ (Drazin,
2001) ne poate ajuta aici să întrezărim
continuitatea şi coerenţa acestei
pasiuni.
ddSuntem o cultură a lemnului şi nu
a pietrei (Mihăilescu, 2009). Viaţa
cotidiană a ţăranului este înconjurată
de lemn. Nu este astfel de mirare
că lemnul este investit cu valenţe
identitare. Vechiul ritual al bradului,
de pildă, presupunea căutarea în
pădure, de către o ceată de feciori, a
bradului-pereche a mortului – un fel
de ‘dublu’ al suetului – şi depunerea
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
sa la mormântul răposatului: ‘ecare
are bradul lui; deci trebuie să-l luăm
exact pe acela. Dacă nu găsim bradul
destinat, nu luăm’ – explica un membru
al unei astfel de cete de feciori din
Gorj (Andreesco, 1996). În panteonul
identitar românesc, bisericile, casele,
porţile şi mobilierul de lemn sunt
la loc de cinste. Mai mult, Adam
Drazin regăseşte această pasiune a
lemnului chiar şi în spaţiul auster şi
cenuşiu din apartamentele blocurilor
comuniste din Suceava, mobilate cu
piese de lemn înconjurate cu multă
‘grijă’: ‘domesticitatea este de lemn’
– conchide el (Drazin, 2001: 179) Şi
dezvoltă mai departe: ‘Lemnul conferă
o permanenţă zică domesticităţii şi
îngrijirii în mediul social schimbător
al României şi utilizarea lui este
compulsivă deoarece, poate, în
vremuri de schimbare, lemnul permite
oamenilor să-şi reinterpreteze propria
românitate’ (idem: 173). Lemnul este
astfel o ‘încorporare zică’ a ‘îngrijirii’
spaţiului domestic şi a emoţionalităţii
care o acompaniază, congurând astfel
o românitate domestică exemplară,
o subiectivitate specică a lui acasă.
Desigur, mai adaugă Drazin, ‘în
România există posibilitatea de a
exprima modernitatea prin aranjarea
mobilei, şi totuşi, substanţa însăşi
a lemnului se aă în contrast cu
modernitatea betonului din domeniul
public’ (idem: 180).
ddRevalorizarea emblematică a
lemnului în casele rustice, după
aşarea ostentativă a prefabricatelor,
sticlei şi erului din casele făloase,
pare să marcheze astfel o repoziţionare
nu doar faţă de modernitate ca atare,
ci şi o reorientare a subiectivităţii
locatarilor către local şi trecut. Din
‘reactivă’, gospodăria devine tot mai
mult ‘expresivă’: prin practicarea
rusticului, locuitorul de la ţară pare să
se întoarcă acasă...
Domesticirea modernităţii, recu-
noaştere socială şi autenticitate
Până acum, am descris câteva dintre
schimbările vizibile şi notabile
apărute în peisajul domestic rural,
încercând totodată să privim ‘peste
umărul băştinaşului’ la semnicaţia
socială mai largă a acestor schimbări.
Din această perspectivă, gospodăriile
difuze, casele făloase sau apariţia
caselor rustice sunt, desigur,
materializarea unor transformări
societale profunde, ce pot citite
astfel în aceste etnograi ale casei
rurale recente. Pentru constructorii
lor, ele sunt însă în primul rând
expresia căutării unui sens personal
în această brave new world. Simplele
‘decizii de modicare a aparenţelor
externe ale casei au potenţialul de a
declaraţii simbolice despre lupta
proprietarului de a exprima o ‘nouă’
identitate’ (Dolan, 1999: 62). Vom
încerca aşadar în continuare să facem
câţiva paşi spre înţelegerea acestui
sens identitar, întorcându-ne pentru
aceasta privirile, în mai mare măsură,
spre subiectivitatea actorilor înşişi23.
ddCe ne pot spune deci toate aceste
locuinţe despre locuitorii lor?
ddLa o primă vedere, ne aăm în plin
univers semiotic à la Baudrillard:
rusticul este în mod ‘evident’ un
simulacrum (Baudrillard, 1981), o
simulare a ţărănescului – şi astfel
o paradoxala simulare de sine.
‘Tradiţionalul’ invocat, acel ‘ca la
noi, la ţară’, nu este decât consumarea
fericită a unui fals pios. Tot repertoriul
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 49
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
50 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
‘rustic’ nu este decât un inventar
ţărănesc miniaturizat şi fetişizat, care
îndeplineşte rolul de a re-prezenta o
inexistenţă. Din această perspectivă,
teoretic nu este astfel nici o diferenţă
între ţăranii din Pucheni sau Cacica şi
Proiectul Andromeda Hill din Jaffa, de
pildă, ‘care se distinge de alte proiecte
imobiliare luxoase prin discursul său
(...) hibrid articulând localul, ultra-
modernul şi autenticul. Aceste motive
se combină pentru a forma o strategie
de marketing care invită potenţialul
client să ‘facă experienţa originalului’
într-o ‘Jaffa modern-străveche’.
Andromeda Hill funcţionează astfel
ca un simulacrum urban, care se vrea
simultan în afara timpului şi în timpul
istoric şi spaţiul politic.’ (Monterescu,
2007: 405-406). Mai aproape de noi, o
agenţie imobiliară românească propune
un sat de vacanţă în mijlocul pădurilor
Transilvaniei şi ‘oferă oportunitatea
unică de a face experienţa unei case
rustice tradiţionale care satisface
toate exigenţele unei vieţi civilizate,
păstrând totodată farmecul casei
bunicii’. În toate aceste cazuri avem
de a face în modul cel mai evident
cu un consum – chiar în exces – de
‘semne’ ale ‘autenticului’. Dar, pentru
a înţelege sensul său în cazul ţăranilor
români nu ne putem opri doar la nivelul
acestei analize semiotice mult prea
globale. ‘Refacerea unui sentiment
colectiv al sensului care a fost pierdut
în lunga perioadă a colonialismului (ca
şi a comunismului, n.n.), nu este, după
cum subliniază Friedman (1994)‚ o
chestiune de semiotică, de substituire
a semnelor, de joc intelectual al
valorii de adevăr şi al autenticităţii
muzeologice. Este, mai degrabă, o
problemă de autenticitate existenţială
a angajării subiectului într-un proiect
auto-denitoriu.’ (Crăciun, 2009: 67-
68).
ddUn pas mai departe – şi cel mai la
îndemână – s-ar referi la modernizare.
