Content uploaded by Carmen Todica
Author content
All content in this area was uploaded by Carmen Todica on Sep 10, 2014
Content may be subject to copyright.
Electronic copy available at: http://ssrn.com/abstract=1930271
DREPTUL LA INTEGRITATE AL PERSOANEI DE LA CARTA DREPTURILOR
FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPEANE LA LEGISLATIA ROMÂNEASCĂ
Asist. Univ. drd. Carmen Todică
Prep. Univ. Alexandru Todică
The person’s right to integrity in the light of the Treaty establishing a Constitution for
Europe
Abstract
Incorporated in Part II of the Draft Treaty on the estabishment of an European Constitution,
The Chart Of Fundamental Rights of the European Union is the elaborated statement of the
civil, political, economical and social rights recognized by the EU member states. It does not
only contain a series of fundamental and classic rights, but also a series of rights on the
current preoccupations of European citizens.
Without creating new rights, which is a fact supported by its content, the Chart aims at
valuating the current rights of the domestic legislations.
From this pont of view, the Chart can be gualified as a product of these traditions, an
undertaking to synthesize the values, rights and principles shared by the member states.
Keywords: free consent, the eugenic practices, the forced pregnancy, the ban on cloning
1. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
Încorporată în partea a II-a a Proiectului de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru
Europa, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene constituie expresia elaborată a
drepturilor civile, politice, economice şi sociale recunoscute în comun de statele membre UE. Ea
nu conţine doar o serie de drepturi fundamentale, clasice, dar şi drepturi ce privesc preocupări
actuale ale cetăţenilor europeni.
Fără a crea drepturi noi, fapt confirmat chiar de conţinutul său, Carta are drept scop
punerea în valoare a drepturilor existente în legislaţiile interne1. Este vorba de o consolidare a
drepturilor fundamentale, deja puse în aplicare ca principii ale dreptului comunitar, aşa cum sunt
definite prin tratatele existente şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor
membre. Din acest punct de vedere Carta poate fi calificată drept o emanaţie a acestor tradiţii, o
încercare de sinteză a valorilor, drepturilor şi principiilor împărtăşite de statele membre.
Lipsită de constrângere juridică, ea nu a fost recunoscută ca având un veritabil scop
legislativ. Cu toate acestea Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene este expresia unui
consens democratic asupra a ceea ce trebuie considerat catalogul drepturilor fundamentale
garantate de ordinea legală comunitară.
1 Cu excepţia prevederilor asupra cetăţeniei Uniunii, toate drepturile prevăzute în Cartă se regăsesc în legislaţia
comunitară, in deciziile Curţii de Justiţie, în Constituţiile statelor membre sau în acordurile internaţionale.
Electronic copy available at: http://ssrn.com/abstract=1930271
2
2. Dreptul la integritate al persoanei în lumina Tratatului de instituire a unei Constituţii
pentru Europa
Din multitudinea drepturilor incluse în Carta drepturilor Fundamentale ale Uniunii, prezintă
un real interes art. II – 63, intitulat sugestiv Dreptul la integritate al persoanei2:
„Orice persoană are dreptul la respectarea integrităţii sale fizice şi mintale.
În domeniul medicinii şi biologiei trebuie respectate în special:
a) consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei implicate, potrivit
procedurilor stabilite prin lege;
b) interzicerea practicilor eugenice, în special al acelora care au drept scop
selecţia persoanelor;
c) interzicerea utilizării corpului uman şi părţilor sale, ca sursă de câştiguri
financiare; d) interzicerea clonării umane în scopul reproducerii;”
Dreptul la integritate a persoanei, astfel cum este formulat în Cartă, are ca finalitate
protejarea demnităţii şi identităţii fiinţei umane, garantând oricărei persoane, fără discriminare,
respectarea integrităţii fizice şi psihice faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei. Fundamentat pe
interesul şi binele fiinţei umane, care trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii şi al
ştiinţei, dreptul la integritate al persoanei se materializează într-un summum de principii:
1. Dreptul fundamental la integritate umană ca parte a dreptului Uniunii, are în vedere
consimţământul liber exprimat al persoanei şi informarea prealabilă a persoanei implicate,
conform procedurilor stabilite de lege.
