ArticlePDF Available

Brief theoretical and practical considerations with relevance in the system of private international law (I)

Authors:

Abstract

The work titled “Short theoretical and practical considerations with substance in the system of private international law” contains relative opinions about the field of contractual obligations, which tie the parts of judicial relationships that has foreign element. There are analyzed on the basis of practical case problems concerning Italian jurisdiction competence, conflicting norms in the field of liabilities, aspects referring to “lex fori”, “lex voluntatis”, issues of substantial law regarding the exception of non-execution, resolution, etc. The study is connected to the field of private international law.
SCURTE CONSIDERAŢII TEORETICE ŞI PRACTICE CU
RELEVANŢĂ ÎN SISTEMUL DE DREPT INTERNAŢIONAL
PRIVAT (I)
Author: Nicolae-DragoşPLOEŞTEANU
Author: Adrian BOANTĂ
Abstract: The work titled “Short theoretical and practical considerations with
substance in the system of private international law” contains relative opinions about the
field of contractual obligations, which tie the parts of judicial relationships that has
foreign element. There are analyzed on the basis of practical case problems concerning
Italian jurisdiction competence, conflicting norms in the field of liabilities, aspects
referring to “lex fori”, “lex voluntatis”, issues of substantial law regarding the exception
of non-execution, resolution, etc. The study is connected to the field of private
international law.
Keywords: Private International Law, Judicial Relationships, Jurisdiction
Competence, Conflicting Norms.
JEL Classification: K 33
Situaţia de fapt comentată
În cursul anului 2001 cetăţeanul italian B. încheie o convenţie cu o societate
comercialădin România, având ca obiect furnizarea unor utilaje de prelucrare a lemnului.
Potrivit înţelegerii dintre părţi, plata contravalorii urma săse facăpânăla data de 30
octombrie 2001. Utilajele constau în aparate tehnologice, printre care un aparat de
ambalat şi o maşinăde calibrare, aceasta din urmăfiind apreciatăde părţi la o valoare
sensibil mai mare decât toate celelalte bunuri vândute, respectiv preţul celorlalte aparate
este de aproximativ 2800 euro în timp ce preţul aparatului de calibrare este de 7250 euro.
Partea italianălivreazăutilajele la sediul cumpărătoarei, societatea comercialăN., de
naţionalitate română, sens în care elibereazăfactura din data de 2 octombrie 2001. Partea
românăachităprin bancădin preţ, suma de aproximativ 1000 euro, precum şi suma de
5000 DM, echivalentul a aproximativ 2500 euro, aceasta din urmăo predăîn mod direct
în bani lichizi către partea italiană. Partea italianăînştiinţeazăîn 7 martie 2003 societatea
N. cădoreşte efectuarea restului de plată. La aceeaşi dată, partea română, răspunzând
PhD. Candidate, Assistant Professor, “Petru Maior” University of Târgu-Mureş, Romania.
 Assistant, “Petru Maior” University of Târgu-Mureş, Romania.
adresei lui B., îi comunicăfaptul căutilajul de calibrare nu este în stare de funcţionare şi
necesităreparaţii. Partea românăsusţine cădespre acest incident a înştiinţat pe B., în
termen de 6 luni de la descoperirea viciului ascuns al lucrului şi nu mai mult de 1 an de la
furnizarea lui, solicitându-i săremedieze pe cheltuiala lui defecţiunile, altfel nu–şi va
executa obligaţia de platăa diferenţei de preţ. În anul 2003, partea italianăse adresează
unui tribunal din Italia solicitând să„se refuze orice instanţă opusă şi obiecţia ridicată,
condamnarea societăţii N., reprezentatăprin procuristul ei în mod provizoriu, săplătească
suma reprezentând diferenţa dintre valoarea trecutăpe factură şi 1000 euro viraţi prin
bancă, plus dobânda socotitădin ziua în care a expirat datoria de mai sus şi dobânda
socotitădin ziua în care s-a alcătuit cererea de condamnare”. Instanţa sesizatăprin actul
de citare tradus în limba românăînştiinţeazăpe pârât cătermenul de judecatăeste în data
de 11 februarie 2004 şi săse prezinte nu mai târziu de 20 zile din data de mai sus, sub
sancţiunea decăderii din dreptul de a propune probe şi apărări.
În cauzăurmeazăsăse stabileascănatura raportului litigios, categoriile juridice
care interesează(puncte de legătură, calificare, norma conflictuală, competenţa instanţei
etc.), admisibilitatea unor probe, procedura de judecatăetc.