Pe de o parte, am arătat deja că
reducerea până la dispariţie a spaţiului
productiv din gospodărie constituie în
sine un proces structural de modernitate
pentru satul românesc. Pe de altă parte,
casele recente sunt şi o declaraţie de
emancipare a unei populaţii care a fost
– şi s-a simţit – periferializată şi pentru
care ‘modernizarea’ este o revanşă
istorică: ‘Deci, trăindu-se pe timpuri
neavând lumină, neavând electricitate,
neavând gaze, neavând... lumea trăind
practic în beznă, într-un întuneric,
ind izolaţi de oraş, de comunitate,
şi-au zis că e momentul să iasă şi ei
cumva la suprafaţă’. Această ‘ieşire
la suprafaţă’ se face în primul rând
prin aşarea elementelor percepute
ca denitorii pentru acel spaţiu de
referinţă al modernităţii, al urbanului,
al Occidentului. Acel ‘ceva frumos’
din explicaţiile iubitorilor de rustic
înseamnă până la urmă şi el, dacă se
insistă cu întrebările, acelaşi ‘modern’,
‘ca la oraş’, ‘ca în Occident’. Pe
scurt, se aspiră cu toată intensitatea la
eliminarea diferenţei: ‘Şi ţăranii să ştiţi
că sunt în ton cu moda, se urmăreşte
viaţa celor de la oraş, luxul celor de la
oraş dacă putem spune cu ghilimele de
rigoare. Adică ecare om să aibe ceea
ce-şi doreşte, strictul necesar pentru un
trai decent. În ton cu moda înseamnă
tot ce se scoate pe piaţă, noutăţi,
să se ţină pasul cu moda. Adică se
urmăreşte... Spre exemplu, dacă iese
ceva nou: o plasmă, un, să spun,
parchet sau ceva de genul ăsta să se
preia din mers toate cele şi să se doteze
casa, gospodăria necesară cu toate
celelalte care ar trebui, care ar ieşi în
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
pas să ţinem cu moda.’ Se pare că ceea
ce pretindea Constantin Noica înainte
de război, declarând că ‘noi nu mai
vrem să m eternii săteni ai istoriei’
(Noica, 1943/1989: 21), ceea ce a
proclamat tot timpul comunismul fără
să reuşească, este pe cale să realizeze
sui generis ţăranii înşişi în prezent. Şi
se realizează (atât şi cum se realizează)
din interior, de jos în sus, după decenii
de modernizare din afară şi de la centru.
Din obiect al modernizării, populaţia
rurală pretinde astfel să devină subiect
al modernităţii.
dd‘Meta-naraţiunea urbanizării şi
modernizării nu constituie pur şi simplu
lentilele prin care etnograi privesc
datele lor, ci este ea însăşi un datum
important’ – ne atrage atenţia James
Ferguson (Ferguson, 1999: 16). Obiect
al deconstrucţiilor şi criticii elitelor,
‘marea naraţiune’ a modernităţii a
devenit între timp parte componentă a
construcţiilor sociale ale categoriilor
marginale, un sistem selectiv de
aspiraţii şi standarde cu valoare de
norme. Această modernitate reziduală24
o aăm la lucru şi în cazul majorităţii
actualilor constructori de case din satele
României, mai apropiaţi astfel, în mod
surprinzător, de idealurile originare
ale modernităţii decât beneciarii deja
blazaţi ai (post)modernităţii.
ddÎn cazul rusticului, această tentaţie
a modernităţii este însă una aparent
contradictorie şi evident hibridă:
‘Suntem în pas cu moda şi în urmă la
vechea tradiţie. Tot ce a fost în trecut
copiem. Ne-am întors tot la lemn’ –
declară un localnic din Pucheni (apud
Cimpoieru, 2010), iar un tânăr din
Cacica rezumă: ‘rusticul e modern
şi e tradiţional în acelaşi timp’.
Formulările de acest gen, mai mult sau
mai puţin clare, abundă în interviurile
din cele două comune, sugerând o
formă sui generis de ‘hibriditate’ sau
de ‘glocalizare’. Faţă de orientarea
spre casele făloase, care viza o
desprindere ostentativă faţă de local
şi de trecut, marca distinctivă în acest
caz este exact acest efort de ancorare
simbolică simultană în ‘tradiţie’ şi în
‘modernitate’, de sinteză între un timp
nou şi totodată vechi, un spaţiu care
să e în acelaşi timp ‘la noi, la ţară’ şi
oriunde în ‘lumea civilizată’. Rusticul
este deci o formă ‘hibridă’, rezultat
al unei ‘glocalizări’, dar o formă cu
propriile sale particularităţi, articulând
nevoia răspândită de modernizare (e
ea şi reziduală) cu aceea mai recentă de
conservare a unui spirit al locului (e
el şi fantasmat), într-un mod care să le
confere actorilor un sens existenţial.
ddLa un prim nivel de interpretare, se
pare deci că tot acest fenomen locativ
ar putea rezumat prin expresia de
domesticire a modernităţii. Domesticire
în sensul lui Gerhard Creed şi al
modului în care, după cum am văzut,
gospodăria ţărănească a integrat – şi
eventual deturnat – o parte a resurselor
urbanului şi industriei în sensul şi
spre folosul său. Dar domesticire şi
în sensul mult mai vechi şi mai larg
de domesticire, prin încercări şi erori,
a unor ‘resurse’ – în speţă plante şi
animale sălbatice – după trebuinţele
domestice ale oamenilor. Domesticirea
modernităţii ar acoperi astfel procesele
prin care o ‘modernitate reziduală’
este bricolată în şi ca spaţiu domestic,
intrând astfel ‘în casă’ pentru a da un
sens de ‘acasă’ locatarilor acesteia.
ddApare astfel întrebarea cu care se
deschide, de fapt, orice vizită într-
un sat cu ‘case făloase’ sau ‘rustice’:
nu atât de ce investitura modernităţii
se face mai degrabă în locuinţă decât
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 51
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
în servicii, cât de ce este ea realizată
într-un mod atât de ‘iraţional’ ? De ce
atâta muncă pentru rezultate atât de
‘inutile’ sau doar pretins ‘estetice’?
Modernizare? De acord, dar de ce
la modul acesta fără nici o noimă
aparentă?
ddÎn această privinţă, recursul la cultura
ostentativităţii nu ne spune mare lucru
iar ‘hibriditate’ sau ‘glocalizare’ nu
sunt decât etichetări comode care nu
ne ajută nici ele prea mult. Dimpotrivă,
putem merge încă un pas mai departe,
pe urmele lui Bourdieu care ancorează
mult mai profund ‘gustul estetic’
în social. Din această perspectivă,
prin armarea de acum explicită a
preferinţei pentru ‘ceva frumos’, acest
rustic se înscrie în ceea ce Weber
numea ‘stilizarea vieţii’ şi ceea ce, în
traducerea lui Bourdieu, înseamnă
‘armarea unei puteri asupra necesităţii
dominate, (ceea ce) include totdeauna
revendicarea unei superiorităţi legitime
faţă de cei care, neştiind să arme
acest dispreţ faţă de contingenţe prin
luxul gratuit şi risipa ostentatorie,
rămân dominaţi de interese şi urgenţele
obişnuite: gusturile libertăţii nu se pot
arma ca atare decât prin raport la
gusturile necesităţii, care prin aceasta
se constituie ca vulgare’ (Bourdieu,
1979: 59). În spatele risipei aparente
din casele făloase sau a preţiozităţii
gustului rustic s-ar putea întrevedea
deci ‘gusturile libertăţii’. Doar că
Bourdieu pare să refuze această
performanţă ‘claselor populare’, care
‘nu au, evident, altă funcţie în sistemul
luărilor de poziţie estetice decât aceea
de referinţă negativă faţă de care se
denesc, din negaţie în negaţie, toate
esteticile. Ignorând sau refuzând
maniera şi stilul, ‘estetica’ (în sine) a
claselor populare şi a fracţiunilor cele
mai defavorizate cultural ale claselor
de mijloc îşi asumă ca ‘drăguţ’,
‘minion’, ‘adorabil’ (mai degrabă decât
‘frumos’) ceea ce este deja formulat ca
atare în calendarele şi cărţile poştale’
(idem: 61-62).