Astfel, o intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată
şi-a dat consimţământul, liber şi în cunoştinţă de cauză. În prealabil, persoana primeşte informaţii
în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi a riscurilor. În orice
moment, persoana vizată îşi poate retrage în mod liber consimţământul.
În privinţa minorului, lipsit de capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta se poate
efectua numai cu autorizaţia reprezentantului său legal sau a altei persoane sau autoritate
desemnate prin lege. Opinia minorului va fi luată în considerare ca un factor din ce în ce mai
hotărâtor, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate.
În măsura în care, datorită unei situaţii de urgenţă, nu se poate obţine consimţământul
adecvat, se va recurge imediat la orice intervenţie indispensabilă din punct de vedere medical în
folosul persoanei vizate. Totodată vor fi avute în vedere dorinţele exprimate anterior cu privire la o
intervenţie medicală, dacă starea pacientului, în momentul intervenţiei, nu-i permite să-şi exprime
voinţa.
2. Dreptul la integritate a persoanei presupune şi interzicerea practicilor de eugenie, în
special a celor referitoare la selecţia persoanelor. Dispoziţia privind „practicile de eugenie”
desemnează „acele situaţii posibile în care programele de selecţie sunt organizate şi implementate,
inclusiv campanii pentru sterilizare, gravidităţi forţate, căsătorii etnice obligatorii, orice acte
2 Principiile enunţate în art. 63 au fost dezvoltate în Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, semnată la
Oviedo la 4 aprilie 1997 şi în Protocolul adiţional la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a
demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane,
semnat la Paris la 12 ianuarie 1998.
România a ratificat Convenţia europeană şi protocolul adiţional prin Legea nr. 17/22.02.2001, M.O. nr. 103/2001;
3
asemănătoare calificate drept crime internaţionale prin Statutul Curţii Penale Internaţionale
adoptat la Roma la 17 iulie 1998”.3
Statutul defineşte în art. 7 lit. f) graviditatea forţată ca fiind „deţinerea ilegală a unei femei
însărcinate în mod forţat, cu intenţia de a modifica compoziţia etnică a unei populaţii sau de a
comite alte violări grave ale dreptului internaţional.”
Menţionăm că Statutul Curţii Penale Internaţionale a fost ratificat de România prin Legea
nr. 111/2002, M.O. nr. 211/28 martie 2002, dispoziţiile sale făcând parte din dreptul intern.
Finalitatea dispoziţiilor art. 63 lit. b) din Cartă trebuie corelată cu art. 13 şi 14 din
Convenţia Europeană privind drepturile omului şi biomedicina. Astfel, o intervenţie destinată să
modifice genomul uman nu se poate face decât din motive preventive, diagnostice sau terapeutice
şi numai dacă nu are drept scop introducerea unei modificări în genomul descendenţilor.
Utilizarea tehnicilor de procreaţie asistată medical nu poate fi admisă pentru alegerea
sexului viitorului copil, decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sex.
Orice alte intervenţii care nu sunt curative, dar urmăresc producerea de fiinţe umane
selecţionate în funcţie de sex sau de alte calităţi prestabilite, sunt contrare demnităţii persoanei
fizice umane, integrităţii şi identităţii sale. Prin urmare, nu pot fi justificate prin faptul că vizează
unele consecinţe benefice pentru viitorul omenirii şi „nici o utilitate socială sau ştiinţifică şi nici o
motivaţie ideologică nu vor putea să justifice vreodată o intervenţie asupra genomului uman, în
afară de cea terapeutică, adică finalizată în vederea dezvoltării naturale a fiinţei umane”.4
3. Al treilea principiu, fundamentat pe dreptul la integritate a persoanei şi înscris în art. 63
lit. c din Cartă, interzice utilizarea corpului uman şi a părţilor sale drept o sursă de câştiguri
financiare.
Într-adevăr, corpul uman şi părţile sale constitutive sunt considerate res extra comercium
(lucruri în afara comerţului), astfel încât nici o persoană nu este autorizată să practice o activitate
comercială sau să deţină un drept de proprietate asupra acestora. Interdicţia prevăzută de art. 3 lit. c
reprezintă „una dintre cele mai delicate chestiuni în bioetică”5, o realizare notabilă a Cartei, însă
formularea principiului este mult prea vagă.6 Interpretat in extenso, articolul menţionat interzice
traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane.