Natura raportului juridic şi semnificaţia sa. Se remarcăcu uşurinţă faptul căîn
cauzăexistădiverse elemente şi circumstanţe care calificăraportul de drept; astfel, părţile
au cetăţenie, respectiv naţionalitate diferită(italiană şi română), totodată, obligaţia
născutădin contract, de furnizare a utilajelor, se executăpe teritoriul mai multor state,
plata se efectueazăprin instituţii bancare cu naţionalitate diferităetc. Faţă de asemenea
particularităţi ale raportului, potrivit doctrinei şi dreptului pozitiv românesc, se poate
concluziona căraportul este de drept internaţional privat, deoarece este un raport cu
elemente de extraneitate, a căror prezenţă determinăca raportul în cauzăsăaibălegătură
cu diferite sisteme de drept, respectiv sistemul de drept italian şi sistemul de drept
românesc. Pe de altăparte, doctrina şi dreptul italian cuprind de asemenea în alcătuirea
lor o sferărezervatădreptului internaţional privat. Potrivit doctrinei italiene, termenul
drept internaţional privat” desemneazăcomplexul de norme juridice ale Statului ce
reglementeazăacele raporturi private care prezintăelemente de extraneitate în relaţie cu
el1. Totodată, Legea nr. 218 din 31 mai 1995 intitulată„Riforma del sistema italiano di
diritto internazionale privato” reglementeazăexpres sfera raporturilor de drept
internaţional privat italian. Potrivit art. 1 (Oggetto della legge – obiectul legii) al acestei
legi „La presente legge determina l'ambito della giurisdizione italiana, pone i criteri per
l'individuazione del diritto applicabile e disciplina l'efficacia delle sentenze e degli atti
stranieri”. Ca urmare, din interpretarea acestui text, rezultăcăsistemul de drept
internaţional privat italian acceptăideea ca în anumite condiţii judecătorul italian săfacă
aplicarea dreptului străin. Aici, se cuvine sămenţionăm căadoptarea şi promulgarea
Legii nr. 218/1995 contribuie substanţial la înlăturarea arbitrariului din practica
instanţelor de judecată, care sunt obligate săaplice legea, şi implicit legea străinăatunci
când norma conflictualădispune în acest sens, limitând tendinţa judecătorilor de a aplica
oricăror raporturi juridice propria lege naţională. Cu atât mai mult, devine importantăîn
٭Lector universitar, Universitatea „Petru Maior” Tîrgu Mureş.
٭٭Asistent universitar, Universitatea „Petru Maior” Tîrgu Mureş.
1Il termine „diritto internazionale privato” indica il complesso delle norme giuridiche dello Stato che
regolano quei rapporti privatistici che presentano elementi di estraneita rispetto ad esso.
studiul de faţă observarea mecanismului de aplicare a legii interne invocatăde reclamant
fărăa se arăta în ce măsurăeste permisăde filtrul realizat de normele LDIP2italiană.
Obligaţia de a comunica părţii chemate în judecatăconţinutul legii străine în
limba sa naţională.Prin acţiunea formulată, reclamantul invocădispoziţiile art. 166 şi
167 din codul de procedurăcivilăitalian, referitoare la prezentarea pârâtului în faţa
instanţei. Reclamantul nu invocădecât articolul de drept material, fărăa preciza
conţinutul acestuia în “formulare expresă. Faţă de acest aspect al cererii reclamantului,
considerăm căinstanţa de judecatăeste obligatăsăacorde un nou termen de judecată,
solicitând reclamantului ca pânăla acest termen săcomunice pârâtului “conţinutul legii”.
În cele ce urmeazăvom prezenta acele argumente care ne determinăsăconsiderăm că
aceasta ar trebui săfie soluţia instanţei de judecatăpentru a sancţiona lipsa elementului
invocat al cererii. Credem căeste o chestiune de ordine publicăîn materia gestionării
procesului de către judecător, faptul de a impune părţilor săprecizeze conţinutul legii
străine una faţă de cealaltă, ori chiar judecătorul săcontribuie în mod direct la precizarea
conţinutului legii străine, în măsura în care considerăcănu depăşeşte limitele principiului
rolului activ al judecătorului şi principiul disponibilităţii în materie procesuală. În
conţinutul conceptului de „ordine publicăîn dreptul internaţional privat”, concept a
cărui alcătuire nu este suficient de precisă, considerăm căun element distinct ce se
include în sfera acestuia îl reprezintăun principiu general al dreptului procesual civil:
respectarea dreptului la apărare. Respectarea dreptului la apărare presupune şi obligaţia
oricărei părţi în proces de a transmite conţinutul temeiului de drept pe care-şi sprijină
pretenţiile. Aceastăobligaţie presupune douăetape distincte: menţionarea articolelor din
legea italiană şi traducerea textului legii în limba părţii străine. Asemenea obligaţii sunt
particulare în practica judiciară, deoarece în mod firesc textul legii trebuie cunoscut de
către părţile din proces, fiind suficientăprecizarea temeiului juridic, fărăa se menţiona
distinct conţinutul legii. Totuşi, în domeniul dreptului internaţional privat principiul nemo
censetur ignorarem legem nu are o aplicaţie extensivă, ci doar una restrictivă; această
situaţie este determinatăde faptul că, în principiu, cunoaşterea legii nu este obligatorie,
decât pentru naţionali, argumentele fiind atât de ordin juridic cât şi tehnic. Din punct de
vedere juridic, legea unei ţări nu are competenţă asupra naţionalilor altor state, deoarece
suveranitatea statului nu conferăefecte extrateritoriale legilor sale, decât în mod cu totul
excepţional. Sub aspect tehnic-juridic, cunoaşterea legilor se realizeazăprin publicarea
acestora într-un buletin oficial (Gazzetta Ufficiale della Republica Italiana, respectiv
Monitorul Oficial al României). Or, atât timp cât obligaţia luării la cunoştinţă despre
conţinutul legii invocate de reclamant nu opereazăpentru partea română, pe considerentul
respectării dreptului la apărare a acesteia, obligaţia transmiterii acestui conţinut revine
părţii italiene care a invocat textul legal. O asemenea concluzie, se sprijină şi pe alte
argumente logice şi de analogie, cum sunt următoarele :
- Convenţia privind procedura civilă, încheiatăla Haga la 1 martie 1954 şi la care
România a aderat prin Decretul3nr. 81 din 16 martie 1971, impune semnatarilor să
respecte principiul egalităţii de tratament între cetăţenii lor şi cei ai celorlalte state
contractante. Pe cale de consecinţă, întrucât în România se respectăprincipiul dreptului la
apărare şi al fondării în fapt şi în drept a unei cereri de chemare în judecată, în privinţa
tuturor cetăţenilor şi persoanelor indiferent de cetăţenie sau de naţionalitate, rezultăcă, pe
2Prin LDIP se înţelege Legea de drept internaţional privat.
