Max Blecher, Constantin Fântâneru, H. Bonciu, Urmuz

Primul autor ce se remarcă în interiorul unei posibile cartografi-eri a irealului ca topos definitoriu al modernităţilor "deviate" din interbelicul românesc este Urmuz. Canonizarea şi mitologizarea lui de către avangardă au avut un ecou remarcabil în spaţiul criticii, fapt ce ne obli-gă la o investigare a proceselor ce l-au transformat pe scriitor într-un reper al literaturii stranii, atipice, subminată de seismele iraţionalului. Probabil că există puţini autori în literatura română care să fi exercitat o fascinaţie exegetică mai puternică, de unde şi relativa banalizare a ori-cărei iniţiative de a relua, fără posibilităţi inovatoare reale, complicata existenţă postumă a lui Urmuz. Riscul saturaţiei şi al clişeizării fiind semnificativ, se impune dintru început asumarea unei strategii precau-te-mitul urmuzian, transformat, contorsionat, descompus şi coagulat în epoci succesive, este cel ce-i conferă scriitorului locul privilegiat în acest areal aparte. Etapele asimilării critice a operei lui Urmuz, deşi parcurse în epoci diferite, sunt în măsură să ilustreze conturarea unui profil literar neobişnuit, de un specific modern fără precedent în literatura română. Se disting, astfel, două etape "clasice"-cea interbelică şi cea postbelică-şi una de dată mai recentă, afirmată pe fundamentul celor două faze anterioare, legitimându-se prin revizuirea lor.

Istoriile literare notează prezenţa lui H. Bonciu în viaţa culturală interbelică sub semnul unei evoluţii atipice. Două aspecte i-au transfor-mat scrierile în subiect de dezbatere, din perspective antagonice însă. Primul vizează natura incertă a esteticii operei sale-un expresionism marcat de accente avangardiste, cu frecvente alunecări spre onirism şi suprarealism. Poet şi prozator, H. Bonciu mizează pe o formulă ex-presivă hibridă, mai ales în cazul celor două romane, Bagaj... şi Pen-siunea doamnei Pipersberg, romane de graniţă, stranii şi aproape de neînţeles pentru gusturile literare ale epocii în care au apărut. Poetica fragmentarului, dublată de incertitudinea încadrării într-un gen literar, sunt elemente suficiente pentru ca Bonciu să fie clasat drept un autor neobişnuit. Cel deal doilea plan al discuţiei vizează implicarea operei sale în disputa privind "literatura pornografică", manifestată virulent în presă, totul culminând cu momentul 1937, când i se intentează proces. Alături de alţi câţiva scriitori, între care Geo Bogza şi Mihail Celarianu, H. Bonciu este acuzat de promovarea unei literaturi pornografice, fiind pion central într-o nouă chestionare a problemei moralităţii în artă.

Istoriile literaturii, având într-o primă instanţă o funcţie normati-vă, organizează un canon flexibil, cu un marcant potenţial proteic. Re-valorificarea, uneori tardivă, a operei unui autor "uitat" sporeşte consis-tenţa şi amploarea contextului în care acesta şi-a definit rolul de creator. Cazul lui Grigore Cugler contrazice situaţia clasică a autorului aflat în marginea canonului, recuperat după o serie de lecturi menite să reorga-nizeze axiologia literară a contemporaneităţii critice. Acest scriitor şi-a rezervat, printr-un destin compact, insurmontabil, un statut de exilat din aproape toate nivelurile de afirmare care ar fi putut focaliza asupra operei sale atenţia deplin meritată a instanţelor în măsură a o valida. Diplomat şi muzician, Cugler a păstrat distanţa faţă de gruparea propriu-zisă a avangardei româneşti, deşi a fost inclus de către Saşa Pană în Antologia literaturii române de avangardă ca autor reprezen-tativ pentru coordonatele acestei manifestări în context românesc.

G.Urmuz, M. Blecher, C. Fântâneru, H. Bonciu, G. Cugler