Cu acelaşi conţinut, dreptul al respectarea integrităţii se regăseşte în Convenţia Europeană
privind drepturile omului şi biomedicina: „corpul uman şi părţile sale componente nu trebuie să
fie în sine sursă de câştig financiar”7. „Atunci când în cursul unei intervenţii se prelevează o parte
a corpului uman, aceasta nu poate fi păstrată şi utilizată în alt scop decât acela pentru care a fost
prelevată şi numai dacă acest lucru se face conform procedurilor adecvate de informare şi
consimţământ”8. Cu titlu de regulă generală, Convenţia stipulează că prelevarea de organe şi
ţesuturi de la o persoană în viaţă în scopul transplantării, se poate face numai în interesul
3 A se vedea „Explicaţii actualizate referitoare la textul Cartei Drepturilor Fundamentale” a Grupului de Lucru nr. 2
pentru examinarea modalităţilor şi consecinţelor integrării Cartei în Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru
Europa.
4 Carta lucrătorilor sanitari, Asociaţia medicilor catolici, Ed. Ars Ionga, Iaşi, 1996, p. 20.
5 Report of the European Grup on Ethics in Science and New Tehnologies on the Charter of Fundamental Rights
related to technological innovation as request by president Prodi on february 3, 2000. Citizens and New Tehnologies: A
European Challenge, Bruxelles, 23 mai 2000.
6 Formularea iniţială a art. 3 lit. c prevedea „corpul individului şi părţile sale nu pot fi comercializate”, formulare ce
putea fi interpretată şi ca referindu-se la activităţi precum sportul profesional. O comparaţie între textul iniţial şi
varianta finală demonstrează că s-a ţinut cont de observaţiile Grupului European asupra Eticii Ştiinţei şi Noilor
Tehnologii, însărcinat cu redactarea unui raport asupra anumitor aspecte din proiectul Cartei Drepturilor Fundamentale.
7 Art.21 din Convenţie.
8 Art. 22 din Convenţie.
4
terapeutic al primitorului şi numai atunci când nu există ţesuturi sau organe adecvate disponibile
de la o persoană decedată, şi nici o altă metodă terapeutică alternativă de eficacitate comparabilă.
În aceeaşi ordine de idei, se înscriu şi recomandările prevăzute în Declaraţia Asociaţiei
Medicale Mondiale –AMM - aprobată de cea de a 39-a Adunare Generală cu privire la
transplantul de organe ( Madrid, Spania - octombrie 1987): „Transplantarea trebuie să se facă
numai după ce s-au evaluat toate posibilităţile terapeutice disponibile. Comercializarea organelor
umane pentru transplant este cu desăvârşire condamnabilă” şi în Declaraţia AMM aprobată de
cea de-a 37-a Adunare generală (Bruxelles, Belgia, 1985) cu privire la comerţul cu organe:
„AMM condamnă vânzarea şi cumpărarea de organe cu scopul de a fi transplantate.”
Totodată traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane este considerat drept o formă gravă de
criminalitate internaţională în legătură cu care Europol are competenţe de soluţionare, potrivit
anexei la Europol9, adoptată de Consiliu la 6 decembrie 2000.
4. Un al patrulea principiu îl constituie interzicerea clonării umane în scopul reproducerii.
Carta Drepturilor Fundamentale interzice expres doar clonarea reproductivă a fiinţelor umane,
nefăcând menţiune despre alte forme de clonare. Prin urmare, aceste nu sunt nici autorizate, nici
nepermise, în schimb nimic nu se opune ca instituţiile UE cu prerogative de legiferare să intervină
în acest domeniu10. Diferenţierea era necesară, cu atât mai mult cu cât, Rezoluţia Parlamentului
European nr. 5-0375/7 septembrie. 200011 sublinia pericolul diferenţierii de regim juridic între
„clonarea reproductivă” şi „clonarea terapeutică”, şi se solicita interzicerea clonării umane la
nivelul ONU.