3Decretul nr. 81/1971 a fost publicat în M.Of. nr. 37/1971.
cale de reciprocitate, şi în faţa jurisdicţiilor italiene persoanele fizice române sau
persoanele juridice de naţionalitate românăar trebui săbeneficieze de acelaşi tratament;
- Sistemele de drept internaţional privat admit în general căîn sfera lor de
reglementare se află şi materia „probei dreptului străin”, sarcina probei fiind repartizată
părţilor din proces, or chiar instanţa de judecatăare posibilitatea să-şi dea concursul la
determinarea legii străine, cu respectarea principiului contradictorialităţii4. De altfel, chiar
art.101 din codul de procedurăcivilăitalian prevede căjudecătorul nu poate sădecidă şi
săsoluţioneze cererea de chemare în judecatădacăpârâtul nu a fost citat regulat şi nu i s-
a adus la cunoştinţă conţinutul cererii şi temeiurile probaţionale pe care se sprijină, cu
excepţia cazului când legea dispune altfel5.A fortiori, considerăm căinstanţa poate să
cearăreclamantului săprezinte conţinutul legii proprii către pârâtul străin;
- Unul din elementele acţiunii civile, alături de părţişi obiect, constăîn cauza
acţiunii (causae petendi). Cauza acţiunii este datăde temeiul juridic al acţiunii. Aceasta
reprezintăun element de fond şi, ca urmare, este supusălegii fondului raportului juridic
(lex causae). În acest sens, legea românăde drept internaţional privat nr. 105/1992
prevede căobiectul şi cauza acţiunii în procesele privind raporturile de drept internaţional
privat sunt supuse legii care reglementeazăfondul raportului juridic litigios. Lipsa
condiţiilor de existenţă ale acţiunii civile atrage sancţiunile prevăzute de legea forului. Ca
urmare, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 105/1992 şi ale legii române privind
procedura civilă, reclamantul ar trebui săanexeze cererii de chemare în judecatăorice
înscrisuri prin care înţelege săfacădovada contractului, ori alte probe, prin care să
creioneze cât mai exact titlul creanţei (cauza). Lex causae, sau legea care cârmuieşte
raportul juridic în cauză, este legea română; oferăsub acest aspect, în sensul căpoate să
reprezinte titlul, semnificaţie juridicăfactura emisăîn cauzăprivitor la plata utilajelor
vândute;
- Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu invocănicidecum legea
română, care credem căeste competentăa se aplica în cauză, prin efectul trimiterii
normei conflictuale italiene la lex contractus. Mai mult, reclamantul nu menţioneazăîn
cauzănici temeiul juridic potrivit dreptului material italian. În atare situaţie, apreciem că
instanţa de judecatădin Italia urmeazăsăaplice lex fori şi săsancţioneze aceastăcarenţă
a actului de chemare în judecată. Aceastălipsăafecteazăregularitatea actului procedural
de chemare în judecatăprin citare, act ce aparţine instanţei, dar al cărui defect este
generat de acţiunea părţii reclamante. Potrivit lex fori, respectiv art. 163 alin. 3 pct. 4 din
Codul de procedurăcivilăitalian L'atto di citazione deve contenere: 4) l'esposizione dei
fatti e degli elementi di diritto costituenti le ragioni della domanda, con le relative
conclusioni”. Deci, acest text legal stabileşte căactul de citare trebuie săcuprindă, alături
de alte elemente, prezentarea faptelor şi a elementelor de drept pe care se sprijină
acţiunea, în legăturăcu petitul cererii. Legat de acest aspect, art. 164 alin. 4 din acelaşi
act normativ se referăla sancţiunea ce intervine în cazul iregularităţii actului de citare:
„La citazione è altresì nulla se è omesso o risulta assolutamente incerto il requisito
stabilito nel numero 3) dell'articolo 163 ovvero se manca l'esposizione dei fatti di cui al
numero 4) dello stesso articolo”. Sancţiunea este nulitatea actului de citare.
4Revue critique de droit international privé, 1960, p. 97.
5Il giudice, salvo che la legge disponga altrimenti, non può statuire sopra alcuna domanda, se la parte
contro la quale è proposta non è stata regolarmente citata e non è comparsa
(
Principio del contraddittorio).
Varianta investirii unei instanţe de judecatădin România.Sesizând faptul căîn
proces ar urma săse aplice legea românămajorităţii aspectelor privitoare la litigiul dintre
părţi, considerăm căuna dintre posibilităţile pe care le au părţile la dispoziţie pentru a se
soluţiona diferendul este ca săprocedeze la investirea unei instanţe din România. Părţile
nu au aceastăobligaţie, dar desfăşurarea procesului în România asigurăo celeritate a
soluţionării litigiului mai bunădecât în Italia şi, în plus, necesitatea aplicării legii române
raportului juridic litigios determinăconcluzia, fireascădealtfel, căjudecătorul român ar
aplica-o cu mult mai exactăprecizie decât cel italian. Aceastăinvestire a instanţei,
înlăturăpe de altăparte o serie de etape, dar şi potenţiale pericole ce se ivesc pânăla
momentul stingerii oricărui diferend dintre părţi, respectiv amintim fazele recunoaşterii şi
executării hotărârii judecătoreşti străine, precum şi pericolul ca judecătorul, prin
hotărârea ce o pronunţă în Italia, săîncalce ordinea publicăde drept internaţional privat
român. Investirea instanţei române ar fi posibilă şi prin prisma Legii italiene nr.
