Parteneriatul şcoală – familie – comunitate (SFC) este abordat în literatura de specialitate ca o relaţie prin intermediul căreia personalul şcolii acţionează împreună cu familia şi alţi membri ai comunităţii în vederea susţinerii copiilor pentru a avea succes şcolar (Bryan, 2005; Epstein, 1995). Parteneriatul presupune colaborarea între personalul şcolii şi familii, membrii comunităţii, organizaţii (de exemplu: companii, biserică, biblioteci, servicii sociale etc.) pentru a implementa programe şi activităţi în beneficiul elevilor. Această definiţie a parteneriatului utilizată în cadrul studiului nostru are la bază teoria sferelor de influenţă intersectate (eng. „overlapping spheres of influence”), care afirmă că elevii învaţă mai bine atunci când părinţii, educatorii şi alţi membri ai comunităţii au scopuri şi responsabilităţi comune legate de învăţare, iar elevii lucrează împreună cu aceştia, nu în mod izolat (Epstein, 1987, 2001). Specialiştii consideră că începând cu anii 2000, creşterea nivelului implicării părinţilor a devenit unul dintre criteriile pentru reformele şcolare din întreaga lume (Cankar şi colegii, 2009). Realizarea parteneriatelor SFC este mai dificilă atunci când vorbim de comunităţile
dezavantajate, deoarece părinţii cu venituri mici participă mai puţin la activităţi în şcoli decât cei cu venituri mai mari (Van Velsor, Orozco 2007). Pentru aceştia, şcoala trebuie să dezvolte o nouă abordare, care să aibă în vedere nevoile lor concrete şi barierele pe care le întâmpină pentru o implicare mai mare în viaţa şcolii. Studiile au arătat că parteneriatele pot fi construite numai dacă iniţiativa vine din partea şcolii. Părinţii sunt, în general, interesaţi, dar adoptă o atitudine pasivă, aşteptând un semnal, o invitaţie din partea şcolii. Un exemplu de bună practică, identificat în sinteza teoretică pe tema parteneriatelor SFC (Ţibu & Goia coord., 2014) îl reprezintă abilitarea cadrelor didactice în comunicare pro-activă şi pozitivă cu părinţii (Van Velsor, Orozco 2007), în
cadrul unei paradigme educaţionale care vede şcoala ca o instituţie cu scopuri şi obiective care ţin cont de specificul şi nevoile comunităţii din care face parte. Un rol important revine consilierului şcolar, care poate oferi modele de rol cadrelor didactice sau poate derula cursuri de formare pe această tematică. Departamentul Consiliere şi management educaţional din cadrul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei Bucureşti a realizat o cercetare de 3 ani (2013-2015) pe tema parteneriatelor SFC, cu accent pe colaborarea şcoală-familie. Prima parte a cercetării (2013) a constat în realizarea unei sinteze teoretice la nivel internaţional pentru a identifica abordări teoretice, metodologii şi bune practici cu privire la implementarea SFC şi a contura posibile modalităţi
de adaptare şi intervenţie în context românesc. Această primă etapă s-a concretizat în publicaţia „Parteneriatul Şcoală-Familie-Comunitate” (Ţibu & Goia coord., 2014). Cea de-a doua parte (2014-2015) a fost dedicată designului şi implementării unei cercetări cantitativ-calitative care a avut în centrul său derularea unui program de formare pe tema comunicării profesori-părinţi din şcoli dezavantajate. Această parte a cercetării face obiectul prezentei publicaţii.