Definită ca o dublare voluntară a fiinţei umane, respectiv provocarea artificială a formării
unui embrion uman purtător al aceloraşi informaţii genetice ca un alt embrion, făt, fiinţă umană în
viaţă sau decedată12, clonarea a făcut obiectul unor cercetări legislative comunitare. În sensul
admiterii clonării au fost aduse drept argumente:
- aduce beneficii rasei umane (prelungirea vieţii şi eradicarea bolilor), clonele
putând fi utilizate ca bănci de organe pentru organismul original;
- este un act natural, pentru că cel ce o face este parte a naturii;
- este etică şi respectă libertatea persoanei, permiţând cuplului a avea un copil,
evitând adopţia la cuplurile homosexuale;
- nu este periculoasă, deşi efectele ei sunt comparabile cu cele ale energiei
atomice.
În sensul interzicerii clonării au fost aduse ca argumente:
- nu este fiabilă deoarece s-au pierdut mii de embrioni;
- nu este morală pentru că determină apariţia unor făpturi nonumane, imperfecte
prin clonare sau supranaturale – armate de clone;
- este contrară religiei, deoarece într-un atare proces omul se substituie lui
Dumnezeu.
Exemplul tipic de reglementare a cercetării în acest domeniu îl constituie Tratatul privind
interzicerea clonării, adoptat de cele 30 de ţări membre ale Consiliului Europei, care prevede
9 Convention based on the Article K.3 OF THE Treaty on European Union, on the establishment of a European Police
Office (Europol Convention), OJC 316, 27.11.1995.
10 Iniţial s-a considerat că o asemenea prevedere nu îşi are loc în Cartă; un membru al Grupului European asupra Eticii
Ştiinţei şi Noilor Tehnologii şi-a exprimat punctual de vedere potrivit căruia este mai indicată o formulare mai largă
prin care să se interzică “clonarea fiinţelor umane”. În cele din urmă s-a considerat că exprimarea folosită în art. 63 este
mai potrivită, argumentul decisiv fiind acela că Programul Cadru de cercetare al UE din perioada 1998-2002 exclude
cercetările referitoare la clonarea reproductivă de la finanţare din partea instituţiilor comunitate.
11 Rezoluţia a fost adoptată ca urmare a iniţiativei guvernului Marii Britanii de a autoriza utilizarea pe teritoriul său a
embrionilor creaţi prin transfer nuclear în scopuri terapeutice.
12 A. T. MOLDOVAN – Tratat de Drept Medical, d. Al – Bec, p. 265, 2002.
5
expres interzicerea replicării oricărei persoane, vii sau moarte, indiferent de tehnica folosită şi
motivele avute în vedere (securitate naţională, prevenirea de fapte penale, protecţia sănătăţii
publice sau a drepturilor omului, etc.). Documentul prevede sancţiunile aplicabile unor asemenea
fapte: închisoarea, ridicarea licenţei, distrugerea laboratoarelor.
Rezoluţia Parlamentului European din 1989 stipulează că o interzicere la nivelul juridic ar
fi singura reacţie posibilă la crearea de fiinţe umane prin clonare, ca şi toate experimentele care au
drept scop clonarea fiinţelor vii.
Protocolul adiţional la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi demnităţii
fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, interzice clonarea oamenilor, respectiv
orice intervenţie care are drept scop crearea unei fiinţe umane genetic identică cu altă fiinţă umană,
fie că este decedată sau în viaţă: „este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei
fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte. Prin expresia fiinţă umană
genetic identică unei alte fiinţe umane se înţelege o fiinţă umană care are în comun cu altă fiinţă
umană ansamblul genelor nucleare. Nici o derogare nu este autorizată de la dispoziţiile prezentului
protocol.”13
3. Dreptul la integritate al persoanei ca drept fundamental al uniunii şi legislaţia internă
a României
A. Constituţia României
Dreptul la respectarea integrităţii se regăseşte în numeroase constituţii ale statelor UE14. Cu
toate acestea, Constituţia României se rezumă la a preciza în art. 22 alin. 1 că „dreptul la viaţă,
precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică a persoanei sunt garantate”, fără a se referi la
aspectele reglementate prin art. 63 al Cartei drepturilor fundamentale. Lacuna dispoziţiilor
constituţionale nu a fost remediată nici prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003.