ddEste adevărat că gustul rustic al
categoriilor rurale împricinate preia
‘ţărănescul de paradă’, estetizat şi
emblematizat, al categoriilor urbane
mai înstărite, dar o face asumat şi
autoreferenţial mai degrabă decât
distinctiv. Ceea ce se preia nu este
o expresie ‘estetică’ oarecare sau
reprezentativă pentru o alteritate
semnicativă, mediind astfel o
mobilitate aspiraţională ascendentă,
ci o imagine valorizată de sine şi care
permite astfel (re)valorizarea de sine.
‘Ceva frumos’ devine astfel declaraţia
de principiu a unei nevoi de împlinire
personală: Vrem să m şi noi iară ! –
ne explica, în acest sens, un tânăr din
Cacica. Iar acest exerciţiu simbolic
pare să producă o plăcere reală25.
ddSă ne oprim o secundă, în acest sens,
asupra celui mai emblematic obiect
din galeria gustului rustic: balansoarul.
Gazdele mele de la Pucheni l-au folosit
doar când am vrut să le fac o poză. Am
mai văzut localnici stând în balansoar
când aveau invitaţi sau reuniuni de
seamă. În rest, balansoarul rămâne
un mobilier stingher, exprimând
astfel plenar această caracteristică
a ‘dispoziţiei estetice care tinde
să pună între paranteze natura şi
funcţiunea obiectului reprezentat
(...) pentru a nu lua în considerare
decât reprezentarea, stilul, perceput şi
apreciat prin compararea cu alte stiluri’
(Bourdieu, 1979: 56). Balansoarul este
astfel expresia deplină a superuului
transgurat în gratuitate, care se
expune prin aceasta percepţiei estetice:
52 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
ne aăm, din acest punct de vedere,
destul de aproape de simulacrul lui
Baudrillard. Pe de altă parte însă, făcut
obligatoriu din lemn, el recuperează
dimensiunea de autenticitate a
identităţii: prin materia sa, el este
în mod simbolic şi paradoxal ‘al
nostru’, ‘ca la noi, la ţară’. Dincolo de
‘simulacru’ şi ‘distincţie’, balansoarul
‘rustic’ este deci mai mult decât atât,
este şi altceva. Motivaţia funcţională
a distincţiei ne ajută, ce-i drept, să
reducem din impresia de ‘iraţionalitate’
nu doar a balansoarului, ci şi a caselor
făloase sau rustice în general, dar nu
o face încă într-un mod mulţumitor şi
convingător.
ddAcest aspect ‘iraţional’ este însă
mult diminuat, cred, dacă schimbăm
ochelarii metodologici şi în locul
‘alegerii raţionale’ încercăm să privim
casele recente din satul românesc
prin prisma teoriei ‘recunoaşterii’.
Şi aceasta în primul rând deoarece
casele cu pricina – şi comportamentele
care le-au dat naştere – nu au atât o
utilitate intrinsecă sau derivată, cât
un rost social, care poate apreciat
mult mai resc prin prisma nevoii de
recunoaştere socială.
ddDe la originile sale, exprimate cel
mai plenar în opera de tinereţe a lui
Hegel, recunoaşterea (Anerkennung)
plasează idealul etic în relaţie şi nu în
individ, având astfel ambiţia ‘de a da
o replică lui Hobbes’ şi convingerii
sale în Bellum omnium contra omnes
(Ricœur, 2004: 294). Altfel spus, la
originea conictului social s-ar aa nu
interese ‘naturale’, ci scopuri ‘morale’,
dinamica socială provenind astfel din
‘lupta pentru recunoaştere’. Acest
postulat se înscrie în ceea ce Alain
Caillé numeşte ‘teorii heterodoxe’ şi
care consideră, în feluri diverse, că
oamenii ‘nu sunt în primul rând şi doar
inţe ale nevoii precum animalele; ei
nu devin cu adevărat umani decât în
registrul dorinţei, iar această dorinţă
este în primul rând dorinţă de a
recunoscut, dorinţă de a dorit de
către ceilalţi subiecţi umani doritori’
(Caillé, 2007: 8-9). Ceea ce îi mână
în luptă pe oameni, ceea ce constituie
acea ‘engine of action’ despre care
vorbeşte Coleman (1988), nu rezidă
deci în primul rând şi doar în individ,
în trebuinţele şi interesele sale egoiste,
ci în privirea Celuilalt, în relaţia cu
el, în recunoaşterea care consnţeşte
apartenenţa şi evită excluderea.
ddÎn tradiţia proximă a Şcolii de la
Frankfurt, Axel Honneth dezvoltă
recent această viziune, articulând-o
cu psihologia socială a lui George
Herbert Mead: ‘punctul de pornire
al unei teorii sociale de acest gen
trebuie să e armaţia de bază asupra
căreia pragmatistul Mead şi tânărul
Hegel sunt de acord în principiu:
reproducerea vieţii sociale este
guvernată de imperativul recunoaşterii
mutuale deoarece cineva poate
dezvolta o relaţie practică cu sine doar
atunci când a învăţat să se privească
pe sine, din perspectiva normativă a
partenerilor săi de interacţiune, ca ind
adresantul social al acestora’ (Honneth,
1995: 93). Nu doar geneza, ci chiar şi
desăvârşirea sinelui precum şi însuşi
procesul istoric de individualizare
presupun astfel o ‘expansiune a
relaţiilor mutuale de recunoaştere’
(idem). Chiar şi cele mai intime
şi subiective ‘alegeri’ ale noastre,
privind propria identitate şi împlinire,
sunt mediate astfel de recunoaşterea
‘celuilalt semnicativ’: autonomia
ecăruia este rezultatul luptei pentru
recunoaştere cu toţi ceilalţi. Pe scurt,
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 53
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
suntem funciar dependenţi – şi fericiţi
de a astfel.
ddPrin aceasta, teoria recunoaşterii
poate considerată, într-un fel, drept
o ‘paradigmă feminină’, întemeind
ontologia socială într-o ‘slăbiciune’,
comparativ cu paradigma ‘masculină’
a alegerii raţionale, care promovează
imaginea de-a dreptul macho a unui
om puternic, capabil să urmărească
indenit promisiunile unei raţionalităţi
protabile, ceea ce duce la o supralicitare
a competiţiei între subiecţii raţionali.