218/1995, care prevede la art. 4 pct. 2 căjurisdicţia italianăpoate în mod convenţional să
fie derogatăîn favoarea unui judecător străin, sau a unui arbitraj străin6. Totuşi, partea
românănu ar putea săinvoce cu succes lipsa de competenţă a instanţei din Italia, chiar
dacăinvocarea este posibilăpotrivit Legii nr. 218/19957. Aceasta presupune călipsa de
competenţă poate fi invocatăîn orice fazăa procesului, mai puţin atunci când partea nu a
acceptat expres sau tacit jurisdicţia italiană. Este vorba de situaţii de competenţă
exclusivăa instanţelor străine, rezultate sau datorităunei convenţii exprese prealabile şi
prejudiciale a părţilor prin care supun eventualele litigii uneori instanţe determinate, ori
de situaţiile care prin natura lor atrag competenţa anumitor instanţe, cum ar fi, de
exemplu, în materie de acte de stare civilăsau în materie de acţiuni privitoare la drepturi
reale imobiliare. Evident, în cauzănu se întrunesc ipotezele amintite şi, ca urmare,
credem căjurisdicţia italianăse poate exercita, dar nu este soluţia cea mai eficace. Pe de
altăparte, atâta vreme cât competenţa de judecatărevine jurisdicţiei italiene, finalitatea
procesului va fi atinsămai degrabăîn măsura în care sistemul de drept internaţional
privat propriu (italian) cuprinde dispoziţii asemănătoare în materie contractualăcu
sistemul de drept internaţional privat românesc. Asupra acestei afirmaţii vom reveni
ulterior, subliniind doar, în aceastăfază, ideea căeste foarte important ca ambele sisteme,
al forului şi sistemul român de drept, săcuprindănorme conflictuale în materia
contractelor, norme care sătrimităla aceeaşi lege aplicabilăraportului juridic litigios.
Altfel spus, lex causae săfie aceeaşi lege indiferent în faţa cărei jurisdicţii s-ar desfăşura
procesul. În caz contrar, hotărârea străinăar avea de suferit sub aspectul recunoaşterii şi
punerii în executare a ei pe teritoriul României. În acest sens, art.168 pct. 2 din LDIP
românădispune că„Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzatăîn unul dintre
următoarele cazuri: (...) pct. 2 hotărârea încalcăordinea publicăde drept internaţional
privat român”. Pe cale de consecinţă, executarea unei asemenea hotărâri pe teritoriul
României va fi refuzată, aşa cum dispune dealtfel art. 174 alin.1 din Legea nr. 105/1992:
6La giurisdizione italiana può essere convenzionalmente derogata a favore di un giudice straniero o di un
arbitrato estero se la deroga è provata per iscritto e la causa verte su diritti disponibili
.
7Art.11. Rilevabilità del difetto di giurisdizione. Il difetto di giurisdizione può essere rilevato, in qualunque
stato e grado del processo, soltanto dal convenuto costituito che non abbia espressamente o tacitamente accettato la
giurisdizione italiana. é rilevato dal giudice d'ufficio, sempre in qualunque stato e grado del processo, se il convenuto
è contumace, se ricorre l'ipotesi di cui all'art. 5, ovvero se la giurisdizione italiana è esclusa per effetto di norma
internazionale.
„Executarea hotărârii străine se încuviinţeazăcu respectarea condiţiilor prevăzute de art.
167”. Legea aplicabilăraportului juridic litigios.În cauză, raportul juridic litigios
prefigurat de reclamant este un raport contractual. Ca urmare, conţinutul normelor
conflictuale aplicabile în materie este privitor la acte juridice. O privire de ansamblu a
normelor conflictuale din Legea italianănr. 218/1995, ne face sămenţionăm căacest
conţinut este privitor la obligaţii (legea italianănu deosebeşte între acte juridice civile şi
fapte juridice, ci reglementeazăîntr-o manierăgeneralămateria obligaţiilor civile). Prin
prisma normelor conflictuale din legea română, legea care cârmuieşte fondul raportului
juridic litigios este legea pe care părţile au înţeles săo aplice contractului, prin voinţa lor
manifestatăexpres sau tacit, ori legea care rezultăprin localizarea contractului sau a
prestaţiei caracteristice, ori lex causae, determinatădupăalte criterii. Aici, trebuie, în
mod necesar, să ţinem cont de sistemul de drept român internaţional privat, cel puţin
orientativ, deoarece în cele din urmăjudecătorul italian este cel care va face aplicarea
normelor conflictuale proprii şi care va determina lex causae. Legea nr. 105/1992
prevede călex voluntatis se aplicătuturor actelor juridice, fie ele unilaterale sau
bilaterale. Art. 69 alin.1 din lege prevede căsunt stabilite de legea aleasăde către autorul
său condiţiile de fond ale actului juridic unilateral; de asemenea, art. 73 din aceeaşi lege
prevede căcontractul este supus legii alese prin consens de către părţi. Alegerea legii
aplicabile contractului poate fi expresă, ori sărezulte neîndoielnic din cuprinsul
contractului sau din circumstanţe. Or, în cauză, stabilirea legii deşi nu este expresă, există
motive săcredem călegea aplicabilăcontractului este tot lex voluntatis, deoarece voinţa
tacităa părţilor în acest sens s-ar putea stabili. Astfel, potrivit Legii nr. 105/1992 şi
jurisprudenţei române în materie, s-a apreciat căvoinţa implicităa părţilor a fost ca legea
aplicabilăîn contractul dintre ele săfie legea care prezenta numeroase legături cu un
anumit sistem de drept8. Asemănător, în cauza ce constituie obiectul acestui comentariu,
atât locul executării contractului, dar şi locul încheierii contractului sunt localizate în