Credem că principiile înscrise în art. 63 din Constituţia europeană – interzicerea practicilor
de eugenie, interzicerea utilizării corpului uman şi a părţilor acestuia ca sursă de profit, interzicerea
clonării reproductive – ar fi trebuit să se regăsească explicit în Constituţia României. În acest sens,
de lege ferenda, se impun trei reguli de imperativ public, şi anume: consimţământul clar şi precis al
persoanelor implicate, gratuitatea actelor de donare a organelor şi ţesuturilor umane, interzicerea
clonării umane. Credem însă că acestea vor face parte din dreptul intern o dată cu aderarea
României la UE.
B. Codul de deontologie medicală
Necesitatea consimţământului liber, clar şi precis al persoanei implicate precum şi
informarea pacientului se regăseşte în dispoziţiile Codului de deontologie medicală română.15
Astfel, pentru orice activitate medicală – examinare clinică, examinări funcţionale,
tratament medicamentos, fizioterapeutic sau chirurgical – se va cere consimţământul bolnavului. În
cazul activităţilor medicale ce comportă risc consimţământul se dă în scris pe formular sau pe foaie
de observaţie clinică.
13 Art. 1 şi 2 din Protocolul adiţional din 12 ianuarie 1993 referitor la interzicerea clonării fiinţei umane.
14 Constituţia Greciei din 1975, Constituţia Spaniei din 1978, Constituţia Italiei din 1947, Constituţia Olandei din1983,
Constituţia Finlandei din 1999, Constituţia Suediei din 1994.
15 A se vedea Secţiunea H, art. 51-56 din Codul deontologic adoptat de Adunarea generală Naţională a Colegiului
medicilor din România în 06.06.1997.
6
Consimţământul va fi dat după informarea bolnavului asupra esenţei şi utilităţii actului
recomandat. Riscurile vor fi comunicate aparţinătorului întotdeauna când nu pot fi dezvăluite
bolnavului, iar prognosticul grav va fi împărtăşit familiei cu prudenţă şi tact.
C. Dispoziţiile interne privind interzicerea clonării
Întrucât pericolul de mutaţii genetice şi tendinţa multiplicării copiilor sunt mult prea mari,
clonarea fiinţelor umane este interzisă expres în legislaţiile interne ale statelor membre UE.16
Parlamentul României a ratificat Convenţia europeană ce interzice clonarea unei fiinţe vii
sau moarte ca o consecinţă a semnării în 1998 la Paris a Protocolului adiţional la Convenţia pentru
protecţia drepturilor omului şi demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei. Cu
toate acestea există multiple rezerve pentru elaborarea unei legislaţii naţionale în domeniul clonării.
În necesitatea armonizării reglementărilor interne cu cele comunitare, Noul Cod penal al
României17 incriminează în art. 195 Crearea ilegală de embrioni umani şi clonarea.
Astfel, „crearea de embrioni umani în alte scopuri decât procreaţia se pedepseşte cu
închisoare strictă de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se
sancţionează şi crearea prin clonare, a unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane, vii
sau moarte.”
D. Dispoziţii interne privind transplantul de organe şi ţesuturi umane.
În România, Legea nr. 2/ 1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe
umane18, deşi cuprinde norme raportate la legislaţiile europene privind scopul şi definiţia prelevării
(consimţământul donatorului şi receptorului, declararea morţii cerebrale şi criteriile sale,
anonimatul donatorului), lasă totuşi loc şi pentru unele completări.
Legea stabileşte cu titlu de principiu că prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe nu
pot face obiectul unei tranzacţii. Organizarea sau efectuarea prelevării sau transplantului în scopul
obţinerii unui profit din vânzarea acestora, precum şi cumpărarea de ţesuturi sau organe umane în
scopul revânzării constituie infracţiune de trafic de ţesuturi sau organe umane şi se pedepseşte cu
închisoare de la trei la şapte ani. Singura modalitate admisă de lege este donarea în timpul vieţii19
sau consimţământul scris pentru prelevarea de ţesuturi sau organe după moarte, ca act profund
umanitar.
Legea interzice divulgarea oricărei informaţii ce ar permite primitorului identificarea celui
care a donat un ţesut sau organ, exceptând cazurile de necesitate terapeutică. Totodată, se interzice
publicitatea în favoare donării de ţesuturi sau organe în folosul unei persoane sau al unei instituţii
spitaliceşti determinate.
Textul legii distinge între prelevare şi transplant, reglementându-le separat, în capitole
distincte.