Din punct de vedere psihologic,
această teorie înlocuieşte astfel triada
hobbsiană cu o alta, alcătuită din
aşteptare, suferinţă şi vulnerabilitate,
considerate ‘dimensiuni psihologice
ale însăşi naturii umane’ (Dejours,
2007: 61). Vulnerabilitatea în primul
rând dă măsura acestei inversări de
paradigmă, ‘o vulnerabilitate care nu
este consecinţa socială a injustiţiei sau
inegalităţii, ci care este considerată ca
dimensiune fundamentală a condiţiei
umane. O vulnerabilitate ca termen
opus virilităţii, curajului viril’, aşa cum
este el prezentat, de pildă, în viziunea
dominantă de peste un secol despre
muncă (idem). Pentru Honneth, ca şi
pentru predecesorii săi din Şcoala de la
Frankfurt, această concepţie a muncii
care reunea în sine un ideal normativ
de emancipare, un orizont de împlinire
umană şi o soluţie de revoluţie socială, a
ajuns la disoluţie în capitalismul târziu.
Conictele de muncă nu mai sunt
legate atât de formele de inegalitate
şi nedreptate socială constitutive
practicilor productive şi nu mai pot
convertite ca atare în luptă publică de
emancipare, ci provin mai degrabă din
aşteptări frustrate şi percepţii implicite
apărute în contextul unor experienţe
negative ale claselor defavorizate
în activităţile lor instrumentale. ‘Pe
baza acestei sociologii a sensului
moral al grupurilor defavorizate, A.
Honneth demonstrează că, deşi au luat
o formă evident mai puţin manifestă,
conictele de clasă nu au dispărut
totuşi. Cercetările sociale pe care
se bazează arată că există, în cadrul
claselor defavorizate, principii morale
care nu se explicitează public decât în
mod excepţional’ (Voirol, 2007: 252-
253). Această ‘moralitate subterană’
şi ‘conictualitate non-publică’ vor
luate în considerare în cadrul teoriei,
arătând că ‘aşteptările neîmplinite
în aceste experienţe negative pot
înţelese ca aşteptări de recunoaştere’
(idem: 254-255). Pe de altă parte,
după cum remarcă Alain Caillé, viaţa
socială însăşi începe să se exprime tot
mai mult în termeni de recunoaştere
socială: ‘Luptele politice propriu-zis
moderne, care au fost timp de peste
două secole lupte de redistribuire, au
devenit prioritar lupte de recunoaştere’
(Caillé, 2007: 5).
ddUniversală, sau presupusă ca atare,
lupta pentru recunoaştere pare a
căpătat astfel sensuri suplimentare
în modernitate: ‘Ceea ce survine
odată cu epoca modernă nu e nevoia
de recunoaştere, ci condiţiile în
care aceasta poate da greş. Şi acesta
e motivul pentru care nevoia e
conştientizată acum pentru întâia oară.
În premodernitate, oamenii nu vorbeau
despre ‘identitate’ şi ‘recunoaştere’,
nu pentru că nu ar avut (ceea ce noi
numim) identităţi sau pentru că nu ar
contat pe recunoaştere, ci pentru
că acestea erau pe atunci prea puţin
problematice pentru a tematizate ca
atare.’ (Tylor, 2006: 37-38) Nevoia
de recunoaştere devine astfel un ideal
(mai mult sau mai puţin) explicit,
54 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
ci în primul rând deoarece şi în măsura
în care acolo şansele de recunoaştere
socială sunt raţional şi empiric reduse
iar excluderea (e ea şi doar percepută)
produce suferinţă (e şi neexplicită). În
mod aparent paradoxal, o ‘experienţă
negativă’ de muncă acolo îşi capătă
recunoaşterea – şi astfel sensul – printr-
un consum iraţional aici. Preţul acestei
lupte pe două fronturi este însă adesea
o ambiguitate şi o tensiune identitară
pe care le regăsim în multe dintre
relatările subiecţilor.
ddSatul, în ansamblul său, îşi reclamă
însă recunoaşterea socială din partea
lumii referenţiale a oraşului şi a
modernităţii. Lupta pentru recunoaştere
nu este doar o nevoie individuală de
recunoaştere a propriei reuşite, ci şi una
de recunoaştere mutuală a sătenilor şi
a acestora în raport cu oraşul şi lumea
largă.
ddÎn ultimă instanţă însă, ceea ce
face să transpară o astfel de analiză
succesivă, depăşind impresia iniţială
de iraţionalitate şi/sau de kitsch, este
peisajul sensului. Dincolo de formulările
adesea confuze şi incomplete ale
subiecţilor noştri, răzbate o căutare a
autenticităţii ca răspuns la o pierdere
a sensului, proprie lumii moderne
(Linholm, 2008). Concret, toate aceste
comportamente constructive au un rost
pentru subiecţi iar urmărirea lui produce
plăcere: construcţia materială a caselor
constituie o împlinire subiectivă de
sine mult dincolo de utilitatea raţională
(discutabilă) a acestora.
ddTrebuie să vorbim astfel, în nal,
despre autenticitate. Nu în sensul
clasic şi oarecum patrimonial, în care
nici un etnograf (şi probabil nici un
român26) nu ar accepta vreodată să
considere recentele case rustice ca
ind, în vreun fel, ‘autentice’, ci în
care poate genera mişcări colective
de emancipare, politici globale de
recunoaştere dar şi mult mai modeste
aspiraţii individuale. Este ceea ce ne
interesează, de fapt, în cele de faţă.
ddTeoria recunoaşterii a coborât în
teren relativ recent, generând deja un
corpus de ‘etnograe a recunoaşterii
sociale’, interesată însă mai ales de
problemele morale, de inegalităţi
şi dreptate socială, de practicile de
emancipare socială, etc.
dd‘Lupta în căşi’ despre care vorbesc
oşenii şi pe care o practică mai toţi
locuitorii satelor noastre se înscrie şi
ea sui generis în această sferă a luptei
pentru recunoaşterea socială. Originată
de cele mai multe ori în muncă şi relaţiile
de muncă din străinătate, acolo de unde
provine de obicei surplusul relativ ce va
investit în case, această luptă pentru
recunoaştere are la bază exact acel gen
de ‘experienţe negative’ şi ‘aşteptări
frustrate’, acea ‘nerecunoaştere’
(Missachtung) despre care vorbeşte
Axel Honneth şi care nu se transformă
niciodată (sau deocamdată) în discurs
public. Ele nu generează însă mai puţin
‘percepţii implicite’ de nedreptate şi
mai ales sentimente negative legate
de lipsa de sens al muncii, respectiv
de împlinire a identităţii prin muncă,
despre care vorbeşte David Kideckel.