România. Ţinând cont de aceste legături, instanţa italianăar putea săconsidere căpărţile
în mod tacit au consimţit ca legea aplicabilăîn cauzăsăfie legea română, ca lex
voluntatis. Chiar în absenţa unui asemenea raţionament, Legea nr. 105/1992 oferă şi alte
reguli de determinare a legii aplicabile raportului contractual; potrivit art. 77 din LDIP
română: „În lipsa unei legi alese conform art. 73, contractul este supus legii statului cu
care prezintăcele mai strânse legături. Se considerăcăexistăatare legături cu legea
statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după
caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa, ori fondul de comerţsau sediul statutar”. Pe de altă
parte, art. 78 din LDIP aratăcă„Prin prestaţie caracteristicăse înţelege prestaţia părţii
care, în temeiul unui contract translativ, precum vânzarea sau altele similare, înstrăinează
un bun mobil”. De asemenea, potrivit art.79 din LDIP română, dacăcontractul nu poate fi
localizat în „funcţie de prestaţia caracteristicăa uneia din părţi, este supus, cât priveşte
8A se vedea, The law applicable to international trade agreements when parties fail to stipulate it: „In
accordance with the Romanian private international law, when the parties fail to stipulate the competent law
applicable to their legal relationships, such law shall be determined by an arbitral court, in consideration of elements
indicative of the parties tacit consent, such as the place of closing of the contract or, secondarily, the place of
performance of the contract. There is sufficient reason to conclude that the parties implicit will was to subject their
legal relationships to Romanian law, such as: the closing of the foreign trade agreement took place in Romania,
Romania was the place elected by the parties to fulfil their goods delivery obligations, and the arbitration clause
nominated CAB as competent to arbitrate”, Awards No.62 of December, 1973, CAB-Arbitral Commercial
Jurisprudence, 1953-200, Bucharest, 2003, p.149.
condiţiile de fond, legii locului unde a fost încheiat”. Din cele precizate mai sus, rezultă
călegea aplicabilăcontractului, în cauză, este legea românăsau ca lex voluntatis (dacă
judecătorul apreciazăcăvoinţa părţilor s-a manifestat tacit în sensul aplicării legii
române), sau ca lex loci executionis, sau în virtutea regulii locus regit actum.
În materia normelor conflictuale cu conţinut obligaţional, art. 57 din Legea nr.
218/1995 prevede că:“Obbligazioni contrattuali.
1. Le obbligazioni contrattuali sono in ogni caso regolate dalla Convenzione di Roma
del 19 giugno 1980 sulla legge applicabile alle obbligazioni contrattuali, resa esecutiva
con la legge 18 dicembre 1984, n. 975, senza pregiudizio delle altre convenzioni
internazionali, in quanto applicabili.”
Ca urmare, legea de drept internaţional privat italian stabileşte căîn materia
obligaţiilor contractuale sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei de la Roma din 19 iunie
1980. În doctrina italiană, faţă de aceastădispoziţie s-a formulat întrebarea la care i-a dat
naştere:Fac referire dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 218/1995 şi la elementele
constitutive ale contractului, sau sfera dispoziţiei este strict delimitatăla conţinutul
obligaţiilor, modalităţile de executare, caracterele acestora etc? Au fost preferate tezele
potrivit cărora normele în chestiune se aplică şi elementelor constitutive ale contractului,
dar doar acelora care nu intrăîn sfera de operare a altor norme de drept internaţional
privat, cum sunt spre exemplu forma, capacitatea procesuală, reprezentarea etc.
Legiuitorul italian a ales sărecepţioneze şi sătransforme normele de conflict adoptate pe
cale convenţionalăîn norme de drept internaţional privat ordinar şi comun, aplicabile în
sens general. Prin efectul de „naţionalizare”, normele Convenţiei de la Roma au devenit
norme de sistem pentru dreptul italian şi astfel vor deveni aplicabile şi în raport de statele
nesemnatare. Rezultăcăobligaţiile contractuale vor fi reglementate de Convenţia de la
Roma, intratăîn vigoare în Italia la 1 aprilie 1991, cu excepţia acelor obligaţii care sunt
reglementate prin convenţii internaţionale particulare9. În întâmpinarea formulatăde
partea românăs-au invocat o serie de susţineri cum ar fi: - vânzătorul utilajelor (partea
italiană) nu şi-a executat obligaţia de a preda un lucru util şi în stare bunăde funcţionare,
în concret aceste utilaje au funcţionat o perioadăscurtăde timp, 2-3 săptămâni, ceea ce
este nefiresc şi, în consecinţă, ne găsim în prezenţa unei executări defectuoase a obligaţiei
părţii italiene. Aceasta ar echivala cu o neexecutare a obligaţiei contractuale în raport cu
cauza contractului;
- vânzătorul a fost încunoştinţat cu privire la faptul călucrul vândut nu
corespunde exigenţelor vânzării-cumpărării;
- vânzătorul nu a răspuns acestei înştiinţări şi nici nu s-a referit la ea prin actul de
chemare în judecată.
Ţinând cont de cele menţionate, partea românăconsiderăcăeste în drept să
procedeze la invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, pentru a obţine o
„suspendare” a executării propriei obligaţii, pânăîn momentul în care cealaltăparte îşi va
îndeplini obligaţia ce-i revine. În probaţiune, partea românăprezintăun înscris prin care
comunicădespre acest aspect părţii italiene.