Alegerea de a implementa în cea de-a doua parte a cercetării un program de formare, destinat cadrelor didactice pe tema comunicării profesori-părinţi a avut la bază atât argumente teoretice, cât şi practice. Astfel, concluziile studiilor incluse în sinteza teoretică (Ţibu & Goia coord., 2014) au arătat că „pentru a putea creşte participarea părinţilor în educaţia copiilor lor, profesorii ar trebui să fie echipaţi cu câteva abilităţi de bază, posibil noi, de comunicare şi cooperare” (Smit, Driessen, Sluiter & Sleegers, 2007). Shartrand, Weiss,
Kreider & Lopez (1997) subliniază că pregătirea profesorilor pentru a îndeplini acest obiectiv nu este suficientă, autorii considerând că profesorii au nevoie de noi cunoştinţe şi abilităţi pentru a interacţiona mai eficient cu părinţii, fiind propus un cadru cu 7 arii, una dintre acestea fiind comunicarea bi-direcţională acasă-şcoală. Driessen, Smit, Sleegers (2005) arată că implicarea părinţilor la şcoală depinde în primul rând de măsura în care profesorii invită părinţii la o astfel de implicare, iar profesorii au nevoie să înveţe cum să lanseze aceste oferte
de colaborare şi cum să comunice eficient pentru a construi relaţii de încredere cu părinţii, aspecte care depăşesc tehnicile specifice de comunicare didactică la clasă. Shartrand et al. (1997) consideră că „profesorii trebuie să fie echipaţi cu noi tehnici, metode şi abilităţi de comunicare şi cooperare pentru a putea creşte participarea părinţilor”. Pe de altă parte, experienţele practice de lucru cu cadrele didactice şi părinţii în cadrul
campaniei UNICEF “Hai la şcoală!”, - derulată în scopul prevenirii absenteismului şi abandonului şcolar în şcoli din comunităţi dezavantajate – ne-au oferit informaţii privind modalităţile concrete în care se realizează comunicarea şcoală-familie în aceste medii. Observaţiile directe au arătat că profesorii interacţionează cu părinţii cu precădere în cadrul şedinţelor, tema principală a discuţiilor fiind notele slabe sau comportamentele indezirabile ale copiilor. Părinţii şi cadrele didactice nu reuşesc să depăşească limita colaborării formale,
lipsa sau insuficienta dezvoltare a abilităţilor de comunicare reprezentând o barieră importantă în calea construirii unor parteneriate şcoală-familie. Pe baza celor două tipuri de argumente, departamentul de Consiliere şi management educaţional a adaptat şi implementat un program de formare pentru cadrele didactice din comunităţi dezavantajate, pe tema comunicării profesori-părinţi, aspectele metodologice,
rezultatele şi recomandările fiind prezentate în lucrarea de faţă. Programul de formare a fost construit pe baza modulelor de Comunicare din cadrul programului Facilitator pentru sănătatea mentală (MHF - Mental Health Facilitator), care a rezultat din colaborarea National Board for Certified Counselors (NBCC International) şi
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). Programul MHF îşi propune facilitarea accesului la serviciile destinate sănătăţii mentale prin educarea şi formarea diverselor categorii profesionale care lucrează direct cu oamenii pentru a dobândi informaţii şi tehnici de asistenţă primară în sprijinul beneficiarilor care trec prin situaţii dificile. În urma parcurgerii întregului program de formare MHF, sunt dezvoltate următoarele competenţe şi abilităţi: a) comunicare şi ascultare activă; b) sprijin şi empatie; c) consiliere şi îndrumare în echilibrarea rolurilor din
viaţă; d) identificarea dificultăţilor; e) luarea deciziilor; f) identificarea soluţiilor şi a alternativelor; g) abilitatea de a identifica anumite probleme si de a face recomandări către specialişti. Prin structura sa riguroasă şi validată în context internaţional, dar şi prin faptul că a fost special conceput pentru a se adresa nevoilor beneficiarilor din comunităţi dezavantajate, modulele de Comunicare din cadrul programului MHF au reprezentat varianta optimă de program de formare pe care să o utilizăm în scopul cercetării noastre. Modulele au fost adaptate de către membrii echipei de cercetare la specificul grupului ţintă, cu acordul NBCC. Rezultatul final îl reprezintă un Program de formare pe tema: comunicarea profesori-părinţi din medii dezavantajate, cu drept de proprietate intelectuală a ISE şi cu posibilităţi de acreditare şi utilizare ulterioară, dar şi cu opţiuni de adaptare pentru alte categorii de grupuri ţintă. Ipoteza cercetării a fost următoarea: profesorii care participă la programul de formare pe tema comunicării cu părinţii vor demonstra o îmbunătăţire semnificativă a comunicării şi a modului
de raportare la părinţi, comparativ cu profesorii care nu participă la program, atât după finalizarea intervenţiei de formare, cât şi la un follow-up la şase şi apoi, la nouă luni după intervenţie. Grupul ţintă l-au reprezentat profesorii din şase şcoli din zone dezavantajate din Bucureşti. Şcolile au fost selectate din baza de date a Campaniei pentru participare şcolară “Hai la şcoală!”, derulată de UNICEF, destinată reducerii abandonului şi absenteismului şcolar în comunităţi dezavantajate din România. Intervenţia specifică a constat în implementarea programului de formare pe tema “Comunicarea profesori-părinţi” în patru din cele şase şcoli implicate în cercetare. Anterior, în cadrul Campaniei pentru participare şcolară UNICEF „Hai la şcoală!”, toate cele şase şcoli au beneficiat, pe lângă alte intervenţii, de participarea la un program de Consiliere a părinţilor,