Re-semnicarea muncii survine în acest
caz în alt spaţiu decât cel productiv,
prin recunoaşterea domestică a unui
sens ce devine vizibil doar în lipsa lui.
Este vorba deci mai degrabă despre
o recunoaştere orizontală, din partea
‘vecinătăţii’, şi nu una verticală,
politică sau administrativă, din partea
statului sau a organizaţiilor. O luptă
pentru recunoaştere care se poartă aici
nu din vreun soi de patriotism, e el şi
local, sau de conservatorism ţărănesc,
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 55
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
imitaţie a ceva preexistent, ci o creaţie.
(...) Descoperirea de sine reclamă
poesis, creare.’ (Tylor, 2006: 46-47)
Obsesia amatorilor de rustic pentru
‘ceva frumos’ se înscrie şi ea în această
căutare ‘artistică’ de sine, părăsind
mimesis-ul tradiţional pentru un poesis
emancipat.
ddCultura autenticităţii, în care s-ar
zice că trăim, nu se reduce însă la
această componentă subiectivă a
împlinirii de sine, care ar risca astfel să
cadă în extremele individualismului şi
relativismului. O identitate autentică,
împlinire a sinelui şi conformă cu
acesta, necesită şi o recunoaştere
venită din afara sinelui. În acest sens,
Tylor articulează explicit autenticitatea
şi procesele sociale ale recunoaşterii.
Sintetizând ultimele două registre ale
interpretării de faţă, am putea deni
astfel autenticitatea ca o recunoaştere
de sine, născută tot în privirea Celuilalt
şi nu într-un dialog autist cu Sinele.
ddIdealul autenticităţii, astfel înţeleasă,
poate întrevăzut în spatele tuturor
formelor locative la care ne-am referit,
diferenţa dintre ele putând descrisă
atunci ca o glisare a accentului dinspre
recunoaştere spre autenticitate, de la o
fază de rebeliune exprimată ostentiv
şi ‘de ochii lumii’, în cazul ‘caselor
făloase’, la una de repliere pe sensul
personal şi regăsire a lui în imaginarul
unui trecut şi a unui local împărtăşite, în
cazul gustului rustic. Empiric, această
trecere se poate citi şi în diferenţa
de îngrijire a spaţiilor locative: dacă
primele sunt mai degrabă un bricolaj
competitiv al cărui sens rămâne în
principal exterior (şi în consecinţă
sunt adesea nelocuite), casele rustice
marcheaza trecerea spre împlinirea de
sine şi capată un sens intrinsec analog
esteticului (dovadă plăcerea declarată
acela mult mai profund şi ancorat în
lumea recentă a unei căutări febrile a
autenticităţii de sine. O autenticitate
care nu mai măsoară corespondenţa
cu un ‘original’, o normă, un ideal sau
chiar cu voinţa divină, toate exterioare
individului, ci care se prezintă doar ca
expresie de sine, ca o corespondenţă cu
propria persoană. O autenticitate pe care
Charles Tylor nu ezită să o considere un
‘ideal moral’ contemporan, integrând
‘obiectivele de autodesăvârşire şi
autorealizare’ şi oferind ‘forţă morală
culturii autenticităţii, inclusiv celor
mai degradate, absurde sau trivializate
forme ale sale’ (Tylor, 2006: 27).
Empiric vorbind, aceasta revine,
grosso modo, la apariţia unei motivaţii
de autoîmplinire sui generis a ecărui
individ, legitimată ca dezirabilitate
socială a tuturor.
ddModelul acestui deziderat este, în
mare măsură, cel artistic. ‘Odată cu
Herder şi cu înţelegerea expresivă
a vieţii omeneşti, legătura dintre
(descoperirea de sine şi creaţia artistică)
devine foarte strânsă. Creaţia artistică
devine modelul paradigmatic după care
oamenii ajung să se autodenească.
(...) Cu începere de pe la 1800, a existat
tendinţa de a eroiza artistul, de a vedea
în viaţa lui sau a ei esenţa condiţiei
umane şi de a-l sau a o venera ca un
profet, ca un creator de valori culturale.
Fireşte că odată cu asta a apărut o
nouă înţelegere a artei. Nemaiind
denită în principal de imitaţie, de
mimesis-ul realităţii, arta e înţeleasă
acum mai degrabă în termenii creaţiei.
Aceste două idei merg împreună. Dacă
devenim noi înşine dând expresie
felului nostru de a şi presupunând
că ceea ce devenim este original, fără
a se întemeia pe ceva preexistent,
atunci nici ceea ce exprimăm nu este o
56 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
reglementate a sarcinilor între cele două
spaţii sociale. ‘Unitatea domestică’
este ‘o comunitate ce acoperă nevoile
de muncă şi relaţii’ (Weber, 1995:
379); ‘vecinătatea’ se referă la nevoile
‘extra-ordinare’. Prima practică un
‘comunism domestic’, în timp ce
la nivelul vecinătăţii se dezvoltă o
‘fraternitate economică’ – dincolo de
orice sentimentalism, ţine să precizeze
Weber. Această fraternitate economică
‘nu desemnează doar forma ‘primitivă’
a relaţiilor ce apar ca urmare a
proximităţii terenurilor sau locuirii,
ci şi, la un mod general, întreaga
comunitate de interese, efemere sau
perene, ce rezultă din proximitatea
geogracă sau spaţiul rezidenţial al
unor locuitori mai mult sau mai puţin
permanenţi’ (ibidem, 380).
d3d’Poziţie intermediară’ nu se referă
aici la sensul oarecum evoluţionist din
care priveşte Paul Stahl (2000) aceste
forme diferite de organizare sătească
şi nu are în vedere nici evoluţia
obştei devălmaşe descrisă de Henri
Stahl (1958-1965) şi pusă sub semnul
întrebării în ultima vreme (Vasile,
2010). Poziţionarea este mai degrabă
‘orizontală’, în spaţiul de coordonate
dinamice denit de ‘unitatea domestică’
şi ‘vecinătate’.
d4dAr fost şi cam greu atâta vreme
cât devălmăşia de obşte, de pildă,
rămâne încă o referinţă cutumiară până
după primul război mondial: conform
decretului din decembrie 1918, de
exemplu, ‘pămîntul expropriat trebuia
cultivat în obşte’ iar ‘împroprietărirea
s-a făcut şi de astă dată tot după
normele egalitare ale vechilor legiuri’
(Garoid, 1938: 581, 582).
d5dÎn cele de faţă nu avem în vedere
vreo topograe universală a opoziţiei
spaţiului public şi a celui privat, ci
contextul istoric şi regional în care
a îngrijirii grădinilor şi preocuparea
explicită pentru ‘ceva frumos’).
ddÎn concluzie, gospodăria pare să-
şi păstreze, într-o anumită măsură,
centralitatea sa de unitate socială de
referinţă în lumea satului, metabolizând
domestic inuenţele şi resursele unei
lumi mondializate la care pretinde
tot mai mult să aparţină. Dincolo de
termenii (prea) generici de glocalizare
sau hibridizare, această domesticire
a modernităţii conferă o zionomie
relativ particulară acestor fenomene
altminteri cât se poate de generale.