9Art. 2 din Legea nr. 218/1995: Convenzioni internazionali. 1. Le disposizioni della presente legge non
pregiudicano l'applicazione delle convenzioni internazionali in vigore per l'Italia. 2. Nell'interpretazione di tali
convenzioni si terrà conto del loro carattere internazionale e dell'esigenza della loro applicazione uniforme.
Faţă de o atare susţinere, se impun precizate câteva aspecte de drept material şi
de drept internaţional privat. În primul rând, intereseazăaici în ce măsurăexcepţia se
poate invoca în faţa jurisdicţiei italiene şi cu ce titlu, ca lex fori sau ca lex causae, precum
şi, indiferent care ar fi rezultatul, care sunt temeiurile juridice potrivit legii italiene şi
potrivit legii române.
Deşi nu reglementeazăcu titlu general şi nu cuprinde o definiţie a excepţiei de
neexecutare, codul civil român cuprinde dispoziţii relative la aceastăexcepţie în mod
distinct în situaţia unor tipuri de contracte, cum este şi contractul de vânzare-cumpărare.
Potrivit art. 1362 din Codul civil român „cumpărătorul este în drept sărefuze plata
preţului, dacăvânzătorul nu oferăpredarea lucrului”; de asemenea, art. 1364 stabileşte
căcumpărătorul poate refuza plata preţului, dacăeste în pericol iminent de evicţiune,
adicăde a fi scos de către terţ, în total sau în parte, din proprietatea pe care i-a
transmis-o vânzătorul”. Credem că, dacăne-am raporta la aceste dispoziţii, aplicarea lor
riguroasănu ar oferi un temei juridic potrivit părţii române, deoarece în cauzănu se poate
vorbi de neexecutarea obligaţiei de predare a lucrului (partea italiană şi-a îndeplinit
aceastăobligaţie) şi nici nu se poate considera căproprietatea asupra bunului nu s-a
transmis către cumpărător, ori căar exista un pericol de pierdere a acestei proprietăţi de
către cumpărător. Totuşi, este bine săse aibăîn vedere faptul căinstituţia excepţiei de
neexecutare nu are doar o dimensiune legalăci şi o dimensiune doctrinară, care este
confirmatădeseori în practică. Aceastădimensiune s-a conturat în timp, prin preluarea
raţionamentului vechi „exceptio non adimpleti contractus” şi transpunerea lui la situaţii
practice sau ipotetice, în legăturăcu alte principii generale ale dreptului şi alte texte
legale. Astfel, s-a apreciat în doctrinăcăuna din condiţiile necesare pentru a invoca
excepţia de neexecutare este ca „din partea celuilalt contractant săexiste o neexecutare,
chiar parţială, dar suficient de importantăa obligaţiei lui”.
Pe de altăparte, partea românăa invocat, în subsidiar, ca instanţa de judecatăsă
constate rezoluţiunea contractului dintre părţi, motivând căpartea italiană, deşi înştiinţată
cu privire la viciul lucrului, nu şi-a executat obligaţia. Aceastăsoluţie judiciarăse sprijină
pe dispoziţiile art. 1020 Cod civil român, potrivit cărora „Condiţia rezolutorie este
subînţeleasătotdeauna în contractele sinalagmatice, în caz căuna dintre părţi nu
îndeplineşte angajamentul său”. Efectul rezoluţiunii constăîn desfiinţarea cu caracter
retroactiv a contractului, iar dacăs-au făcut unele prestaţii, părţile trebuie repuse în
situaţia anterioarăîncheierii contractului, restituindu-se prestaţiile reciproc executate. Ca
urmare, prin prisma legii române şi a principiilor generale ale dreptului, în cauzăse
solicităca instanţa săconstate rezoluţiunea contractelor pentru neexecutarea obligaţiei de
garanţie de către vânzător şi sădispună: restabilirea situaţiei anterioare, ori instanţa săia
la cunoştinţă şi săadmităexcepţia de neexecutare invocatăde către partea română,
urmând săoblige pe reclamant la readucerea în starea de bunăfuncţionarea a utilajului.
Aceste susţineri se întemeiază şi pe dispoziţiile art. 1337 din Codul civil român, potrivit
cărora vânzătorul este obligat „a răspunde către cumpărător de evicţiunea totalăsau
parţialăa lucrului vândut”, în timp ce art. 1352 prevede că„vânzătorul este supus la
răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului, dacă, din cauza acelora, lucrul nu este
bun de întrebuinţat, dupădestinaţia sa, sau întrebuinţarea sa e atât de micşorată, încât
se poate presupune căcumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea
ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile”. Într-adevăr, răspunderea pentru viciile ascunse este
o „extensiune specialăîn materie de nulitate pentru cauzăde eroare”10. Totuşi situaţia
este distinctăfaţă de răspunderea pentru vicii de consimţământ, întrucât în acest caz
partea lezatăare drept la acţiune în anularea actului juridic, pe când în ipoteza prevăzută
de art.1352 din Codul civil, datoritădefecţiunilor pe care le are lucrul de aşa naturăîncât
el este de neutilizat potrivit destinaţiei sale sau valoarea lui este sensibil diminuată,
cumpărătorul poate recurge doar la acţiunea în garanţie, prin care săsolicite sau
rezoluţiunea contractului ori reducerea preţului. Când prin acţiunea în garanţie
cumpărătorul solicitărezoluţiunea contractului, acţiunea se numeşte acţiune redhibitorie.