dezvoltat în baza teoriei sferelor de influenţă intersectate (Epstein, 1987, 2001), axat pe 12 teme expuse pe larg în ghidul “Părinţii în şcoala mea”. Formarea în cadrul Campaniei ”Hai la şcoală”, pentru toate cele 12 teme, a avut o durată de opt ore. Comunicarea a reprezentat una dintre temele ghidului, acesteia fiindu-i alocată aproximativ o oră de formare. Feedback-urile constante primite de la beneficiari în legătură cu necesitatea formării aprofundate şi extinse pentru toate cele 12 teme, dar şi necesitatea de a pune mai concret în evidenţă rezultatele formării ne-au determinat să realizăm o cercetare distinctă, cu focalizare clară pe una din cele
12 teme (Comunicarea) şi să implementăm programul de formare în 4 şcoli, urmărind rezultatele în baza unui design de cercetare riguros. Pentru analiza şi interpretarea datelor cercetării a fost utilizată o metodologie mixtă: calitativă şi cantitativă. Metodologia cantitativă a fost bazată un design cvasi experimental de tip Solomon, cu patru grupuri de intervenţie şi două grupuri de control. Aplicarea metodei calitative a constat în interviuri de grup cu părinţii, al căror scop a fost culegerea de date care să completeze analiza cantitativă, prin ilustrarea unor situaţii specifice, oferirea de explicaţii posibile ale fenomenelor relevate şi extinderea ariei de analiză asupra unor aspecte considerate relevante de către părinţi. Instrumentele utilizate în analiză au fost: chestionare de evaluare a cunoştinţelor şi opiniilor pentru profesori, fişe de evaluare a cursului şi interviuri de grup pentru părinţi. Analiza cantitativă a datelor a fost ghidată de ipoteza studiului şi surprinde: a) comparaţii
între datele obţinute de la profesori în timpul cursului de formare şi cele obţinute imediat după formare; b) comparaţii între datele obţinute de la diferite grupe de profesori, conform designului de cercetare; c) comparaţii şi corelaţii în funcţie de diferite variabile demografice. S-au constatat efecte semnificative ale cursului de formare în cazul grupurilor de profesori care au completat chestionarul de evaluare înainte de curs, beneficiind astfel de o sesiune preliminară de informare şi pregătire. Profesorii care au completat chestionarul de evaluare înainte de curs au obţinut performanţe semnificativ mai bune decât cei care au început direct cursul de formare. Putem presupune că prima etapă de completare a chestionarului, care a avut loc înaintea cursului de formare, a avut un efect motivaţional asupra profesorilor. S-a constatat o influenţă a vechimii în învăţământ asupra receptării cursului, profesorii tineri fiind mai deschişi în a-şi modifica cunoştinţele şi atitudinile în comparaţie cu cei cu vechime mai mare. Dacă înainte de curs s-a constatat o relaţie inversă între autoevaluarea profesorilor şi evaluarea pe care aceştia au făcut-o părinţilor (cu cât profesorii s-au autoevaluat mai bine, cu atât i-au evaluat mai nefavorabil pe părinţi), după curs tendinţa relaţiei a devenit pozitivă, profesorii punând aşadar mai în acord propria evaluare cu cea a părinţilor, rezultate care se menţin la toate etapele de testare şi care nu apar la lotul de control. Nu s-a constatat o diferenţă semnificativă între nivelul de acumulare al cunoştinţelor între grupurile de profesori care au beneficiat de curs de formare cu durata de 12 ore, respectiv cele care au beneficiat de formare de 6 ore. Rezultatele calitative arată că părinţii consideră, în general, că şcoala este importantă în evoluţia copiilor, însă comunicarea cu profesorii este marcată de o serie de probleme:
fluctuaţia personalului, atitudine de superioritate, violenţă în comunitate, slab control asupra cazurilor de elevi cu probleme de învăţare şi disciplină. Recomandările fac referire la aspecte, precum: necesitatea informării participanţilor înainte de începerea cursului, oportunitatea oferirii unui curs de comunicare ca etapă premergătoare construirii parteneriatului între şcoală, familie şi comunitate, durata potrivită pentru un astfel
de curs, cât şi aspecte organizatorice de care este necesar să se ţină cont. De asemenea, sunt discutate modalităţile de implicare a părinţilor în cercetările pe această temă şi sunt propuse recomandări cercetări ulterioare. Principala limită a cercetării a constat în faptul că nu am putut asigura selecţia randomizată,
toate cadrele didactice predând la şcoli din zone defavorizate şi având nevoie de formare. În plus, selecţia randomizată a ridicat dificultăţi şi din cauza specificului cercetării, fiind greu de pus în practică un program experimental de formare în şcoli care nu doresc acest lucru. De aceea, am selectat şcoli care au participat la campania UNICEF „Hai la şcoală!”. Acestea corespund profilului dorit şi şi-au manifestat iniţial interesul de a participa la cercetare. Din această perspectivă, putem afirma că rezultatele obţinute au un caracter exploratoriu şi necesită validare prin replicarea cercetării cu un număr mai mare de subiecţi selectaţi randomizat.