Complementar, abordarea ei în termeni
de luptă pentru recunoaştere socială şi
căutare a autenticităţii relevă şi un sens
mai profund al acestui fenomen, ce ar
putea perceput altminteri ca simplă
ostentaţie sau chiar iraţionalitate. Pe
de altă parte, prin aceleaşi mecanisme,
gospodăria se desprinde tot mai mult
de ‘vecinătate’ şi se individualizează,
fără a genera încă un individualism
de tip occidental dar marcând totuşi
o reală emancipare – şi modernizare
– a locuitorilor satului românesc.
Politicile de dezvoltare rurală pot de
acum să-şi revizuiască şi ele, într-o
anumită măsură, strategiile, luând
în considerare această schimbare de
condiţie a destinatarilor lor.
Note
d1dArticolul se bazează pe cercetările
de teren efectuate împreună cu
studenţi, masteranzi şi doctoranzi din
SNSPA în anii 2009 şi 2010, în cadrul
proiectului Repertorii de gospodărie,
valori şi practici, nanţat de CNCSIS
prin programul IDEI.
d2dCei doi termeni nu sunt gândiţi ca
o polaritate structurală, ci mai degrabă
ca o dinamică strategică, cu repartiţii
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 57
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
Ţigănaş, 2010).
d13dCu excepţia trimiterilor diferite,
toate citatele din acest paragraf provin
din lucrarea Cristinei Coroş.
d14dÎn prezent, construcţia unei case
la ţară pare să devenit în marea
majoritate a cazurilor apanajul
specialiştilor. Conform datelor noastre
din cele două sate în care ne-am
desfăşurat ancheta, aceştia sunt aleşi
în 75% din cazuri pentru realizarea
proiectului şi în aproape două treimi
din cazuri pentru execuţia construcţiei,
aportul rudelor şi vecinilor rămânând
astfel secundar şi net mai redus faţă de
începutul anilor ’90.
d15dSe poate spune că, din acest punct
de vedere, locuinţele româneşti recente,
rurale dar şi urbane, urmează adesea
‘logica kitsch-ului’, înţeles nu ca o
caracteristică intrinsecă a obiectului, ci
ca o strategie de imagine a subiectului
(Broch, 2001).
d16dDin acest punct de vedere, ‘casele
făloase’ din mediul rural urmează
aproximativ aceeaşi logică socială ca
şi ‘vilele’ recente din mediul urban,
care nu presupun un stil anume, ci
mai degrabă copierea unei imagini a
modernului şi urbanului occidental şi
în care frumos este sinonim cu mare
sau curat, în timp ce urât este sinonim
cu mic sau murdar. În ambele cazuri,
este evidentă o căutare a ‘originalităţii’,
care înseamnă însă diferit de vecini
şi asemănător cu ‘străinii’ şi care nu
este decât expresia unei ‘dorinţe de
emancipare’ (Tudora, 2009). Ceea ce le
diferenţiază, poate, este o supralicitare
a impresiei în detrimentul calităţii
vieţii, vizibilă şi în cazul unor vile
urbane, dar în proporţii mai temperate.
d17dConştient sau mai degrabă prin
simplă contagiune, aceste unităţi
comerciale se plasează în proximitatea
această distincţie relativă s-a format
şi a început să funcţioneze în Europa
ultimelor secole, în general şi în
România, în particular.
d6dDavid Kideckel identică, de
pildă, în zona Făgăraşului, cinci astfel
de strategii distincte: gospodăriile
impunătoare, mobile, integrate,
tranzitorii şi cele marginale (Kideckel,
2006).
d7dDeplângând distrugerile comuniste,
Dinu Giurescu consemnează, pe de altă
parte, faptul că între 1950 şi 1985 au
fost construite 2.120.480 de case de
către populaţie, marea majoritate ind
în sate (Giurescu, 1990).
d8dChiar şi în cazul oraşului, invadat de
locuinţele standardizate şi monotone
ale blocurilor, familiile au reuşit, într-o
anumită măsură, să-şi ‘aproprieze’ acest
spaţiu, asigurând o anumită ‘căldură’
domestică proprie şi opusă ‘răcelii’
spaţiului public urban (Mihăilescu et al.
1994). Pe de altă parte, această opoziţie
dintre arhitectura publică (socialistă)
‘rece’ şi spaţiul privat ‘cald’ riscă să
‘externalizeze (arhitectura) din procesul
de locuire şi să întărească impresia că
blocurile înţepenite de beton din multe
oraşe trebuie să e invariabil cadre
impersonale, ce trebuiesc adoptate şi
adaptate, dar în care locuitorii nu au
nici un rol’ (Drazin, 2005: 197, subl.
noastră, V.M.).
d9dSursă: Eurostat, prelucrare CRPE,
2009.
d10dPreferăm termenul de margi-
nalizare celui de ‘declasare’, căci nu se
poate vorbi decât cu multă prudenţă de
o ‘clasă muncitorească’ în România.
d11dSursa: Barometrul rural, 2007.
d12dÎn ultimii cinci ani, de pildă, un
locuitor din cinci a fost implicat în
construcţia unei case şi unul din zece
în amenajări exterioare (Chiribucă et
58 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
în numele claselor sociale, al Pieţei, al
formelor de capital, etc. şi recuperarea
pe această cale a sensului subiectiv al
actorilor înşişi.
d24dFolosim expresia de ‘modernitate
reziduală’ într-un mod analog celei de
‘oralitate reziduală’, pentru a sugera
astfel o moştenire selectivă şi mai
degrabă inconştientă a proiectului
modern dincolo de timpul şi spaţiul
său de deplină manifestare.
d25dDesigur, trebuie să rămânem
conştienţi de faptul că ‘toate esteticile
sunt ancorate în social şi, ca atare, sunt
subiecte legitime de analiză socială’
(MacClancy, 1997: 3). Dar, după cum
remarcă Maureen Mahon într-o trecere
în revistă relativ recentă a studiilor
referitoare la produsele culturale, ‘în
efortul nostru de a înţelege contextul
social al producţiei artistice, trebuie
să avem grijă să nu reducem arta la
politică sau să nu promovăm o viziune
reducţionistă a ‘artei-ca-ideologie’.
(…) Desigur, (...) cultura expresivă a
fost o modalitate pentru oamenii cu
acces limitat la instituţiile centrale
de a produce critică politică, dar
dacă ignorăm dimensiunea estetică
(...), riscăm să producem o viziune
unilaterală şi mecanicistă asupra
complexităţii producţiilor artistice.’