Potrivit legii române, respectiv art. 5 din Decretul11 nr. 167/1958,dreptul la acţiunea
pentru vicii ascunse se prescrie în termen de 6 luni în cazul în care viciile nu au fost
ascunse cu viclenie. Atât timp, deci, cât în cauzăacest termen a expirat, dar partea
românăa anunţat în acest termen vânzătorul săia măsuri pentru remedierea defecţiunii
dar vânzătorul nu a înţeles săprocedeze în acest fel, se poate trage concluzia cătăcerea
lui are valoarea de acceptare a rezoluţiunii contractului dintre părţi, generatăprintr-un act
unilateral de denunţare a contractului. Numai în acest fel am putea săinterpretămşi
dispoziţiile amintite, potrivit cărora condiţia rezolutorie este totdeauna înţeleasăîn
contractele sinalagmatice în caz căuna dintre părţi nu îndeplineşte angajamentul său. Pe
de altăparte, o asemenea rezoluţiune potrivit legii române opereazănumai dacăeste
consfinţităprin hotărâre judecătorească, ceea ce are drept consecinţă obligaţia, născutăîn
baza art. 5 menţionat în sarcina părţii care a denunţat contractul, de a formula acţiune în
termen de 6 luni de la descoperirea viciilor, dar nu mai târziu de 1 an de la predarea
lucrului. În consecinţă, apreciind căîn cauzăacţiunea nu s-a introdus în acest termen,
putem spune căocrotirea dreptului vânzătorului este paralizatăde împlinirea termenului
de prescripţie al acţiunii.
Rezoluţiunea şi excepţia de neexecutare sunt supuse lui „lex causae”. În cauză,
considerăm căatât eventuala excepţie de neexecutare invocată, precum şi rezoluţiunea
vor fi supuse lui lex causae, prezumţie ce opereazăîn condiţiile în care părţile nu au
determinat în mod expres legea aplicabilărezoluţiunii sau excepţiei. Ca urmare, este
aplicabilălegea română. Aceastăprezumţie se fundamenteazăîntr-o mare măsurăpe
ideea căambele (excepţia de neexecutare şi rezoluţiunea) fiind sancţiuni ce afectează
însuşi conţinutul contractului, ele trebuie privite în principal ca elemente de fond ale
acestuia şi, ca urmare, vor fi supuse lui lex contractus adicălui lex causae. În această
idee, menţionăm că, potrivit dispoziţiilor art. 80 alin.1 lit. c din Legea nr. 105/1992, legea
contractului se aplicăconsecinţelor neexecutării totale sau parţiale a acestor obligaţii,
precum şi evaluării prejudiciului pe care l-a cauzat.
Dispoziţiile legii italiene în materie.Codul civil italian reglementeazăinstituţia
rezoluţiunii. Astfel, potrivit art. 1453 din Codul civil italian, în contractele sinalagmatice,
dacăuna dintre părţi nu executăpropria obligaţie, cealaltăparte poate săcearăsau
executarea, sau săcearărezoluţiunea contractului. Rezoluţiunea se poate cere chiar dacă
judecătorul a propus părţilor varianta executării; dar executarea nu se mai poate cere
atunci când s-a invocat rezoluţiunea. De la data invocării rezoluţiunii pentru neexecutare
nu este necesarăexecutarea propriei obligaţii12. Aşa cum rezultădin dispoziţiile art. 1458,
10 A se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. VIII, Bucureşti, 1932, p. 676.
11 Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivã publicat în Buletinul Oficial nr. 19 din 21 aprilie
1958, republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960, cu modificãrile ulterioare (art. 5, 9 şi 11).
12 Nei contratti con prestazioni corrispettive, quando uno dei contraenti non adempie le sue obbligazioni,
l'altro può a sua scelta chiedere l'adempimento o la risoluzione delcontratto (1878, 1976, 2652), salvo, in ogni caso, il
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare are efect retroactiv între părţi, mai puţin
asupra contractelor cu executare succesivă, cu privire la care efectele rezoluţiunii nu se
extind asupra prestaţiilor deja efectuate13. Excepţia de neexecutare este de asemenea
reglementatăexpres de art. 1460 din Codul civil italian14, aspect ce ne determinăsă
apreciem călegea civilăitalianăeste cel puţin mai clarădecât cea română, deoarece
prevede expres aceastăinstituţie, fărăa fi nevoie, cum este în sistemul de drept românesc,
săse apeleze la argumente de analogie şi interpretare pentru a contura în manieră
generalăinstituţia excepţiei. Astfel, potrivit art. 460 din Codul civil italian, în contractele
sinalagmatice oricare dintre părţi poate refuza executarea propriei obligaţii, dacăcealaltă
parte nu executăpropria obligaţie sau nu oferăo executare simultană, mai puţin când
existătermene pentru executare deja stabilite între părţi sau care rezultădin natura
contractului. Totuşi, executarea nu se poate refuza atunci când, ţinând cont de
circumstanţe, refuzul este contrar bunei credinţe. Obligaţiile principale ale vânzătorului,
în conformitate cu art.147615 din Codul civil italian, sunt următoarele: obligaţia de a
preda lucrul; obligaţia de a determina transferul proprietăţii asupra lucrului sau transferul
dreptului, atunci când dobândirea nu este efectul imediat al contractului; obligaţia de a
garanta pe cumpărător de evicţiune sau de viciile lucrului. Astfel, vânzătorul trebuie să
garanteze călucrul vândut este lipsit de vicii, ce pot apărea la utilizarea lui potrivit
destinaţiei sau sădiminueze în mod considerabil valoarea acestuia. Pactul prin care se
exclude sau se limiteazăobligaţia de garanţie nu are efect dacăvânzătorul cu rea credinţă
ascunde cumpărătorului viciile lucrului16. În cazul prevăzut de art. 1490 din Codul civil
italian, cumpărătorul poate cere dacăvrea rezoluţiunea contractului sau reducerea
preţului, mai puţin în cazul în care, pentru anumite vicii, utilizarea exclude rezoluţiunea.