16 Dreptul italian consideră clonarea umană un delict pasibil de o sancţiune cuprinsă între 10-20 ani închisoare, de
amendă şi pierderea definitivă a dreptului de practică. Dreptul german interzice prin dispoziţii constituţionale clonarea
întrucât aduce atingere demnităţii umane. În dreptul elveţian, clonarea este sancţionată de art. 36 al Legii federale din
18 decembrie 1998 privind procreaţia asistată medical, cu închisoarea.
17 Aprobat prin Legea nr. 301/28.06.2004, în vigoare de la 29.06.2005.
18Publicată în M. O. NR. 8/13.01. 1998, modificată prin Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate, care a abrogat Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei.
19 Donarea de organe de către deţinuţi nu poate fi acceptată cât timp consimţământul nu poate fi absolut liber, privarea
de libertate fiind o constrângere din punctul nostru de vedere şi este efectuată în scopul obţinerii unui avantaj, precum
eliberarea condiţionată.
7
Prelevarea de ţesuturi şi organe umane20 în scop terapeutic se poate efectua de la persoane
majore în viaţă, cu capacitate mintală deplină, numai dacă nu există un pericol pentru viaţa
donatorului şi cu consimţământul scris, liber, prealabil şi expres al acestuia (art.5 alin.1).
Potrivit art. 5 alin. 3: Consimţământul se dă numai după ce donatorul a fost informat de
medic asupra eventualelor riscuri şi consecinţe pe plan psihic, familial şi profesional, rezultate din
faptul prelevării.
Legea interzice expres prelevarea de organe şi ţesuturi umane de la potenţiali donatori
minori, precum şi de la persoanele lipsite de discernământ aflate în viaţă (art. 6). Prin excepţie,
prelevarea de măduvă osoasă poate fi efectuată şi de la un minor , numai în beneficiul fratelui sau
al surorii sale21 (art. 7 alin. 1). În acest caz, prelevarea se poate face numai cu consimţământul
fiecăruia dintre titularii autorităţii părinteşti sau al reprezentantului legal al minorului.
Caracterul de măsură extremă a transplantului de organe şi ţesuturi umane rezultă în primul
rând din diferenţa de reglementare22. Astfel, prelevarea se poate efectua numai dacă nu există un
pericol pentru viaţa donatorului, în timp ce la transplant condiţiile sunt mai puţin riguroase:
obligaţia medicului de a informa primitorul asupra eventualelor riscuri de ordin medical rezultate
din transplant şi consimţământul scris al primitorului dat în prezenţa medicului şef de secţie în
care este operat şi a doi martori. Dacă primitorul este în imposibilitate de a-şi da consimţământul,
acesta poate fi dat în scris, în următoarea ordine: de către unul dintre membrii familiei, de o altă
rudă sau de reprezentantul legal al acestuia. Pentru minori sau persoane lipsite de discernământ,
consimţământul va fi dat de părinţi sau, după caz, de reprezentanţii legali ai acestora. Caracterul
urgent şi grav al transplantului de organe a determinat reglementarea situaţiei în care
consimţământul primitorului sau al membrilor familiei să nu mai fie necesar dacă nu se poate lua
în timp util, iar întârzierea ar conduce în mod inevitabil la moarte primitorului. Faptul se
consemnează într-un document de medicul şef de secţie şi doi martori.
Legea conţine o reglementare specială cu privire la prelevarea de organe şi ţesuturi umane
de la persoanele decedate.23 Potrivit art. 8 alin. 1 prelevarea de ţesuturi umane şi organe de la
persoanele decedate se efectuează numai după ce moartea cerebrală a fost confirmată medical.
În lipsa unei interdicţii exprese, scrise, a defunctului operaţia este posibilă numai cu
consimţământul scris al membrilor majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: soţ,
părinte, copil, frate ori soră. În absenţa acestora, consimţământul va fi luat de la persoana autorizată
în mod lega să-l reprezinte pe defunct24. Consimţământul nu este necesar dacă persoana posesoare
20 Prin prelevare se înţelege recoltarea de ţesuturi şi/sau organe umane sănătoase morfologic şi funcţional, în vederea
realizării unui transplant.(art. 1, alin.2).