(Mahon, 2000: 479). Dimpotrivă, o
‘estetică sociologică’ în maniera lui
Born, de pildă, ‘ar putea să-i ajute pe
antropologi (...) să revadă chestiunea
plăcerii, un subiect ciudat de absent
din toate aceste discuţii’ (idem).
d26dDeşi unii dintre subiecţii noştri
fac eforturi să salveze şi această
‘autenticitate’, denind rusticul ca
ind ‘ceva mai ţărănesc, cum se făcea
pe vremuri pe la muzee’.
a ceea ce Joseph Pine şi James Gilmore
numesc o ‘economie a experienţei’,
denită de utilizarea intenţionată a
serviciilor ca scenă şi a bunurilor ca
recuzită, de natură să implice clientul
în aşa fel încât acesta să trăiască o
‘experienţă memorabilă’, dincolo
de simplele servicii oferite (Pine şi
Gilmore, 2010).
d18dPostul de televiziune Realitatea
ne anunţă chiar că ‘în lumea virtuală
Second Life a fost creat primul sat 100%
românesc. În acest sat se pot vizita case
construite în stil rustic şi se organizează
multe petreceri câmpeneşti’.
d19d’Întrebările’ chestionarului se
refereau la seturi de imagini de case şi
elemente constructive pe care subiecţii
urmau să le evalueze şi să le aleagă pe
cele preferate.
d20dDacă grădinile din visele orăşenilor
au fost în mare măsură împărţite între
gazon şi parcări, cele rustice vor să
arate ‘ca la ţară’, supralicitând prezenţa
vegetală şi mai ales orală.
d21dDacă A. H. ar citit-o pe Mary
Douglas (1966), ar vorbit fără ezitare
de ‘poluare simbolică’...
d22dAici, casele au fost pe vremuri din
lemn – îmi explica un localnic între
două vîrste din Cacica, arătîndu-mi,
plin de mîndrie, lambriurile de plastic
imitînd lemnul cu care îşi îmbrăcase
casa. E bine să faci casele cum au fost
înainte! – a conchis el.
d23dÎntr-o abordare a subculturilor
pe care o declară ‘neo-weberiană’,
Muggleton porneşte de la premiza că
‘problema autenticităţii nu poate
abordată adecvat decât având acces
la perspectivele membrilor înşişi’ ai
acestor subculturi (Muggleton, 2000:
20). Sensul acestei armaţii altminteri
banale este acela polemic de evitare a
‘supradeterminărilor teoretice’ operate
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 59
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
Referinţe bibliograce
Andreesco, I., Mihaela B. (1986) Mourir à l’ombre des Carpathes. Paris: Editions
Payot.
Andreesco, I. (1996) Le hors-la et le chant funéraire du sapin en Oltenie. Cahiers de
littérature orale, 39-40, 117-37.
Baudrillard, J. (1981) Simulacres et Simulation. Paris: Editions Galilée.
Bourdieu, P. (1979) La distinction. Critique sociale du jugement. Paris: Les Editions
de minuit.
Broch, H. (2001) Quelques remarques à propos du kitsch. Paris: Editions Allia.
Caillé, A. (2007) Introduction. In A. Caillé (eds.) La quête de reconnaissance.
Nouveau Phénomène social total. Paris: Editions de la découverte / Bibliothèque du
M/A/U/S/S: 5-14.
Chiribucă, D. and Ţigănaş, S. (2010) (eds.). Arhitect în România. Studiu de
fundamentare a politicilor naţionale pentru arhitectură. Cluj-Napoca: Editura Eikon.
Chirot, D. (1976) The Romanian Communal Village: An Alternative to the Zadruga.
In R. F. Byrnes (ed.) Communal Families in the Balkans: The Zadruga. Essays by
Philip E. Mosely and Essays in His Honor, pp.139-159. Notre Dame, London: Univ.
of Notre Dame Press.
Cimpoieru, C. (2010) A new peasant culture: from rurality to rusticity in a Romanian
village. In A VII-a Conferinţă Naţională a Societăţii de Antropologie Culturală din
România, Bucureşti, 24-26 septembrie.
Coleman, J. S. (1988) Social Capital in the Creation of Human Capital. American
Journal of Sociology, 94 (Supplement):95-120.
Coroş, C. (2000) ‘Casele făloase’. Habitat, rudenie şi schimb în satul Şotânga, jud.
Dâmboviţa. Teză de licenţă în sociologie, Universitatea din Bucureşti.
Crăciun, E. M. (2009) An ethnography of fake brands in Turkey and Romania. PhD
dissertation, University College London.
Creed, G. (1995) Agriculture and domestication of industry in rural Bulgaria.
American Ethnologist, 22(3): 528-548.
Dejours, C. (2007) Psychanalyse et psychodynamique du travail : ambiguités de la
reconnaissance. In A. Caillé (ed.) La quête de reconnaissance. Nouveau Phénomène
social total, pp.58-70. Paris: Editions de la découverte / Bibliothèque du M/A/U/S/S.
Dolan, A. J. (1999) ’I’ve always fancied owning me own lion’. Ideological
motivations in external house decoration by recent homeowners. In I. Cieraad (ed.)
At Home. An Anthropology of Domestic space. Syracuse, pp.60-72. NY: Syracuse
University Press.
Douglas, M. (1966) Purity and Danger. London: Ark.
Drazin, A. (2001) A Man will get Furnished: Wood and Domesticity in Urban
Romania. In Daniel Miller (ed.) Home possessions, pp.173-200. Oxford, NY: Berg.
Drazin, A. (2005) Architecture without Architects: Building Home and State in
Romania. Home Cultures, 2(2): 195-220.
Ferguson, J. (1999) Expectations of Modernity: Myths and Meanings of Urban Life
on the Zambian Copperbelt. Berkely: University of California Press.
60 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
Garoid, C. (1938) Regimul agrar în România. Enciclopedia României, vol.I, pp.
577-585. Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Giurescu, D. (1990) The Raising of Romania’s Past. London: World Monuments
Fund, New York and Architecture Design and Technology Press.
Grimshaw, C. and Rasmussen, I. (2006) The New Country Style England. San
Francisco: Chronicle Books.
Honneth, A. (1995) The Struggle for recognition. The Moral Grammar of Social
Conicts. Cambridge, Massachusetts: The MIT Press.
Kideckel, D. (2006) Colectivism şi singurătate în satele româneşti. Ţara Oltului în
perioada comunistă şi în primii ani după Revoluţie. Iaşi: Editura Polirom.
Kideckel, D. (2010) România postsocialistă. Munca, trupul şi cultura clasei
muncitoare. Iaşi: Editura Polirom.
Kris, E. (2005) Le style rustique. Le moulage d’après nature. Paris: Editions Macula.