Dacăcumpărătorul se adreseazăjustiţiei solicitând sau rezoluţiunea contractului sau
reducerea preţului, alegerea făcutăeste irevocabilă. Dacălucrul a pierit ca şi consecinţă a
viciului, cumpărătorul are dreptul sărezilieze contractul; dacăpieirea este din caz fortuit
sau din culpa cumpărătorului, ori dacăacesta l-a înstrăinat sau transformat, el nu poate să
cearădecât reducerea preţului17. În cazul rezoluţiunii contractului, vânzătorul trebuie să
restituie preţul şi săramburseze cumpărătorului cheltuielile şi plăţile legitim efectuate de
risarcimento del danno (1223 e seguenti). La risoluzione può essere domandata anche quando il giudizio è stato
promosso per ottenere l'adempimento; ma non può più chiedersi l'adempimento quando è stata domandata la
risoluzione. Dalla data della domanda (Cod. Proc. Civ. 163) di risoluzione l'inadempiente non può più adempiere la
propria obbligazione.
13 La risoluzione del contratto per inadempimento ha effetto retroattivo tra le parti, salvo il caso di contratti
i esecuzione continuata o periodica, riguardo quali l'effetto della risoluzione non si estende le prestazioni già eseguite
(1360). 14 Nei contratti con prestazioni corrispettive, ciascuno dei contraenti può rifiutarsi di adempiere la sua
obbligazione, se l'altro non adempie o non offre di adempiere contemporaneamente la propria, salvo che termini
diversi per l'adempimento siano stati stabiliti dalle parti o risultino dalla natura del contratto (1565). Tuttavia non può
rifiutarsi l'esecuzione se, avuto riguardo alle circostanze, il rifiuto è contrario alla buona fede (1375).
15 Le obbligazioni principali del venditore sono: 1) quella di consegnare la cosa al compratore; 2) quella di
fargli acquistare la proprietà della cosa o il diritto, se l'acquisto non è effetto immediato del contratto (1376 e
seguenti); 3) quella di garantire il compratore dall'evizione e dai vizi della cosa).
16 ( art.1490 Il venditore è tenuto agarantire che la cosa venduta sia immune da vizi che larendano inidonea
all'uso a cui è destinata o ne diminuiscano in modo apprezzabile il valore. Il patto con cui si esclude o si limita la
garanzia non ha effetto, se il venditore ha in mala fede taciuto al compratore i vizi della cosa (1229)).
17 Art. 1492 nei casi indicati dall'art. 1490 il compratore può domandare a sua scelta la risoluzione del
contratto (1453 e seguenti) ovvero la riduzione del prezzo, salvo, che, per determinati vizi, gli usi escludano la
risoluzione. La scelta è irrevocabile quando è fatta con la domanda giudiziale. Se la cosa consegnata è perita in
conseguenza dei vizi, il compratore ha diritto alla risoluzione del contratto; se invece è perita per caso fortuito o per
colpa del compratore, o se questi l'ha alienata o trasformata, egli non può domandare che la riduzione del prezzo.
către acesta cu prilejul vânzării. Cumpărătorul trebuie sărestituie lucrul dacăacesta nu a
pierit ca şi consecinţă a viciului18. Cumpărătorul decade din dreptul la garanţie dacănu
denunţă viciul către vânzător în termen de 8 zile de la descoperirea lui, cu excepţia
ipotezei când părţile au stabilit alţi termeni sau dacălegea specialăprevede altfel.
Acţiunea se prescrie în oricare din cazuri într-un an de zile de la achiziţionarea lucrului;
cumpărătorul, care a înţeles săexecute obligaţia sa, poate săvalorifice garanţia pentru
viciul lucrului dacăl-a denunţat în opt zile de la descoperire şi în cursul primului an de la
predare19.
Urmeazăca în partea a II-a a studiului săne oprim asupra unor probleme
privitoare la procedura de judecată şi condiţiile de admisibilitate a acţiunii: termenele de
judecată, actul de citare, comisiile rogatorii, relevanţa art. 720(1) din codul de procedură
civilăromân în faţa jurisdicţiei italiene etc.
18 Art. 1493 In caso di risoluzione del contratto il venditore deve restituire il prezzo e rimborsare al
compratore le spese e i pagamenti legittimamente fatti per la vendita (1475). Il compratore deve restituire la cosa, se
questa non è perita in conseguenza dei vizi.
19 Art.1495 Il compratore decade dal diritto alla garanzia, se non denunzia i vizi al venditore entro otto
giorni dalla scoperta (1511), salvo il diverso termine stabilito dalle parti o dalla legge. La denunzia non è necessaria
se il venditore ha riconosciuto l'esistenza del vizio o l'ha occultato. L'azione si prescrive, in ogni caso, in un anno dalla
consegna; ma il compratore, che sia convenuto per l'esecuzione del contratto, può sempre far valere la garanzia,
purché il vizio della cosa sia stato denunziato entro otto giorni dalla scoperta e prima del decorso dell'anno dalla
consegna (1522; att. 172).
ResearchGate has not been able to resolve any citations for this publication.
ResearchGate has not been able to resolve any references for this publication.