21 Curtea de Apel a statului Kentucky a decis în cazul Stunk vs. Strunk din 1969, în favoarea donării unui rinichi de la
un frate retardat mintal la celălalt frate care era expus riscului morţii fără transplant.
22 Prin transplant de ţesuturi şi organe umane se înţelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic,
înlocuieşte ţesuturile şi/sau organele umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte
structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase(art. 1 alin. 2 din lege).
23 Marea majoritate a legislaţiilor europene nu conţine reglementări privind prelevarea materialului genetic al soţului
decedat în scopul inseminării post mortem a soţiei supravieţuitoare(aşa numiţii copii din lumea de dincolo).Legea
spaniolă nr. 42/1988 conţine o prevedere inedită privind prelevarea post mortem care este posibilă, în situaţia în care
soţul a consimţit prin act autentic sau prin testament ca materialul reproductiv să poată fi utilizat pentru fecundare în
termen de 6 luni de la data decesului. Textul dă naştere la o reflecţie: dacă dreptul de a decide asupra reproducerii
există în timpul vieţii unei persoane şi dispare odată cu fiinţa, prin urmare această putere de a decide pentru viitor,
neadmisă în marea majoritate a statelor , nu înseamnă deja o forţare a limitelor?
24 Cele mai frecvente litigii au apărut în SUA cu privire la transplantul de cornee, cu membrii familiilor defuncţilor de
la care s-a prelevat pentru că s-a invocat încălcarea dreptului de proprietate asupra corpului şi a demnităţii umane. În
cazul Whaley vs. County of Tuscola, din 1995, Curtea Federală de Apel a decis că rudele apropiate sunt proprietarele
corneei unei persoane decedate.
8
a cărţii de donator25, decedată, a exprimat în scris în timpul vieţii dorinţa de a dona organe sau
ţesuturi. În schimb, dacă donatorul decedat este minor, prelevarea de organe şi ţesuturi se poate
face numai cu consimţământul scris al părinţilor sau al reprezentanţilor.
4. Concluzii
Recunoaşterea dreptului la integritate al persoanei umane ca făcând parte din categoria
drepturilor fundamentale garantate la nivelul uniunii europene a reprezentat un pas înainte în ceea
ce priveşte rezolvarea pe cale juridică a problemelor pe care acest drept le ridică, cu atât mai mult
cu cât există şi implicaţii ale acestui drept ce ţin de etică şi religie, implicaţii ce nu pot fi
soluţionate printr-un simplu text, fie el chiar inclus în Carta Drepturilor Fundamentale.
REZUMAT
Dreptul la integritate a persoanei, astfel cum este formulat în Cartă, are ca finalitate
protejarea demnităţii şi identităţii fiinţei umane, garantând oricărei persoane, fără discriminare,
respectarea integrităţii fizice şi psihice faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei. Fundamentat pe
interesul şi binele fiinţei umane, care trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii şi al
ştiinţei, dreptul la integritate al persoanei se materializează într-un summum de principii. După ce
in alin. 1 reafirma dreptul persoanei la integritate fizica si psihica, art. 63 din Carta stipulează
principiile ce trebuie respectate in medicina si biologie:”a) consimţământul liber şi în cunoştinţă de
cauză al persoanei implicate, potrivit procedurilor stabilite prin lege; b) interzicerea practicilor
eugenice, în special al acelora care au drept scop selecţia persoanelor; c)interzicerea utilizării
corpului uman şi părţilor sale, ca sursă de câştiguri financiare; d)interzicerea clonării umane în
scopul reproducerii;”
Recunoaşterea dreptului la integritate al persoanei umane ca făcând parte din categoria
drepturilor fundamentale garantate la nivelul uniunii europene a reprezentat un pas înainte în ceea
ce priveşte rezolvarea pe cale juridică a problemelor pe care acest drept le ridică, cu atât mai mult
cu cât există şi implicaţii ale acestui drept ce ţin de etică şi religie, implicaţii ce nu pot fi
soluţionate printr-un simplu text, fie el chiar inclus în Carta Drepturilor Fundamentale.
25 Donarea voluntară în timpul vieţii sau consimţământul scris pentru prelevarea de organe după moarte cerebrală în
scopul transplantului, dă dreptul celui în cauză la înregistrarea şi primirea cărţii de donator.