Linholm, C. (2008) Culture and authenticity. London and New York: Wiley-
Blackwell.
MacClancy, J. (1997) Anthropology, art and contest. In MacClancy (ed.) Contesting
Art: Art, Politics and Identity in the Modern World, pp.1-25. New York: Berg.
MacClancy, J. (1997). Contesting Art: Art, Politics and Identity in the Modern World.
New York: Berg.
Mahon, M. (2000) The Visible Evidence of Cultural Producers. Annual Review of
Anthropology, 29: 467-492.
Mandras, H. (1995) Les sociétés paysannes. Paris : Editura Gallimard.
Mihăilescu, V., Nicolau, V., Gheorghiu, M. and Drinovan, G. (1993) Snagov. Trois
mises en perspective au sujet de la ‘systématisation’. Romanian Journal of Sociology,
4(1): 32-47.
Mihăilescu, V., Nicolau, V., Gheorghiu, M. and Olaru, C. (1994) Blocul între loc şi
locuire. Teme şi probleme de etnologie urbană. Revista de Cercetări Sociale, 1:70-
89.
Mihăilescu, V. and Nicolau, V. (1995) Du village à la ville et retour. La maisnie
mixte diffuse en Roumanie. Bulletin of the Ethnographical Institute, XLIV: 77-84.
Mihăilescu, V. (2000) La maisnie diffuse, du communisme au capitalisme: questions
et hypotheses. Balkanologie, IV(2): 73-90,
Mihăilescu, V. (2002) Vecini şi Vecinătăţi în Transilvania. Bucureşti: Editura Paideia.
Mihăilescu, V. (2008) Quelle anthropologie pour quelle société? Société post-
paysanne et ethnologie post-nationale en Roumanie. Anthropologie et Société, 32(1-
2): 217-239.
Mihăilescu, V. (2009) Locuinţa ţărănească şi metamorfozele lemnului. Secolul 21,
166-171.
Mihăilescu, V. and Bogdan, I. (2009) ‘Produse de calitate’ şi patrimonializarea
gustului în România. Sociologie Românească, VII(3): 37-50.
Miller, D. (1988) Approprieting the State on the Council Estate. Man 23(2):353-372.
Miller, D. (2001) Behind Closed Doors. In D. Miller (ed.) Home possessions, pp.
1-19. Oxford, New York: Berg.
Moisa, D. (2010) Maisons de rêve au Pays d’Oaş. (Re)construction des identités
sociales à travers le bâti dans la Roumanie socialiste et postsocialiste. Thèse
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 61
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
présentée à la Faculté des études supérieures de l’Université Laval, Québec.
Monterescu, D. (2009) To Buy or Not to Be: Trespassing the Gated Community.
Public Culture, 21(2): 403-430.
Muggleton, D. (2000) Inside subculture. The Postmodern Meaning of Style. Oxford,
NY: Berg.
Noica, C. (1989) [1943] Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească. In C.
Noica. Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti, pp.20-
40. Bucureşti: Editura Capricorn.
O’Leary, A. S. (2006) Rustic revisited. New York: Watson-Guptill Publication.
Petrescu, P. (1975) Transformări în arhitectura populară românească. Studii şi
cercetări de istoria artei. Seria artă plastică, XXII: 139-147.
Pine, B. J.II, Gilmore, H. J. (2010) Economia experienţei. Orice afacere e o scenă şi
tot ce faci e un spectacol. Bucureşti: Editura Publica.
Popescu, C. (2004) Le style national roumain. Construire une nation à travers
l’architecture. Rennes: Presses Universitaires de Rennes.
Ricœur, P. (2004) Parcours de la reconnaissance. Paris: Editura Gallimard.
Rotariu, T. (2010) Studii demograce. Iaşi: Editura Polirom.
Sandu, D. (2007) Community selectivity of temporary emigration from Romania.
Romanian Journal of Population Studies, 1-2: 11-45.
Sandu, D. (2010) Lumile sociale ale migraţiei româneşti în străinătate. Iaşi: Editura
Polirom.
Stahl, H. H. (1938) Organizarea socială a ţărănimii. Enciclopedia României, vol. I.,
pp.559-576. Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Stahl, H. H. (1958-1965) Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol.I
(1958), vol.II (1959), vol.III (1965). Bucureşti: Editura Academiei.
Stahl, P. H. (1964) Case noi ţărăneşti. Studii şi cercetări de istoria artei, XI: 15-33.
Stahl, P. H (1973) L’organisation magique du territoire villageois roumain. L’homme,
XIII(3):150-162.
Stahl, P. H. (2000) Triburi şi sate din sud-estul Europei. Bucureşti: Editura Paideia.
Szelenyi, I., Manchin, R., Juhász, P., Magyar, B. and Martin, B. (1988) Socialist
Entrepreneurs. Embourgeoisement in Rural Hungary. Cambridge: University of
Wisconsin Press, Madison and Polity Press.
Vasile, M. (2010) Territoriality and kinship in early Europe. The Romanian case and
the theses of Henri H. Stahl. Sociologie Românească, VIII(2): 21-44.
Voirol, O. (2007) ‘Axel Honeth et la sociologie. Reconnaissance et théorie critique
à l’épreuve de la recherche sociale’. In A. Caillé (ed.) La quête de reconnaissance.
Nouveau Phénomène social total, pp.243-268. Paris: Editions de la découverte /
Bibliothèque du M/A/U/S/S.
von Hirschhausen, B. (1997) Les nouvelles campagnes roumaines. Paradoxes d’un
‘retour’ paysan. Paris: Editions Belin.
Vulcănescu, M. (1997) Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul
morfologiei economice a unui sat. In M. Vulcănescu. Prolegomene sociologice la
satul românesc, pp.148-166. Bucureşti: Editura Eminescu.
Tudora, I. (2009) Case frumoase/case urâte în peisajul bucureştean. In V. Mihăilescu
(ed.) Etnograi urbane, pp. 51-64. Iaşi: Editura Polirom.
62 | IRSR Volume 1, Issue 2, June 2011
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
Tylor, C. (2006) Etica autenticităţii. Cluj: Editura Idea Design & Print.
Weber, M. (1934/1993) Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Bucureşti:
Editura Humanitas.
Weber, M. (1995) Economie et société / 2. L’organisation et les puissances de la
société dans leur rapport avec l’économie. Paris: Editura Plot.
*** (2009) Migration and Remittances Trends 2009. In Migration and Development
Brief, 11, November 3, Migration and Remittances Team, Development Prospects
Group, World Bank.
*** (2009) O ţară şi două agriculturi. România şi reforma Politicii Agricole Comune
a UE, CRPE, Policy Memo nr. 4, octombrie, expert politici agricole: Lucian Luca,
editor: Cristian Ghinea.
VINTILĂ MIHĂILESCU From Cow to Cradle | 63
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM
Unauthenticated
Download Date | 4/20/18 11:19 PM